Opinia, iulie 1909 (Anul 6, nr. 762-785)

1909-07-02 / nr. 762

* 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.......................20 lei 6 luni.......................10 * 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. IV, 50 Bani » » » » IV, 40 ,, ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacția si Administrația: IAȘI Str. Primăriei 30 9 1­9 * Sub direcțiunea unui Comitet Anul VI.—No. 762—Joi 2 Iulie Ego9 Moralişti fărâ, Morală Nici­odată obrăznicia colectivistă n’a cunoscut margini. Ori de cîte­ ori a fost vr’o ticăloşie ide făcut, fia de ordin politic fie de ordin privat, făptuitorii au fost totdeauna înumă­­raţi printre membrii partidului libe­ral. Iar cînd a fost vorba de făcut morală şi de dat lecţii de corectitu­­dine politică sau socială, moraliştii cei mai înfocaţi s-au găsit tot printre rîndurile liberalilor. Concepţia ce au liberalii despre fe­lul de a face politică şi a trage fo­loase dintr’însa este fără pereche în ţara aceasta. Pentru dînşii politică n’a fost,şi nu este de­cît mijlocul de înavuţire cît, mai repede — pentru ca, în acelaşi timp, să găsească în actele politice ale adversarilor lor, fapte incorecte. Presa liberală, are de asemeni a­­ceiaşi mentalitate. Ea se erijează în moralista cea mai aprigă, tocmai fiind­că e cu to­tul lipsită de morală! Şi ce­l e mai desgustător e cînd vezi că pînă şi ziarul tinerilor liberali, dai dovadă de această cinică conduită, invede­­rînd vechea zicătoare, că ea naşte din pisică şoareci mănîncă. Vechii liberali, au traficat totul din politică — din această pricină viţiul corupţiunei s-a întins pretutindeni şi a trensformat viaţa politică într’o murdară chestie de tarabă. Tinerii liberali, mai lacomi de cit­ra bătrînii, s’au dedat la fapte şi mai josnice, şi pe cînd bătrînilor le-au tre­buit zeci de ani pentru procorseală, tinerii mai expeditivi, au întrebuinţat numai cîţi­va ani. Exemple sunt des­tule şi ar ocupa prea mult spaţiu în acest articol, pentru ca să înşirăm po­melnicul nesfîrşit, al înavuţiţilor li­berali, deveniţi milionari, după cîţi­­va ani de politică protecţionistă! Reflecţiile acestea le a provocat un articol, apărut ieri în ziarul tine­rilor liberali, cu privire la împămîn­­nirile grase. Inchipuţi-vă, cine se scandalizează de înpămîntenirile plătite, tomnai ino­vatorii acestui sistem necinstit, prac­ticat pe tot timpul guvernărilor libe­rale, în modul cel mai îndrăzneţ Cine a putut uita afacerile scanda­loase date în vileag, făptuite de frun­­taşi liberali cu împămîntănirile ? A­­ trebuit, la un moment dat, ca majo­ritatea Camerei liberale din ultima guvernare, să fie convocată de pre­şedintele Camerei, şi să i se spue că sunt dovezi indiscutabile că fruntaşii liberali au încasat sume mari de la străinii ce solicită împăm­întenirile, pentru ca să se potolească nava la ce deputaţii liberali, dădeau la Ca­meră, pentru votarea indigenatelor plătite. Şi tocmai aceşti liberali necorecţi, pentru care fostul prim-ministru Sturdza nu găsea cuvinte de deza­probare, fac pe cinstiţi şi ne vorbesc de necesitatea morală şi naţională de a se stîrpi aceste moravuri. Şi de ce? Pentru că la Ploeşti inconştientul Cantacuzino, ar fi afir­mat, că,sub guvernul seu, din 1905- 1907, s’au găsit căpetenii care trafi­­cau asupra impâmîntenirilor, afir­mare nu mai puţin grav, ca acea fă­­­­cută de d. Sturdza în plină consfă­tuire a majorităţilor liberale, că are proba că însuşi membri de seamă ai biroului Camerei, a luat bani pentru impămînteniri. Că afirmările vagi ale d-lui Canta­­tacuzino, trebuesc puse la carantină, intru atît intru cît se fac cu spirit de insinuare faţă de unii din partiza­nii noştri, nici nu mai încape îndo­ială. Dacă d-l Cantacuzino ar fi avut ceva de zis la adresa unora din cei ce ne urmează în politici, ar fi tre­buit s’o spună de mult, dacă era om de onoare. Dar acum, după doi ani de mare duşmănie şi lupta politică, afirmările sale sunt curate infamii. Afară numai, dacă Nababul nu s’a gîndit la înpămîntinirile promise stră­inilor pentru împrumuturile făcute neamurilor sale, şi acele acordate tovarăşilor săi de afaceri—în care * caz suntem de acord şi noi în a re­cunoaşte, că s’au tras foloase perso­nale din înpămîntenire şi în legislatura conservatoare de la 1905, cum s’au tras foloase în legislatura liberală de la 1904. Dar şi în acest caz, stau foarte bine alături liberalii, de con­­servidorii pe cari îi sprijină azi în toate actele lor politice, și ale căror cuvîntări pătimașe presa liberală, se simte onorată să le comenteze în po­triva noastră—în loc să le înfiereze, precum merită. O GAFA Sint oameni politici, cari ori de cite ori deschid gura fac hocluc. D. Gh. Gr. Can­tacuzino — căruia i se mai zice şi şeful grupării carpiste, spre deosebire de gene­ralisimul d. P. P. Carp—este dintre a­­ceştia. In discursul său de la Ploeşti, d. Can­tacuzino a adus prin tangentă, vorba de­spre „i­mpămînteniri... grase“. D-sa însă n’a lămurit nimic, n’a precizat nimic, sau mai exact n’a spus nimic. Iar astăzi, presa liberală ’i face cuvenitele trei somaţiuni spre a da explicaţiunile necesare. Dar de ce d. Cantacuzino n’a zis nimic despre acele „grase impămînteniri“ de cari a po­menit ; şi de ce presa liberală îi dă zor să vorbească ? Iată două chestiuni, care trebuesc lă­murite, spre a dezvăli un mic colţ al po­liticei vechilor noastre partide, plin de cea mai cinică imoralitate De ce d. Cantacuzino nu vrea să se explice şi să dea în vileag cele ce cunoaşte asupra împământenirilor grase ? Pentru că, s’o spunem limpede şi fără înconjor—nu-i dă mîna. La Ploeşti d-sa a făcut o mare gafă politică făcând aluzie la o chestiune, în care familia şi partizanii d-sale au a­­vut roluri destul de urâte. Dar familia şi partizanii, dacă nu l-au împedicat atunci, neputînd prevedea aventura fostului prim­­ministru, astăzi îl împedică, îi interzice cu desăvîrşire să mai deschidă gura. Şi d. Cantacuzino, care este deprins să se jertfească, s’a jertfit şi de astădată pen­tru interesele familiei şi ale partidului. Să se ştie deci, că d. Cantacuzino vrea să dea lămuriri în ?chestiunea^, pe care însuşi a ridicat-o de groaza viitoarei ce s'ar stîrni asupra sa şi­ a partidului sau. Şi de ce presa liberală îi dă zor să vorbească în aceiaşi chestiune ? Pentru a face o diversiune şi a ocupa opinia pu­blică cu evenimente străine intimităţii par­tidului de la putere. In adevăr prea se discută mult despre descompunerea partidului liberal, şi prea se accentuase asupra neputinţei guvernu­lui şi incapacităţii d-lui Ionel Brătianu. O chestiune senzaţională, care să devieze atenţiunea publică în altă parte era nece­sară , şi fiind­că împământenirile grase ale d-lui Cantacuzino îndeplineau această con­­diţiune esenţială, presa liberală repede s’a agaţat de ea, căutînd s-o exploateze cît s-o putea mai mult. De aceia d. Cantacuzino tace, iar presa oficioasă îi dă zor să vorbească. Nouă ni sînt însă indiferente intenţiunile unora şi rezervele celorlalţi. Noi vom vorbi şi despre chestiunea ri­dicată de d. Cantacuzino când va veni mo­mentul , după cum nu vom înceta­ de a a­­răta şi destrăbălarea partidului şi a gu­vernului liberal, acum când chestiunea este de o actualitate şi de un interes general. Em. Vizita de la Sinaia Moştenitorului Austriei, i s'a făcut la Sinaia o primire strălucită. N’a fost numai o primire oficială. Ci o adevarată manifestaţie populară de simpatie, cari onorează şi pe cei cari le fac şi pe cei cărora le sunt adresate. Arhiducele Ferdinand, s’a putut con­vinge, că manifestaţia călduroasă cu care l’a înconjurat toate clasele sociale aflate şi venite în acest scop la Sinaia, n’au fost conduse numai de sentimentul poli­­teţei ce se cuvine faţă de un aşa de ta­nait oaspete. Că mai presus de această politeţă, este un fond de adevarată şi puternică dragoste, istorită din convingerea pe care o avem că Moştenitorul tronului austriac, este un bun şi statornic amic al romî­­nilor. De aceea, la manifestaţia de iubire a celor din regat, au venit şi s’au asociat şi fraţii noştri din Ardeal, tocmai pentru că ei cunosc mai bine sentimentele de afecţiune ce Arhiducele le poartă, şi tocmai pentru că au mai mult de­cit noi nevoe să-şi păstreze intacte aceste sen­timente. Nouă ne pare bine de modul strălucit şi călduros cu care a fost întimpinat şi însoţit la ţară, viitorul Imparat al Impe­riului vecin. Căci într’un timp mai mult sau mai puţin îndepărtat cînd va fi chemat să conducă destinlee marei împărăţii Aus­­triace, va şti, că la afară de popoarele marei sale împărăţii, se găsesc milioane de suflete romîneşti, pe al căror devo­tament se poate ori­cînd sprijini, şi la a căror bună soartă trebue in ori­ce mo­ment să vegheze. CATE­VA NOTE D. Iorga este un grandoman incorigi­bil si un falsificator primejdios. In numărul Neamului de la 21 Iunie, d. Iorga dă, ea făcînd parte din inter­pelarea deputatului bucovinean Grigo­­rovici, următoarea frază: „Cu toate că nu ne identificăm cu po­litica d-lui N. Iorga, protestăm totuşi, în numele culturei, ca un astfel de profesor de notorietate istorică, care stă în servi­ciul ştiinţii (notorietatea 9) să fie expul­zat dintr’o ţară culturală“. Frază absolut neexistentă­­în interpe­larea deputatului Grigorovici. Ea este in­ventată de imaginaţiunea bolnavă a apos­tolul „neamului“. Şi ca dovadă, este nu­mărul de la 24 iunie tot al Neamului romînesc, în care se publică textul întreg al acestei interpelări, şi în care nu se găseşte nici fraza în chestie şi nici cali­ficativele ce-şi dă d. Iorga singur şi pe gratis. Dar, vorba ceia: laudă-mă gură... s’au­­dă kinderii. Chestii politice Sabia lui Bren E cunoscută istoria cu intrarea Gali­lor în Roma. Era pe la anul 389 înainte de Hristos. Bren, săpitenia Galilor, trecu Alpii și asedia cetatea Ciusius, aliata Romei. Ambasadorii romani trimeși să trateze pacea, atacară cu furie pe căpi­­teniile Galilor, ceia ce îi înfuria și-i a­­duse asupra Romei. Şepte luni n’a apărat Manliu în Capi­­toliu până cînd s font silit să ceară pace, plătind Galilor 1000 de livre de aur. Pe cînd se cîntărea aurul, Bren își aruncă în cump­ănă și sabia lui să i-o cratărească cu aur, zicînd clasicele vorbe : Vai de cei învinşi! Dar iată că Camilul se arată şi izbind furios balanţa zise răstit : „înlături au­rul . Romanul îşi răscumpără patria cu ferul“. Şi Galii au fost învinşii de îndepărtate timpuri! Ce măreţe tim­puri prin virtutea oamenilor de atunci ! Sabia lui Bren ! Prin politica noastră economică, Rega­­tul Romîniei e tributar cu 206 milioane pe an Austriei şi Germaniei. 206 milioane lei! Face mai mult de cit 20 tributuri ce plăteau țările Române Turciei, pe vremuri. Dar tributul politic se poate scutura. Sabia lui Bren apăsat-a o clipă,dar virtutea lui Camil a scapat osînda. Tributul Turciei l’a spalat sabia lui Mihai şi Ion Vodă; l’a spalat vremea. Nu tot aşa e şi eu tributul economic; acesta e mai permanent prin firea sa în­tru cît nu va fi desvoltată acea forţă lăuntrică de producere şi de cumpătare la cheltueli. Liberarea patriei şi scăparea ei de supt jugul tributului politic se scapă cu fe­lul! Liberarea patriei de supt jugul eotro­­pirei economice e mai grea. Factorii e­­conomici nu se desvoltă în aceiaşi mă­sură ca şi cei politici. In politică se pot face salturi prin firea de aventurier a fruntaşilor. Din contra în economie saltul e alene, arare, treptat, treptat şi numai forţe interne fie de ordin individual, dar mai ales social îl pot schimba. La noi evoluţia de cotropire şi înge­­nunchiare economică nu şi-a făcut tacă pasul ; mai avem de evoluat spre balanţa străină economică. Ca semn al acestei e­­voluţii spre contopire şi îngenunchiare se dau vizitele înalţilor oaspeţi, una re­­presenttnd interesele imperiului german, alta representînd interesele monarhiei Austro-Ungaria. 100­ milioane una ! 106 milioane alta ! Două­zeci de padişahi, douăzeci de viziri, sutimi de pasale, atîta reprezintă în aservirea noastră economică vizitele o­­ficiale din timpul din urmă! Şi la lupta dreaptă ni se măsură cu coada boului şi a oaei, înlesnirile ce bine voesc să ni le facă, fiind conştienţi că dacă mîne am evolua spre alte centre e­­conomice cu balasţa noastră comercială, am deplasa din locul lor 40000 de aus­­triaci şi 40000 de germani! Pentru menţinerea şi susţinerea a patru sute mii guri de nemţi, noi ne îmbrăcăm naţional şi jucăm hora şi brâu, şi chindia romana ca să arătăm că aservirea econo­­mică nu ne-a luat nici schimbat firea noastră etnică. Dar dacă senatul Romei a dispus să se plătească cu aur libertatea ţării şi sa­bia lui Bren, a trebuit să vină de ne­­praznă un Camil ca să schimbe aurul cu fer şi să răscumpere libertatea. Camilii sunt rari ; generaţie cu gene­raţii îi formează şi-i întrupează în anumite fericite firi! Dar scăparea de îngenun­­chiare economică e de tot la început şi nu vedem cum am putea-o grăbi spre fericirea noastră a tuturor. Cind în fiecare român va fi o forţă de producere nu numai pe terenul agricol, dar şi pe cel al îndeletnicirilor manuale, cînd pînza şi stofa naţională nu va mai fi numai prilej de serbătoare, dar de ro­botă zilnică ; cînd industria textilă va în­destula ţara şi va şi exporta, atunci nu­mai vom putea zice că am scăpat. Sabia lui Bren e mai grea, mai one­roasă azi cînd e legată cu firul raportu­rilor economice. Cele politice sunt un derivativ al ce­lor economice. 206 milioane, iată noua sabie a lui Bren! OAMENI ŞI LUCRURI „PREMI­I“! Nu ne îndoim că colegii noştri tipo­grafi vor fi cules în Capitală interesante şi instructive impresiuni şi vor fi admi­rat progresele tehnice ale artei tipogra­fice în Capitală faţă de... provincie. In­tre cele mai originale spectacole trebuie să le fi părut acel al marilor redacţiuni de ziare, transformate în adevărate ba­zare Şi ce bazare bizare! De la garni­turi complete de mobilă pînă la găteli femenine—corsete mânuşi, ghete, parfu­­muri săpunuri—de la utensile culinare pînă la volume literare, cu coperte ilus­trate, de la locuri virane pentru clădiri de case pînă la sume fixe de bani la nu­merar, toate figurează, la enormele liste de obiecte expuse ori afişate, toate stau la dispoziţia cetitorului mai drept a cum­părătorului care sacrifică suma minimă de 5 bani pentru un ziar cu bon de premiu. Cetitorul e pe de al doilea plan; cum­părătorul e pe planul întăiu. Capitala nu mai recurge la cetitorii de ziare, ci la do­ritorii de cîştiguri, la amatorii de „pre­mii". Nu se mai insistă asupra cuprinsu­lui, asupra bogăţiei de materie, asupra varietăţii, asupra ştirilor telegrafice şi telefonice,—dar se organizează o riva­­lizare la ale premiilor. Ant arătat de curînd tendinţa de a se părăsi avantagiile introduse nu de mult în marele ziare cotidiane prin publica­rea de frumoase bucăţi literare de cînd cu... bonurile de cîştig. Se pare că toată munca, toată gîndi­­rea toată originalitatea ziaristului vor trebui să consiste, într’un apropiat viitor, la... acordare de premii materiale cetito­rului şi atunci noi, simplii profesionişti ori ziarişti, vom fi măsuraţi nu după ca­pitalul nostru intelectual, ci după celă­lalt,—care poate procură cetitorilor nu articole, ci premii de ziar. Cu drept cuvînt într’un judicios arti­col publicat la ultimul număr al unui ziar săptămînal local cine va socotea că dacă există putinţa de a se da premii de mii şi mii lei cetitorilor, ar fi mai drept a se crea fonduri pentru gazetarii bătrîni, acei cari au dat ziaristicei anii lor de muncă şi de tinereţe. Dar autorul articolului se înşală. Recompensele nu se dau cetito­rilor din venituri, ci din pierderi ; se fac sacrificii enorme, cu speranţa de a se fixa şi a se mări numărul cetitorilor la viitor—şi se imitează întru aceasta un sistem frivol, introdus în alte ţări latine, Franţa, Italia, în loc de a se imita sis­temul de seriozitate şi de obiectivitate al presei anglo-germane. Să sperăm că furia premiilor şi a cîş­­tigurilor nu va fi ultimul cuvînt la evo­luţia presei române la însuşi interesul şi pentru însăşi demnitatea ei. Rodi­on Generalul Galliffet Telegramele ne-au anunţat moartea ge­neralului Gaston Alexandre Auguste, marchiz de Galliffet. In anii din urmă, bătrîn și obosit, el a stat de-o parte, și numai rar — cu prilejul unor polemice referitoare la fapte din trecut — s’a mai vorbit de dînsul. Pănă nu de mult însă, adică pînă după ieşirea lui din ministe­rul Waldeck-Rousseau-Millerand, a fost zeci de ani ţinta laudelor sau atacurilor presei — şi mai mult a atacurilor — fiind una din cele mai remarcabile personali­tăţi militare ale Franţei şi avînd, cîte o dată, şi un important rol politic. * Născut la 1830, intră în armată la 1848 şi făcu la 1863, ca şef de escadron războiul Mexicului, unde fu grav rănit. In 1870, ca general de brigadă, se luptă vitejeşte la războiul franco-german, se distinse la bătălia de la Sedan şi fu luat prizonier de nemţi, nefiind eliberat de­cît după încheierea păcii. Luptă cu ar­doare în potriva comunei, pe care o în­vinse. Felul brutal însă la care săvîrşi represiunea îl făcu odios în ochii demo­craţiei şi ai mulţimei. Din acel moment gloria lui se stinse, iavrăvile lui din tre­cut fură uitate, iar cele noui pe cari le săvirşea cu prilejul serviciului nu mai fură apreciate de­cît de specialişti. Ast­fel, modul la care a organizat manevrele de cavalerie, ca şi regulamentul cavale­riei alcătuit la 1882, l’au făcut celebru la cercurile competente. Mulţimea însă— muncitorimea ca şi pătura cultă — îl ura de moarte şi la fie­care an, la aniver­sarea Comunei, procesiunile imense cari se duceau la zidul federaţiilor din cimi­tirul Père-Lachaise răsunau de huiduieli şi blesteme la adresa lui Galliffet, care pentru Parisul sgomotos şi agitat, rămă­sese încă şi după trei­zeci de ani, tot ucigaşul.* Anul 1901 aduse însă o colosală sur­priză. Afacerea Dreyfus ajunsese la e­­xasperare : luase proporţii enorme şi mai ales devenise grozav de complexă. Drey­fus nu mai era de­cît un pretext. In realitate toate forţele reacţionare se coa­lizaseră pentru a prăbuşi republica. Şi pentru a-şi ajunge scopul, găsiră un in­strument în persoana lui Dérouléde, un poiet neizbutit, înflăcărat de un naţiona­­lism pătimaş, care crezînd că-şi serveşte un vag ideal de republică plebiscitară, la realitate lucra pentru reacţionari, cu banii lor şi cu oamenii lor. Este o mare asemănare între Dérouléde şi d. Iorga— ca idei generale şi ca fel de luptă—cu deosebirea numai, că Dérouléde era, pro­babil, de bună-credinţă şi că, la tot ca­zul, era şi foarte curagios, punîndu-se la frunte tocmai la momentul primejdiei cînd trebuia să plătească şi cu persoana sa, nu numai cu discursurile. Atunci fu nevoie de un guvern tare, care să reprezinte toate partidele sincer şi serios democratice, şi veni la putere Waldek-Rousseau, fostul tovarăş al lui Gambetta, avind la dreapta sa pe Mil­­lerand, socialist-moderat, şi la stînga pe... Galliffet. Aceasta a fost surpriza. * Ce căuta Galliffet în acel minister? O simplă întîmplare îl făcuse să se con­vingă de nevinovăţia lui Dreyfus. Fiind şeful direct al lt. colonelui Picquart, a­­vusese prilejul să se încredinţeze de ab­soluta corectitudine a acestuia, aşa că din capul locului a înclinat pentru drep­tatea cauzei apărate de el. Iar cînd sta­tul major a început acea serie de per­secuţii la potriva lui Picquart, căutînd să-l compromită, Galliffet i-a luat apăra­rea la mod făţiş, nu prin publicitate, ci la faţa autorităţilor în drept, aducînd mărturii la favoarea lui Picquart, impli­cit favorabile și lui Dreyfus. Silit ast­fel să studieze întreaga chestiune, ajunse la încredințarea că se făcuse o mare ne­dreptate deportatului din insula Dracului. In tot cazul însă persoana lui Dreyfus nu-1 interesa pe Galliffet. Ceea ce l-a făcut să primească ministerul de războiu şi să exerciteze asupra armatei o auto­ritate de fier, a fost o chestiune de prin­cipiu pur milităresc, prin care se explică întreaga lui viaţă, prin care se explică şi oribila represiune îndreptată asupra comunei. Galliffet era de părere că mili­tarul e dator să asculte de ordinele gu­vernului ori care ar fi el, asigurînd pa­cea externă şi internă, fără a se împiedica vreo­dată de părerile lui proprii. După concepţiile noastre mai moderne Galliffet, deşi om cult la înţelesul larg al cuvîntu­­lui, era totuşi un adevarat Moş Teacă, pentru care totul se reducea la maxima

Next