România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)
1969-08-14 / nr. 33
TÓTH LÁSZLÓ In cei patru ani de activitate scenografică desfăşurată în cadrul Teatrului maghiar de stat din Cluj, László Toth a montat aproximativ 14 piese, a căror vizionare permite conturarea unei concepţii scenografice unitare, închegate. In ansamblu, aceasta se întemeiază pe considerarea scenografiei drept unul din elementele de bază ale spectacolului teatral, element aflat în relaţii de complementaritate cu toate celelalte componente ale acestuia. Conştient de conexiunea şi posibilităţile de îmbogăţire reciprocă dintre diferitele domenii artistice prin transpunerea „în altă cheie“, respectuosă însă specificului teatral, Tóth László creează ansambluri scenografice evocatoare, perfect integrate spectacolului. Departe de a fi considerate simple cadre, ilustraţii neutre ale unor piese dramatice, ori valori estetice autonome, acestea reliefează — echivalînd vizual recitarea — sarcina semnificativă a cuvîntului, contribuind, alături de celelalte elemente ale spectacolului, la transmiterea mesajului piesei. Profesarea scenografiei presupune existenţa unei formaţii artistice precise , Tóth László a studiat pictura la Institutul de arte plastice din Cluj, avînd ca profesor pe G. Miklossy. El înţelege însă că în activitatea scenografică nu este fertilă cantonarea în limitele unui singur gen. Pentru a sugera atmosfera specifică fiecărei piese, artistul proiectează deliberat tipuri de spaţii semnificante, primează fie valorile de ordin pictural-cromatic, fie acelea ale plasticii sculpturale ori arhitecturale, în decorul abstract al piesei Iertarea de Ion Băieşu (pentru scenografia căreia a fost distins cu premiul Uniunii Artiştilor Plastici), predomină valorile sculpturale, potenţate de jocurile savant distribuite ale luminii şi umbrei. Elementele care intră în compunerea scenelor sunt puţine fascicole de fire (amintind, prin modul în care sunt dispuse, de sculpturile fraţilor Gabo şi Pevsner) cadre din sită de sîrmă (care ritmează expresiv spaţiul scenei), corpuri cubice suplinind mobilierul şi, în fine, construite supradimensionat, ca nişte veritabile sculpturi din metal, singurele vieţuitoare care împărtăşesc existenţa solitară a eroului: un greiere şi o pisică. Modul de organizare al scenei sugerează pregnant singurătatea şi imposibilitatea de comunicare tipică unei anumite situaţii istorice, explicabilă şi limitată social şi politic. Decorul simplu, laconic şi expresiv, învie, graţie unei regii a luminii atentă la valorile psihologice, coordonatele sociale şi morale ale piesei. Scenograful ţine, de asemenea, seama de prezenţa mobilă ori statică a actorilor în scenă, considerîndu-i element activ în compunerea secvenţei de plastică teatrală. Ansamblu de sobră monumentalitate, scenografia piesei După căderea în păcat de Arthur Miller traduce cu acuitate vizuală valenţele textului dramatic. Toate elementele decorului sunt prezentate simultan în scenă, fiind aduse alternativ în primul plan în funcţie de necesităţile acţiunii, cu ajutorul luminii : camera Maggiei ; detaliul de pod din fier ruginit, a cărui balustradă de factură romantică terminată contorsionat, chinuit, evocă ruinele Berlinului postbelic ; stîlpii dintr-un gard de simtă ghimpată ai unui lagăr nazist; turnul de pază al cărui reflector bate în unele secvenţe în ochii spectatorului pentru a accentua ideea responsabilităţii fiecăruia dintre noi pentru lucrurile grave ce se petrec pe scenă. Funcţional, neostentativ, decorul — adevărat condensator de atmosferă — ajută spectatorul să pătrundă sensurile profunde ale piesei lui Arthur Miller. Strădania de a materializa în forme plastice idei, esenţa filozofică a textului dramatic, de a urmări şi a fixa punctele-cheie ale itinerarului spiritual al eroilor, relevă în Toth László un scenograf autentic , artist plastic şi om de teatru, în acelaşi timp Tibor SZERVÁTIUSZ Pentru a schiţa — în preajma lucrărilor sale — profilul sculptorului clujean Tibor Szervatiusz, sunt necesare cîteva rapeluri biografice. Studiului consecvent i se adaugă o remarcabilă ascendenţă artistică (aceea a tatălui, Eugen Szervătiusz), căreia sculptorul îi datorează nu numai siguranţa şi îndemînarea cu care atacă materialul, ci şi o pilduitoare lecţie de echilibru plastic. Sensul creaţiei lui Tibor Szervátiusz este dat de efortul permanent al sculptorului spre sinteze sugestive. Capetele — studii ale unei prime etape în formaţia artistului erau volume rotunde, concrete, a căror simplificare mergea în sensul indicaţiilor realului. Un lemn cioplit în aceeaşi perioadă, Trecutul şi viitorul, dezvăluia în conture de extremă simplitate, posibilitatea artistului de a sugera plastic profunzimea unui sentiment şi, mai mult, capacitatea de a exprima metaforic, idei (gînduri despre continuitatea generaţiilor). Formă compactă, elansată, coloana din 1958 deschidea o serie care se va împlini cu Coloana lacrimilor (cioplită în lemn roşu, de ulm), lucrare reprezentativă pentru preocupările şi elanul temperamental al artistului. în volumul expresiv modulat al acestei forme generoase, concepută fără ambiguitate, golurile sunt implicate în sens tensional ; polisajul perfect al suprafeţelor păstrează unduirea caldă a nervurilor lemnului. Cioplit în planuri largi, ale căror suprafeţe sunt înfiorate de vibraţii impresioniste, capul lui Gheorghe Doja păstrează, în simplitatea şi monumentalitatea lemnului, dovada sincerităţii artistului. Compoziţia Doftana (metal turnat şi sudat), expresivă pentru apriga frămîntare interioară a artistului, marchează o etapă nouă, cert determinantă a creaţiei sale. Resimţit ca ostil existenţei, spaţiul invadează formele, le comprimă , redusă la minim ca extensiune, suprafaţa capătă o vitalitate maximă, paroxistică. Schingiuirea lui Doja exprimă pregnant, în cadrul aceleiași viziuni, dramatismul martiriului. Portretele (chipul compozitorul Bartok Béla, acela al lui Petőfi Sándor, Ady Endre — revenind concentric, asiduu la idee, sculptorul lucrează la a patra versiune —, adevărată confesiune despre valorile de înaltă umanitate la care se ridică modelul) mărturisesc, alături de participarea lucidă a artistului la lumea modelelor sale, remarcabile posibilităţi de generalizare artistică. Fintîna arteziană, amplasată în parcul oraşului Gherla (compoziţie distinsă recent cu premiul de creaţie al Uniunii Artiştilor Plastici), este o versiune modernă originală, uşor ironică a celor „trei graţii“. Lucrarea grupează într-un echilibru dansant trei nuduri adolescentine, a căror construcţie şi compunere urmează o schemă ritmică expresivă, întemeiată pe axele divergente ale ansamblului şi ale fiecărei figuri în parte. Această pluralitate a axelor contribuie, prin evidenţierea liniilor de forţă de mare puritate şi seninătate, la sugestia de inefabilă graţie a mişcării. Stăpînind resursele artistice ale materialului — tablă de aramă — sculptorul realizează în suprafeţele netede, mîngîioase, fără accidente în stilizarea canonică a figurilor, o concentrare a elementelor expresive. Transmiţătoare în chipul cel mai firesc a unui sentiment stenic, integrator, lucrarea răspunde — împlinindu-şi menirea — unui deziderat esenţial formulat de Constantin Brâncuşi, acela de „a te putea apropia şi a trăi în preajma ei“. Livia DRAGOI TOTH LÁSZLÓ Scenografie la piesa IERTAREA de Ion Băieşu GHEORGHE DOJA TIBOR SZERVÁTIUSZ DOFTANA (fragment] TIBOR SZERVÁTIUSZ COLOANĂ TIBOR SZERVÁTIUSZ DOFTANA (fragment) 28 România literară PREMIILE UNIUNII ARTIŞTILOR PLASTICI