Contemporanul, iulie-decembrie 1970 (Anul 24, nr. 27-52)
1970-08-07 / nr. 32
Proletari din toate ţările, uniţi-vS ! Vineri 7 august 1970 10 pagini 1 leu Partidul nostru porneşte de la concepţia că socialismul trebuie să fie societatea totalei împliniri a personalităţii umane, în care fiecare cetăţean să se simtă stăpîn pe destinul său, să poată gîndi şi acţiona nestingherit în folosul progresului societăţii. Din Raportul Comitetului Central prezentat de tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU la Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român. MARCELA CORDESCU: Cucerirea demnităţii Iubita din fugă Nu o să te uit... Cum ai venit.» Cu zîmbetul tău de sabie totuşi un pic tocită Cu buzele tale de fecioară totuşi îmbătrinită şi câutînd să-mi aspire fluturele răsuflării Simţindu-te, se zbîrcise şi Marea însă munţii şi-au ridicat genunchii Dintr-unul a ieşit luna mea din celălalt — soarele meu Și ai plecat cu zîmbetul tău de fecioară tmbătrînita Eugen Bebeleanu Un an de la A MI ANUL care a trecut de la Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, din 6—12 august 1969, s-au concentrat iniţiative, înfăptuiri, încercări şi învăţăminte, inovaţii cu consecinţe de lungă durată, izbînzi şi depăşiri, o experienţă umană diversă şi valoroasă pentru care, in trecut, abia ajungea o viaţă de om. Densitatea şi semnificaţia evenimentelor petrecute în acest scurt răstimp pun într-o lumină şi mai accentuată covîrşitoarea importanţă istorică a celui de al X-lea Congres al Partidului. Dezbaterile Congresului şi efortul de realizare a hotărîrilor sale au învederat stilul de muncă propriu vieţii noastre de partid şi democraţiei socialiste: analiza ştiinţifică, realistă, marxist-leninistă a situaţiei concrete, explicarea limpede fără reticenţe şi discutarea critică, deschisă, constructivă a treburilor publice, in cadrul unui dialog neîntrerupt între partid şi mase, între conducători şi popor, realizînd, în fapte, îmbinarea creşterii continue a rolului conducător al partidului, — ca promotor al iniţiativei, inovaţiei social-politice în societatea noastră — cu extinderea participării, din ce în ce mai directe, a maselor la luarea controlului şi înfăptuirea deciziilor, în toate sectoarele vieţii publice. In caracterul dialectic complementar al celor două aspecte amintite se află una din forţele de propulsare a unităţii şi coeziunii societăţii noastre socialiste, în jurul nucleului organizator, de dinamizare şi orientare a întregii activităţi sociale : Partidul Comunist Român. Pregătit de o asemenea expansiune a vitalităţii noilor realităţi socialiste, concretizate în înfăptuiri pe teren economic, social-politic şi cultural. Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român a însemnat o manifestare vie a marxism-feninismului creator, în acţiune, fundamentarea, planificarea, programarea conducerii ştiinţifice a dezvoltării socialismului în sensul proiectului societăţii comuniste elaborat de Marx, Engels, Lenin, de investigaţia şi gîndirea marxistă colectivă, „critică şi revoluţionară“, a unui secol şi mai bine. Intr-o sinteză magistrală a activităţii practice şi a creaţiei teoretice a comuniştilor români, confruntată necontenit cu experienţa mişcării comuniste, a construcţiei socialiste din alte ţâri, a transformărilor sociale, ştiinţifice, tehnologice, culturale şi spirituale ale zilelor noastre. Raportul Comitetului Central al P.C.R., prezentat de secretarul său general, Nicolae Ceauşescu, a înfăţişat marile teme ale vieţii contemporane româneşti şi internaţionale. In analiza problemelor şi în ridicarea soluţiilor, concretizate în programul pe termen lung al dezvoltării României socialiste şi al activităţii sale internaţionale, se îmbină fidelitatea faţă de principiile teoriei şi metodologiei marxist-leniniste cu înalta capacitate de actualizare şi aplicare creatoare a acestora la condiţiile proprii momentului istoric şi ţării noastre. In stilul de gîndire şi acţiune propriu conducerii de partid, umanismul socialist îşi asimilează cuceririle civilizaţiei contemporane, progresele ştiinţei, tehnicii, culturii. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia că pentru umanismul nostru militant omul este, şi trebuie să fie, „beneficiarul tuturor valorilor, factorul suprem al societăţii“. Congresul al X-lea a introdus noi concepte şi termeni pentru exprimarea unor noi realităţi. Determinarea CONGRESUL X etapei actuale a construcţiei drept făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate reprezintă o contribuţie remarcabilă la teoria dezvoltării societăţii româneşti şi, în general, la teoria comunismului ştiinţific. Conceptul de „societate socialistă multilateral dezvoltată“ exprimă în acelaşi timp necesitatea şi posibilitatea sistemului socialist de a reproduce, pe scară lărgită (sub raport cantitativ) Pavel Apostol !Continuare in pag. 21 DIN SUMAR: | Ionel Teodoreanu — de N. Manolescu (p. 3) Comuniunea cu sala — de M. Ungheanu (p. 4) || Culorile la români — de Andrei Pleşu (p. 7) DINAMICA DEMOCRAŢIEI SOCIALISTE - de Dumitru Mazilu (p. 8) Berna, oraşul federal de pe malul Aarului — D. Săndulescu (p. 9) 32 (1239) Biblioteca de memorii PENTRU mine, evenimentele istorice se înfăţişează nu numai ca un tablou sinoptic de idei în mişcare, dar mai ales ca un vast şi fastuos mozaic ale cărui particule, de culori şi structuri diferite, sunt oamenii, oamenii vii. Ei compun panorama îngheţată a unui fapt revolut, care ajunge în manualul şcolar sub forma unui desen schematic, iar pe pereţii aceleiaşi şcoli sub forma cromolitografiei colorate de uz ocazional, ei dau sens evenimentului, fiindcă evenimentele istorice se fac cu oameni şi pentru oameni. Cînd spun Mărăşeşti, Alba Iulia sau 23 August mă gîndesc la acei oameni care le-au făptuit efectiv. Curios, evenimentele apropiate apar uneori mai înceţoşate decit cele vechi. Contemporanul e un om care vede scurt, noi cei de azi vom fi mai bine înţeleşi de copii, şi, foarte exact, de strănepoţi. Dar pentru aceasta trebuie să lăsăm documente cit mai multe și cit mai oneste documente, nu atît ideile sau interpretarea noastră despre faptele pe care le-am trăit, cît fapte, consemnarea faptelor. Dosarul prezentului nu se poate deschide azi; nu există acea sfîntă nepărtinire prescrisă de Tacit, fără de care nu-i posibilă ştiinţa. Dar se poate face altceva : se pot aduna pietrele viitorului mozaic pe care cei de mîine îl vor contempla, în deplină conştiinţă a semnificaţiilor. Cum ? Valori,c cînd păturiile celor care au făurit direct istoria, au participat nemijlocit la ea sau i-au fost martori, oricît de modeşti. Acum trei ani, intr-un alt august torid, mă aflam pe cîmpia Mărăşeştilor care îşi rememora, după jumătate de veac, triumful de foc şi singe din vara lui 1917. Au mai reuşit să ajungă acolo, invitaţi sau pe cont propriu, cîteva sute de veterani, îşi căutau fostele unităţi, reconstituiau din amintiri luptele, îşi strigau camarazii, recompuneau un apel sacru de nume, de fapte, de oameni şi... nu era nimeni, nici un singur reporter sau istoric, cu un magnetofon ! Ideea m-a persecutat. Am realizat că pînă azi, la 53 de ani după luptele de la Mărăşeşti, nu avem un singur volum — măcar colectiv — de amintiri, de evocări, de reconstituire documentară, în care evenimentul să palpite prin glasurile oamenilor. Acum trei ani mai trăiau cîteva sute, azi sunt mai puţin de o sută cincizeci, mîine nu va mai fi nici umil. La fel stau lucrurile cu amintirile despre Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, la fel stau lucrurile cu faptele din 23 August 1944. O semnificativă continuitate istorică face ca oamenii care s-au bătut în august 1917 la Mărăşeşti să se fi luptat — ei sau fiii lor — şi în august 1944, împotriva aceloraşi cotropitori, de parcă aceşti oameni n-ar mai fi părăsit uniformele. Intre timp, în istoria ţării a apărut Paul Anghel (Continuare in pag. 2) Meditaţie asupra unei date din istoria omenirii TAU în faţa mării, pe aceleaşi nisipuri unde acum douăzeci şi cinci de ani, sub un cer senin şi într-un început de pace ca răsăritul unui soare enorm, sub ale cărui raze îmi închipuiam că am să-mi petrec restul vieţii, cu totul de nebânuit şi cu totul pe neaşteptate, m-a ajuns vestea exploziei de la Hiroshima. Aş spune un neadevăr dacă aş afirma că, din prima clipă, data de 6 august şi acest nume de oraş japonez s-au propus conştiinţei mele cu semnificaţiile pe care, abia mult mai tîrziu — cînd au început să se succeadă tot mai alarmantele experienţe din Pacific şi cînd a început să se profileze eventualitatea neantului atomic— le-au dobîndit pentru întreaga omenire, cuprinsă de oroare şi umilinţă. Atunci, în prima zi, în acest început de pace, ce îngăduia atîtea iluzii, altfel — cu totul altfel — am privit lucrurile. Sfîrşitul războiului, pe mult încercatul nostru continent, ceruse neînchipuite sacrificii omeneşti şi neînchipuite distrugeri materiale ; fascismul folosise toate mijloacele tehnice pentru a infringe şi a înjosi popoarele, iar pentru extirparea lui fusese nevoie de noi mijloace tehnice, mai multe şi mai îngrozitoare. În lumina acestui adevăr, care era crud şi pe care Churchill îl exprimase adeseori cu o brutală sinceritate, bomba de la Hiroshima mi s-a părut — în prima zi — un act justiţiar, ultima violenţă din imensul număr de violenţe — oricît aş fi urît hitlerismul aflasem cu inima strînsă despre incendierea totală a unor oraşe germane — şi din îngrozitoarea baie de sînge prin care omenirea fusese nevoită să se salveze din cea mai ignobilă robie. Atunci, pe ţărmul mării, o singură clipă n-am bănuit ce avea să urmeze. Lăsînd la o parte oamenii, ucişi în atîtea chipuri şi arşi cu sutele de mii în cuptoare, întreaga fire, de la oceanele tulburate de explozia torpilelor şi pînă la cerul înnebunit de bubuitul canonadelor, avea nevoie de pace. Cum m-aş fi putut gîndi în acea zi de 6 august, acolo, pe ţărmul mării, la altceva decît la pace ? Privind nemărginitele orizonturi, reflectînd la uluitoarea veste ce mă ajunsese între ele, am avut naivitatea să cred că o nouă eră, fantastică şi plină de măreţie, va începe în istoria lumii. Aşa s-a oglindit atunci, în conştiinţa mea, ştirea că oamenii au reuşit să declanşeze energia atomică. Morţii de la Hiroshima n-au devenit morţii de la Hiroshima — un strigăt de alarmă pe toată planeta — decît atunci cînd moartea lor a devenit moartea posibilă a trei miliarde de oameni. Acesta a fost, pentru un om simplu de pe ţărmul Mării Negre, cu totul străin de secretele zeilor, dar nu de aspiraţiile inimii omeneşti şi de imperativele raţiunii, chipul zilei de 6 august, în prima lui înfăţişare, îmi pare rău că el nu a fost chipul ultimului sfert de secol din istoria omenirii. In fond, energia nucleară putea fi descoperită — blînda femeie Marie Curie, care atît de gingaş a întredeschis uşa radioactivităţii materiei, merita cu prisosinţă aceasta — în ait deceniu sau în alt secol, în împrejurări fără nici o contingenţă cu războiul. Dacă este adevărat că multe datorăm războiului — începînd cu fierul care a fost topit probabil prima oară spre a se face săgeţi şi numai după aceea cuţite de plug — tot atît de adevărat este că ingeniozitatea minţii omeneşti nu pe el îl aşteaptă, cum unii vor să acrediteze, spre a-şi dovedi maxima măsură. Aburul, care a revoluţionat în adevăr societatea omenească, a fost descoperit în afară de nevoile războiului şi n-a devenit niciodată, în mod direct, mijloc de război. Dacă radarul — pentru a încheia ciclul început cu topirea fierului — a fost în primul rînd urt copil al războiului şi numai după aceea şi-a arătat utilitatea în navigaţia aeriană şi cea marină, în schimb Electricitatea — e cazul să o scriem cu literă mare — a doua descoperire epocală din viaţa omenirii, n-a fost făcută la sugestia şi cu fondurile Statelor Majore, şi nici n-a devenit mijloc de ucidere în masă. Oricît aş fi fost de nepriceput atunci, pe ţărmul mării, în secretele militare, nu mai priceput decît un pescăruş, nu mă ruşinez de gîndurile pe care le-am gîndit acolo, cu un sfert de secol în urmă, în fond — cu toate că între timp am urmat, aş putea spune, cursuri universitare de ticăloşia istoriei — și azi gîndesc la fel. Nu e prea tîrziu ca lucrurile să pornească pe un făgaș care să îngăduie ca, în deceniile viitoare, ziua de 6 august să însemne din nou, pentru întreaga omenire, nu data unei crime, ci ceea ce a.'însemnat pentru mine, pentru mintea mea simplă, acum un sfert de secol, pe ţărmul Mării Negre , data unei fantastice descoperiri. Dar pentru asta ar trebui ca toate bombele care s-au îngrămădit între timp pe pămînt, să fie trimise — chiar dacă treaba ar costa greutatea lor în aur şi de o mie de ori mai mult — undeva, în spaţiul inter, planetar, cît mai departe de Pămînt, cît mai aproape de Saturn... Geo Bogza ştiinţi şi umanism. Matematica utilizată ca scalpel a CUNOSCUT acel obicei al filozofilor care-i face nesuferiţi de toată lumea , de a tăia firu-n patru. Unii ştiu că acest obicei a fost moştenit de matematicieni , dar aceştia au dus năravul mult mai departe : nu în patru despică ei firul, ci intr-o infinitate. Ceea ce va trebui să suporte orice ştiinţă socială, umanistică sau cum şi-o mai spune, este ca noţiunile ei să fie nespus de mult rafinate. Să nu se mai lase unui cuvînt mai multe noţiuni. Limbajul matematic îţi permite să ai semne nu numai pentru un număr mare de noţiuni, ci chiar pentru o infinitate. Şi să distingi între infinităţi pe cele care — infinite fiind — sunt mai numeroase decît altele, tot infinite şi ele. Există o aritmetică a numerelor infinite, sau cum li se spune de către matematicieni, a numerelor transfinite. Nu cred că redacţia „Contemporanului“ mi-ar primi un articol în care să-i lămuresc pe cititori ce sînt numerele transfinite. Cine vrea s-o afle o poate afla din diferite cărţi ; de exemplu poate mai găseşte în librărie sau volumul lui Al. Froda sau pe cel al lui S. Marcus, amîndouă publicate în Enciclopedia de buzunar. Pentru a pune în evidenţă această tăiere a firului în patru, vom povesti una din întîmplârile logicei, de cînd a devenit logică matematică. Şi logica matematică, la fel ca vechea logică formală tradiţională, se ocupă de deducţie. Din anume adevăruri deducem alte adevăruri. Operaţia se cheamă o deducţie sau o demonstraţie. Geometria, de exemplu, pornind de la anume axiome ajunge să demonstreze anume teoreme. Aritmetica, pornind de la anume axiome, ajunge să deducă anume teoreme. Regulile de trecere de la axiome la teoreme şi de la teoreme la alte teoreme, vor fi numite „regulile deducţiei“. O primă sarcină a logicei ar fi deci de a strînge regulile deducţiei. Numai cît aceste reguli sînt foarte numeroase. Sunt o infinitate de reguli ale deducţiei. Logica astăzi procedează aşa alege, din aceste reguli, cîteva, pe care le vom numi axiomele teoriei deducției. Din ele demonstrează pe celelalte. Gr. C. Moisil (Continuare in pag. 21