Tribuna Şcolii, 1971 (Anul 2, nr. 30-76)
1972-01-15 / nr. 31
LIEI ÎNALTE RESPONSABILITĂŢI Amplul Program al Partidului Comunist Român de perfecţionare a societăţii noastre socialiste multilateral dezvoltate constituie pentru toţi oamenii muncii din patria noastră o chemare de o forţă uriaşă mobilizatoare în vederea creşterii, printr-un efort sporit, a eficienţei producţiei şi a captaţii întregii noastre activităţi în toate sectoarele vieţii economice, sociale şi culturale. Realizarea acestui obiectiv va asigura dezvoltarea rapidă şi mai dinamică a ţării noastre pe calea progresului, bunăstării materiale şi culturale a cetăţenilor patriei noastre, va grăbi înaintarea României pe calea civilizaţiei socialiste. Ilustrare elocventă a democratismului socialist, Plenara Uniunii Generale a Sindicatelor din România din 11 şi 7 ianuarie a.c. a analizat sarcinile sindicatelor pentru înfăptuirea planului de stat pe anul 1972. In spiritul unei înalte responsabilităţi lucrătorii din diferite domenii ale industriei, ştiinţei şi artei, reprezentanţi ai celor peste 5 milioane de salariaţi din ţara noastră, au adoptat planul de măsuri privind îndeplinirea exemplară şi depăşirea sarcinilor celei de a doua trepte a planului cincinal. Caracterizat printr-o contribuţie sporită a factorilor calitativi, planul de dezvoltare economică pe anul 1972 constituie o etapă superioară în edificarea României socialiste. 45 °/6 din creşterea planificată a producţiei industriale trebuie să provină în acest an din exploatarea mai raţională şi intensivă a capacităţilor de producţie existente. Sîntem chemaţi ca, în orice domeniu de muncă să depunem eforturi, dovedind un înalt spirit de răspundere, o înaltă conştiinţă revoluţionară. In acest sens şcolii îi revine sarcina de a furniza economiei naţionale specialişti capabili să răspundă cit mai potrivit nivelului actual de dezvoltare. O corelaţie firească între şcoală şi producţie în a cărei realizare sunt antrenate in acest an şcolar peste 213 mii de cadre didactice din învăţămîntul de toate gradele. Răspunzînd atribuţiilor cu care au fost învestite, sindicatele din învăţământ contribuie prin forme specifice la munca nobilă de formare a celui mai preţios fond al omenirii — tineretul. Moment de asumare lucidă a responsabilităţii în făurirea propriului viitor, recenta plenară a celei mai cuprinzătoare organizaţii de masă din ţara noastră, asigură, prin scrisoarea adresată cu acest prilej, Comitetul Central al Partidului Comunist Român, personal pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. ..că cei peste 5 milioane de oameni ai muncii din ţara noastră — români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi — organizaţi în sindicate, vor milita şi în continuare cu neţărmurit devotament, pentru înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru, expresie a intereselor şi năzuinţelor fundamentale ale clasei muncitoare, a întregului popor român, pentru creşterea continuă a bunăstării poporului, a nivelului său de trai material şi spiritual, pentru ridicarea patriei noastre — Republica Socialistă România — pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei şi progresului". Mersul înainte al societăţii este inseparabil de munca, devotamentul şi fantezia creatoare a celor ce făuresc şi stăpinesc bunurile materiale şi spirituale. . CORNELIA piuN REVISTĂ SĂPTĂMÎNALĂ Anul II Nr. 31 Sîmbătă 15 ianuarie 1972 12 pagini — 1 leu HENRI CUŢĂ: „Trei făclii are mi luminează şi acum calea..“ — Cel dintîi şi cel mai mare dascăl mi-a fost însuşi tatăl meu. Da, pentru că el a ştiut să-mi fie şi prieten. Şi ce minunat lucru e ca dascălul să se apropie atît de mult de elevul său incit să-i devină cu adevărat prieten. In copilărie — continuă savantul Henri Coandă — cind fiecare are nevoie de un tot mai temeinic suport moral, educativ, cînd învăţăturii teoretice trebuie să i se adauge exprimarea spirituală şi aplicaţia practică, ataşamentul de părinţi şi pătrunderea acestora în universul intim al elevului, acestea devin factorii psihologici determinanţi, de care, din păcate, nu chiar toţi pedagogii ţin seamă. De aceea, eu l-am preţuit pe tatăl meu, care a ştiut să fie pentru noi, copiii lui, deopotrivă părinte şi pedagog, prietenul şi îndrumătorul nostru, la toate vârstele. El m-a învăţat să lupt fără să deznădăjduiesc, oricât de grele ar fi fost piedicile întâmpinate pe parcurs, el m-a lămurit că sunt român şi, totodată, ce nobilă virtute e să fii român, după cum, tot prin el m-am dumirit eu însumi, că munca nu e de fel o povară, ci o datorie patriotică, un scop. Apoi, dacă „domnul Ghenea“ şi „domnul S. Savu“ se situează cronologic, pe drumul şcolii de început, eu aport un mare respect dascălilor mei din liceul militare de la Iaşi, sobrului Riegler, care ne preda fizicochimia şi austerului locotenent Ion Papana. Profesorului Riegler ii datorez iniţierea în universul fizicii şi al chimiei, şi, mai cu seamă, îi port recunoştinţă pentru ceea ce m-a învăţat „dincolo de manual“, în lumea infinită a experienţelor aplicative. Iar de la stăruitorul, rigurosul locotenent Ion Papana, am obişnuit „să gîndesc“ matematica. Ambii mi-au încredinţat, cu deopotrivă merite, ceea ce aş putea numi, fără să greşesc, cheia porţii prin care am păşit în viaţa ce mi-am făurit-o în ştiinţă, în tehnică, în ceea ce sînt eu însumi. Gavriil Muzicescu, la muzică, Garabet Ibrăileanu, la limba română, A. D. Xenopol, la istorie, nume mari, ilustre, figuri proeminente ale tezaurului cultural al României tuturor timpurilor mi-au fost dascăli şi-şi află, evident, loc de cinstire în conştiinţa mea , dar marile merite în formarea mea la intensitatea unui conţinut care m-a purtat pe căile deplinei reuşite, eu le atribui celor trei mari dascăli ai mei, astfel după cum vi i-am amintit mai sus : tatăl meu, generalul Constantin M. Coandă, profesorul Riegler şi locotenentul Ion Papana. ...Trei făclii care-mi luminează şi acum calea, în munca mea de gîndire, de creaţie ştiinţifică, în însăşi existenţa mea printre oameni. Tăcerea ne-a cuprins pe amîndoi, pe academicianul Henri Coandă, cel care evoca atît de patetic, ca şi pe cel ce asculta aceste mărturii de o înaltă ţinută morală, prin gratitudinea cu care elevul de ieri, acum trecut de venerabila vîrstă de 85 de ani, își elogiază dascălii. V. FIROIU Arta educatorului (iv) Cu puţin timp în urmă, am avut ocazia să ascult o conferinţă a unui tinăr profesor străin, venit în schimb de experienţă. Conferinţa avea un vădit caracter tehnic, de prezentare a unor rezultate noi într-un domeniu de arzătoare actualitate în matematică. Cu toate acestea, am fost repede cuprins de căldura expinerii, care dădea viaţă noţiunilor, definiţiilor, teoremelor, ca şi de frumuseţea arhitectonică a teoriei pe care o reconstituia în faţa noastră, de integrarea totală a conferenţiarului in procesul desfăşurării expunerii sale. După terminarea conferinţei, i-am comunicat tînărului meu coleg impresiile mele. La care el mi-a răspuns, aproape scuzindu-se : „Profesorul trebuie să fie, într-o oarecare măsură, şi un bun actor.“ Iubite coleg, oriunde îţi duci munca ta eroică, la sate, la liceu, sau in şcolile superioare, muncă plină de cele mai mari satisfacţii, pentru că nu fasonezi nici lemnul, nici metalul, nici materialele plastice, ci fiinţe vii, copiii noştri, viitorii cetăţeni ai patriei noastre, dacă citeşti rîndurile de mai sus te rog să nu fii scandalizat. Comparaţia cu un actor mediocru poate şi trebuie să te supere. Dar profesorul citat mai sus a făcut aluzie, în sobrietatea explicaţiei sale, la actorul adevărat care se identifică cu rolul pe care îl joacă, aşa cum el, profesorul citat, se identifică cu rolul său complex de educator, nu numai de transmiţător mecanic, automat al unei cantităţi de cunoştinţe noi. Ca să mă limitez la un domeniu mic familiar, într-o teorie expusă, auditorul (elev, student, sau tinăr cercetător), trebuie să poată regăsi, sau cel puţin intui efortul unit, concentrate generaţii numeroase de matematicieni. In afară de cazuri excepţionale, el nu poate face singur acest lucru. Aici trebuie să intervină profesorul, cu o expunere dinamică, vie, caldă, nu statică, detaşată, hieratică. Dacă actorul poate cîştiga împrumutînd mijloacele de convingere şi sobrietatea profesorului, la rîndul său profesorul nu are decit de ciştigat prezentîndu-şi lecţia cu elanul, cu generozitatea spontană a actorului. Căci, de cînd există societate omenească, teatrul şi şcoala au fost cele două pîrghii puternice ale educaţiei. Experienţa uneia poate şi trebuie să slujească celeilalte, spre folosul ambelor instituţii.