Patria, septembrie 1920 (Anul 2, nr. 187-209)
1920-09-15 / nr. 198
Miercuri 15 Sei 1920 DIRECTOR. ION AGAP REDACȚI' CLUJ ' v- n JibiiH •- ' -v-.r Numărul 50 bani Anul II. Numarul 198 TARIF Distrația DE PUBLICITATE -PATRIA ORGIN AL PARTIDULUI NAȚIONAL RORIX ABONAMENTUL: PE UN AN PE V. AN PE Vi AN • • • » 120 LEI 60 LEI 30 LEI TELEFON (tSoQRAPIA 13-33 Nu trebuie să o căutăm în biblioteci, nici chiar între cărţile, pe cari le avem la îndemână. O purtăm cu noi, oriunde am merge şi pentru a ceti din ea nu avem decât să privim în noi înşine. E, cu toate acestea, aproape uitată cartea conştiinţa. Fusese şi înainte de râsboiul mondial cartea conştiinţei un volum cu filele netăiate, pentru cei mai mulţi oameni indiferent de vrâstă şi de poziţie socială; dar nu se poate contesta advărul, că civilizaţia şi cultura omenească, precum şi o concepţie hotărâtă asupra vieţii, rezultată din această cultură şi fiind înseşi esenţa ei, a îndemnat, înainte de răsboi, pe destui oameni să cetească în tainicul volum, pe care-l poartă veşnici cu Sine. In vieaţa popoarelor celor mai civilizate s’au manifestat şi s’au pus în practică principii, cari n’au putut fi învăţate decât din cartea conştiinţii. Respectarea deaproapelui şi a drepturilor lui, simţul de legalitate, sancţiunea , carte uitată Pentru câ, iată, şi lumea de după răsboi, e plină de oameni cu înaltă educaţie, cu multă ştiinţă, şi totuşi însălbătăcirea relaţiilor dintre om şi om, chiar dintre frate şi frate, merge crescând în societatea modernă. Pe câţi oameni nu-i mai cunoşti, după răsboiu ! Câţi, dintre cei obişnuiţi odată să citească zilnic în cartea conştiinţălor, trăiesc azi conduşi numai de instinctele cele mai josnice ! Pentru că cei mai mulţi nu mai au un for intern care să-i judece, cutează orice în domeniul faptelor care trebuie să fie judecate de forul extern. Cutează pentru că-şi dau seamă, că cei ce judecă în forul extern, neavând nici ei obiceiul să citească în cartea conştiinţă lor, neavând ei înşişi un judecător în sine , nu-i vor condamna. Vieaţa, în definitiv, nu se clădeşte decât pe fapte. Şi ce folos vom avea de oameni hurdufi de învăţătură, a căror fapte nu vor conglăsui niciodată pentru forul intern şi extern, au fost cu învăţături ce-au înmagazinat? Iar lucruri destul de cunoscute în socie-cum să făptueşti nu te învaţă nicitatea omenească dinainte de răsboi şi mai ales în ţările, în care civilizaţia şi cultura îşi luaseră un mare avânt. După răsboiul mondial se pare, că tot mai multe peceţi se pun pe cartea conştiinţă Nu numai că volumul, care cuprinde toate poruncile vieţii noastre superioare, nu şi-a găsit cetitori noi, ci a pierdut chiar pe mulţi dintre vechii lui cetitori. Pravul uitării şi al părăsirii se aşterne tot mai des şi tot mai greu peste coperta îngălbenită, şi se pare, că minunatul volum destinat să citească din el omenirea întreagă, va fi scos, în curând chiar din anticarele, în care e ţinut azi. Din punct de vedere etic răsboiul mondial a constituit o prăbuşire pentru omenire. Mulţi vizionari erau de credinţa, la începutul răsboiului mondial, că, aflându-se deodată atâtea milioane de oameni în faţa morţii, având prilejul să vadă dincolo de pragul de întunerec pus la capătul existenţei noastre pământeşti, — Omenirea întreagă se va regenera în sens etic, venind în număr aşa de mare în contact neapropiat cu marile probleme ale vieţii şi ale morţii. Dar vizionarii s’au înşelat amar. Mijloacele prin cari s’a purtat râsboiul mondial au fost atât de antiumane, atât de selbatice, încât bietul suflet omenesc, ce pornise să se îmbrace în haina fină a vieţii superioare omeneşti prin atâtea veacuri de insuinţi spre cultură, s’a retras speriat, par’că, din noi înşine, încât nu-l mai putem regăsi până azi. Şi, în locul lui, în faţa metodelor barbare de ucidere, a început să poruncească instinctul animalic. Slovele barbare ale acestui instinct le citeşte încă şi azi omenirea, răsturnată în orbiş de răsboiul mondial. S-a adeverit că suntem încă departe de a ne fi ridicat prin cultură şi civilizaţie la aceea putere şi demnire omenească, la aceea superioară biruinţă asupra animalului din noi înşine, încât deşteptarea prin forţă a instinctelor primordiale, să nu fie grozav de primejdioasă pentru evoluţia vieţii omeneşti spre desăvârşire. Educaţia, şcoala, coborârea în tainele ştiinţelor, vor fi, nesmintit, tot lucruri de cea mai mare urgenţă şi necesitate pentru a putea continua o vieaţă omenească cel puţin de la înălţimea la care a lăsat o isbucnire a răsboiului mondial. Dar de nici o ştiinţă, de nici o carte, nu vom avea o aşa de arzătoare trebuinţă pentru a deveni din nou oameni, decât de cartea conştiinţii. Şi de una pe care s’o purtăm în noi inconştii acoperită de praf şi pecetluită cu zece peceţi, ci de una deschisă, în care să citim zilnic, odată cărţile de ştiinţă, ci una singură: cartea conştiinţei tale. Ştiinţa, cunoştinţele îţi arată posibilităţile acţiunii dar însuş felul acţiunii tale ţi porunceşte judecătorul din forul tău intern, conştiinţa ta. Fără de aceasta, a aglomera multe cunoştinţe poate înseamnă a-ţi înmulţi posibilităţile de a-ţi satisface instinctele egoiste, de a încăleca pe fratele tău, care nu cunoaşte aceste posibilităţi. E tocmai ceea ce vedem în Europa de după răsboi. Şi tocmai din acest motiv tânăra generaţie a studenţimei noastre credem că între lecturile sale zilnice va introduce tot mai mult cartea uitată a conştiinţei. Numai prin lectura ei zilnică vom putea valorifica virtuţile mari ale rasei noastre în toate domeniile vieţei private, publice şi de stat. /. Agârbicearu. m Lupta irlandezilor Cu toată puţinătatea ştirilor ce ne sosesc din Anglia referitoare la situaţiunea din Irlanda, este sigur că aceasta e dintre cele mai grave. Poporul irlandez, ajutat mai ales de fraţii lor care trăesc câteva milioane în America, şi de opinia publică din marea republică, vrea să-şi hotărască singur soarta, despărţindu-se de Anglia. Cetitorii noştri ştiu că mişcarea de independenţă a irlandezilor datează de decenii întregi, şi cunosc luptele purtate de deputaţii irlandezi ca guvernul central din Londra şi cu parlamentul englez, cu mult înainte de isbucnirea răsboiului mondial. Dar acest răsboiu şi principiul de autodeterminare pus ca bază la încheierea păcii mondiale i-a întărit pe irlandezi în convingerea că a sosit momentul suprem pentru a-şi câştiga deplina independenţă. Ei nu pot înţelege ca faţă de ei să nu se aplice principiul autodeterminării, din simplul motiv că Anglia, căreia-i aparţin până acum, a eşit biruitoare din răsboi. Şi alăturea ca ei este întreaga opinie publică. Intr’adevâr pentru ca principiile care au stat la încheierea păcii să nu pară a fi fost numai condiţii de pace pentru cei învinşi, ci că rămâne ceea ce sunt într-adevăr: un punct nou de orientare politică mondială, mai aproape de postulatele dreptăţii, este necesar ca învingătorii să le respecteze şi să le execute în aceeaşi măsura ca şi cei învinşi. Anglia va sfârşi, credem, prin a înţelege acest gest de înaltă moralitate politică, deşi până azi a luat măsuri dintre cele mai drastice pentru a suprima mişcarea de independenţă a Irlandei. Este adevărat că guvernul englez s’a arătat dispus să primească orice constituţie care să-i dea Irlandei independenţa provincială, şi că prin toate mijloacele Londra s’a nizuit să mulţumească aspiraţile irlandeze. Numai un singur lucru r-a putut admite guvernul englez: totala desfacere a Irlandei de Anglia. Iar irlandezii cer tocmai acest lucru cu care nici guvernul, nici opinia publică engleză, deocamdată, nu se pot împăca. Invazia bolşevicilor în Prusia Nauen. — Ziarele scriu că până acum s’au refugiat în Prusia orientală vre-o 153 mii soldaţi bolşevici cu 35 mii de cai. Bilanţul guvernării Se spune că guvernul intenţionează să prezinte Parlamentului în viitoarea sesiune, proecte de legi privitoare la reforma administrativă, agrară, electorală etc Pentru acest scop, ar fi instituit comisiunile parlamentare respective, cari să studieze amănunţit problemele şi să prepare proeotele Unele guri rele, au zis că nici cu acest sistem n’ai nimerit-o dl general, că n’ar fi compuse din specialişti, că opoziţia nu este chemată a lua parte la lucrările preliminării, că nu este altceva decât un mod deghizat de-a mai incasa câţiva favoriţi diurne grasa pe timpul vacanţei parlamentare. Ori cum ar fi întocmite şi oricare ar fi scopul, nu ne interesează, dar ne permitem să scrutăm intenţiunea iniţiatorului şi să facem oarecari deducţiuni: a) Generalul este conştient că în sesiunea trecută a Parlamentului nu s’a lucrat nimic. Toată activitatea parlamentară se reduce la 3—4 crâmpee de legi nestudiate şi incomplecte, din cari, una a fost primită ostentativ de cei vizaţi, iar celelalte cu o totală indiferenţă. b) Generalul convingându-se că se va compromite cu miniştrii, şi-şi va pierde şi aureola ce şi-a câştigat-o în răsboi, s’a hotărât să ia rol de dictator. Aşa se explică faptul că a luat miniştrilor respectivi dreptul de a pregăti şi studia proectele de legi, şi singur anumit comisiunile, cari să lucreze după ordinele sale. c) Generalul îşi dă seama că a venit la cârma ţării fără nici un program politic, fără nici un proect de lege pregătit, fără nici o problemă studiată. Acest adevăr se dovedeşte până la evidenţă prin numirea acestor comisiuni. Aceste reforme, partidele din opoziţie le cer deja pregătite, nu aşteaptă să vie întâi la guvern şi apoi să se plămădească. Ce a făcut dl general şi statul său major cât a fost în opoziţie ? d) Generalul şi-a amintit de deviza firmei sale: „muncă, cinste legalitate“ şi aruncânduşi o privire retrospectivă asupra activităţii guvernului s’a îngrozit. „Muncă, cinste şi legalitate, a fost singurul program al guvernului actual, mai bine zis al generalului. Alt nimic. Nici nu l-au întrebat alegătorii da program. Reuşit în alegeri, generalul a fost răpit de un vârtej groasnic, care i-a întunecat vederea şi i-a moleşit simţirile. Scăpat din ghiarele acestui uragan în ziua închiderii parlamentului şi desmeticindu-se, vede după cinci luni de guvernare că în loc de „muncă, cinste, şi legalitate“, s’a întronat: lenea, necinstea» şi ilegalitatea. e) Generalul se îngrozeşte, gândinduse că poate va fi nevoit să prezideze şi în viitoarea sesiune a Corpurilor legiuitoare, îşi dă seama că nici el nu este în stare sa ducă carul la care s’a înjugat şi a cărui greutate n’a cunoscut-o, că cei ce-l ajută sunt mai neputincioşi decât el. De aceea acum procedează cu ultima energie, făcând apel la forţele parlamentare din majoritate, pe cari nu le are. Noi iasă, adversari nu ai generalului ci ai primului-ministru, privim la zbuciumurile sale zadarnice cu neîncredere îndreptățită. D1 Miilerand în Alsacia Lyon. — Dl Miilerand, preşedintele consiliului, şi-a continuat călătoria sa în Alsacia în mijlocul entusiasmului populaţiei. La Seigenstad dsa a spus :Alsacia care a fost redată Franţei cu o însufleţire care a trăit totdeauna în tainele inimii poporului de aici de când a fost despărţită de noi, poate fi liniştită. Ea va rămânea franceză, dar ea va rămânea asemenea şi Alsacia cu toate datiniile sale. Cuvântul dat de Joffre în 1914 va fi respectat de guvernul republicei. 4 Congresul studenţimei Discuţiile — Organizarea studenţimei universitare confedaraţia internaţionala a studenţilor Sala Teatrului Naţional e tixită de studenţi. Când dl drd OCT PUŞCARIU, preşedintele Centrului studenţesc Cluj şi preşedinte al Congresului deschide şedinţa, un ropot de aplauze. Pentru că în şedinţa solemni delegaţii şi-au spus cuvântul lor şi problemele au fost enunţate, dl Puşcariu procede, fără nici un preambul la lectura diferitelor scrisori. Decanul facultăţii de medicină din Bucureşti, dl prof. MIRON MINOVICI se scuză că din împrejurări independente de voinţa d-sale nu se poate afla în mijlocul tineretului care e atât de drag, alături de care şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii şi şi-a trăit şi-şi trăeşte anii maturităţii sale. Cu cugetul şi sufletul , printre studenţi, mândre vlăstare ale culturei şi ştiinţei româneşti, vrednicii depozitari ai patrimoniului de patriotism şi virtute românească. Urează primului congres, care după înfăptuirea visului sacular al unităţii naţionale româneşti, se întruneşte în fosta cetăţuie a şovinismului maghiar, congres ce e o dată epocală în Istoria Neamului, o muncă rodnică din care iasă închegată o studenţime românească la înălţimea marei sale meniri de factor de cimentare sufletească a tuturor Românilor de pe tot întinsul Românieimari. Arhimandritul NICOLAE IVAN vede în întrunirea pionerilor de cultură şi civilizaţie şi a viitorilor conducători ai ţării un fapt de-o covârşitoare importanţă. In o frumoasă scrisoare femeile române din Sibiu, amintesc cum tricolorul nostru, neputând împodobi, pe la 1892, o sală unde avea să se ţină o mare adunare naţională, a trebuit să fia descusut şi fiecare fâşie colorată sâ fie pusă pe alt stâlp al sălii. Dar ungurii n’au îngăduit nici aceasta şi una din fâşii a fost luată de fraţii din Muntenia, altă coloare ţinută cu evlavie de Moldoveni, iar galbenul a rămas la Sibiu unde şi acum e steagul corporaţiei meseriaşilor români. I. P. S. S. Mitropolitul NICOLAE al Ardealului vede în credinţa într’un ideal o forţă vie şi urează ca congresul să însemne şi începutul unei mişcări creştineşti, învăţătură de noui idealuri morale. Au mai fost telegrame date de dl Aurel Iliescu, fost deputat şi senator, episcopul Badescu din Caransebeş. Se ştie în sală de-o scrisoare a fostului preşedinte al Centrului Studenţesc Iaşi, dr Grigore Popa, şi un nerăbdător de-a o auzi îl întreabă pe preşedinte: — „Aţi terminat cu toate scrisorile primite?* — dar acesta, calm, ca şi la viitoarele întreruperi, o lasă la urmă după citirea unei scrisori a dlui Gh. A. Dima, profesor la facultatea de ştiinţe din Cluj. Izbit de frumoasele, înţeleptele idei, pline de nădejde, pe care reprezentanţii studenţimii le au exprimat în şedinţă solemnă, ca un omagiu de veneraţie şi recunoştinţă adus memoriei celor care au căzut în luptă pentru realizarea unui vis, azi trăit aevea, dl prof. Dima concretizează aceste idei şi simţiri supunând aprobării congresului ideea înfiinţării unui fond studenţesc spre cinstirea eroilor. „Fondul eroilor“ care se va alimenta din taxe percepute la inseriere, ofrande date de profesori, serbări, etc., fond din ale cărui venituri să se ajute studenţii în cercetarea limbei şi literaturii române, tipărirea de teze, etc. Moţiunea, tot a dlui prof. Dima, e primită cu aplauze furtunoase. Dl Dima a prevăzut toate detaliile de administrare, a schiţat regulamentul, şi a oferit ca primă sumă din parte-i, 1000 de lei. Fondul va fi administrat de studenţi. Dl DINU propune ca însuşi Centrul Clujan să vegheze la alegerea comitetului pentru redactarea regulamentului fondului. Dl preşedinte PUŞCARIU dă citire scrisorii fostului preşedinte al Centrului ieşan, la rostirea numelui căruia sala aplaudă furtunos şi interminabil. Scrisoarea o vom publica la loc de frunte în unul din numerele viitoare ale ziarului nostru. Deşi ascultată cu religiozitate şi întreruptă cu salve de aplauze, nu s’ar putea totuşi spune că ea a fost in asentimentul unanimităţii congresiştilor. Majoritatea a aprobat-o, foarte mulţi, iarăşi, au primit-o rece, oricum ea a dat de gândit tuturora. Un vechiu colaborator al dlui Popa, fost secretar general al Centrului din Iaşi, dl ROMULUS DIMITRESCU, se întreabă în această privinţă, dacă dl Popa trebuie să desfică rezultatul grevei universitare de la Iaşi din 1915 ? Dacă activitatea de la ţară, conferinţele, bibliotecile de lectură sunt de regretat, făcând totuşi parte din activitatea extraşcolară studenţescă ? Dacă dl POPA are de regretat, regretul de ale nu poate fi decât personal iar noi, ca societate generală nu putem să ne deszicem de această activitate care şi- a avut printre rezultate zvârlirea lui VIRGIL ARION şi care a dat atâtea imbolduri, care toate au venit dela Centru. Regretă ceea ce scrie dl POPA şi crede că e o scăpare din vedere a dsale. Nici dl preşedinte PUŞCARIU nu-l aprobă în totul pe dl POPA. De altfel dl POPA, zice dsa, nu mai e student şi dacă i s’a citit scrisoare s’a făcut cum ster fi făcut cu oricare alta. Dl DINU întreabă ce măsură ia Congresul în contra unui ziar local care a mistificat tot ce se refera la telegrama către dl N. Iorga din ziarul vizat, care nu-i o fiţuică oarecare, zice dsa, întrucât scrie şi un profesor universitar, fost pe vremuri, idealist, se înţelege că nu s’a vrut sâ se trimită această telegramă, că ea s’a zmuls oarecum, când din contră studențimea ca un val năprasnic, în elan, cerea vijelios, citirea acestei telegrame. Tot așa întreabă dacă biroul Congresului nu crede că ar fi necesar ca să se explice confuzia care a domnit când i s’a cerut să se citească telegrama, deşi ea era deja redactată cu o seară mai înainte, aprobată de delegaţii centrelor şi depusă pe masa preşedintelui. Dl PUŞCARIU preşedinte: Vestejeşte mistificarea din ziarul „înfrăţirea.* Acest ziar a mai afirmat o întreagă serie de inexactităţi, între care şi găzduirea studentelor prin cazărmi unde nu li s’ar fi dat plapome, lipsa de alimente care s’ar fi cerut de congresişti în ultimul moment dela comandantul pieţii, etc. E o mistificare de adevăr care va fi înfierată cum trebuie şi de un comunicat al biroului care va fi trimis tuturor ziarelor din ţară. Cât priveşte telegrama dlui lorga ea a fost pe masa preşedintelui, dar s’a rătăcit la biroul reprezentanţilor presei care au luat-o spre a o copia, dl preşedinte nu vrea să fie bănuit cu nimic: dsa, cu centrul în- treg, l’a primit pe dl profesor lorga euj un entuziasm de nedescris, şi eri chiar a pus într'adins această telegramă în urma tuturor celorlalte pentru că se aştepta la o izbucnire de însufleţire cu care voia ca congresiştii să se despartă. E un incident, profund regretabil, iar confuzia şi întârzierea ce-au domnit până a se citi, timp îa care sala, în picioare, electrizată, aplauda frenetic, e datorită faptului că n’a găsit telegrama pe masa d-sale şi a trebuit s’o caute la mesele secretarilor şi a reprezentanţilor presei. Se trece la ordinea de zi. Se dă citire regulamentului de conducere al instituţiilor studenţeşti. Dl Dinu, e întrerupt viu întrucât nu e în chestie, dşa vorbind despre geneza congresului şi nu despre spiritul general al lui pe care promisese să-l releveze. Dl preşedinte: Văzând discuţia vie, unii din congresişti nemai cerând cuvântul, şi prevăzând tumult, cere numai concluzii. .I DINU arată că nu poate prezenta concluzii fără o prealabilă argumentare, că chestiunile n’au fost studiate de mai înainte. Aminteşte că concluziile pe care d-sa vrea să le puie în discuţie au fost aprobate de cei cari au redactat regulamentul, unanim, nu însă de delegaţii de aseară-Cl LA BUŞCA (aplauze furtunoase). Se tinde la crearea unei atmosfere datorită căreia să fie imposibilă orice discuţie. (Aplauze). Mai bine nimic decât aşa. Vorbeşte de anumite frecături ce ar exista între societăţile din Bucureşti datorite chestiunilor personale şi cari ar trebui lăsate da-o parte, ca şi haina de sofistică în care se îmbracă unele argumentări cari nu ţin seamă de acest congres necesar, evidenţiat de toate nevoile studenţimii. Totul trebuie să se îmbrace în formule perfect valabile. Neva- labilitatea lor n’ar putea fi decât vorbă de o minoritate. Dacă concluziunile nu pot trece, vom rămâne la vechea formulă, iar alţii, după noi vor evoluţiona altfel. De aceea trebuie să se ia prin vot o hotărâre la orice (vii aplauze). La discuţia pe articole mulţi sunt nedumeriţi asupra termenului de cetăţean român. Dl LABUŞCA explică, că până la modificările ce se vor face, român înseamnă ca şi’n trecut naţionalitatea şi nu cetăţenia. Dl RALLY face distincţie între statutul vechiu, de la 1909 şi situaţia da fapt de azi. (Urmează pe pagina II-a.) Afilierea la : Dezavuarea ziarului „înfrățirea* Discuția regulamentului