Tribuna Şcolii, 1971 (Anul 2, nr. 30-76)

1972-01-15 / nr. 31

L­IEI ÎNALTE RESPONSABILITĂŢI Amplul Program al Partidului Comunist Român de perfecţionare a societăţii noas­tre socialiste multilateral dezvoltate cons­tituie pentru toţi oamenii muncii din pa­tria noastră o chemare de o forţă uriaşă mobilizatoare în vederea creşterii, printr-un efort sporit, a eficienţei producţiei şi a ca­ptaţii întregii noastre activităţi în toate sectoarele vieţii economice, sociale şi cul­turale. Realizarea acestui obiectiv va asi­gura dezvoltarea rapidă şi mai dinamică a ţării noastre pe calea progresului, bună­stării materiale şi culturale a cetăţenilor patriei noastre, va grăbi înaintarea Româ­niei pe calea civilizaţiei socialiste. Ilustrare elocventă a democratismului socialist, Plenara Uniunii Generale a Sin­dicatelor din România din 11 şi 7 ianuarie a.c. a analizat sarcinile sindicatelor pentru înfăptuirea planului de stat pe anul 1972. In spiritul unei înalte responsabilităţi lu­crătorii din diferite domenii ale industriei, ştiinţei şi artei, reprezentanţi ai celor peste 5 milioane de salariaţi din ţara noastră, au adoptat planul de măsuri privind înde­plinirea exemplară şi depăşirea sarcinilor celei de a doua trepte a planului cincinal. Caracterizat printr-o contribuţie sporită a factorilor calitativi, planul de dezvoltare economică pe anul 1972 constituie o etapă superioară în edificarea României socialis­te. 45 °/6 din creşterea planificată a produc­ţiei industriale trebuie să provină în acest an din exploatarea mai raţională şi intensi­vă a capacităţilor de producţie existente. Sîntem chemaţi ca, în orice domeniu de muncă să depunem eforturi, dovedind un înalt spirit de răspundere, o înaltă conşti­inţă revoluţionară. In acest sens şcolii îi revine sarcina de a furniza economiei na­ţionale specialişti capabili să răspundă cit mai potrivit nivelului actual de dezvoltare. O corelaţie firească între şcoală şi pro­ducţie în a cărei realizare sunt antrenate in acest an şcolar peste 213 mii de cadre didactice din învăţămîntul de toate grade­le. Răspunzînd atribuţiilor cu care au fost învestite, sindicatele din învăţământ contri­buie prin forme specifice la munca nobilă de formare a celui mai preţios fond al o­­menirii — tineretul. Moment de asumare lucidă a responsabi­lităţii în făurirea propriului viitor, recenta plenară a celei mai cuprinzătoare organiza­ţii de masă din ţara noastră, asigură, prin scrisoarea adresată cu acest prilej, Comi­tetul Central al Partidului Comunist Român, personal pe tovarăşul N­icolae Ceauşescu. ..că cei peste 5 milioane de oa­meni ai muncii din ţara noastră — ro­mâni, maghiari, germani şi de alte naţio­nalităţi — organizaţi în sindicate, vor mi­lita şi în continuare cu neţărmurit devo­tament, pentru înfăptuirea politicii inter­ne şi externe a partidului şi statului nos­tru, expresie a intereselor şi năzuinţelor fundamentale ale clasei muncitoare, a în­tregului popor român, pentru creşterea continuă a bunăstării poporului, a nivelului său de trai material şi spiritual, pentru ri­dicarea patriei noastre — Republica Socia­listă România — pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei şi progresului". Mersul înainte al societăţii este inse­parabil de munca, devotamentul şi fante­zia creatoare a celor ce făuresc şi stăpi­­nesc bunurile materiale şi spirituale. . CORNELIA piuN REVISTĂ SĂPTĂMÎNALĂ Anul II Nr. 31 Sîmb­ătă 15 ianuarie 1972 12 pagini — 1 leu HENRI CUŢĂ: „Trei făclii are mi luminează şi acum calea..“­­ — Cel dintîi şi cel mai mare dascăl mi-a fost în­suşi tatăl meu. Da, pentru că el a ştiut să-mi fie şi prieten. Şi ce minunat lucru e ca dascălul să se apro­pie atît de mult de elevul său incit să-i devină cu ade­vărat prieten. In copilărie — continuă savantul Henri Coandă — cind­ fiecare are nevoie de un tot mai temeinic suport moral, educativ, cînd învăţăturii teoretice trebuie să i se adauge exprimarea spirituală şi aplicaţia prac­tică, ataşamentul de părinţi şi pătrunderea acestora în universul intim al elevului, acestea devin factorii psihologici determinanţi, de care, din păcate, nu chiar toţi pedagogii ţin seamă. De aceea, eu l-am preţuit pe tatăl meu, care a ştiut să fie pentru noi, copiii lui, deopotrivă părinte şi pe­dagog, prietenul şi îndrumătorul nostru, la toate vârs­­tele. El m-a învăţ­at să lupt fără să deznădăjduiesc, ori­­cât de grele ar fi fost piedicile întâmpinate pe par­curs, el m-a lămurit că sunt român şi, totodată, ce no­bilă virtute e să fii român, după cum, tot prin el m-am dumirit eu însumi, că munca nu e de fel o po­vară, ci o datorie patriotică, un scop. Apoi, dacă „domnul Ghenea“ şi „domnul S. Savu“ se situează cronologic, pe drumul şcolii de început, eu a­port un mare respect dascălilor mei din liceul mili­tare de la Iaşi, sobrului Riegler, care ne preda fizico­­chimia şi austerului locotenent Ion Papana. Profesorului Riegler ii datorez iniţierea în univer­sul fizicii şi al chimiei, şi, mai cu seamă, îi port re­cunoştinţă pentru ceea ce m-a învăţat „dincolo de manual“, în lumea infinită a experienţelor aplicative. Iar de la stăruitorul, rigurosul locotenent Ion Papa­na, am obişnuit „să gîndesc“ matematica. Ambii mi-au încredinţat, cu deopotrivă merite, ceea ce aş putea numi, fără să greşesc, cheia porţii prin care am păşit în viaţa ce mi-am făurit-o în ştiinţă, în tehnică, în ceea ce sînt eu însumi. Gavriil Muzicescu, la muzică, Garabet Ibrăileanu, la limba română, A. D. Xenopol, la istorie, nume mari, ilustre, figuri proeminente ale tezaurului cultu­ral al României tuturor timpurilor mi-au fost dascăli şi-şi află, evident, loc de cinstire în conştiinţa mea , dar marile merite în formarea mea la intensitatea u­­nui conţinut care m-a purtat pe căile deplinei reuşite, eu le atribui celor trei mari dascăli ai mei, astfel după cum vi i-am amintit mai sus : tatăl meu, generalul Constantin M. Coandă, profesorul Riegler şi locote­nentul Ion Papana. ...Trei făclii care-mi luminează şi acum calea, în munca mea de gîndire, de creaţie ştiinţifică, în însăşi existenţa mea printre oameni. Tăcerea ne-a cuprins pe amîndoi,­­ pe academici­anul Henri Coandă, cel care evoca atît de patetic, ca şi pe cel ce asculta aceste mărturii de o înaltă ţinută morală, prin gratitudinea cu care elevul de ieri, a­­cum trecut de venerabila vîrstă de 85 de ani, își elo­giază dascălii. V. FIROIU Arta educatorului (iv) Cu puţin timp în urmă, am avut ocazia să ascult o conferinţă a unui tinăr profesor străin, venit în schimb de experienţă. Conferinţa avea un vădit caracter teh­nic, de prezentare a unor rezultate noi într-un dome­niu de arzătoare actualitate în matematică. Cu toate acestea, am fost repede cuprins de căldura expi­nerii, care dădea viaţă noţiunilor, definiţiilor, teoremelor, ca şi de frumuseţea arhitectonică a teoriei pe care o re­­constituia în faţa noastră, de integrarea totală a con­ferenţiarului in procesul desfăşurării expunerii sale. După terminarea conferinţei, i-am comunicat tînă­­rului meu coleg impresiile mele. La care el mi-a răs­puns, aproape scuzindu-se : „Profesorul trebuie să fie, într-o oarecare măsură, şi un bun actor.“ Iubite coleg, oriunde îţi duci munca ta eroică, la sate, la liceu, sau in şcolile superioare, muncă plină de cele mai mari satisfacţii, pentru că nu fasonezi nici lemnul, nici metalul, nici materialele plastice, ci fiinţe vii, copiii noştri, viitorii cetăţeni ai patriei noastre, dacă citeşti rîndurile de mai sus te rog să nu fii scan­dalizat. Comparaţia cu un actor mediocru poate şi tre­buie să te supere. Dar profesorul citat mai sus a făcut aluzie, în sobrietatea explicaţiei sale, la actorul ade­vărat care se identifică cu rolul pe care îl joacă, aşa cum­ el, profesorul citat, se identifică cu rolul său com­plex de educator, nu numai de transmiţător mecanic, automat al unei cantităţi de cunoştinţe noi. Ca să mă limitez la un domeniu mic familiar, într-o teorie expusă, auditorul (elev, student, sau tinăr cer­cetător), trebuie să poată regăsi, sau cel puţin intui e­­fortul unit, concentrat­e generaţii numeroase de mate­maticieni. In afară de cazuri excepţionale, el nu poate face singur acest lucru. Aici trebuie să intervină pro­fesorul, cu o expunere dinamică, vie, caldă, nu statică, detaşată, hieratică. Dacă actorul poate cîştiga împrumutînd mijloacele de convingere şi sobrietatea profesorului, la rîndul său profesorul nu are decit de ciştigat prezentîndu-şi lec­ţia cu elanul, cu generozitatea spontană a actorului. Căci, de cînd există societate omenească, teatrul şi şcoala au fost cele două pîrghii puternice ale educaţiei. Experienţa uneia poate şi trebuie să slujească celei­lalte, spre folosul ambelor instituţii.

Next