Viitorul, septembrie 1922 (Anul 16, nr. 4339-4364)

1922-09-15 / nr. 4351

PARTIDUL NAȚIONAL ARMATA și Am arătat la timp atitudinea luată de partidul national fată de vechiul Regat și față de Co­roană. Cu toate protestările fă­țarnice ale vinovaților, faptele au rămas, făcându-se dovada urei necugetate ce caută s-o in­filtreze în inimulile românilor din Ardeal, conducătorii unei grupă­ri ce își desconsideră întregul trecut. Azi vom da o nouă dovadă de modul cum înțelege partidul, ce se ma­i intitulează încă „națio­nal“, — să apere interesele țărei pregătind-o pentru marile încer­cări pe care viitorul le prepară. E vorba de astădată de calom­­niarea armatei, de încercarea de-a o dezorganiza creind o sta­re de spirit funestă, de sepa­na­­rea urei în rândurile oștirei, de tendința de-a creia o armată re­gională în serviciul unui partid. Și pentru că „Patria“ oficiosul naționalist, are obiceiul să uite­­ cee­ace e scris în coloanele sale, re­­­producem mai jos câteva pasaje­­ dintr’un articol având titlul „ofi­țerii ardeleni“: "" _ ! — „In ce privește situația ofi­­­țerilor ardeleni moșteniți dela armatele austro-ungare, ea este cât se poate de inferioară situa­­ție si analoge din armatele streine. „La noi întreg corpul­ ofițe­resc ardelean a avut să îndure umilința unei spionări a trecutu­lui și bineînțeles reproșul ascuns al atitudinei lui actuale. In nici o funcțiune ofițerul ardelean n’a fost lăsat să agite după propriile lui îndemnuri. Nicăeri ofițeriii noștri, având chiar grade supe­rioare și dând dovezi de o lincon­testabilă capacitate, n’au fost în­găduiți să-și îndeplinească servi­ciul conform propriilor lor apre­cieri, ci totdeauna li s-a pus în coaste câte un ofițer din vechiul Regat, de multe ori inferior în grad, pentru a-i desgusta și a-1 face să plece. „In felul acesta d-l Brătianu a cărui operă este și această dia­bolică înscenare, poate respira li­niștit, pentru că aceste cadre _ _ ale armatei sunt golite de ofițerii ar­deleni. „Atunci de unde supărarea, când afirmăm, că Ardealul este oprim­at, de ce indignarea aceea fără nici un rost, când susținem cu toată tărlia, că noi aceștia de dincoace de Carpați suntem consi­derați ca o simplă minoritate și încă una dintre cele mai disparen­te și urgisite în acelaș timp ! Nu eram noi oare priviți sub acelaș aspect de guvernele streine inain­te de unire? Nu ni­ se limita în­totdeauna primirea în cadrele ar­matei austro-ungare? Nu era nu­mărul ofițerilor noștri în sânul acestei armate aproape disparent in raport cu numărul populatiu­­niii române, iar accesibilitatea unui grad superior aceluia de că­pitan aproape imposibilă cu toată valoarea materialului, ce-1 ofe­ream?“ Iar într-un alt articol — căci a fost o serie, — „Patr­ia“ sub ti­tlul „Armata fără ofițeri arde­leni“ scrie: — „Motivele trecerei la pensie a atâ­tor ofițeri sunt altele. Șicane din partea superiorilor, mutări la Basarabia și Dobrogea și pen­sionării cu forța. „Cele mai bune elemente au fost eliminate mai întâi, apo­i au urmat celelalte, așa că în prezent poți număra pe degete ofițerii ar­deleni, în special ofițeriii supe­riori în armată. „Din acest procedeu trebue să deducem, că e un sistem de delă­­turare a ofițerilor superiori ar­delenii din armată, precum s’a fă­cut în mare parte și cu ceilalți funcționari superiori ardeleni. A­­ceste constatări ne sunt dureroa­se, dar n’ar trebui să fie, doar știm că liberalii doresc­ „Ardea­lul fără ardeleni“ și atunci nu e de mirat că fae nervul de forță al ardelenilor „ofițerimea ardelea­nă“ ca să rămână armata fără ofițeri ardeleni“. Am pus sub ochiul sectorului uimit aceste pasaje, pentru că, ori­cât ar fi fost de deprins cu stra­nia mentalitate a conducătorilor „naționaliștii“, — totuși nu și-ar fi închipuit atâta inconștientă în­drăzneală. Un partid care se pretinde de guvernământ, calomniază orga­­nele conducătoare ale armatei, acuzâ­ndu-le că ar face deosebire între fiii aceluiași neam, persecu­tând ofițerii ardeleni. Această ca­lomni­­e aruncă pentru a semă­na discordia în corpul ofițeresc, dezorganizând astfel armata prin ură­­ și suspiciune. Mai mult, afir­­mându-se că șeful guvernului „poate respira Liniștit, pentru că armata este golită de ofițeri ar­deleni“ și vorbindu-se de tăierea „nervului de forță al ardeleni­lor, ofițerimea ardeleană“, se in­sinuează că această ofițerime ar putea fi în serviciul intereselor și orei partidului­ național.­­ m* Ce răspuns ar fi de dat acestor calomniatori ai armatei și con­ducătorilor ei? Desigur, nu meri­tă nici unul. Adevărul e prea cu­noscut pentru ca, prin astfel de miijloace vinovate să poată fi mistificat. Ardealul, adăpostește pe­­ pă­mântul său nenumărate școli mi­litare de toate gradele, puse la dispoziția întregei populați­uni, începând cu liceele militare, care oferă mai multe locuri decât este nevoie și sfârșind ca școlile de ofițeri pentru diversele arme și specialități, pretutindeni se dă cel mai larg concurs pătrunderei în armată a elementelor utile de peste Carpați. Mai mult o bună camaraderie domnește pre­tutindeni, cimentându-se astfel unitatea oștirei ce mâine va avea să apere România Mare. Ei bine politicianii meschini ce conduc partidul national, ar voi să sfarme această operă pen­tru ca din fărămituri să întă­rească, pe ruinile Patriei, picioa­rele de lut ale acelei grupări. Oricărui­­ om cinstit îi repugnă această activitate, și, d­enun­­țând-o opiniei publice, nu ne pu­tem reține o adâncă indignare. --------------»— Cum se piere 0 LUPTA... Opinia publică asistă la o curioa­să desfășurare de „forțe“ contra ac­tualului guvern. Lucrul mic de mi­rare: toamna a fost doar hotărâtă de grupările opoziționiste ca mo­mentul prielnic pentru a da „lovi­tura“. Din nenorocire însă forțele ce se desfășoară azi sunt atât de u­­zate în­cât nici vorbă nu poate fi de o luptă serioasă. Astfel asistăm de fapt la o serie de amenințări vi­olente, vorbe aruncate în vânt sau scrise în diverse gazete ce nu au cu ce să-și umple coloanele, atacuri inofensive care cad de la sine ne­putând să aibă o durată mai lungă de­cât cele câteva ore de viață des­­­­tinate unui număr de gazetă. Dar, ori­cât ar fi fost de naive grupă­rile opoziționiste, nu puteau spera ca în modul acesta să sdr­uncine si­tuația unui guvern care, în câteva luni numai, a reușit să îndeplinea­scă o operă atât de bogată. Pentru aceasta s-au început din nou agita­țiunile, uzându-se de două arme. In primul loc, dezertarea de la da­torie a fost considerată de unele grupări opoziționiste ca cheia ce poate deschide ușa mult doritei pu­teri. Asa se agită azi ideia refra­­gerei dip, parlament, care în toam­nă va avea aceiași lipsă de răsu­net ca și în trecut, după cum se a­­gită de asemeni planul dezertărei de la manifestațiunea națională a încoronărei. In al doilea rând vin agitațiunile și instigările pe ches­tiuni ce interesează existența unor­ clase sociale, căutăndu-se ca în a­­cest mod să se intereseze mass­ele la o acțiune de care azi su­nt străi­ne. Astfel chestiunile îmbunătăți­­rei soartei funcționarilor și a legei închirierilor au început din nou a preocupa în cel mai înalt grad Con­ducătorii opoziției, cari fascinați de dorința puterei nu văd, în ne­voile obștești de­cât mijlocul de a satisface patima lor. Ei bine, guvernul înțelegând să rezolve de urgență și aceste ches­tiuni, ia din măria opoziției toate armele, lăsându-i doar consolarea violențelor din ziarele de scandal. l In acest mod toamna se anunță ca un sezon mort pentru acei ce-și pusese atâta încredere ~în armele lor de carton, ’cu cari sperau să în­locuiască un program serios de­­ fes­tivitate constructivă. OASPEȚII ROMÂNIEI MAREȘALUL PILSUDSKI —ȘEFUL STATULUI POLONEZ— Ca și Kosciuszko și Mickievici, Pilsudski s’a născut în Lituania. Părinții mareșalului se trag din acea nobleță războinică, fata din trecut Poloniei. A văzut lumina zilei la Zulov, nu departe de Vii­nd, la 1866. Toată familia lui Pil­sudski luase parte la revoluția na­țională ce avusese­ loc în acelaș an. A crescut în atmosfera acelui patriotism fanatic, sub amenința­rea spionajului și a denunțului, pe vremea lui Muroviev Spânzurăto­rul. Mamă sa, o femee nobilă și cu înalte calități i-a creat acest su­flet bărbătesc și acea credință de fier în viitorul țării sale. A studiat liceul la Vilva și studiile universi­tare la­ Karkoff, de unde a fost expulsat pentru că luase parte la manifestații studențești. Revenind la Vilna s’a afiliat grupului de culoare socialistă „Tinerimea revo­luționară polonă“. Era în anul 1887 când îi s-a propus să participe la un­ atentat contra țarului Alexan­dru al 111-lea. Pilsudski răspunse ispititorului: „ca socialist sunt ad­versar­ al acțiunii teroriste și nu văd profitul unui atentat pentru țara mea“. Totuși bănuit ca com­plice într-un atentat a fost condam­nat la cinci ani deportațiune în Si­beria orientală: încercarea exilului l-a întărit și mai mult în credințele sale pentru viitorul patriei sale și al omeni­rii. S’a­ întors din exil în­ 1802 și s’a afiliat la două grupuri politi­ce clandestine ce vegetali până a­tunci... Sub impulsia sa s’a creat creat o Societate de tir, care a că­ partidul socialist polonez, care pu­ne ca postulat al programului său, cucerirea independenței poloneze. Doi ani mai târziu a imprimat și a redactat organul clandestin „Robotnîc“ (Muncitorul, care apa­re și azi. In acest ziar chema­ PC compatrioți la o organizare solidă în vederea pregăitirea independen­ței poloneze. „In momentele acelea de depre­siune morală și dezastru național, glasul lui Pilsudski, scrie Siero­­szewski a răsunat ca un clopot de bronz în deșertul unei nopți fără stele: era cineva de veghe șoptiau masele adormite“. La începutul anului 1000, autori­tățile rusești au descoperit tipogra­fia lui „Robotnic“, în casa parti­culară a lui Pilsudski. A fost ares­tat și depus în faimosul pavilion­­ al Cetății Varșoviei. De aci a fost transportat într un spital din Petrograd. Răpit, de prieteni de aci a revenit în Polonia, gândindu-se să­ provoace o revoluție națională. Văzând, însă, starea spiritelor, pe vremea războiului ruso-japonez, con­­vingăndu-se că o revoluție nu reu­șește a renunțat la așa ceva. In secret a organizat mici deta­șamente de voluntari, cari atacau pe bandiții regimului rus. Pusese bazele viitorului Poloniei, în aceste organizații de luptă, care au cons­tituit armata de mai târziu. Nepu­tând lucra în Rusia a revenit la Cracovia, unde sub relativa tole­ranță a autorităților austria­­ce, a păt­at un­ caracter legal în 1910. Din această societate s-au creat legiunile poloneze (și au luptat con­tra Rusiei. Dar puterile centrale e­­rau tot așa dușmane Poloniei ca și Rusia. De aci retragerea lui Pil­sudski, care protestând contra ger­manilor în 1916, a fost încarcerat în cetatea Magdeburgului. Legiu­nile poloneze nu au mai servit Aus­triei și speranțele lui Ludendorff de a crea o armată poloneză care să lupte pe frontul francez au că­zut. Revoluția germană din­ Noembrie 1918 a liberat pe Pilsudski. Polonia era în plin haos, oamenii nemți­lor nu puteau guverna. Din volun­tarii săi proclamă dictatura mili­tară, organizează armata Poloniei, pune bazele statului polon, și de fapt era și șeful statului polon. După aceia, toate partidele politice îl proclamă ca șef al statului. Rolul lui în respingerea bolșevi­cilor de lângă Varșovia, în marea bătălie de pe Vistula, pe care a câș­tigat-o armata polonă sub coman­da lui, se știe. Mareșalul, care este azi șeful sta­tului polonez, eroul poporului po­lon, a jucat un rol mondial, prin respingerea hoardelor bolșevice. Numele lui va fi pentru poloni ca și acela al lui George Washington pentru americani. Oaspetele țării noastre va găsi la noi respectul ce se cuvine șefului de stat aliat și admirația ce se acordă eroului u­­nui neam. f\ L2 WSSB Intr’un­ articol apărut în­ revista „La France Nouvelle“ d. loctor.-co­­lonel Repoul semnalează una din cele mai grele crize prin care tre­­c de astăzi Franța, aceea a petrolului.­­ Autorul scrie că e drept că de la ar­mistițiu, în cursul anului 1919, con­­ sumațiunea petrolului a scăzut, dar ea a luat proporții mari de la 1920 încoace. Astfel, în luna Sep­tembrie 1921 s-a consumat 52.131 tone de benzină mai mult de­cât­­ chiar în lunile de grevă de la căile­­ fera­te din 1920 când autom­obilele­­ au trebuit să înlocuiască drumul­­ de fier. Cu toate acestea, don­su­ I­mațiunea din lunile de grevă, a­­ depășit cu mult pe aceea din­ vre­­­­mea marilor ofensive și a perioa­delor critice.I Creșterea const;mulțimei de petro! Consumați­unea aceasta crește zil­nic, de­oare­ce atât automobilismul cât și aviatiunea, nu încetează să se desvolte. Motorul cu explozie a început să aibă o întrebuințare cu­rentă în agricultură și în industria familiilor și a fermelor. El este în­trebuințat cu succes pe șalupe și chiar pe calea ferată unde automo­torul tinde să înlocuiască trenu­rile ușoare, realizând o economie de personal și de material. Moto­rul cu explozie a fost adoptat a­­proape pentru toate năvile de co­merț și de război.­­ Tonajul lor a crescut de la 1 mil. 310209 din 1914 la 12.796.635 în 1921.­­ Tendința de a înlocui cărbunii cu­­ petrol la vapoare — zice un ra­port al companiei Lloyd — dove­­­­d­ește modul cum au evoluat condi­­țiunile industriale după război. Ele duc spre o transformare economi­că de o însemnătate capitală. Sch­im­barea aceasta apare cu atât mai prielnic ca, cu cât se știe că consu­­mațiunea enormă a cărbunilor pen­tru vapoarele existente depășește 20 milioane tone pe an, adică 8 la sută din cantitatea de cărbuni pro­dusă de Anglia în 1920. Nici nu ar­­ putea fi altfel, când se știe că o to­nă de petrol ocupă mai puțin loc de­cât una de cărbuni și că pro­cură aproape de două ori mai mul­tă căldură, când înmagazinarea lui se face ușor și repede și când poa­te fi întrebuințat cu un personal mai mic. Mai ales pentru marina de război petrolul este indispensa­bil, căci numai el permite să se atingă cele mai mari viteze ale u­­nităților de luptă. De ce terenuri petrolifere din new Franța Pentru toate aceste motive, consu­matiunea petrolului în Franța mer­ge crescând. In cazul unui nou răz­boi, ea ar fi chiar îndoită, atât pen­tru serviciul avioanelor și al con­voi­urilor de automobile pentru a­­provizionare, cât și pentru transa­tlanticele care ar transporta trupe­le coloniale. Problema petrolului devine deci de cea mai mare în­semnătate pentru Franța, unde nu­mai în anul acesta s-a consumat mai mult de 1.300.000 tone de ben­zină, petrol lampa­nt, păcură și u­­lei. Față de toate aceste nevoi însă, Franța nu dispune de­cât de un­ singur teren petrolifer în exploa­tare : acela de la Peedelbronn din Alsacia. Producțiunea lui de 49.584 tone din 1914 nu a crescut de­cât pâ­nă la 55.574 tone în 1921, ceea ce nu satisface de­cât 1 la 20 din ne­voile Franței. Algeria produce a­­b­ia câteva mii de tone necesare nevoilor sale. Uleiul extras din u­nele zăcăminte de păcură abia pro­ctiră Franței până la 15.000 tone. Anglia și Statele­ Unite exploatează cu mai multă activitate aceste ză­­căminte, cu toată bogăția lor pe­troliferă. Alte sondagii făcute pe terenurile Franței nu au dat nici un rezultat satisfăcător. Acelaș rezul­tat negativ au dat sondagiilor fă­cute în Algeria, Timiș și Maroc. Franța se vede astfel nevoită să importe din străinătate 19 părți de petrol din 20 necesare consumatiu­­nei sale. In felul acesta marile trusturi stăpâne pe petrolurile o­­rientului. Standard Oil si Shell-Ro­­­yal Bute­, pot să-și exercite presiu­nea asupra Franței. Ce ar face Franța intr'un e­­ventual­ război fără petrol Cu toate acestea francezii, în cli­pele grele ale războiului și-au asi­gurat totdeauna aprovizionările, de­o­are­ce, deși în 1917 submarinele germane aveau ca obiectiv princi­pal năvile cu petrol franceze, ei au făcut­ apel la Statele­ Unite și statul a trebuit să monopolizeze im­portul petrolului. Ei au repurtat deci victoria fiindcă erau stăpâni pe mare. Autorul se întreabă, însă cu drept cuvânt’,, ce s‘ar face Fran­ța în caz contrar. Aprovizionarea corturilor franceze cu petrol de că­tre statele neutre ar fi cu totul pro­blematică. Francezii deci trebue să se asigure singuri, și fiindcă tere­nurile lor sunt sărace în petrol, ei caută acum să-l fabrice sintetic dacă dispun de materii prime, sau să-l înlocuiască cu alt carburant Este o­­ soluție prod­userea örasKss sdhxi artifieia Sa a petroliști ? Producțiunea artificială a petro­lului nu a dat nici­odată rezultate practice­. De­oare­ce Franța a cău­tat să-l înlocuiască prin doi carbu­ran­ți principali , benzolul și alcoo­lul- Germanii scot cantități mari de benzol din lignit și Franța ar pu­tea să-i imite, de­oare­ce posedă zăcăminte numeroase de lignit. Benzolul produs din arderea ligni­tului ar satisface 1 la 10 din ne­­voile Franței. Până acum însă nu s-au făcut pregătiri serioase pen­tru fabricarea benzolului, de­oa­re­ce francezii s-au ocupat mai mult de înlocuirea benzinei prin alcool. Această preocupare însă are mai mult o­ rațiune politică pentru co­n­­ciliarea intereselor producătorilor de alcool din nordul și sudul Fran­ței. De altfel s-a constatat că pu­terea calorifică a alcoolului indu­strial e slabă și nu poate fi între­buințat singur, ci amestecat cu benzol. Al treilea produs de înlo­cuire a benzinei ar fi uleiul mi­neral extras din­ șisturile de pă­cură, și care este analog cu petro­lul brut. Aceste zăcăminte sunt­ destul de abundente în Franța, dar exploatarea lor a scăzut mult după război. Autorul conchide însă că atât u­­­leiul, cât și alcoolul, cât și benzo­lul, nu pot să înlocuiască singure petrolul necesar consumațiunei din­ Franța, de­oare­ce producțiunea lor va rămâne fatal limitată ori­­cari ar fi mijloacele ce ar tinde s‘o desvolte. Ceea ce recomandă însă compatrioților săi, este ex­ploatarea resurselor în întregime și cu activitate, spre a Nu mai de­pinde atât de strâns de marile trusturi străine. mmm.........- ----------------------------------------------------------------------­ Chestiuni h actualizate CRIZA de PETROL DIN FRANȚA — ÎNGRIJORAREA PE CARE O PRODUCE LIPSA A­HISmFS­CAT §1 ÎN TIM­P DE RĂZBOI! — un« urmarești mersul desvoltarii organizației noastre de credit, in ul­timele decenii, va putea constata cu multă ușurință marele progrese rea­lizate. De la înființarea Institutului Central de Emisiune, — am numit Banca Națională a României — în 1880, prin care s-a asigurat intregei economii naționale, an regulator al circulației fiduciare ți organul su­praveghetor al politicei valutare, s’au crei­at rând pe rând toate ramu­rile de credit agrical, comercial, (cel ipotecar se crease încă din 1873), care a­veau să ajute agricultura, co­merțul, meșteșugurile și modestul în­ceput al industriei noastre naționale în câteva decenii, economia noastră națională dispunea de solide institu­te de credit funciar, urban și rural, de o întreagă rețea de bănci comer­ciale provinciale, da o importantă mișcare cooperativă, sub forma de bănci populare, prin mai toate sate­le vechiului regat și de un mănun­­chiu de bănci mari, organizate după metodele cele mai moderne, dispu­nând de o însemnată putere capita­listă și de o serioasă conducere. La sfârșitul anului 1920 funcționau nu­mai în Vechiul Regat, 212 bănci, re­prezentând un capital de 1.488 mi­­lioane lei, în afară de institutele de credit ale noilor provincii, care în­sumau peste 476 milioane lei, în spe­cial în Ardeal și Banat. Această organizație de credit a putut progresa datorită propășirii în­tregei economii naționale. Pe când mai, fiecare din grupele de institute de credit amintite mai sus, își aveau o misiune limitată și bine definită, organizația noastră bancară, atât cea provincială cât mai ales cea repre­zentată prin cele 10—12 bănci mari ale Țării, aveau să presteze concur­sul lor tuturor ramurilor de activi­tate economică, după cum dictau îm­prejurările și după cum li permiteau mijloacele. In special marea finanță, în strânsă legătură cu Banca Națio­nală, de la care reclama totdeauna cel mai eficace ajutor, a fost orga­nizat] vm­ al creditului nostru na­țional, care a avut de suportat mi­siunea cea mai grea de îndeplinit. Prefacerile economice întâmplate, a doua zi după sfârșitul glorios al războiului, prin fericita întregire a țării, cu provincii bogate și bine uti­late din punct de vedere economic (cu excepția relativă a Basarabiei) și prin importanta reformă agrară, în curs de înfăptuire, au determinat cu­rente noi, care au obligat la rândul lor organizațiuni noi. De Unde până acum Vechea Românie era o „țară eminamente agricolă“,­­România Nouă tinde a se înfățișa cu toate as­pectele unui stat și a unei economii naționale cu caracter agraro-indus­­trial. Pe fiece zi ce trece industria noastră câștigă în amploare și în suprafață, toate condițiile naturale necesare sunt date, pentru a­ ne al­cătui o industrie înfloritoare, care să ne permită a ne pune în valoare propriile noastre bogății. De la război încoace, am intrat în­tr'o perioadă de întinsă inițiativă Industrială, manifestată sub mai multe aspecte, și cu variate carac­­tere.^t­incții ce privește vechea țară, ini­țiativa și energia de după război s-au manifestat în direcția refacerii pagubelor de război. Ajutorul statu­lui, în această direcție, fiind aproape complect absent, toată opera de re­­facere se datorește inițiativei și ca­pitalului privat. Paralel cu această muncă destul de grea, s-a putut con­stata un curent de inițiative noi, fie sub forma de transformări și am­plificări a unor mici industrii deja existente, organizate pe baze de so­cietăți anonime, fie sub forma de creațiuni cu totul noi. Ar fi greu și poate prematur să se rostească de­­ ne acum o judecată sigură și reală asupra acestei activități industriale de după război. Ca în tot ca este ope­ră omenească, binele stă lângă rău, seriozitatea lângă superficialitate, buna credință și cinstea, lângă înșe­lăciune și speculă. Curentul trăește și acționează și chiar dacă nu tot ce s-a construit ,în această direcția va rămâne viabil, tot este un pas mare și apoi experiența făcută va fi desigur foarte prețioasă pentru viitor. Alături de această importantă muncă, pe tărâmul industrial, des­­voltată în Vechiul Regat, avem de amintit și acțiunea similară din noile teritorii desrobite. In Ardeal, Banat și chiar în Bucovina am găsit o în­semnată industrie. Toată fără nici o excepție, în mâini străine. Cu im­portante legături financiare la Pes­ta, Viena și Berlin, cu numeroase for­țe omenești de specialitate și expe­riență, cu mult curaj și mult spirit de inițiativă, această nouă industrie a țării, intrând în compunerea eco­nomiei noastre naționale, dacă a în­semnat un mare plus de organizare și de producție a însemnat și o im­portantă sarcină, în ceea ce privește deservirea ei și în special finanțarea,. Vechile legături fiind rupte sau neu­tilizabile, Bucureștiul economic și financiar a devenit în mod natural, punctul de interes și atracție. Primul curent născut din atinge­rea cercurilor financiare bucureș­­tene cu cele industriale din noile te­ritorii s-a pronunțat în direcția unei colaborări mai strânse, rezumată în cunoscuta politică de naționalizare. In afară de largi finanțări acordate de marile bănci importantelor între­prinderi industriale din Ardeal, s’au mai stabilit și oarecari apropieri de capitaluri, făcute însă pe baze și cu rezultate deosebite. Fapt este că ma­rea finanță­ a Bucureștiului a plasat în industria noilor provincii multe sute de milioane, fie sub forma de credite de finanțare fie sub forma de colaborări de capitaluri. Dacă la aceste plasamente­, atât de importan­te, adăugăm și operațiile similare din Vechiul Regat, ajungem la con­cluzia că marea finanță a țărei, în anii de după război, s-a angajat in mod precumpănitor în direcția în­­dustrială, dat fiind că agricultura străbatea cunoscuta criză, iar com­er­­ț­­l prezenta prea mari riscuri. Atât opera de refacere a indus­triei Vechiului Reigat, cât și opera de apropiere și finanțare a industriei din noile teritorii, a fost îndeplinită de grupul băncilor comerciale ale țării, denumite sub titlul de mare fi­nanță. înțelege oricine, că o astfel de operă a reclamat sume conside­rabile, dat fiind că aceiași mare fi­­nanță a trebuit să pună la dispoziția industriei țării, și capitalurile de investiție necesare și capitalurile de exploatare tot atât de necesare, con­tractând din acelaș prilej însemnate angajamente de garanții și aval, în valută străină, pentru mașinile și materiile prime sau semifabricate importate. Această pronunțată imix­tiune a marii noastre finanțe în in­dustria țării înseamnă o sporire con­siderabilă a procentului de risc nor­mal, pentru o instituție de credit, mai ales că capitalurile plasate în industrie sunt alcătuite din angaja­mente destul de exigibile­, de care trebue să se țină seamă. La­ sfârșitul anului 1920 funcționau în toată țara 447 întreprinderi indus­triale față de 321 cât erau la aceiași dată în 1919, iar capitalurile sociale CRONICA ECONOMICA CREDITUL INDUSTRIAI de VICTOR SLAVESCU Continuarea la pagina a

Next