Patria, septembrie 1920 (Anul 2, nr. 187-209)

1920-09-15 / nr. 198

Miercuri 15 Sei 1920 DIRECTOR. ION AGAP REDA­CȚI' CLUJ ' v- n JibiiH •- ' -v-.r Numărul 50 bani Anul II. Numarul 198 TARIF Distrați­a DE PUBLI­CITATE -PATRIA­ ORGIN AL PARTIDULUI NAȚIONAL RORIX ABONAMENTUL: PE UN AN PE V. AN PE Vi AN • • • » 120 LEI 60 LEI 30 LEI TELEFON (tSoQRAPIA 13-33 Nu trebuie să o căutăm în biblio­teci, nici chiar între cărţile, pe cari le avem la îndemână. O purtăm cu noi, oriunde am merge şi pentru a ceti din ea nu avem decât să privim în noi în­şine. E, cu toate acestea, aproape uitată cartea conştiinţa. Fusese şi înainte de râsboiul mondial cartea conştiinţei un volum cu filele netăiate, pentru cei mai mulţi oameni indiferent de vrâstă şi de poziţie socială; dar nu se poate con­testa advărul, că civilizaţia şi cultura omenească, precum şi o concepţie ho­tărâtă asupra vieţii, rezultată din această cultură şi fiind înseşi esenţa ei, a în­demnat, înainte de răsboi, pe destui oameni să cetească în tainicul volum, pe care-l poartă veşnici cu Sine. In vieaţa popoarelor celor mai ci­vilizate s’au manifestat şi s’au pus în practică principii, cari n’au putut fi în­văţate decât din cartea conştiinţii. Re­spectarea deaproapelui şi a drepturilor lui, simţul de legalitate, sancţiunea , carte uitată Pentru câ, iată, şi lumea de după răsboi, e plină de oameni cu înaltă educaţie, cu multă ştiinţă, şi totuşi în­­sălbătăcirea relaţiilor dintre om şi om, chiar dintre frate şi frate, merge crescând în societatea modernă. Pe câţi oameni nu-i mai cunoşti, după răsboiu ! Câţi, dintre cei obişnuiţi o­­dată să citească zilnic în cartea con­ştiinţă­lor, trăiesc azi conduşi numai de instinctele cele mai josnice ! Pentru că cei mai mulţi nu mai au un for intern care să-i judece, cu­tează orice în domeniul faptelor care trebuie să fie judecate de forul extern. Cutează pentru că-şi dau seamă, că cei ce judecă în forul extern, neavând nici ei obiceiul să citească în cartea con­ştiinţă lor, neavând ei înşişi un jude­cător în sine , nu-i vor condamna. Vieaţ­a, în definitiv, nu se clădeşte decât pe fapte. Şi ce folos vom avea de oameni hurdufi de învăţătură, a căror fapte nu vor conglăsui nici­odată pentru forul intern şi extern, au fost­ cu învăţături ce-au înmagazinat? Iar lucruri destul­ de cunoscute în socie-­cum să făptueşti nu te învaţă nici­tatea omenească dinainte de răsboi şi mai ales în ţările, în care civilizaţia şi cultura îşi luaseră un mare avânt. După răsboiul mondial se pare, că tot mai multe peceţi se pun pe cartea conştiinţă Nu numai că volumul, care cuprinde toate poruncile vieţii noastre superioare, nu şi-a găsit cetitori noi, ci a pierdut chiar pe mulţi dintre vechii lui cetitori. Pravul uitării şi al părăsi­rii se aşterne tot mai des şi tot mai greu peste coperta îngălbenită, şi se pare, că minunatul volum destinat să citească din el omenirea întreagă, va fi scos, în curând chiar din anticarele, în care e ţinut azi. Din punct de vedere etic răsboiul mondial a constituit o prăbuşire pentru omenire. Mulţi vizionari erau de cre­dinţa, la începutul răsboiului mondial, că, aflându-se de­odată atâtea milioane de oameni în faţa mor­ţii, având prile­jul să vadă dincolo de pragul de întu­­nerec pus la capătul existenţei noastre pământeşti, — Omenirea întreagă se va regenera în sens etic, venind în număr aşa de mare în contact neapro­piat cu marile probleme ale vieţii şi ale morţii. Dar vizionarii s’au înşelat amar. Mijloacele prin cari s’a purtat râsboiul mondial au fost atât de antiumane, atât de selbatice, încât bietul suflet o­­menesc, ce pornise să se îmbrace în haina fină a vieţii superioare omeneşti prin atâtea veacuri de insuinţi spre cul­tură, s’a retras speriat, par’că, din noi înşine, încât nu-l mai putem regăsi până azi. Şi, în locul lui, în faţa me­todelor barbare de ucidere, a început să poruncească instinctul animalic. Slovele barbare ale acestui instinct le citeşte încă şi azi omenirea, răstur­nată în orbiş de răsboiul mondial. S-a adeverit că suntem încă departe de a ne fi ridicat prin cultură şi civilizaţie la aceea putere şi demnire omenească, la aceea superioară biruinţă asupra anima­lului din noi înşine, încât deşteptarea prin forţă a instinctelor primordiale, să nu fie grozav de primejdioasă pentru evoluţia vieţii omeneşti spre desă­vârşire. Educaţia, şcoala, coborârea în tai­nele ştiinţelor,­­ vor fi, nesmintit, tot lucruri de cea mai mare urgenţă şi ne­­cesitate pentru a putea continua o vieaţă omenească cel puţin de la înălţimea la care a lăsat o isbucnire a răsboiului mon­dial. Dar de nici o ştiinţă, de nici o carte, nu vom avea o aşa de arzătoare trebuinţă pentru a deveni din nou oameni, decât de cartea conştiinţii. Şi de una pe care s’o purtăm în noi in­­conştii acoperită de praf şi pecetluită cu zece peceţi, ci de una deschisă, în care să citim zilnic, odată cărţile de ştiinţă, ci una singură: cartea conştiinţei tale. Ştiinţa, cuno­ştinţele îţi arată posibilităţile acţiunii dar însuş felul acţiunii tale ţi­­ po­runceşte judecătorul din forul tău in­tern, conştiinţa ta. Fără de aceasta, a aglomera multe cunoştinţe poate înseamnă a-ţi înmulţi posibilităţile de a-ţi satisface instinctele egoiste, de a încăleca pe fratele tău, care nu cunoaşte aceste posibilităţi. E tocmai ceea ce vedem în Europa de după răsboi. Şi tocmai din acest motiv tânăra generaţie a studenţimei noastre credem că între lecturile sale zilnice va intro­duce tot mai mult cartea uitată a con­ştiinţei. Numai prin lectura ei zilnică vom putea valorifica virtuţile mari ale rasei noastre în toate domeniile vieţei private, publice şi de stat. /. Agârbicearu. m Lupta irlandezilor Cu toată puţinătatea ştirilor ce ne sosesc din Anglia referitoare la situaţiunea din Irlanda, este sigur că aceasta e dintre cele mai grave. Poporul irlandez, ajutat mai ales de fraţii lor care trăesc câteva milioane în America, şi de opinia publică din marea republică, vrea să-şi hotărască singur soarta,­­ despărţindu-se de Anglia. Cetitorii noştri ştiu că mişcarea de independenţă a irlandezilor datează de decenii întregi, şi cunosc luptele purtate de deputaţii irlandezi ca guvernul central din Londra şi cu parlamentul englez, cu mult înainte de isbucnirea răsboiului mondial. Dar acest răsboiu şi principiul de autodeterminare pus ca bază la încheierea păcii mondiale i-a întărit pe irlandezi în convingerea că a sosit momentul suprem pentru a-şi câştiga deplina independenţă. Ei nu pot înţelege ca faţă de ei să nu se aplice principiul autodeterminării, din simplul motiv că Anglia, căreia-i aparţin până acum, a eşit biruitoare din răsboi. Şi alăturea ca ei este întreaga opinie publică. Intr’adevâr pentru ca principiile care au stat la încheierea păcii să nu pară a fi fost numai condiţii de pace pentru cei învinşi, ci că rămâne ceea ce sunt într-adevăr: un punct nou de orien­tare politică mondială, mai aproape de postulatele dreptăţii, este necesar ca în­vingătorii să le respecteze şi să le execute în aceeaşi măsura ca şi cei învinşi. Anglia va sfârşi, credem, prin a în­ţelege acest gest de înaltă moralitate po­litică, deşi până azi a luat măsuri dintre cele mai drastice pentru a suprima miş­carea de independenţă a Irlandei. Este adevărat că guvernul englez s’a arătat dispus să primească orice consti­tuţie care să-i de­a Irlandei independenţa provincială, şi că prin toate mijloacele Londra s’a nizuit să mulţumească aspira­­ţile irlandeze. Numai un singur lucru r-a putut admite guvernul englez: totala des­facere a Irlandei de Anglia. Iar irlandezii cer tocmai acest lucru cu care nici guvernul, nici opinia publică engleză, de­ocamdată, nu se pot împăca. Invazia bolşevicilor în Prusia Nauen. — Ziarele scriu că până acum s’au refugiat în Prusia orientală vre-o 153 mii soldaţi bolşevici cu 35 mii de cai. Bilanţul guvernării Se spune că guvernul intenţionează să prezinte Parlamentului în viitoarea se­siune, proecte de legi privitoare la re­forma administrativă, agrară, electorală etc Pentru acest scop, ar fi instituit co­­misiunile parlamentare respective, cari să studieze amănunţit problemele şi să pre­pare proeotele Unele guri rele, au zis că nici cu a­­cest sistem n’a­i nimerit-o dl general, că n’ar fi compuse din specialişti, că opoziţia nu este chemată a lua parte la lucrările preliminării, că nu este altceva decât un mod deghizat de-a mai incasa câţiva favo­riţi diurne grasa pe timpul vacanţei parla­mentare.­­ Ori cum ar fi întocmite şi ori­care ar fi scopul, nu ne interesează, dar ne per­mitem să scrutăm intenţiunea iniţiatorului şi să facem oare­cari deducţiuni: a) Generalul este conştient că în se­siunea trecută a Parlamentului nu s’a lu­crat nimic. Toată activitatea parlamentară se re­duce la 3—4 crâmpee de legi nestudiate şi incomplecte, din cari, una a fost pri­mită ostentativ de cei vizaţi, iar celelalte cu o totală indiferenţă. b) Generalul convingându-se că se va compromite cu miniştrii, şi-şi va pierde şi aureola ce şi-a câştigat-o în răsboi, s’a ho­tărât să ia rol de dictator. Aşa se explică faptul că a luat mi­niştrilor respectivi dreptul de a pregăti şi studia proectele de legi, şi singur anu­mit comisiunile, cari să lucreze după ordi­nele sale. c) Generalul îşi dă seama că a venit la cârma ţării fără nici­ un program politic, fără nici un proect de lege pregătit, fără nici o problemă studiată. Acest adevăr se dovedeşte până la evidenţă prin numirea acestor comisiuni. Aceste reforme, partidele din opoziţie le cer deja pregătite, nu aşteaptă să vie întâi la guvern şi apoi să se plămădească. Ce a făcut dl general şi statul său major cât a fost în opoziţie ? d) Generalul şi-a amintit de deviza firmei sale: „muncă, cinste legalitate“ şi aruncânduşi o privire retrospectivă asu­pra activităţii guvernului s’a îngrozit. „Muncă, cinste şi legalitate, a fost singurul program al guvernului actual, mai bine zis al generalului. Alt nimic. Nici nu l-au întrebat alegătorii da program. Reuşit în alegeri, generalul a fost ră­pit de un vârtej groasnic, care i-a întunecat vederea şi i-a moleşit simţirile. Scăpat din ghiarele acestui uragan în ziua închiderii parlamentului şi desmeti­­cindu-se, vede după cinci luni de guver­nare că în loc de „muncă, cinste, şi lega­litate“, s’a întronat: lenea, necinstea» şi ile­galitatea. e) Generalul se îngrozeşte, gândindu­­se că poate va fi nevoit să prezideze şi în viitoarea sesiune a Corpurilor legiuitoare, îşi dă seama că nici el nu este în stare sa ducă carul la care s’a înjugat şi a cărui greutate n’a cunoscut-o, că cei ce-l ajută sunt mai neputincioşi decât el. De aceea acum procedează cu ultima energie, făcând apel la forţele parlamen­tare din majoritate, pe cari nu le are. Noi iasă, adversari nu ai generalului ci ai primului-ministru, privim la zbuciu­­murile sale zadarnice cu neîncredere în­dreptățită. D1 Miilerand în Alsacia Lyon. — Dl Miilerand, preşedin­tele consiliului, şi-a continuat călătoria sa în Alsacia în mijlocul entusiasmului populaţiei. La Seigenstad dsa a spus :­­Alsacia care a fost redată Franţei cu o însufleţire care a trăit totdeauna în tainele inimii poporului de aici de când a fost despărţită de noi, poate fi li­niştită. Ea va rămânea franceză, dar ea va rămânea asemenea şi Alsacia cu toate datiniile sale. Cuvântul dat de Joffre în 1914 va fi respectat de gu­vernul republicei. 4 Congresul studenţimei Discuţiile — Organizarea studenţimei universitare confedaraţia internaţionala a studenţilor Sala Teatrului Naţional e tixită de studenţi. Când dl drd OCT PUŞCARIU, pre­şedintele Centrului studenţesc Cluj şi pre­şedinte al Congresului deschide şedinţa, un ropot de aplauze. Pentru că în şedinţa solemni delegaţii şi-au spus cuvântul lor şi problemele au fost enunţate, dl Puşcariu procede, fără nici un preambul la lectura diferitelor scrisori. Decanul facultăţii de medicină din Bucureşti, dl prof. MIRON MINOVICI se scuză că din împrejurări independente de voinţa d-sale nu se poate afla în mijlocul tineretului care­­ e atât de drag, alături de care şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii şi şi-a trăit şi-şi trăeşte anii maturităţii sale. Cu cugetul şi sufletul , printre studenţi, mândre vlăstare ale culturei şi ştiinţei româneşti, vrednicii depozitari ai patrimoniului de patriotism şi virtute românească. Urează primului congres, care după înfăptuirea visului sa­­cular al unităţii naţionale româneşti, se întruneşte în fosta cetăţuie a şovinismului maghiar, congres ce e o dată epocală în Istoria Neamului, o muncă rodnică din care iasă închegată o studenţime româ­nească la înălţimea marei sale meniri de factor de cimentare sufletească a tuturor Românilor de pe tot întinsul României­­mari. Arhimandritul NICOLAE IVAN vede în întrunirea pionerilor de cultură şi civi­­lizaţie şi a viitorilor conducători ai ţării un fapt de-o covârşitoare importanţă. In o frumoasă scrisoare femeile ro­mâne din Sibiu, amintesc cum tricolorul nostru, neputând împodobi, pe la 1892, o sală unde avea să se ţină o mare adu­nare naţională, a trebuit să fia descusut şi fiecare fâşie colorată sâ fie pusă pe alt stâlp al sălii. Dar ungurii n’au îngă­duit nici aceasta şi una din fâşii a fost luată de fraţii din Muntenia, altă coloare ţinută cu evlavie de Moldoveni, iar galbenul a rămas la Sibiu unde şi acum e steagul corporaţiei meseriaşilor români. I. P. S. S. Mitropolitul NICOLAE al Ardealului vede în credinţa într’un ideal o forţă vie şi urează ca congresul să în­semne şi începutul unei mişcări creştineşti, învăţătură de noui idealuri morale. Au mai fost telegrame date de dl Aurel Iliescu, fost deputat şi senator, episcopul Badescu din Caransebeş. Se ştie în sală de-o scrisoare a fostului preşedinte al Centrului Studenţesc Iaşi, dr Grigore Popa, şi un nerăbdător de-a o auzi îl în­treabă pe preşedinte: — „Aţi terminat cu toate scrisorile primite?* — dar acesta, calm, ca şi la viitoarele întreruperi, o­ lasă la urmă după citirea unei scrisori a dlui Gh. A. Dima, profesor la facultatea de ştiinţe din Cluj. Izbit de frumoasele, înţeleptele idei, pline de nădejde, pe care reprezentanţii studen­ţimii le au exprimat în şedinţă solemnă, ca un omagiu de veneraţie şi recunoştinţă adus memoriei celor care au căzut în luptă pentru realizarea unui vis, azi trăit aevea, dl prof. Dima concretizează aceste idei şi simţiri supunând aprobării congresului ideea înfiinţării unui fond studenţesc spre cinstirea eroilor. „Fondul eroilor“ care se va alimenta din taxe percepute la in­seriere, ofrande date de profesori, serbări, etc., fond din a­le cărui venituri să se ajute studenţii în cercetarea limbei şi li­teraturii române, tipărirea de teze, etc. Moţiunea, tot a dlui prof. Dima, e pri­mită cu aplauze furtunoase. Dl Dima a prevăzut toate detaliile de administrare, a schiţat regulamentul, şi a oferit ca primă sumă din parte-i, 1000 de lei. Fondul va fi administrat de studenţi. Dl DINU pro­pune ca însuşi Centrul Clujan să vegheze la alegerea comitetului pentru redactarea regulamentului fondului. Dl preşedinte PUŞCARIU dă citire scrisorii fostului preşedinte al Centrului ieşan, la rostirea numelui căruia sala aplaudă furtunos şi interminabil. Scrisoarea o vom publica la loc de frunte în unul din numerele viitoare ale ziarului nostru. Deşi ascultată cu religiozitate şi întreruptă cu salve de aplauze, nu s’ar putea totuşi spune că ea a fost in asentimentul unanimităţii con­­gresiştilor. Majoritatea a aprobat-o, foarte mulţi, iarăşi, au primit-o rece, oricum ea a dat de gândit tuturora. Un vechiu co­laborator al dlui Popa, fost secretar ge­neral al Centrului din Iaşi, dl ROMULUS DIMITRESCU, se întreabă în această privinţă, dacă dl Popa trebuie să desfică rezultatul grevei universitare de la Iaşi din 1915 ? Dacă activitatea de la ţară, con­ferinţele, bibliotecile de lectură sunt de regretat, făcând totuşi parte din activitatea extraşcolară studenţescă ? Dacă dl POPA are de regretat, re­gretul de ale nu poate fi decât personal iar noi, ca societate generală nu putem să ne deszicem de această activitate care şi- a avut printre rezultate zvârlirea lui VIR­GIL ARION şi care a dat atâtea imbol­duri, care toate au venit dela Centru. Re­gretă ceea ce scrie dl POPA şi crede că e o scăpare din vedere a dsale. Nici dl preşedinte PUŞCARIU nu-l aprobă în totul pe dl POPA. De altfel dl POPA, zice dsa, nu mai e student şi dacă i­ s’a citit scrisoare s’a făcut cum ster fi făcut cu oricare alta. Dl DINU întreabă ce măsură ia Con­gresul în contra unui ziar local care a mistificat tot ce se refera la telegrama că­tre dl N. Iorga din ziarul vizat, care nu-i o fiţuică oarecare, zice dsa, întrucât scrie şi un profesor universitar, fost pe vremuri, idealist, se înţelege că nu s’a vrut sâ se trimită această telegramă, că ea s’a zmuls oarecum, când din contră studențimea ca un val năprasnic, în elan, cerea vijelios, citirea acestei telegrame. Tot așa întreabă dacă biroul Congresului nu crede că ar fi necesar ca să se explice confuzia care a dom­nit când i­ s’a cerut să se citească tele­grama, deşi ea era deja redactată cu o seară mai înainte, aprobată de delegaţii centrelor şi depusă pe masa preşedin­telui. Dl PUŞCARIU preşedinte: Veste­jeşte mistificarea din ziarul „înfrăţirea.* Acest ziar a mai afirmat o întreagă serie de inexactităţi, între care şi găzduirea stu­dentelor prin cazărmi unde nu li s’ar fi dat plapome, lipsa de alimente care s’ar fi cerut de congresişti în ultimul moment dela comandantul pieţii, etc. E o mistificare de adevăr care va fi înfierată cum trebuie şi de un comunicat al biroului care va fi trimis tuturor ziare­lor din ţară. Cât priveşte telegrama dlui lorga ea a fost pe masa preşedintelui, dar s’a rătă­cit la biroul reprezentanţilor presei care au luat-o spre a o copia, dl preşedinte nu vrea să fie bănuit cu nimic: dsa, cu centrul în-­­ treg, l’a primit pe dl profesor lorga euj un entuziasm de nedescris, şi eri chiar a pus într'adins această telegramă în urma tu­turor celorlalte pentru că se aştepta la o izbucnire de însufleţire cu care voia ca con­­gresiştii să se despartă. E un incident, pro­fund regretabil, iar confuzia şi întârzierea ce-au domnit până a se citi, timp îa care sala, în picioare, electrizată, aplauda fre­netic, e datorită faptului că n’a găsit tele­grama pe masa d-sale şi a trebuit s’o caute la mesele secretarilor şi a reprezentanţilor presei. Se trece la ordinea de zi. Se dă citire regulamentului de con­ducere al instituţiilor studenţeşti. Dl Dinu, e întrerupt viu întrucât nu e în chestie, dşa vorbind despre geneza congresului şi nu despre spiritul general al lui pe care promisese să-l releveze. Dl preşedinte: Văzând discuţia vie, unii din congresişti nemai cerând cuvântul, şi prevăzând tumult, cere numai concluzii. .­I DINU arată că nu poate prezenta concluzii fără o prealabilă argumentare, că chestiunile n’au fost studiate de mai îna­inte. Aminteşte că concluziile pe care d-sa vrea să le puie în discuţie au fost a­­probate de cei cari au redactat regula­mentul, unanim, nu însă de delegaţii de aseară-Cl LA BUŞCA (aplauze furtunoase). Se tinde la crearea unei atmosfere datorită căreia să fie imposibilă orice discuţie. (A­­plauze). Mai bine nimic decât aşa. Vorbeşte de anumite frecături ce ar exista între so­cietăţile din Bucureşti datorite chestiunilor personale şi cari ar trebui lăsate da-o parte, ca şi haina de sofistică în care se îmbracă unele argumentări cari nu ţin seamă de acest congres necesar, evidenţiat de toate nevoile studenţimii. Totul trebuie să se îmbrace în formule perfect valabile. Neva- labilitatea lor n’ar putea fi decât vorbă de­ o minoritate. Dacă concluziunile nu pot trece, vom rămâne la vechea formulă, iar alţii, după noi vor evoluţiona altfel. De aceea trebuie să se ia prin vot o hotărâre la orice (vii aplauze). La discuţia pe articole mulţi sunt ne­dumeriţi asupra termenului de cetăţean ro­mân. Dl LABUŞCA explică, că până la modificările ce se vor face, român înseamnă ca şi’n trecut naţionalitatea şi nu cetăţenia. Dl RALLY face distincţie între sta­tutul vechiu, de la 1909 şi situaţia da fapt de azi. (Urmează pe pagina II-a.) Afilierea la : Dezavuarea ziarului „înfrățirea* Discuția regulamentului

Next