Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)

1969-10-09 / nr. 41

Director-fondator IoAN slavici săptâmînal de cultură 1884________ Serie nouă, Anul XIII, nr. 41 (663) 9 octombrie 1969 8 pagini — 1 leu CLUJUL Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, peste străvechea așezare de sub Feleac au bătut aripile unui nou destin. Ne­­ amintim de zilele acelea ca și cum ieri ar fi fost. Era vreme cețoasă și umedă, rece, la pornirea atacului general pe Mureș și Arieș în direcția Someșurilor către Cărei și Satu Mare, în zorii zilei de 9 octombrie, 1944. Desfășu­rat energic, prin lupte aprige și lovituri rapide, pe direcții neprevă­zute de inamic, atacul trupelor române și sovietice ale frontului II ucrainean a deschis Clujului epoca marilor prefaceri de mai tîrziu, ace­lea care au dat țării prestigiul de azi, „în sectorul Cluj, — spunea comunicatul asupra operațiilor — o divizie de vânători de munte, împreună cu trupe sovietice, a pătruns, după lupte îndârjite, pe dea­lul Feleacului“. Frontul fascist se prăbușise. Organizat pentru o rezis­tență îndelungată pe înălțimile de pe Mureș și Arieș, frontul inamic a fost tăiat în bucăți pe toată lungimea lui, atît de rapid încît in­tenția dușmană de a ține orașele Cluj, Huedin și Dej, închizînd pe Someșuri debușeu! către cîmpia Tisei s-a spulberat intr-o singură zi. I-a fost imposibilă reorganizarea defensivei pe înălțimile de la vest, pătrundeau de pretutindeni armatele eliberării în nordul Transilva­niei, nicit inamicul a intrat în derută și în retragere dezordonată. O ultimă tentativă de întoarcere a frontului la Cărei, zdrobită de înain­tarea viguroasă româno-sovietică și iată țara întreagă eliberată de sub fascism în ziua de 25 octombrie, 1944 după două luni de la insurecția din august, perioadă eroică în istoria patriei, perioadă ce nu poate fi uitată, în dimineața zilei de 11 octombrie, pe Feleac în jos, de la Cojoc­­na la Gilău, și cu­ ținea frontul in sectorul Cluj, înaintau către oraș, victorioase, trupele eliberatoare. Patrioții din oraș care zădărniciseră in mare parte distrugerea instalațiilor și uzinelor­, au arborat drapele in cinstea marelui eveniment. Și tot în cinstea lui, Bucureștii au fost pavoazați, relatează în 13 octombrie corespondentul ziarului englez Daily Telegraph, adăugind: „Recent, comandamentul rus a publicat un ordin de zi special, lăudînd curajul și iscusința comandamentului român ...“ înscrisă pentru totdeauna în analele milenarei așezări de pe So­meș, ziua prăznuită azi, la douăzeci și cinci de ani este pentru noi, cei ce am trăit-o, și pentru viitorime, piatră de hotar. Clujul se reîn­­scrie de atunci încoace, în pulsația viguroasă a României pentru o viață nouă. Citadelă a culturii, a științei și artei, simbol al cuceririlor democratice, socialiste, făurite cu înțelepciune în acest sfert de veac, exemplu de comuniune spirituală a națiunii noastre socialiste. Clujul se înfățișează astăzi lumii cu mîndrie și demnitate. Trăiesc și mun­cesc în el pentru ridicarea socialistă a patriei români și maghiari și germani împreună, ca o manifestare majoră a spiritualității umani­tare înstăpînită peste țară sub conducerea partidului comunist, în cintea zilei de acum douăzeci și cinci de ani, să dăm cuveni­tul omagiu eroilor căzuți în ilegalitate și pe front, pentru eliberare și să ne deschidem inima o bucurie că jertfa lor n-a fost zadarnică iar munca noastră le-a ridicat un nepieritor monument. Și se des­fășoară mai departe, creatoare, sub semnul înaltului spirit patriotic al societății noastre socialiste. DUMITRU MIRCEA AUREL BARANGA - racordul cu actualitatea O opinie intimă devine „opinie publică“ din ultimele cinci stagiuni, au fost reprezentate la București, pe trei scene diferite, trei piese ju­cate de cîteva ori cu casa închisă și sondajele teatrelor a­u arătat că Sfintul Mitică Blajinul, Opi­nia publică și Travesti sunt de­parte de a-și fi epuizat triumful. Con­sul­tînd repertoriuli teatre­lor pen­tru stagiunea 1969—1970, am constatat că Arcul de triumf, Si­ciliana și Rețeta fericirii, vor fi reluate pe diferite scene din țară. Cinci tea­tre din străinătate au înscris cu majuscule pe afișele lor numele lui Aurel Baranga. Fericit pretext pentru o discuție cu dramaturgul despre secretele acestui su­­cies. — Acceptați ? — De ce nu ? ! Iți răspund cu deplină sinceritate, gata să mă divulg. Cred că taina acestui suc­ces îl constituie racordul pieselor mele cu actualitatea. De cînd scriu teatru, n-am fost sedus decit de o singură ispită: dialogul cu pro­blemele vremii. Sunt un frecven­tator asiduu al spectacolelor, am observat că omul din stat e infi­nit mai sensibil la tematica rea­lității imediate, nemijlocite, decât la oricare altă problematică. — Totuși, îmi permit să obiec­tez: simpla înfățișare a tematicei nu e suficientă ... — De acord. De mai înainte, caută „misterele“ succeselor mele în ceea ce constituie tocmai „de­fectele“ ce mi-au fost, reproșate, cu o nobilă îndărătnicie, timp de peste două decenii, de o bună parte a criticii de specialitate. Nu mi-a fost iertat, de pildă, p­ă­c­a­­tul capital de a-mi construi piesele după rigori clasice. Te rog să consulți colecția defunctei G­a­­z­el­e literare, în care vei găsi materiale care, sigur, te vor surprinde pină la stupefacție. Ani de-a rândul, un critic „doct“ și ,,competent", a denunțat construc­ția pieselor mele — și nu numai a pieselor mele — ca o dovadă de peremptorie trădare a artei în favoarea (... se și crease un ter­men drăguț) unei „meșteșugăreli“ derizorii. Mai e nevoie să demon­strez aberația unei asemenea teo­rii, mai e necesar să arăt că o piesă neconstruită echiva­(Continuare în pag. a 2-a) Interviu consemnat de DUMITRU NEGREANU ... „ÎMpĂRați pe care lumea nu pUteA să-i maI încaPă, AU VENIT ȘI-N ȚARA NOASTRA DE-AU CERUT PÂMÎNT ȘI APĂ — ȘI NU VOI CA SA MĂ LAUD, NICI CA VOI LA TE-NSPAIMÎNT, CUM VENIRĂ SE FĂCURĂ TOȚI O APA Ș-UN PĂMÎNT“ ... (DIN SCRISOAREA III-A De MIHAI EM­­INESCU) ROVINE 575 în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, popoarele din sud­­estul Europei sunt tot mai ame­nințate de primejdia înaintării imperiului otoman în Peninsula Balcanică, care se apropia astfel tot mai mult și de cele tr­ei țări române. Tendințe de expansiune și de anexiune manifestau și alte state vecine — din vest și nord — dar pericolul principal, care urmărea, de fapt, nu numai cu­cerirea țărilor române, ci viza și centrul Europei, devenise pe­ricolul turcesc. Din această cauză lupta pentru apărarea, cucerirea sau recucerirea independenței po­litice devenea, pe măsura creș­terii pericolului extern, caracte­ristica principală, dominantă, a frământărilor din această parte a lumii. Tronul Țării Românești este o­­cupat în anul 1386 de Mircea cel Bătrân, care, prin faptele de ero­ism pe c­are le-a săvârșit, a rămas o figură legendară a istoriei noas­tre naționale. Numele de „cel Bă­trîn“ i-a fost adăugat în cronicele istorice de mai tîrziu. El parti­cipă încă din primii ani ai dom­niei la lupta antiotomană, repur­tând succese importante în luptele din Dobrogea și de la Dunăre, participând la luptele din 1389, de la Kossovopolie a sârbilor și albanezilor contra invaziei oto­mane, respingând expedițiile tur­cești de pedepsire din anii urmă­tori. Cauza independenței a fost apărată în timpul domniei lui Mircea printr-u un lung război an­­tiotoman. Expansiunea otomană era favorizată de fărâmițarea feu­dală a puterii politice, de rivali­tățile și disputele pentru putere dintre stăpîniitorii feudali ai po­poarelor balcanice. "Datorită vite­jiei militare în lupte cu turcii și datorită iscusinței politice, Mir­cea cel Bătrîn a ajuns să fie, de fapt, un domn în jurul căruia s-au strâns toate forțele risipite și dezbinate pe care le-am amin­tit mai sus. Cronicele popoarelor vecine — cele bulgare în special — au păstrat pînă în zilele noas­tre mărturii grăitoare de apre­ciere și recunoștință pentru fap­tele de eroism ale oastei Țării Românești de sub comanda lui Mircea cel Bătrîn, care a salvat în mai multe rînd­uri, n­u numai pe români, ci și popoarele vecine, de la primejidia instaurării robiei otomane. Analizând caracterul im­periului otoman, Karl Marx a ajuns la concluzia fundamentală asupra rolului de frînă pe care acesta l-a jucat în istoria popoa­relor subjugate, datorită faptului că își baza dominația exclusiv pe forță, pe jaf și expansiune, ne­glijând producția și menținând rellații sociale înapoiate. έn vederea înfruntării decisive cu forțele turcești, Mircea cel Bătrân își construiește un adevă­rat sistem de alianțe politice cu Polonia și Ungaria, preocupîndu­­se îndeaproape de strângerea le­găturilor cu celelalte țări române — în primul rând cu Moldova. El ab­ondă o serie de privilegii ne­gustorilor din Transilvania — de la Brașov îndeosebi —, celor din Polonia — de la Liov, încurajea­ză extinderea­­ și intensitatea le­găturilor economice și impulsio­nează dezvoltarea economică a țării printr-u­n ansamblu de mă­suri i care-i vor permite să acțio­neze pe plan politic și militar având o bază materială asigurată. Documentele as­altă că în țară ve­neau cantități importante din cel­e m­ai de schimă produse ale tim­pului, că Țara Românească juca un rol cresc­rnd chiar în viața economică internațională a epocii, în politica internă, Mircea cel Bătrân a perfecționat instituțiile de stat, întărind rolul domniei, asigurând echilibrul dintre dife­ritele pături ale clasei dominante, organizând administrația și dre­­gătoriile pe baza obiectivelor fun­damentale ale p­oliticior sale. El a organizat apărarea țării prin în­tărirea sistemului de cetăți de la Dunăre prin înființarea insti­tuției „băniei Severinului“, prin mobilizarea poporului — inclusiv a țăranilor dependenți — toate a­­ceste măsuri contribuind la crearea unei armate puternice. Politica de ansamblu a domnului român a limitat tendințele de exploatare intensă a țărănimii de către bo­ieri. Este, de asemeni, de men­ționat faptul că în timpul dom­niei lui Mircm cel Bătrân, legătu­rile dintre cele trei țări române — îndeosebi cele cu Transilvania — au luat o dezvoltare remarca­bilă, diversificânduse pe toate planurile vieții sociale, politice, culturale, religioase, ri­dicînd ni­velul de manifestare a acestor legături fireștii dintre români pînă la gradul care a putut permite, în perioada ce a urmat, expri­marea concludentă a spiritului care anima aceste legături, a co­munității vieții sociale a întregu­lui popor român încă din evul mediu. Domnul Țării Românești intră în stăpânirea unor domenii din Transilvania — Amlașul și Făgărașul, cetățile de la Bologa (lângă Cluj) și Bran. Pe plan extern, Mircea cel Bătrîn încheie tratate de alianță politică cu regii Ungariei și Poloniei, îndreptate în vederea unor acțiuni comune de apărare în fața primejdiei oto­mane. La începutul ultimului deceniu al secolului al XIV-lea, contactul Țării Românești cu turcii este direct, prin instalarea acestora în cetățile din dreapta Dunării și prin repe­tatele incursiuni de jaf ale unor cete răzlețe, la nordul Dunării. Aceste expediții sunt cu regularitate respinse de armata lui Mircea cel Bătrîn și de for­țele bulgare. Ocuparea de către turci a ultimelor zone de la su­dul Dunării este încheiată în 1393, pericolul transformării Țării Ro­mânești în pașailâle ajungînd a fi iminent, în primăvara anului 1394, Mircea trimite o oaste la sudul Dunării, pentru a întări cetățile de acolo. în toamna ace­luiași an, vestitul sultan Baiazid- Ilderim (Fulgerul) vine cu o oaste de circa 40 000 oameni și trece Dunărea. Armata Țării Româ­nești număra nu mai mult de 10 000 de oșteni. Mircea cel Bă­trîn a adaptat tactica luptei de hărțuială, de atacare prin sur­prindere noaptea, de pustiire a drumului năvălitorilor, ale căror forțe au început astfel a se mă­­cina. Oastea otomană a ajuns pe malurile Argeșului, în apropierea cetății de scaun a țării, la ROVI­NE,­­ unde, la 10 octombrie 1394, a avut lo­c una dintre cele mai eroice, mai grele și mai glorioase bătălii din istoria războaielor turco-române. încleștarea a fost extrem de sângeroasă. „Fn război mare — scrie cronicarul Moxa — cit se întuneca văzduhul de mulțimea săgeților, așa de mult singe se vărsa, cit erau văile crunte și pierdu Baiazid oastea lui cu totul“. Cronicile turcești bulgărești, bizantine (Cronica di­nastiei otomane, Chalcocondil) ș.a., descriu și ele, sub aceeași puterică impresie, desfășurarea bătăliei: „lănci nenumărate s-au frint și s-au tras atîtea săgeți incit cerul nu se putea vedea de mulțimea lor !“ Rezultatul a­ fost dezastruos pentru oastea sulta­nului. Victoria de la Rovine are la bază eroismul legendar al luptă­torilor români, hotărâți să-și ti­pies­e cu prețul viisții neatârnarea; ea reprezintă un moment culmi­nant al domniei lui Mircea cel Bătrân și o pagină de înălțător patriotism în istoria poporului român. Cit de adine întipărită a rămas în conștiința poporului ro­mân bătălia de la Rovine, se des­prinde și din emoționanta ei (Continuare în pag. a 6-al ALEXANDRU PORȚEANU Cercetător­ științific principal la Institutul de istorie NICOLAE IORGA Autoportret Mă feresc de surdele-amiciții Ce n-aud șoaptele seraficelor ierni Murmurînd cu buze de zăpadă O consolare brazilor sacrificați. Mă depărtez de­ acei ce nu mai cred Că grelele tăceri Chiuie și zburdă în adincul lor. M-am despărțit De cine n-a aplaudat Cînd munții jucau pionul Peste spinarea negurii, Și pedagogic tunetul Din­cumulus își ridicase tonul. M-ascund de ochii sfredel Forînd în talerul cu supă; De-un dor cu aripi rubiconde Căzînd obositor spre crupă. Nu flutur barieră spre­ astronautul practic Negînd un salt fotonic fără orar galactic. Sînt colectorul vocilor , celor ce declară că inima umană e­ o mare interioară. Strig slavă îndrăznelii viitoare, Căutătorilor astrali spre ultim cer, Cu Pegași plutitori peste viitoare Ținînd în mină frîie de laser, îmbrățișez pe-acei ce suflul aspira­tor Intrat în ai papirusului pori, Și pe savanții ridicînd dintre podoabe Misterioasa umbră „Ka“ de subțiori. Nemurire Odată și odată, O suvenire vană De-o fi să reaprinzi, Rămasu-mi chip găsi-vei în ape de oglinzi, Ca pielița ofidiană Citată-n luminiș. Mulajul hainei fără trunchi, O pălărie largă-n bor, Un pantalon cu roși genunchi, De stat la masa fără spor. Țigările -ntrerupte ori presate Iți vor părea în scrumiere pale la hamurile miniaturale Ale unei flote naufragiate. Pe file urme de nimic: Amprenta degetelor reci. Alături, drojdia-n ibric Ca­mîlul­­ unei oaze seci. De vei simți-n perdele adiere Fără ca să fi deschis vreun geam, E fiindcă zboară încă­­ îndurerarea prin unghere Din anii cînd de unul singur te chemam. VIRGIL GHEORGHIU (Vignetă de Al. Lungiu)

Next