Rampa, ianuarie 1925 (Anul 8, nr. 2155-2178)
1925-01-01 / nr. 2155
O polemică în jurul unui articol de PAUL L PRODAN A apărut, de curând, In ediţia „Flamarion“, o carte intitulată „Oameni de teatru“, in care găsim adunate articolele lui Octave Mirbeau, In legătură cu teatru, şi cari nu fuseseră Încă publicate în volum. Apariţia „Oamenilor de teatru“ a Stârnit mult interes în cercurile criticilor teatrali şi ale artiştilor. Paul Souday, criticul teatral la „Journal des Débats“ şi criticul literar al lui „Le Temps“, pusese întrebarea mai zilele trecute, pentru ce nu se reimprimase în acest volum şi faimosul articol „Comedianul“. D-na Alice Octave Mirbeau a răspuns că acel articol fusese cumpărat, odinioară, de acelaş editor, care astăzi se împotriveşte reproducerea lui. La rubrica „Curierului literar“ din „Figaro“, „les Alguazils“ precizează că editorul, d-l Brunox, a tipărit, a doua zi după faimoasa polemică, o broşură, care purta aceste două titluri : „Scandalul de ieri : „Comedianul“ de un gazetar (Octave Mirbeau) şi „Răspunsul d-lui Coquelin, de la Comedia Franceză: „Comedianii“. In afară de aceste două articole, broşura mai conţinea : intenţiunea lui Auguste Vitre, titularul cronicei dramatice de atunci la „Le Figaro“, in care dezaproba articolul Incendiar al lui Mirbeau, scrisoarea lui Mirbeau către Magnard, directorul ziarului, asupra originei cronicei şi ordinea de zi de protestare votată de artişti, la teatrul „Chateau d’Eau“. Broşura poartă data anului 1883 şi nu se mai găseşte de multă vreme în vânzare la librării. Articolul lui Mirbeau a apărut în numărul din 20 octombrie 1882 al ziarului „Le Figaro“. Era scris cu Vervă, dar cu o violenţă brutală şi nedreaptă. Din acel articol reproducem două pasagii — cele mal sugestive : „Comedianul — scria Mirbeau, — prin felul meseriei sale este o fiinţă inferioară. Din momentul, In care p’a suit pe scândurile scenei, a părăsit calitatea sa de om: nu mai are nici personalitate, ceea ce omul cel mai inteligent posedă, nici forma ■a fizică. El nu mai are, nici măcar ce poesdă cel mai săraci, proprietatea figurii. Nimic nu-i mai aparţine“. „Comedianul este ca un flaut, trebue sa sufli ca să poţi dobândi un sunet. Iată exact la ce se reduce rolul comedianului un rol inert şi pasiv“. Articolul, cum era de aşteptat a Acut senzaţie, chiar în redacţia ziarului „Figaro“. A doua zi, după apariţia lui, a scris Auguste Vitre câteva rânduri de dezaprobare. Preşedintele societăţii de ajutor a artiştilor dramatici a protestat. Comedianii s-au Întrunit în adunare generală la teatrul „Chateau d’Eau“ şi şi-au exprimat indignarea, în termeni violenţi. Mirbeau a fost provocat la duel, dar sânge n’a curs. Curând totul s’a liniştit, fiindcă dacă in această lume înfrigurată şi nervoasă a oamenilor de teatru — genus irritabile — flacăra se aprinde repede, tot atât de curând se şi potoleşte, fiindcă furtunile nu sunt de lungă durată. Oricum broşura apărută în 1883 ar putea fi reeditată, fiindcă ea constitue un document preţios pentru istoria teatrului contimporan. Amorul propriu al comedianilor din zilele noastre nu ar mai putea fi jignit la citirea, în Întregime, a articolului lui Mirbeau, fiindcă ei ar găsi, în aceeaşi broşură pledoaria lui Coquelin, ca răspuns rechizitorului acuzatorului. De altminteri, însuşi Mirbeau, în 1903, douăzeci de ani mai târziu, a publicat, tot în „Le Figaro“, un alt articol, sub titlul: „Pentru comediani“. Autorul „Banilor“, scria în acest ultim articol: „Am săvârşit, ca toată lumea de altminteri, multe prostii în viaţa mea, am comis multe nedreptăţi. Şi, fiindcă mi se prezintă ocazia să şterg acel articol din opera mea — oricât de umilă ar fi s o fac cu o bucurie liniştită“. Această declaraţie a şters cu desăvârşire orice urmă de vrăjmăşie sau de neînţelegere. In 1880, cu doi ani mai înaintea acestei polemici, Coquelin publicase într’o broşură o conferinţă a sa a■upra „Artei şi Comedianului“, care constituia un elogiu atât de călduros pentru actori, încât scriitorii de pe acea vreme l’au găsit excesiv, şi în numele lor a răspuns, Alphonse Daudet. Mirbeau ca şi Daudet nu putea admite ca un actor să se socotească superior autorului. La această frază din conferinţa lui Coquelin: „Da, actorul creează, chiar când interpretează visul unor genii ca Racine, Corneille, Hugo, şi, chiar când interpretează un personagiu gândit şi conceput de aceşti doi maeştri, cari au fost şi el actori : Shakespeare şi Molière. Totdeauna e o distanţă mare, între tipul creiat şi tipul care trăeşte , fiindcă nu ajunge să creezi un suflet, mai e nevoe să’l așezi într’un corp“. Alphonse Daudet a ripostat: „Iată la ce monstruoase erezii nu poate 3 vo’i duce un cuvânt râu Întrebuinţa. Să dai numele; „visuri" unor opere atât de complecte, atât de admirabil realitate ca „Phedra“, „Rodogine”, „Hernani", „Romeo il Juleta". Să-ţi Închipui că ele trăesc numai la avantscena şi că dacă un vânt ar stinge pentru totdeauna rampa, aceste creaţii nemuritoare, e’ar cufunda In întunerec pe dată î“ Polemicile Intre autori, critici fi artişti există din toate vremurile, diferă, însă, Intre ele, ca ton fi ca limbaj. Acest mic scandal teatral evocat, cu ocazia, apariţiei volumului lui Mirbeau, capătă un relief deosebit pentru generaţiile de azi, cari se interesează tot atât de mult de teatru şi de actori, ca şi acele de altă dată „Miss America“ In tara tuturor excenitricitatilor s‘au dat si se dau mereu premii de tot felul, printre care cel mai des e cel de frumuseţe- Initr’adev&r In Atlantic City s‘a ales fata cea mai frumoasă pe care concetăţenii au numit-o „Miss America“. Această frumoasă,Miss“ a primit o mulţime de cadouri, dar mai ales cereri In căsătorie- Coraitetul însă» a luat iniţiativa de a contrabalansa aceste ofrande cu adevărate cadouri printre care se numără fi un automobil dintr'o marcă de dincolo de America ! Ce păcat că româncele noastre mu s‘au născut în America î Ideile lui Mahatma Gandhi Publicişti ca O. F. Andrews, Penison, Joseph Looke, Romsin Rolland şi articolele lui Gandhi din „Young India“ au fost un preţios indiciu pentru cunoaşterea sufletului acestui profet modem. Reuşind să unească şi să pună în mişcare trei sute de milioane de oameni, fără îndoială, Mahatma Gandhi e cel care de la Hristos, a inaugurat în politica umană, cea mai extraordinară afervescenţă de masse. Mohandas Karamchand Gandhi, după portretul schiţat de Romain Rolland e un om mic, cu faţa slabă. Portul simplu. Foarte muncitor. Duce o viaţă de anahoret. Din acest portret, nu poţi păstra nimic caracteristic. învăţătura o tragi din biografia acestui om, care, constitue o adevărată pildă. Ca apărător al Dreptului Omului, el reprezintă lupta unei conştiinţe şi a unui caracter împotriva masei brutale şi forţei ilegale a statului. Cât timp a profesat avocatura, a demonstrat din punct de vedere juridic, ilegalitatea „actului exclusiunei asiatice“, care face din India o provincie nenorocită a imperiului britanic. Mahatma Gandhi a mers cu energia şi cu abnegaţia atât de departe încât s-a sacrificat complect pentru fericirea ţării sale. Rând pe rând în 1899, 1904, 1906, a pus bazele crucii roşii în India, a organizat un spital şi a luat parte la războiul contra indigenilor, fondând o secţie de brancardieri. Dar furia xenofobă n’a fost dezarmată şi el a fost de mai multe ori închis. In cartea sa , „Hind Swarraj“, e tot crezul lui umanitar. „Religia mea n’are limite geografica . Dacă credinţa mea e puternică, va depăşi desigur dragostea ca-o port ţării mele“«-------Gandhi e religios, dar spune că toate religiile sunt drumuri diverse care duc spre aceeaşi ţintă. Ele au ca temelie aceleaşi legi naturale. Religia sa etică e făcută din dogme, care leagă pe toţi oamenii de pe glob. Cu toate că iubeşte religia sa, care a atins perfecţia în inocenţă (Ahimaa), în adevăr (Satya) şi’n cumpătare (Brahmacharya), el se ridică împotriva erorilor care s-au introdus în cursul veacurilor, înălţând crezul său pe piedestalul unei religii universale. Infulenţat profund de religia creştină, anume de „Noul“ şi „Vechiul Testament“ şi de misticsmul slav al contelui Tolstoi, rămâne ca şi acesta un duşman al civilizaţiei moderne, care are ca scop fericirea materială a oamenilor, lăsând la o parte fericirea lor sufletească. Gandhi e contra diferitelor profesiuni care sunt imorale. Printre altele, medicina este şi ea imorală. Nu se ocupă de vindecarea rănilor sufleteşti. Nu vrea să-şi creeze o disciplină psihologică. Bazată pe aceste idei, e cartea „A Guide to Health“ (îndrumătorul sănătăţii). E un manual de morală terapeutică. Gandhi e un duşman neîmpăcat al „Economiei politice“. Socoteşte cât e imorală, din cauză că Învaţă pe individ să-şi concentreze mintea saupra bunurilor materiale şi să aibe o deviză : bogăţia. Banul după el, e un viciu. Tot deodată e contra maşinelor, care întrebuinţate în industrie, fac din urmeri nişte sclavi ale lor Ca partizan al ideilor pe care le discută Engine Pelletan în cartea sa „Les Droits de l’homme“, apărută în 1858, Gandhi e pentru revoluţia — idee şi contra revoluţieiforţă, combătând cu înverşunare în „Young-India" „doctrina săbiei“. Rezistenţa pasivă a lui Gandhi isvorăşte din învăţăturile conţinute în principiul „Ahimsa“ principiu care a servit de călăuză morală noilor sale precepte. Dospind o nouă umanitate, Mahatma Gandhi e un adevărat apostol. Dacă pentru fanatici el este un al doilea Christ, pentru toţi este în tot cazul un apostol al Iubirii şi al înfrăţirii umane. Politica lui Gandhi lasă însă de dorit. Pozând în duşman al civilizaţiei, deci al drumului de fier, al maşinelor, al telefonului, etc., vrând să re ’nvieze o himerică epocă patriarhală, Gandhi nu face o operă utilă. Progresul omenirei stă în civilizaţie, în progres. Aşa vor deveni oamenii mai buni, mai umanitari Paralel cu Invenţia drumului de fier şi a aeroplanului, oamenii, având mijloace sigure de locomoţiune, s-au cunoscut mai bine şi au început să se iubească. Pe măsură ce vor creşte efectele minunate ale civilizaţiei, sufletele se vor uni din ce în ce mai mult, alcătuind francmasoneria ideală a rasselor, a spiritelor și a popoarelor. Reculegeri în nemurirea ta de CAMIL BALTAZAR Deslănţue-ţi bulevard prelung aleele de umbre, fiecare fanariot picură galbeni uşori pe lut; cerurile toate t‘au desăvârşit, noaptea s'a desfăcut. Desghioacă-ii tăcerile albe şi brutte, fii simfonie de stea ce creşte încânte de a apune; fii rai ce descuiat vorbește. Spune de întoarcerile serale sub stele înghețate, spune de mâni ce suiau , tămăi curate. 4) De un trup de adolescent, polen de calice, risipit jertfă în cele patru vânturi, dornic de suis pe 'nalte colnice. Deslantue-i bulevard copacii prieteni, să suim de-acum nemărginiri; să fii tu în mine tristeţe cu freamăt de cetini, eu irosit în ramurile tale subţiri. CAMIL BALTAZAR -----''y- -■w O mare premieră de Wedekind .au „Francisca1 sub regia lui Karlheinz Martin Iată un autor căruia i se potriveşte scena in spaţiu, schela articulate. Insuruate din etaj în etaj prin rampă de lemn şi scară, turnantă de fier, înnălţată de pe podium în spaţiul vizibil, ca şi când s’ar pierde în neant, decoruri cubiste, notaţii viguroase, schimbări de decor la scenă deschisă cu tam-tam şi jazz-band, amestec de maşină şi balet, trepidaţie de motor, sonerie electrică şi dans, numere de cabaret şi aiureală. Lui Frank Wedekind i se potrivesc toate astea. Karlheinz Martin, regisorul, adaptează formula teatrului „descătuşat“ al lui Tayroff-Mayerhold din Moscova dar adaugă: — „Ruşii n’au avut astfel de teatru care să aducă viaţă în viaţă nouă ca Wedekind. „Francisca“ neînţeleasă la apariţia ei în 1911 capătă expresia modernă pe care, egoatinsa în stare, latentă, Atitudinea lui Wedekind faţă de viaţă ! Romantismul sensualităţii. Din Fruhliggserwachen, şi întregul şir al creaţiilor lui dramatice pulsează erotismul forţei, moralitatea trupului tânăr, despuiat de convenţiun. Cinismul ripostelor e muiat în veninul autobatjocorii sângeroase, trăsătură esenţială şi la Wedekind şi la Bernard Shaw, doi contimporani înrudiţi prin atitudine. Tipurile lui Wedekind sânt potentate şi de sumaomenescul lui Nietsche se pot deslega şi cu cheia simplistă a lui Walt Whitman. ..Şi dacă n’ar fi trupul, ce e sufletul î‘‘. Wedekind a luntat cu îndârjire pentru propovăduirea nouii religii a sfinţeniei trupuhi. Nu pentru problemă ci pentru crez. La el arta e mijloc, nu scop. Autorul predică: .-Am trăit jumătate din viata mea fără artă. Fără religie n’as putea trăi o clipei“! Si predica o nouă viată actuală, corectează sentimentalizmul pieselor cu teză. Preamăreşte în Lulume prostituata care-si îndeplineşte cu plăcere si tărie menirea. In Marquis von Keith pune în lumină meritul omului care luptă cu pasiune să se înalte si totuşi alunecă. Erotismul trupurilor tari, sfinţenia trupurilor frumoase, toate acestea se află în Francisca. In primele scene Francisca plictisită de casa monotonă în care stă cu mama ei fata se lasă sedusă de un Herr Doktor cu prejudecăţi-, de care se oboseşte repede. Îşi găseşte scăparea în Kunza Deit, maestru de canto şi agent de asigurare. Kunt spune : „O să te fac cântăreaţă“. Francisca: „N’am de loc auz muzical“. Kunz: „Ai eu mult mai mult. Eşti aşa de proporţionat crescută, cum nu se întâmplă de două ori între o mie de cântăreţi“. Şi Francisca face cu acest Kunz Deit un pact mefistofelic. Să colinde travestită în haine bărbăteşti, lumea cu el timp de doi ani de zile. Să înveţe canto, să devie cântăreaţă. Iar după aceia să-i devie sclavii *i soţie. Francisca e * astfel o parodiere a lui Faust Mefisto e Kun* Deit agentul de asigurare. Francisca SlE&bsM ffiateeso. Da ei la drama lui Goethe eroul robit în sală la urmă pe cumpărătorul diabolic. Francisca, înşeală pe Kuiz Deil cu un artist cu care joacă într'o piesă chiar a bărbatului ei. In sfârşit în epilog, are un copil cu Deil sau poate şi cu artistul Ralf, şi îşi găseşte fericirea modestă în braţele unui pictor burghez din Wachau care-i aferă braţul protector. Alfred Kerr spunea într'o critică : „Francisca“ e fără adâncime tragică. Dacă ici colo sânt scăpărări geniale. se simte drama deslânată în ansamblu. Lecturi alambicate, fără rezultantă aforistică. Mai multă critică decât sinteză creatoare de cugetare. Totuşi domneşte un amarnic grotesc la temelia celor 8 tablouri, o notă originală neîntâlnită în alt teatru. Mor personagii de scenă, împuşcate, străpunse, strangulate, ucise sau sinucise dar regia nu cade în duioşie sau sentimentalitate ei conduce acţiunea sarcastică, neînduplecată în atmosfera de voinţe tari pasionate, cu întrebări cinice, perverse, naive, cu gesturi de desfrâu, cu critică sângeroasă a mediului şi a caracterului profesional cu rare luminişuri de poezie, îndată înnecate în neguri întunecoase luminate as fosföfieseeeta dlabaika .. tfy/m Şi în unele versuri e strâns tot sensul „misterului modern“ al sorţii unei fete din clasa de jos care din aventură în aventură se refugiază tot în alta braţe de bărbaţi şi se regăseşte pe sine atunci când îşi asigură existenţa ei şi a copilului în gospodărie umilă : „Griji, ruşine, teamă, chin vreau să le duc toate, numai nu vreau să mă plâng“. Tilly Durieux poate nu prea mult intelectualism a dat tonul acesta de oţel ansamblului, şi oţelul se şterge de sânge şi străluceşte mai departe. Şi revoluţionarul Karlheinz Martin a fost ecoul fidel al poetului şi ne-a desvăluit cadru de aur, pumnalul modern. Viena. EMIL RIEGLER ■«%«f.y ' j [BlBllOTECA^ASTRA« SIBIU ANUL VIII No. 2158 jjtpareZILNIC Obsotor: M. FAUST MOHR. Prim-rUdaptor: 80ARLAT FRODA. Blurourll« , Baearefti, «Ir. 8ilndar 7, etaja II. Telefoane: Diraeda 47/88. Radacţia « Administraţia : 1/88. ALEXANDRU BILCIURESCU „Anaîoie France'1 en pantoufies“ Jean Jacques Brousson a publicat de curând la Paris faimosul volum „Anatole France en pantoufies" care a suscitat o vie curiositate in tot publicul şi mai ales în cercurile literare şi gazetăreşti. Zilele acestea însă, a apărut în „Cri de Paris“ un violent articol de protest contra lucrării lui Jean Jacques . Brousson articol care e semnat de cunoscutul ziarist Paul Gsell. Gsell descrie cu deamănuntul patima acestei cărți care nu tinde de cât să discrediteze un om atât de nobil, convins, făcând din el un laborios „rhéteur“, al cărui geniu consista a contrazice epitetele, a uza de foarfeci şi de o artificială ingeniositate. Şi ce este mai revoltător, adaugă Gseil, „e că prin insinuări şirete să se tindă a afirma că Anatole France n’a fost decât un şarlatan fără convingere, căutând gloria populară pentru a-şi satisface interesele, un fals profet care exploata în folosul său naivitatea admiratorilor săi. De altfel din convorbirile pe care le redă autorul volumului „Anatole France eu pentoufles“ reese că nu poţi avea nici o siguranţă că cineva ar mai fi auzit aceste „aproposuri”. Şi ca Încheiere Gsell face apel la toţi scriitori şi prietenii lui France să-şi dea părerea asupra personalităţii şi operilor lui şi printre aceştia figurează: Charles Maurras, Paul Souday, Robert de Flers, Lucien şi Sacha Guitry, Crucy, Georges Bourdelle, Couchoud şi fără Îndoială că polemica nu se va termina aci. ••••»'S*. **••»4 „PAN ‘AICI” LA EFORIE Desen de Kapralik D. Tănase (în Ioniță Prepeleac) ..............»-%-Q«*.' O Academie a humorului francez La Paria există o „Academie a humorului”, care a premiat anul acesta pe d-1 Georges Armand Masson pentru cartea sa „Parfait Plagiare“. D-1 Masson, un autor destul de fecund, a debutat cu poemele „O mie şi una de nopţi“ şi o carte de poeme în proză. Şi-a anunţat apariţia a încă două lucrări : „Le calendrier du Plaisir“ şi „L’art d’accommoder las classiques“. J pate ACORDAM Momiri de plată, făptfimânale sau lunare Fraţii BLOCH , Calea Victoriei 47 Slot T Tfinuarie 1925 EN GROS. ~EN DETMÎL Cel mai frumos cadou de stu&torî pentru o gospodină este o casetă de tacâmuri de masă dela în fraţii BLOCH La adăpostul conştiinţei de CATON THEODORIAN Găsind o analogie între sfârşitul dramoletei mele intr’un act: „Mâna care vindecă“, publicată în „Rampa“ de Crăciun şi desnodământul dintr’o piesă a domniei-sale, d-na Lucrezzia Karnabatt ţine să stabilească faptul că piesa d-sale a fost scrisă mai înainte, „spre a se pune la adăpost de vreo bănuială ce s’ar naşte in cazul unei reprezentări a operei domniei sale“. Piesa d-nei Karnabatt n’a fost jucată şi nu e publicată. Dar fiind prezentată Teatrului Naţional, spune domnia sa, în Noemvrie 1928, a rămas cunoscută câtorva onorabile persoane din jurul teatrului naţional şi al alor teatre. iff Nu cunosc piesa d-nei Karnabatt nici din auzite. Şi n’aş avea nimic de zis în stabilirea cazului de „telepatie“ pe care îl relevă d-sa, „declarând cu toată tăria că e departe de domnia sa ideea de a-mi bănui probitatea literară cu care — după vorba franţuzească — e mulţumită că se întâlneşte în idei“. Recunoscând că subiectul meu diferă totuşi de al d-sale, d-na Karnabatt utilizează o frază care nu ştiu cum mi se pare. Zice: „Dar nimic mai primejdios ca o piesă nejucată care e, totuş, cunoscută“. Nu se îndoieşte de probitatea mea literară... însă, e primejdios, etc. Iată ce mă obligă să intervin. Ori ca de mică importanţă aş da eu unei dramolete într’un act, scrisă într’o seară, apoi uitată într’un saltar, destinată mai mult unui „Grand Guignol“ şi tipărită înainte de a fi reprezentată, este, cu toate acestea, o lucrare pe care am semnat-o şi cată să vorbesc pentru ea. * întâiul lucru: asemănarea desnodământului nu e atât de izbitoare cum i se pare d-nei Karnabatt, fiindcă sfârşitul actului meu nu e „o injecţie de otravă UN LOC DE morfină“, ci o injecţie de curată otravă, cerută într’adins de personagiul care vrea să moară. Apoi se mai întâmplă că „Mâna care vindecă“ e scrisă cu câtva timp mai înainte de a fi fost cunoscută de cineva lucrarea d-nei Karnabatt. Intr’adevăr, după articolul domniei sale din „Rampa“, am scotocit în coşul de hârtii unde, în ajun, aruncasem manuscrisul meu ce devenise netrebuincios prin publicarea lucrării şi, reconstituindu-l din petice, am constatat că conceptul poartă data din 9 octomvrie 1923. Prietenul meu L. Rebreanu care, de mult, e confidentul gândurilor mele şi al subiectelor ce mă urmăresc înainte de le trata, o să-şi aducă aminte când i-am povestit şi subiectul cu injecţia de otravă drept desrodământ. * Prin urmare telepatia, dacă s’a produs, s’a produs invers de cum a presupus d-na Lucrezzia Karnabatt. Nu e vreun merit pentru nici unul din noi doi, fiindcă în văzduhuri spiritele noastre nu s’au întâlnit asupra cine ştie cărei idei mari. O injecţie omorâtoare! Dar aceasta e un lucru banal ca revolverul, ca pumnalul, ca vitriolul, sau ca paharul cu vin înveninat. Şi nu e nicio noutate într’însele. Precum nu e nimic nou subt soare. Poate când o scăpa pământul din axul lui şi în locu-i o veni altă planetă să ia viaţă dela soare, să se mai nască şi noutatea cea adevărată. Până atunci s’o căutăm în specificul atomsferei, în pictura personagiilor. In desghiogarea sufletelor în tratarea brumei de subiecte care ne hărăzeşte Dumnezeu, când e bun cu noi. Nu în senzaţionalul mai puţin scump. Nu-mi pare rău s’o spun aceasta vorbind despre o lucrare pe care nici eu n’am conceput-o totemai... dupi împărtăşanie... ■* # ȘI CU Universitatea analelor glorifică memoria lui Anatole France La Universitatea Analelor, la Paris, a vorbit zilele trecute d-nul Barthou despre Anatole France. D-sa arată cum marele dispărut a trăit mai mult în trecut, cum inspirându-se chiar din vechile texte, el totuși prin geniul său de admirabil povestitor şi stilist, da un colorit atât de viu şi de caustic lucrărilor sale. Astfel în „Scolastica se găsesc aproape cuvânt cu cuvânt pasagii întregi din „Grégoire“ de Tours. In „Les Dieux ont soit“ însă, a pus atâta ştiinţă de romancier, atâta artă, atât de mare e viziunea pe care el o desvălue încât numai această singură lucrare l-ar aşeza în rândul celor mai buni romancieri. Şi tot» scris şi pe „Crainquebillyj care este absolut genta vie, şi tronului ironi iubit ca vechi pe martine, ne desp. volum. D va p,sele astfelmu de GH. BRAESCU Se discuta aprins la Mircea in arjunul Crăciunului, când inimile tutulor înclină spre generozitate. Fiecare da şi bea in contul bogăţiilor, că după atâtea sincere urări, urma, să le aducă numaidecât anul nou. Se făceau mii de planuri, se puneau la cale afaceri, cari toate păreau strălucite. Unul se vedea proprietar. „Cu cinzeci de mii de lei " zicea el, „cumpăr o casă de șapte, sute cinzeci de mii de lei, fără să am un ban". —Cum?". — „Bau cinzeci de mii de lei acont". — „De unde — „Fac actele și o pun la credit Destul în rate1". — „Să-ți dau eu afacere mai bună. Fă o fabrică de scobitori; nu există în tot oraşul. Nu roloisti, vi se pare un fleac, e colosal... Nu costă nimic, din coade de mături vechi, pe cari toată lumea le aruncă, tăiate frumos la mașină..." — „Ce mai vorbă frate, sunt afaceri de făcut, da trebue să fii evreu"... — „Ori englez..." — „Mai tari sunt americanii. Ascultaţi să vedeţi ce afaceri a pus la cale un american. A adunat zece mii de pisici rătăcite. Ştiui că la New-York pisicile rătăcesc pe stradă, ca la noi maimuţele pe Belvedere. Fiecare pisică face doispraze pisoi pe an. Pielea de pisică se vinde dacă e albă, bunăoară, cu cincisprezece lei bucata; cea neagră, numai cu șapte lei. In mijlocie, una peste alta, să zicem, zece lei bucata. Ar avea prin urmare un milion două sute de mii de blănuri de pisici sau douăsprezece milioane de lei. Scade plata oamenilor cari jupoaie pisicile..." — „Da cu ce le hrăneşte ?"— „S‘a gândit el, nu te teme. Americanul nu-i prost. A făcut alături un parc de şobolani. Şobolanii se înmulţesc, se ştie, de patru ori mai repede decât pisicile". — „Da şobolanii cu ce-i hrăneşte?" ■— „Cu carnea pisicilor jupuite". ,vni* Jt-auzi dom'le'-f... etc. S' . i ■iv* ?/ '&