Viitorul, septembrie 1922 (Anul 16, nr. 4339-4364)
1922-09-15 / nr. 4351
PARTIDUL NAȚIONAL ARMATA și Am arătat la timp atitudinea luată de partidul national fată de vechiul Regat și față de Coroană. Cu toate protestările fățarnice ale vinovaților, faptele au rămas, făcându-se dovada urei necugetate ce caută s-o infiltreze în inimulile românilor din Ardeal, conducătorii unei grupări ce își desconsideră întregul trecut. Azi vom da o nouă dovadă de modul cum înțelege partidul, ce se mai intitulează încă „național“, — să apere interesele țărei pregătind-o pentru marile încercări pe care viitorul le prepară. E vorba de astădată de calomniarea armatei, de încercarea de-a o dezorganiza creind o stare de spirit funestă, de sepanarea urei în rândurile oștirei, de tendința de-a creia o armată regională în serviciul unui partid. Și pentru că „Patria“ oficiosul naționalist, are obiceiul să uite ceeace e scris în coloanele sale, reproducem mai jos câteva pasaje dintr’un articol având titlul „ofițerii ardeleni“: "" _ ! — „In ce privește situația ofițerilor ardeleni moșteniți dela armatele austro-ungare, ea este cât se poate de inferioară situație si analoge din armatele streine. „La noi întreg corpul ofițeresc ardelean a avut să îndure umilința unei spionări a trecutului și bineînțeles reproșul ascuns al atitudinei lui actuale. In nici o funcțiune ofițerul ardelean n’a fost lăsat să agite după propriile lui îndemnuri. Nicăeri ofițeriii noștri, având chiar grade superioare și dând dovezi de o lincontestabilă capacitate, n’au fost îngăduiți să-și îndeplinească serviciul conform propriilor lor aprecieri, ci totdeauna li s-a pus în coaste câte un ofițer din vechiul Regat, de multe ori inferior în grad, pentru a-i desgusta și a-1 face să plece. „In felul acesta d-l Brătianu a cărui operă este și această diabolică înscenare, poate respira liniștit, pentru că aceste cadre _ _ ale armatei sunt golite de ofițerii ardeleni. „Atunci de unde supărarea, când afirmăm, că Ardealul este oprimat, de ce indignarea aceea fără nici un rost, când susținem cu toată tărlia, că noi aceștia de dincoace de Carpați suntem considerați ca o simplă minoritate și încă una dintre cele mai disparente și urgisite în acelaș timp ! Nu eram noi oare priviți sub acelaș aspect de guvernele streine inainte de unire? Nu ni se limita întotdeauna primirea în cadrele armatei austro-ungare? Nu era numărul ofițerilor noștri în sânul acestei armate aproape disparent in raport cu numărul populatiuniii române, iar accesibilitatea unui grad superior aceluia de căpitan aproape imposibilă cu toată valoarea materialului, ce-1 ofeream?“ Iar într-un alt articol — căci a fost o serie, — „Patria“ sub titlul „Armata fără ofițeri ardeleni“ scrie: — „Motivele trecerei la pensie a atâtor ofițeri sunt altele. Șicane din partea superiorilor, mutări la Basarabia și Dobrogea și pensionării cu forța. „Cele mai bune elemente au fost eliminate mai întâi, apoi au urmat celelalte, așa că în prezent poți număra pe degete ofițerii ardeleni, în special ofițeriii superiori în armată. „Din acest procedeu trebue să deducem, că e un sistem de delăturare a ofițerilor superiori ardelenii din armată, precum s’a făcut în mare parte și cu ceilalți funcționari superiori ardeleni. Aceste constatări ne sunt dureroase, dar n’ar trebui să fie, doar știm că liberalii doresc „Ardealul fără ardeleni“ și atunci nu e de mirat că fae nervul de forță al ardelenilor „ofițerimea ardeleană“ ca să rămână armata fără ofițeri ardeleni“. Am pus sub ochiul sectorului uimit aceste pasaje, pentru că, oricât ar fi fost de deprins cu strania mentalitate a conducătorilor „naționaliștii“, — totuși nu și-ar fi închipuit atâta inconștientă îndrăzneală. Un partid care se pretinde de guvernământ, calomniază organele conducătoare ale armatei, acuzându-le că ar face deosebire între fiii aceluiași neam, persecutând ofițerii ardeleni. Această calomnie aruncă pentru a semăna discordia în corpul ofițeresc, dezorganizând astfel armata prin ură și suspiciune. Mai mult, afirmându-se că șeful guvernului „poate respira Liniștit, pentru că armata este golită de ofițeri ardeleni“ și vorbindu-se de tăierea „nervului de forță al ardelenilor, ofițerimea ardeleană“, se insinuează că această ofițerime ar putea fi în serviciul intereselor și orei partidului național. m* Ce răspuns ar fi de dat acestor calomniatori ai armatei și conducătorilor ei? Desigur, nu merită nici unul. Adevărul e prea cunoscut pentru ca, prin astfel de miijloace vinovate să poată fi mistificat. Ardealul, adăpostește pe pământul său nenumărate școli militare de toate gradele, puse la dispoziția întregei populațiuni, începând cu liceele militare, care oferă mai multe locuri decât este nevoie și sfârșind ca școlile de ofițeri pentru diversele arme și specialități, pretutindeni se dă cel mai larg concurs pătrunderei în armată a elementelor utile de peste Carpați. Mai mult o bună camaraderie domnește pretutindeni, cimentându-se astfel unitatea oștirei ce mâine va avea să apere România Mare. Ei bine politicianii meschini ce conduc partidul national, ar voi să sfarme această operă pentru ca din fărămituri să întărească, pe ruinile Patriei, picioarele de lut ale acelei grupări. Oricărui om cinstit îi repugnă această activitate, și, denunțând-o opiniei publice, nu ne putem reține o adâncă indignare. --------------»— Cum se piere 0 LUPTA... Opinia publică asistă la o curioasă desfășurare de „forțe“ contra actualului guvern. Lucrul mic de mirare: toamna a fost doar hotărâtă de grupările opoziționiste ca momentul prielnic pentru a da „lovitura“. Din nenorocire însă forțele ce se desfășoară azi sunt atât de uzate încât nici vorbă nu poate fi de o luptă serioasă. Astfel asistăm de fapt la o serie de amenințări violente, vorbe aruncate în vânt sau scrise în diverse gazete ce nu au cu ce să-și umple coloanele, atacuri inofensive care cad de la sine neputând să aibă o durată mai lungă decât cele câteva ore de viață destinate unui număr de gazetă. Dar, oricât ar fi fost de naive grupările opoziționiste, nu puteau spera ca în modul acesta să sdruncine situația unui guvern care, în câteva luni numai, a reușit să îndeplinească o operă atât de bogată. Pentru aceasta s-au început din nou agitațiunile, uzându-se de două arme. In primul loc, dezertarea de la datorie a fost considerată de unele grupări opoziționiste ca cheia ce poate deschide ușa mult doritei puteri. Asa se agită azi ideia refragerei dip, parlament, care în toamnă va avea aceiași lipsă de răsunet ca și în trecut, după cum se agită de asemeni planul dezertărei de la manifestațiunea națională a încoronărei. In al doilea rând vin agitațiunile și instigările pe chestiuni ce interesează existența unor clase sociale, căutăndu-se ca în acest mod să se intereseze massele la o acțiune de care azi sunt străine. Astfel chestiunile îmbunătățirei soartei funcționarilor și a legei închirierilor au început din nou a preocupa în cel mai înalt grad Conducătorii opoziției, cari fascinați de dorința puterei nu văd, în nevoile obștești decât mijlocul de a satisface patima lor. Ei bine, guvernul înțelegând să rezolve de urgență și aceste chestiuni, ia din măria opoziției toate armele, lăsându-i doar consolarea violențelor din ziarele de scandal. l In acest mod toamna se anunță ca un sezon mort pentru acei ce-și pusese atâta încredere ~în armele lor de carton, ’cu cari sperau să înlocuiască un program serios de festivitate constructivă. OASPEȚII ROMÂNIEI MAREȘALUL PILSUDSKI —ȘEFUL STATULUI POLONEZ— Ca și Kosciuszko și Mickievici, Pilsudski s’a născut în Lituania. Părinții mareșalului se trag din acea nobleță războinică, fata din trecut Poloniei. A văzut lumina zilei la Zulov, nu departe de Viind, la 1866. Toată familia lui Pilsudski luase parte la revoluția națională ce avusese loc în acelaș an. A crescut în atmosfera acelui patriotism fanatic, sub amenințarea spionajului și a denunțului, pe vremea lui Muroviev Spânzurătorul. Mamă sa, o femee nobilă și cu înalte calități i-a creat acest suflet bărbătesc și acea credință de fier în viitorul țării sale. A studiat liceul la Vilva și studiile universitare la Karkoff, de unde a fost expulsat pentru că luase parte la manifestații studențești. Revenind la Vilna s’a afiliat grupului de culoare socialistă „Tinerimea revoluționară polonă“. Era în anul 1887 când îi s-a propus să participe la un atentat contra țarului Alexandru al 111-lea. Pilsudski răspunse ispititorului: „ca socialist sunt adversar al acțiunii teroriste și nu văd profitul unui atentat pentru țara mea“. Totuși bănuit ca complice într-un atentat a fost condamnat la cinci ani deportațiune în Siberia orientală: încercarea exilului l-a întărit și mai mult în credințele sale pentru viitorul patriei sale și al omenirii. S’a întors din exil în 1802 și s’a afiliat la două grupuri politice clandestine ce vegetali până atunci... Sub impulsia sa s’a creat creat o Societate de tir, care a că partidul socialist polonez, care pune ca postulat al programului său, cucerirea independenței poloneze. Doi ani mai târziu a imprimat și a redactat organul clandestin „Robotnîc“ (Muncitorul, care apare și azi. In acest ziar chema PC compatrioți la o organizare solidă în vederea pregăitirea independenței poloneze. „In momentele acelea de depresiune morală și dezastru național, glasul lui Pilsudski, scrie Sieroszewski a răsunat ca un clopot de bronz în deșertul unei nopți fără stele: era cineva de veghe șoptiau masele adormite“. La începutul anului 1000, autoritățile rusești au descoperit tipografia lui „Robotnic“, în casa particulară a lui Pilsudski. A fost arestat și depus în faimosul pavilion al Cetății Varșoviei. De aci a fost transportat într un spital din Petrograd. Răpit, de prieteni de aci a revenit în Polonia, gândindu-se să provoace o revoluție națională. Văzând, însă, starea spiritelor, pe vremea războiului ruso-japonez, convingăndu-se că o revoluție nu reușește a renunțat la așa ceva. In secret a organizat mici detașamente de voluntari, cari atacau pe bandiții regimului rus. Pusese bazele viitorului Poloniei, în aceste organizații de luptă, care au constituit armata de mai târziu. Neputând lucra în Rusia a revenit la Cracovia, unde sub relativa toleranță a autorităților austriace, a pătat un caracter legal în 1910. Din această societate s-au creat legiunile poloneze (și au luptat contra Rusiei. Dar puterile centrale erau tot așa dușmane Poloniei ca și Rusia. De aci retragerea lui Pilsudski, care protestând contra germanilor în 1916, a fost încarcerat în cetatea Magdeburgului. Legiunile poloneze nu au mai servit Austriei și speranțele lui Ludendorff de a crea o armată poloneză care să lupte pe frontul francez au căzut. Revoluția germană din Noembrie 1918 a liberat pe Pilsudski. Polonia era în plin haos, oamenii nemților nu puteau guverna. Din voluntarii săi proclamă dictatura militară, organizează armata Poloniei, pune bazele statului polon, și de fapt era și șeful statului polon. După aceia, toate partidele politice îl proclamă ca șef al statului. Rolul lui în respingerea bolșevicilor de lângă Varșovia, în marea bătălie de pe Vistula, pe care a câștigat-o armata polonă sub comanda lui, se știe. Mareșalul, care este azi șeful statului polonez, eroul poporului polon, a jucat un rol mondial, prin respingerea hoardelor bolșevice. Numele lui va fi pentru poloni ca și acela al lui George Washington pentru americani. Oaspetele țării noastre va găsi la noi respectul ce se cuvine șefului de stat aliat și admirația ce se acordă eroului unui neam. f\ L2 WSSB Intr’un articol apărut în revista „La France Nouvelle“ d. loctor.-colonel Repoul semnalează una din cele mai grele crize prin care trec de astăzi Franța, aceea a petrolului. Autorul scrie că e drept că de la armistițiu, în cursul anului 1919, con sumațiunea petrolului a scăzut, dar ea a luat proporții mari de la 1920 încoace. Astfel, în luna Septembrie 1921 s-a consumat 52.131 tone de benzină mai mult decât chiar în lunile de grevă de la căile ferate din 1920 când automobilele au trebuit să înlocuiască drumul de fier. Cu toate acestea, donsu Imațiunea din lunile de grevă, a depășit cu mult pe aceea din vremea marilor ofensive și a perioadelor critice.I Creșterea const;mulțimei de petro! Consumațiunea aceasta crește zilnic, deoarece atât automobilismul cât și aviatiunea, nu încetează să se desvolte. Motorul cu explozie a început să aibă o întrebuințare curentă în agricultură și în industria familiilor și a fermelor. El este întrebuințat cu succes pe șalupe și chiar pe calea ferată unde automotorul tinde să înlocuiască trenurile ușoare, realizând o economie de personal și de material. Motorul cu explozie a fost adoptat aproape pentru toate năvile de comerț și de război. Tonajul lor a crescut de la 1 mil. 310209 din 1914 la 12.796.635 în 1921. Tendința de a înlocui cărbunii cu petrol la vapoare — zice un raport al companiei Lloyd — dovedește modul cum au evoluat condițiunile industriale după război. Ele duc spre o transformare economică de o însemnătate capitală. Schimbarea aceasta apare cu atât mai prielnic ca, cu cât se știe că consumațiunea enormă a cărbunilor pentru vapoarele existente depășește 20 milioane tone pe an, adică 8 la sută din cantitatea de cărbuni produsă de Anglia în 1920. Nici nu ar putea fi altfel, când se știe că o tonă de petrol ocupă mai puțin loc decât una de cărbuni și că procură aproape de două ori mai multă căldură, când înmagazinarea lui se face ușor și repede și când poate fi întrebuințat cu un personal mai mic. Mai ales pentru marina de război petrolul este indispensabil, căci numai el permite să se atingă cele mai mari viteze ale unităților de luptă. De ce terenuri petrolifere din new Franța Pentru toate aceste motive, consumatiunea petrolului în Franța merge crescând. In cazul unui nou război, ea ar fi chiar îndoită, atât pentru serviciul avioanelor și al convoiurilor de automobile pentru aprovizionare, cât și pentru transatlanticele care ar transporta trupele coloniale. Problema petrolului devine deci de cea mai mare însemnătate pentru Franța, unde numai în anul acesta s-a consumat mai mult de 1.300.000 tone de benzină, petrol lampant, păcură și ulei. Față de toate aceste nevoi însă, Franța nu dispune decât de un singur teren petrolifer în exploatare : acela de la Peedelbronn din Alsacia. Producțiunea lui de 49.584 tone din 1914 nu a crescut decât până la 55.574 tone în 1921, ceea ce nu satisface decât 1 la 20 din nevoile Franței. Algeria produce abia câteva mii de tone necesare nevoilor sale. Uleiul extras din unele zăcăminte de păcură abia proctiră Franței până la 15.000 tone. Anglia și Statele Unite exploatează cu mai multă activitate aceste zăcăminte, cu toată bogăția lor petroliferă. Alte sondagii făcute pe terenurile Franței nu au dat nici un rezultat satisfăcător. Acelaș rezultat negativ au dat sondagiilor făcute în Algeria, Timiș și Maroc. Franța se vede astfel nevoită să importe din străinătate 19 părți de petrol din 20 necesare consumatiunei sale. In felul acesta marile trusturi stăpâne pe petrolurile orientului. Standard Oil si Shell-Royal Bute, pot să-și exercite presiunea asupra Franței. Ce ar face Franța intr'un eventual război fără petrol Cu toate acestea francezii, în clipele grele ale războiului și-au asigurat totdeauna aprovizionările, deoarece, deși în 1917 submarinele germane aveau ca obiectiv principal năvile cu petrol franceze, ei au făcut apel la Statele Unite și statul a trebuit să monopolizeze importul petrolului. Ei au repurtat deci victoria fiindcă erau stăpâni pe mare. Autorul se întreabă, însă cu drept cuvânt’,, ce s‘ar face Franța în caz contrar. Aprovizionarea corturilor franceze cu petrol de către statele neutre ar fi cu totul problematică. Francezii deci trebue să se asigure singuri, și fiindcă terenurile lor sunt sărace în petrol, ei caută acum să-l fabrice sintetic dacă dispun de materii prime, sau să-l înlocuiască cu alt carburant Este o soluție produserea örasKss sdhxi artifieia Sa a petroliști ? Producțiunea artificială a petrolului nu a dat niciodată rezultate practice. Deoarece Franța a căutat să-l înlocuiască prin doi carburanți principali , benzolul și alcoolul- Germanii scot cantități mari de benzol din lignit și Franța ar putea să-i imite, deoarece posedă zăcăminte numeroase de lignit. Benzolul produs din arderea lignitului ar satisface 1 la 10 din nevoile Franței. Până acum însă nu s-au făcut pregătiri serioase pentru fabricarea benzolului, deoarece francezii s-au ocupat mai mult de înlocuirea benzinei prin alcool. Această preocupare însă are mai mult o rațiune politică pentru conciliarea intereselor producătorilor de alcool din nordul și sudul Franței. De altfel s-a constatat că puterea calorifică a alcoolului industrial e slabă și nu poate fi întrebuințat singur, ci amestecat cu benzol. Al treilea produs de înlocuire a benzinei ar fi uleiul mineral extras din șisturile de păcură, și care este analog cu petrolul brut. Aceste zăcăminte sunt destul de abundente în Franța, dar exploatarea lor a scăzut mult după război. Autorul conchide însă că atât uleiul, cât și alcoolul, cât și benzolul, nu pot să înlocuiască singure petrolul necesar consumațiunei din Franța, deoarece producțiunea lor va rămâne fatal limitată oricari ar fi mijloacele ce ar tinde s‘o desvolte. Ceea ce recomandă însă compatrioților săi, este exploatarea resurselor în întregime și cu activitate, spre a Nu mai depinde atât de strâns de marile trusturi străine. mmm.........- ---------------------------------------------------------------------- Chestiuni h actualizate CRIZA de PETROL DIN FRANȚA — ÎNGRIJORAREA PE CARE O PRODUCE LIPSA AHISmFSCAT §1 ÎN TIMP DE RĂZBOI! — un« urmarești mersul desvoltarii organizației noastre de credit, in ultimele decenii, va putea constata cu multă ușurință marele progrese realizate. De la înființarea Institutului Central de Emisiune, — am numit Banca Națională a României — în 1880, prin care s-a asigurat intregei economii naționale, an regulator al circulației fiduciare ți organul supraveghetor al politicei valutare, s’au creiat rând pe rând toate ramurile de credit agrical, comercial, (cel ipotecar se crease încă din 1873), care aveau să ajute agricultura, comerțul, meșteșugurile și modestul început al industriei noastre naționale în câteva decenii, economia noastră națională dispunea de solide institute de credit funciar, urban și rural, de o întreagă rețea de bănci comerciale provinciale, da o importantă mișcare cooperativă, sub forma de bănci populare, prin mai toate satele vechiului regat și de un mănunchiu de bănci mari, organizate după metodele cele mai moderne, dispunând de o însemnată putere capitalistă și de o serioasă conducere. La sfârșitul anului 1920 funcționau numai în Vechiul Regat, 212 bănci, reprezentând un capital de 1.488 milioane lei, în afară de institutele de credit ale noilor provincii, care însumau peste 476 milioane lei, în special în Ardeal și Banat. Această organizație de credit a putut progresa datorită propășirii întregei economii naționale. Pe când mai, fiecare din grupele de institute de credit amintite mai sus, își aveau o misiune limitată și bine definită, organizația noastră bancară, atât cea provincială cât mai ales cea reprezentată prin cele 10—12 bănci mari ale Țării, aveau să presteze concursul lor tuturor ramurilor de activitate economică, după cum dictau împrejurările și după cum li permiteau mijloacele. In special marea finanță, în strânsă legătură cu Banca Națională, de la care reclama totdeauna cel mai eficace ajutor, a fost organizat] vm al creditului nostru național, care a avut de suportat misiunea cea mai grea de îndeplinit. Prefacerile economice întâmplate, a doua zi după sfârșitul glorios al războiului, prin fericita întregire a țării, cu provincii bogate și bine utilate din punct de vedere economic (cu excepția relativă a Basarabiei) și prin importanta reformă agrară, în curs de înfăptuire, au determinat curente noi, care au obligat la rândul lor organizațiuni noi. De Unde până acum Vechea Românie era o „țară eminamente agricolă“,România Nouă tinde a se înfățișa cu toate aspectele unui stat și a unei economii naționale cu caracter agraro-industrial. Pe fiece zi ce trece industria noastră câștigă în amploare și în suprafață, toate condițiile naturale necesare sunt date, pentru a ne alcătui o industrie înfloritoare, care să ne permită a ne pune în valoare propriile noastre bogății. De la război încoace, am intrat într'o perioadă de întinsă inițiativă Industrială, manifestată sub mai multe aspecte, și cu variate caractere.^tincții ce privește vechea țară, inițiativa și energia de după război s-au manifestat în direcția refacerii pagubelor de război. Ajutorul statului, în această direcție, fiind aproape complect absent, toată opera de refacere se datorește inițiativei și capitalului privat. Paralel cu această muncă destul de grea, s-a putut constata un curent de inițiative noi, fie sub forma de transformări și amplificări a unor mici industrii deja existente, organizate pe baze de societăți anonime, fie sub forma de creațiuni cu totul noi. Ar fi greu și poate prematur să se rostească de ne acum o judecată sigură și reală asupra acestei activități industriale de după război. Ca în tot ca este operă omenească, binele stă lângă rău, seriozitatea lângă superficialitate, buna credință și cinstea, lângă înșelăciune și speculă. Curentul trăește și acționează și chiar dacă nu tot ce s-a construit ,în această direcția va rămâne viabil, tot este un pas mare și apoi experiența făcută va fi desigur foarte prețioasă pentru viitor. Alături de această importantă muncă, pe tărâmul industrial, desvoltată în Vechiul Regat, avem de amintit și acțiunea similară din noile teritorii desrobite. In Ardeal, Banat și chiar în Bucovina am găsit o însemnată industrie. Toată fără nici o excepție, în mâini străine. Cu importante legături financiare la Pesta, Viena și Berlin, cu numeroase forțe omenești de specialitate și experiență, cu mult curaj și mult spirit de inițiativă, această nouă industrie a țării, intrând în compunerea economiei noastre naționale, dacă a însemnat un mare plus de organizare și de producție a însemnat și o importantă sarcină, în ceea ce privește deservirea ei și în special finanțarea,. Vechile legături fiind rupte sau neutilizabile, Bucureștiul economic și financiar a devenit în mod natural, punctul de interes și atracție. Primul curent născut din atingerea cercurilor financiare bucureștene cu cele industriale din noile teritorii s-a pronunțat în direcția unei colaborări mai strânse, rezumată în cunoscuta politică de naționalizare. In afară de largi finanțări acordate de marile bănci importantelor întreprinderi industriale din Ardeal, s’au mai stabilit și oarecari apropieri de capitaluri, făcute însă pe baze și cu rezultate deosebite. Fapt este că marea finanță a Bucureștiului a plasat în industria noilor provincii multe sute de milioane, fie sub forma de credite de finanțare fie sub forma de colaborări de capitaluri. Dacă la aceste plasamente, atât de importante, adăugăm și operațiile similare din Vechiul Regat, ajungem la concluzia că marea finanță a țărei, în anii de după război, s-a angajat in mod precumpănitor în direcția îndustrială, dat fiind că agricultura străbatea cunoscuta criză, iar comerțl prezenta prea mari riscuri. Atât opera de refacere a industriei Vechiului Reigat, cât și opera de apropiere și finanțare a industriei din noile teritorii, a fost îndeplinită de grupul băncilor comerciale ale țării, denumite sub titlul de mare finanță. înțelege oricine, că o astfel de operă a reclamat sume considerabile, dat fiind că aceiași mare finanță a trebuit să pună la dispoziția industriei țării, și capitalurile de investiție necesare și capitalurile de exploatare tot atât de necesare, contractând din acelaș prilej însemnate angajamente de garanții și aval, în valută străină, pentru mașinile și materiile prime sau semifabricate importate. Această pronunțată imixtiune a marii noastre finanțe în industria țării înseamnă o sporire considerabilă a procentului de risc normal, pentru o instituție de credit, mai ales că capitalurile plasate în industrie sunt alcătuite din angajamente destul de exigibile, de care trebue să se țină seamă. La sfârșitul anului 1920 funcționau în toată țara 447 întreprinderi industriale față de 321 cât erau la aceiași dată în 1919, iar capitalurile sociale CRONICA ECONOMICA CREDITUL INDUSTRIAI de VICTOR SLAVESCU Continuarea la pagina a