Steaua, 1983 (Anul 34, nr. 1-12)

1983-02-01 / nr. 2

Blaga „cea mai interesantă figură literară ră­sărită în Ardealul de după război“. Ion Brea­­zu va explica temeinic cititorilor din Transil­vania mesajul artistic al lui L. Blaga, într-un moment în care conştiinţa estetică a acestei pro­vincii era încă tributară vechii mentalităţi se­­mănătoriste. Acest lucru se întîmplă în al ze­celea an de apariţie al Cosm­zenei şi parcă creş­te în entuziasm, aderă la noilea idealuri ar­tistice. Este anul de glorie al Cosm­zenei, sus­ţinut de o reformă tehnică dar şi cu reîm­prospătarea forţelor scriitoriceşti, de orientarea clară a lui Teofil Bugnariu, receptivitatea cri­tică a lui Ion Breazu, înţelegerea istorico-lite­­rară a lui Olimpiu Boitoş şi echilibrul stabil al judecăţii mature a lui Ion Agîrbiceanu. To­tul a fost însă de scurtă durată, asemenea unei dîre luminoase a unei comete pe nesfîr­­şirea cerului înstelat pentru că inevitabilul se produce. D. I. Cucu devenind prim redactor al revistei consideră pe Lucian Blaga drept­ un „accident literar“, îi aduce reproşuri, nu înţe­lege originalitatea acestuia şi in semn de pro­test Ion Breazu îşi suspendă colaborarea la Cosînzeana, cu această dată revista înscrie o curbă descendentă, pînă la dispariţie. Este ultima etapă a publicaţiei dirijată de aversiunile şi neînţelegerile lui D. I. Cucu, care reia critica la adresa lui Lucian Blaga, Camil Petrescu şi Em. Bucuţa, adică exact la tot ceea ce însemna atunci inovaţie în mişcarea lite­rară şi artistică românească. Este o retragere pe poziţii vechi, o spaimă a neputinţei, cu toate precizările lui Sebastian Bornemisa din articolul Primenire: „In locul revistei distractive, de pe vremuri, vrem să devenim acum o publicaţie de orientare şi de îndrumare culturală cu rosturi bine precizate...“ (Anul XIII, 1928, nr. 1—2, p. 1). Intr-adevăr Consînzeana îşi schimbă for­matul, începînd cu acest an, dar o polemică dintre D. I. Cucu şi Ol. Boitoş degenerează, primul nefiind receptiv la glasul momentului. Astfel revista Cosînzeana depune armele într-un moment ideologic destul de confuz, în care nu apărea în Cluj nici o revistă exclusiv literară. Poezia publicată în paginile Cosinzenei este astăzi depășită, de domeniul cercetărilor de isto­rie literară restrînsă, mai cu seamă cea tipă­rită în prima serie a revistei: Ecaterina­ Pitiş, Vioara din Bihor, Aurelia Pop, Radu Mărgean, versificatori înghiţiţi de valurile năpraznice ale vremii. Un alt grup în frunte cu Teodor Mu­răşanu îl constituie generaţia de poeţi care atunci începea să-şi încerce virtuţile condeiu­lui: Aron Cotruş, Zaharia Bîrsan, M. Săulescu, Cosînzeana a fost o publicaţie necesară pen­tru timpul în care a apărut, în ea s-au avan­sat speranţe înnoitoare, mai cu seamă după cel de al doilea război mondial, ele au fost ono­rate doar în parte din pricina seismelor re­dacţionale şi a confuziei ideologice a vremii. O regrupare a forţelor scriitoriceşti româneşti din Transilvania deceniului al treilea al veacu­lui nu s-a putut realiza decît pentru un inter­val destul de scurt dar Cosînzeana a oferit me­reu iluzii şi nădejdi, ceea ce nu e puţin lucru pentru perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial. Nae Antonescu Nichifor Crainic, I. V. Soricu, permanent co­laborator şi autor al unui imn, Tinereţe, scris cu ocazia apariţiei revistei, în care versul „Cre­dinţa învingătoare în ziua cea de mîine“ era destul de subversiv pentru autorităţile oficiale. Poetul Cosînzenei din prima ei serie de apa­riţia este T. Murăşanu. Este perioada în care poetul elimină stîngăciile debutului din publica­ţiile Românul din Arad sau Răvaşul din Cluj, sunt lăsate la o parte aspectele cursive, accen­tele retorice şi sentimentalismul paseist, chiar dacă lirica lui Coşbuc îşi menţine încă ecou­rile. Sonetele lui T. Murăşanu din această pe­rioadă cultivă resemnarea melancolică, dar cu un fior de religiozitate tomnatică: „în serile tîrzii de toamnă, / Cînd pacea şi-a deschis sicriul / Şi simţi pe fiecare clipă / Crescând în jurul tău pustiul — / Tristeţe, tu, mireasa toamnei, / Pe urma razei din perdele / Te-ai strecurat cu paşi de taine / In strimtul odăiţei mele“ / (In serile tîrzii de toamnă). Mai multe cîntece în maniera lui St. O. Iosif (căruia i se reproduc nenumărate creaţii în paginile revistei) oferă T. Murăşanu regulat, în fiecare an, men­­ţinîndu-şi colaborarea pînă la dispariţia revis­tei. O parte din Poemele singurătăţii de V. Eftimiu au fost publicate în revistă, de ase­menea multe din poeziile Elenei Farago dedicate copiilor, în care sentimentul dominant era gin­găşia asociată delicateţii. Aron Cotruş este pre­zent cu poeme intimiste la începutul apariţiei revistei, nu fără unele insemne simboliste, ecou liric al epocii. De apariţia serie a doua a revistei sînt le­gate cîteva nume de poeţi tineri: debutul lui George Boldea în anul 1923 cu Pastel de sară şi Vară, începuturile lirice ale lui Teofil Bug­nariu, George A. Petre şi Emil Giurgiuca (încă de pe atunci se putea observa un cult al ano­timpurilor în Cîntece de toamnă). O menţiune onorabilă merită şi poezia romantic mesianică a lui Justin Ilieşiu, ca şi existenţa a două cola­borări întîmplătoare, una a lui Lucian Blaga (Peisaj, dedicat lui Ion Breazu) şi Vobiscum de G. Bacovia. Cosînzeana a promovat şi tălmăcirile din li­rica altor popoare în scopul cunoaşterii reci­proce. Era firesc ca majoritatea traducerilor să fie din poeţii maghiari: Petőfi Sándor, Arany János şi Ady Endre. Traducerile aparţin lui T. Murăşanu, care-l prezintă pe Richard Deh­­roel, în 1926, fiind printre cele dintîi echiva­lenţe lirice la noi. Sunt reprezentate apoi toate marile literaturi europene: Ed. Allan Poe, Leo­pardi, Baudelaire, Longfellow. Proza literară a revistei este masiv reprezen­tată de povestirile realiste ale lui Ion Agîrbi­ceanu, cu subiecte rurale, tratate între moda­lităţile descrierii şi cele ale naraţiunii (Dinu Natului, Căsnicia lui Ludovic Petrescu, Ceasuri de seară), meditaţii despre viaţă şi alte valori morale, publică fragmente din viitorul roman Stana, multe dintre aceste compoziţii vor intra în volumul Dezamăgire (1924). Talentul de­scriptiv şi fondul reflexiv al povestirilor se opreşte şi asupra mici burghezii românești din Transilvania, obsesia războiului alternează me­reu cu zugrăvirea destinelor umile. Tenta mo­ralizatoare întunecă uneori viziunea artistică, așa cum se întîmplă cu fragmentele din Stana, intitulate în revistă Piciorul de lemn. Colabo­rator statornic, în umbra lui Ion Agîrbiceanu, e Al. Ciura, fostul prim-redactor al Luceafăru­lui, în Cosînzeana îi apare povestirea realistă Homunculus şi unele scene din viaţa minerilor. Din grupul semănătoriştilor identificăm cola­borarea lui Ion Ciocîrlan, Ion Dragoslav, M. I. Chiriţescu, Ion Chiru-Nanov, numindu-i doar pe scriitorii care se ridică uşor deasupra me­diei. Chiar din primele numere colaborează Li­­viu Rebreanu cu Proştii (reprodusă din Alma­nahul scriitorilor de la noi), apoi cu alte po­vestiri mai puţin interesante. Lui M. Sadoveanu i se reproduce, la rubrica Spicuiri literare, în 1912, schiţa Ion Rusu Ungureanu, după care colaborează cu Istorisiri din război. Ion Sla­vici publică povestirea Ileana cea şireată, ală­turi de alţi prozatori ardeleni, ca T. Murăşanu, Ion Gorun, Sebastian Stanca, Octavian Prie, Constanţa Hodoş şi Septimiu Popa, ultimul un narator alert, pus pe ghiduşii şi umor, utili­­zînd scene hazlii din viaţa sa (Popa Ardea­lului). Şi în proză traducerile urmează o li­nie eclectică: Anatole France lîngă Hector Ma­ior, Maxim Gorki alături de Grazia Deleda­da, şi alţii. (Urmare din pag. 32) care trăiesc, în laboratoare, în uzine, în mintea celor ce organizează şi conduc, în paginile revistelor şi cărţilor, apar ca fapte nu ca poveşti, semne noi. Mereu noi, mereu altele, tot mai bizare, tot mai surprinză­toare. Omul creează permanent cu o inimaginabilă perseverenţă lumi ce n-au existat niciodată. Lumea mea, cea a atomului e doar una din acestea. Eu trăiesc cu precădere viitorul nu trecutul. Viaţa mea e proiectată cu precădere, prin excelenţă înainte. Şi n-am cărări bătute, poteci marcate, balustrade de care să mă ţin. Sunt un cetăţean absolut comun. Pe stradă circulă mii ca mine. Dar de ţăranul bătrîn care vine de la gară, cu desaga atîrnată de umăr, cu pas măsurat, vine purtând în el lumea lui ancestrală, mă despart, omeneşte vorbind, eternităţi. Şi-acum îmi vine iar în minte călătoria mea în lumea nouă. Ştiu că e doar un exemplu, ar putea fi atîtea altele. Pe toate meridianele, toate popoarele îşi întind rădăcinile spre viitor, năzuinţa e azi universală. Ca să nu mai spun cît e ea de puternică la noi, în societatea noastră. Nu­mai că exemplul american are un avantaj deloc neglijabil. De obicei amestecul rădăcinilor care duc în trecut cu cele îndreptate spre viitor e atît de intim şi de complicat încît e greu să înţelegi mare lucru. Ame­rica are calitatea de a avea un trecut neglijabil, cu o greutate minimă; în consecinţă rădăcinile lor nu se pot îndrepta, prin firea lucrurilor decît spre viitor. E un popor pe care lipsa de istorie l-a obligat să pună totul pe o singură carte: anticipaţia. Acest lucru te izbeşte şi urmările se văd şi mai bine. Viitorul e oarecum situaţia normală. Mi-aduc aminte că am fost suit într-un avion, era cît o păsărică, de-abia am încăput 10 persoane. Decolînd pe un viscol cu învolburări sălbatice de zăpadă ne-am urcat, lin şi fără spruncinături la 14 km înălţime, parcă am fi suit pe acope­rişul lumii. Sburam ca o rachetă, aripile păreau un accesoriu aproape de prisos. Am intrat în cabina pilotului. Sub noi era o plapumă compactă de nori alb-strălucitori şi pămîntul părea că dispăruse cu desăvîrşire. Pilotul avea în faţă un mare ecran verde, ca de televizor. Uimit am văzut că pe el defilează, în plină bătaie a soarelui oraşe, rîuri, ba se vedeau încreţite, valurile care băteau în litoralul atlantic, totul cu o neasemuită claritate. „Detector cu infraroşu“ mi-a fost dată lapidar explicaţia, ca şi cum ar fi fost cel mai banal lucru din lume. Auzisem eu de aşa ceva, mi se părea mai degrabă o treabă de ştiinţă-ficţiune. Atunci am simţit cu putere că pentru aceşti oameni viitorul e starea nor­mală şi că toate rădăcinile lor sunt înfipte înainte, îmi dau seama că, omeneşte vorbind, e foarte important să avem ră­dăcini înfipte solid în trecut; dar, după o viaţă petrecută luptând pentru progresul cunoaşterii, pentru ştiinţă, imaginînd mereu noi mijloace prac­tice, tehnice, am înţeles în sfîrşit lecţia lumii noi: azi e mai important să aruncăm rădăcinile spre viitor, să ne învăţăm să-l trăim, să avem stil, artă, pricepere şi îndemânare în faţa viitorului. E, cu certitudine, astăzi, condiţia supravieţuirii noastre.

Next