Gazeta literară, iulie-decembrie 1964 (Anul 11, nr. 27-52)

1964-07-02 / nr. 27

re scon lEstoE­cion Proza literară a lui Eminescu Intr-o ediţie ştiinţifică Acest an al comemorării lui Eminescu ne-a dăruit şi o primă ediţii» 'integrală cf prozei sale literare, alcă­tuită cu o acurateţa ştiinţifică şi in condiţii tehnice demne de marile altitudini ale geniului său. Pînă la analiza amănunţită a acestei remarcabile realizări, credem că o scurtă desfăşurare a istoriei editării prozei literare a lui Eminescu e mai semnificativă decit cea a ediţiilor ope­rei sale poetice, mai plină de învăţăminte în ceea ce priveşte soarta, cu atîtea lumini şi umbre în trecut, a operei poetului nostru naţional. Intr-adevăr, dacă poeziile lui Eminescu s-au impus de la început, nu numai publi­cului mare dar şi editurilor, prin prestigiul dat de Titu Maiorerscu ediţiei din 1883, opera de editare şi răspin­­dire a prozei lui literare a pornit mult mai tîrziu şi a fost plină de şovăieli şi de limitări dureroase. Există aici un contrast izbitor, între dragostea şi setea de cunoaştere cu care masele au îmbrăţişat proza lui Eminescu deopotrivă cu poezia lui — cerînd şi impunînd numeroase ediţii ief­tine — şi politica editorială, care s-a arătat plină de incertitudini. Influenţate în bună parte de oscilaţiile criticii in aprecierea valorii operei in proză a genialului poet, editurile s-au fărămiţat în gesturi timorate şi mai ales in soluţii de expedient comercial. Adăugată de la început poeziei, prin volumul Proză şi versuri, editat de V. G. Morţun, în 1890, la Iaşi, — creaţia in proză a lui Eminescu şi-a luat apoi drumul in public, singură, în condiţii tot atît de modeste. In 1893 a apărut volumaşul de Nuvele, cuprinzînd doar tex­tele publicate de Eminescu însuşi, editate de fraţii Şaraga, tot in Iaşi. Tipărit în condiţii de mare sărăcie, volumaşul avea multe­ lacurie şi greşeli, fraze trunchiate şi erori de tipar. Cărţuliile tot atît de umile, in colecţii de populari­zare pentru marele public — Poveşti şi nuvele în ,,Biblio­teca pentru toţi", 1907; Proză în „Colecţiunea Sfetea", 1908; Povestiri, în­­Biblioteca Socec', 1908 — au reprodus ediţia Şaraga, cu bunele ei intenţii şi greşelile ei deo­potrivă. începutul unei editări ştiinţifice — după textele tipărite de Eminescu, ca şi impulsul de a le adăuga opera din manuscrise — a fost făcut în 1905, în aceleaşi condiţii de limitare editorială, de Ilarie Chendi, prin tipărirea tex­telor de Literatură populară, şi de I. Scurtu, care în ediţia sa de Scrieri politice şi literare a introdus şi povestirea Archaeus. De abia în 1908, acelaşi I. Scurtu a dat la lumină Proza literară. Ediţie îngrijită după izvoare, cu o introducere. Ediţia aceasta a însemnat un efort memo­rabil în ceea ce priveşte acurateţa textului, dar condi­ţiile editoriale erau sever limitative. Apărută ca volumaş, în biblioteca de popularizare „Minerva“, ediţia cuprindea doar scrierile publicate în Timpul şi Curierul de Ieşi — Sărmanul Dionis, La aniversara, Cezara şi Fât-Frumos din lacrimă — deşi I. Scurtu recunoştea in prefaţă înalta valoare a întregii opere literare în proză a lui Eminescu. E adevărat că tot Scurtu, publicînd in 1904 Geniu pustiu. Roman inedit. Cu o introducere critică și note, deschisese calea editării operelor din proza lui Eminescu, rămasă pînă atunci în taina manuscriselor sale. Mult timp apoi, romanul Geniu pustiu, nuvela Sărmanul Dionis şi basmele lui Eminescu şi-au urmat, izolate între ele, drumul în marele public, în ediţii ieftine din colecţii ca :Biblioteca pentru toţi', „Biblioteca scriitorilor romîni', .Biblioteca scriitorilor iluştri', .Biblioteca Universală“, „Biblioteca Li­curici“, „Biblioteca Lumina', sau colecţiile .Romane'. „Cartea vieţii", „Pagini alese din scriitorii romîni“ ş.a. De abia in 1928, într-o ediţie în cadrul destul de mo­dest al „Bibliotecii clasicilor romîni", întîlnim o ediţie girată de numele unui critic cu prestigiu : Eugen Lovinescu o însoţeşte cu un studiu introductiv. Dar ediţia se limi­tează la scrierile tipărite de Eminescu însuşi, iar cuvin­tele de introducere au tonul stins şi uşor sceptic, obiş­nuit la Lovinescu de cîte ori se alia în faţa marilor va­lori ale trecutului literaturii noastre. Ca şi în domeniul literaturii populare, primul gest de editare ştiinţifică a prozei literare eminesciene s-a făcut în cadrul colecţiei „Clasicii romîni comentaţi« — îndru­mată de N. Cartojan — prin Scrieri literare. Comentate de D. Murăraşu. E intiia ediţie care îmbrăţişează integral proza literară a lui Eminescu, din tipărituri ca şi din manuscrise, dind la lumină o sumă de inedite. Dar o umbră din atitudinea timorată a criticii trecutului rămîne şi aici, prin gruparea ineditelor doar ca „anexe", — cu toate cuvintele entuziaste, adînc preţuitoare, cu care vor­beşte autorul ediţiei despre această proză, în extinsul său studiu introductiv. Atitudinea de rezervă se potenţează în ediţia Proză literară, îngrijită în 1943 de Alex. Colom­an, prin fragmentarea operei poetului în cinci categorii, fiecare cu cite un­­adaos“. Ediţia îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu însem­nează un moment de solidă sinteză a tuturor acestor străduinţe ale trecutului, sinteză înlesnită de profund pa­triotica politică editorială ce caracterizează anii puterii populare. Proza literară a lui Eminescu, în întregimea ei, apare astăzi ca o unitate armonioasă, sub cele două aspecte fireşti ale ei: cel al tipăriturilor şi cel al ma­nuscriselor. Grija faţă de modul specific de expresie şi de limba poetului se vădeşte în multitudinea de scrupule în ceea ce priveşte reproducerea textului eminescian, înfăţişate în Nota despre ediţie, care deschide aici corpul textelor înseşi. Amplul şi­ complexul studiu introductiv, semnat de Eugen Simion, încearcă o Îndrăzneaţă sinteză a exegezei prozei eminesciene. Meritul cel mai de seamă al acestei sinteze stă în faptul de a se fi realizat într-o formulă care te ciştigă atît prin entuziasmul tineresc în afirmarea înaltei valori artistice a prozei lui Eminescu — în totalitatea univer­sului ei, perfect sferic, deşi zbuciumat de o puţin obiş­nuită întrepătrundere de linii de forţă ale gîndirii şi tehnicii poetice, din cele mai diverse direcţii — cit şi prin seriozitatea documentării care îi stă la bază, prin maturitatea cumpănirii şi exprimării judecăţilor de va­loare. Eugen Simion a izbutit de asemenea să îmbine armonios perspectiva istorică cu cea actuală. Avînd curajul de a recunoaşte de la început că proza lui Emi­nescu este esenţial şi tipic romantică — deoarece, rod al epocii de tinereţe a poetului, ea n-a ajuns să înfă­ţişeze şi cealaltă latură a creaţiei eminesciene vizibilă în versurile maturităţii sale : cea a calmului în glndire, a limpezirii şi simplificării pînă la clasicism a mijloacelor de expresie , Eugen Simion a ştiut să evite pierderea in hăţişul fără orizont al identificărilor de izvoare şi teme din romantismul european, de care a abuzat, în trecut, istoriografia noastră literară. Dar în acelaşi timp, a aban­donat şi poziţia timorată a istoricilor noştri literari mai tineri care — pînă acum ciţiva ani — se înverşuna a demonstra că Eminescu aparţine realismului critic in întregimea creaţiei sale literare, trecînd uşor peste in­contestabila structură romantică a prozei eminesciene. Po­posind pe drumul larg deschis de G. Călinescu încă din 1934 Eugen Simion şi-a axat studiul introductiv pe Înţe­legerea prozatorului Eminescu ca un artist puternic şi original — ,­prin titanismul lui romantic, prin fantezia îndrăzneaţă, asociată reprezentărilor unei naturi medi­tative, neliniştite, obişnuite a cerceta abisurile şi orizon­turile largi ale existenţei“ (pag. V). De asemenea, nu a trecut cu vederea nici structura speciile naţionala a ro­mantismului eminescian, considerindu-l ,­într-un context în care implicaţiile ideologice, raporturile cu literatura populară şi cu mesianismul generaţiei de la 1848 se în­trevăde (pag. VIII). Cu toata minuţiozitatea analizei şi pasiunea cu care foloseşte bogata moştenire de infor­maţie în ceea ce priveşte legăturile lui Eminescu cu romantismul european şi cu cel german îndeosebi, Eugen Simion a avut permanent în vedere aceste juste coordo­nate, realizînd o interpretare unitară a prozei eminesciene, ca poet naţional şi universal deopotrivă. Haina tiparului, sobra şi elegantă, întregeşte fericit cinstirea de astăzi a operei lui Eminescu şi prin această ediţie. Ovîdiu PAPADIMA ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA, EMINESCU, in colecţia „Oameni de seamă" Zoe Dumitrescu a „stilizat* (a compus adică, prin selectarea datelor semnificative) o biografie a lui Emi­nescu, care reprezintă o privire completă şi neromanţată asupra vieţii­ poetului. In acest scop, autoarea a fâcut apel în largă măsură la luminile postumelor, care fuse­seră între timp ordonate pe virste, motive şi înrudiri poe­tice de către iniţiatorul şi realizatorul acestei fapte, aca­demicianul Perpessicius. In privinţa „selectării detaliilor de viaţă semnifica­tive“, autoarea s-a condus după principiul că o astfel de carte se adresează cu precădere tineretului, scopul urmărit fiind acela de a arăta „tinerelor generaţii exem­plul etic şi estetic al vieţii şi activităţii eminesciene" şi de a pune „cu dragoste înaintea celor noi această permanenţă de cultură şi artă românească" etc. Orga­nizată pe citeva principale linii de forţă, biografia de faţă, fără să urmărească a fi şi un studiu al operei, lu­minează de predilecţie acele aspecte din viaţa şi activi­tatea poetului în care se dezvăluie cu mai multă vigoare creatorul şi patriotul Eminescu, gînditorul şi cetăţeanul. Autoarea acordă însemnătatea cuvenită împrejurărilor biografice care i-au prilejuit lui Eminescu cunoaşterea in amănunţime a vieţii poporului nostru din feluritele pro­vincii istorice ale ţării, precum şi cunoaşterea şi asimi­larea tuturor eforturilor, chiar a celor mai mărunte, ale înaintaşilor de a aşeza bazele unei literaturi naţionale Sînt, apoi, pe larg înfăţişate în carte toate iniţiativele omului politic şi de acţiune Eminescu, afirmat atît de devreme (de ex. aportul lui în organizarea serbării de la Furna), precum şi propunerile de îmbunătăţire venind de la observatorul lucid, cu o temeinică pregătire teo­retică, dublată de seriozitatea omului dornic de înfăptuiri (ca director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, ca revizor, şi mai tirziu, ca ziarist). Tot atît de statornică e pre­ocuparea autoarei de a fixa principalele creaţii emines­ciene în curentul biografiei, de a urmări dezvoltarea unor motive şi idei poetice de bază, în funcţie de prin­cipalele momente ale vieţii poetului. In felul acesta, noua biografie schiţează, chiar dacă numai numar, dar deosebit de util, şi o biografie a operei. Fiind de acord cu principiul de care autoarea s-a călăuzit, acela de a alcătui o „biografie stilizata“, nu putem accepta totuşi unele „stilizări“ întreprinse în carte, care duc fie la îngroşarea exagerată a unor linii, fie la subţierea şi chiar estomparea altora. In această privinţă, recenta biografie n-a fost întru totul ferită de anumite aspecte simplificatoare, pe care exegeza eminesciana tinde tot mai mult să le elimine. Din categoria faptelor pur biografice care suferă simultan efectele îngroşârii şi ale escamotării am cita raporturile dintre Eminescu şi Veronica Mici©, poetizate peste măsură, pînă Intr-atît că un epizod bine cunoscut din viaţa eroinei acestui dra­matic roman de dragoste este comentat in acest mod care absolvă dojenind : „trecătoarea, inconştienta aventură a Veronicăi cu Caragiale" (p. 249). Tot astfel, dacă pro­blema relaţiilor poetului cu Junimea e privită, în linii mari, în spiritul adevărului, unele detalii şi caracterizări mai dezvăluie totuşi o tendinţă polemică nesprijinită în­deajuns pe fapte. Autoarea vorbeşte, bunăoară, de „apa­renta domnie junimistă între 1864 şi 1886“ (p. 264—255) şi chiar de „ideologia de epocă reacţionară a lui Maio­­rescu“ (p. 140), identificînd prea îngust cu gruparea juni­mistă literară şi cu vederile esteticianului Maiorescu orientarea reacţionară pe plan politic a regimului bur­­ghezo-moşieresc. Dincolo de unele generalităţi de prisos, biografia lui Eminescu scrisa de Zoe Dumitrescu-Buşulenga reprezintă un efort de sinteză merituos care, cerut de trebuinţe real© ale cititorilor, reuşeşte sa le satisfacă. Cornel REGMAN CRONICA LITERARA Avem, cred, toată îndreptăţirea să spunem că Tudor Arghezi cultivă o poezie de stări lirice, cu mici variaţii aceleaşi, totdeauna puse însă pe altă gamă, izvorîte din­­tr-o experienţă surprinzător de inedită şi gravă, de fiecare dată. Poezia devine, în acest caz, uri jurnal, o fişă de temperatură morală şi spirituală, în care viziunile lirice contradictorii, gesturile energice şi mîhnirile tenace, explo­ziile de vitalitate şi presimţirile dureroase, sentimentul de eliberare morală şi senzaţia de înnoptare a universu­lui, de extincţie, de nădejdi reînviate şi melancolii ce rod pe dinăuntru, de detaşare bruscă de contingenţele apăsă­toare se ordonează firesc în cadrele unei sensibilităţi ce nu şi-a pierdut, în mod miraculos, nimic din acuitatea şi plenitudinea iniţială. Cadenţe reface, astfel, peisajul liric abrupt din Frunze şi Poeme noi, cu o notă aparte de melancolie senină, tradusă şi pe planul expresiei. Cred că nu ne înşelăm cînd recunoaştem, în creaţia mai nouă a lui Arghezi, o conversiune de valori expresive, mai ales în tendinţa de a limita sfera concretului. Metafora se organizează acum, am impresia, din elemente selectate mai puţin din detri­­tusurile limbii, din cuvintele rîioase, încărcate cu alice şi rostogolite prin sticlă pisată, ca să lase răni şi să usture. Dematerializarea expresiei corespunde tocmai stării de elevaţie morală, tendinţei de stilizare şi transcendere a elanurilor lirice viguroase. Cu citeva excepţii (Irodul), sarcasmul colorat sau înverşunările polemice, dominante în alte zone de creaţie, lasă loc, aici, expresiei mai side­­rate, potrivite, cum spuneam, unei stări morale, ridicate deasupra spaimei de nimicnicie. Există, aşadar, la Arghezi — cel cu toate-n veac nepotrivit — o mai mare reţinere faţă de negaţie, o mai adincă linişte în faţa universului existenţial, atitudine ce transpare şi pe planul imaginii literare. Această îndepărtare de la estetica mate­rializării şi a faustianismului energic nu e cu totul necu­noscută poetului. In poemele sale de euforie familială, de evocare a universului mărunt al gîzelor şi ierburilor, sentimentul de împăcare, de solidaritate franciscană, era prezent. Imagini ale acestui vremelnic armistiţiu moral în lupta cu destinul tind să se structureze, îndeosebi, în ultimul volum de versuri, într-o viziune mai largă. Chiar în alcătuirea mozaicală de stări poetice a Ca­denţelor descoperim citeva linii de forţă ale creaţiei arghe­ziene. Una este aceea a poeziei de atitudine civică (Bună­­dimineaţa, primăvară, întoarcere la brazdă şi, prin anu­mite laturi, Bade Ioane!). Aici ideea mai veche­­ din Belşug şi Flautul descântat se asociază unei experienţe inedite. Primul poem pare, curios, un pastel alecsandri­­nian. Impresia e însă falsă. Arghezi pune gravitate în transcrierea emoţiei şi chiar acolo unde ţi se pare a descoperi o imagine cunoscută vezi că te înşeli, deoarece nu numai materialul figurativ e nou, surprinzător, dar şi unghiul de percepţie a faptelor e altul. Totul porneşte de la senzaţia vie de întinerire a naturii şi, prin asociere firească, a patriei, în noua ei zodie socialistă, îngemănate sub simbolul unic al renaşterii, cele două universuri se întrepătrund în spaţiile mai profunde ale sensibilităţii. Ano­timpul prefacerilor e intimpinat, la modul alegoric (pro­cedeu frecvent la Arghezi!) de ţara „din răspîntii verzi“, îmbrăcată în cămaşa de in şi borangic, „tivită cu chenare de iederă şi spic“, la poale cu văpăi de mac şi garoafe, boance şi crăiţe. Imaginea tinde aici să sugereze, prin exploziile vege­tale, prefacerile mai adinei din cîmpul social : „La început de vremuri, nădejdi şi învieri, / două-nfloriri de muguri şi două primăveri“. Alegoria agrestă se diminuează, fără a dispărea cu totul, în întoarcere la brazdă, poem de celebrare a legă­turii cu valorile pământului natal, al solidarizării, într-un chip aproape profetic, specific arghezian, cu poporul. Sentimentul nu e, iarăși, inedit, toată poezia rominească îl afirmă. Arghezi îl dramatizează însă într-un mod numai lui îngăduit, acuzînd tînjiri colosale, apocali­psuri morale, dureri insuportabile. Înstrăinat o vreme de universul său familiar, călătorind pe alte meridiane cu fluierul, cuţitul, ţinut haiduceşte, fără teacă, la brîu, şi cu cîineie-asmuţitul, poetul — „cea mai nevrednică odraslă de plugar“ — afirmă suferinţa dislocării de matcă. Cel ce se confesează a crescut ca un pom şi rădăcinile sale nu se pot implînta în altă parte, de aceea, smulse, îl dor, iar roadele pălesc, prilej de a su­gera, dacă punem faptele pe terenul artei, efemeritatea creaţiei nehrănite de solul tradiţiei : „Fusei un pom hoi­nar în lumea toată, / Cu poamele mai rumene cîteodatâ, / Simţindu-le din ramuri cum se coc, / Şi-ntinerit, dar trist de-atît noroc, / Mai ridicat cu poamele-n lumină, / Copacul mă durea din rădăcină, / Căci scnteiat de stelele streine, / Pămîntule d-acasă, ea rămăsese-n tine“. O altă direcţie a poeziei argheziene, reluată şi in­cadente şi fixată în cîteva poeme memorabile, e cea din Sus, Ghiersul îngînat, Pe o harta medievală, Peste lumi, Ingînare, Cîntec tăcut, Mon reve familier. Versurile de aici individualizează stări lirice, atitudini morale variate, gravitînd toate, ca pulberea de fier în jurul unui ax mag­netic, în sfera unui sentiment nedesluşit de aşteptare, de veghe dureroasă, de elanuri şi retractări. Ca în amurg lucrurile capătă, parcă, umbre lungi şi grele, lumea vege­tală devine nevrotică, simţurile se ascut, senzaţia penum­brei tulbură toate resorturile intime. Individul trăieşte clipa grea a detaşării, sufletul lui arde în văpăi de pre­simţiri. Cum observam şi altă dată, gindul extincţiei e la Arghezi sugerat pe ocolite, printr-o savantă operaţie de exorcizare. O metaforă nebănuită, o imagine echivocă, devenind pivotul poemului, îi subliniază prezenţa, totdea­una asociată însă cu alte stări morale. Adusă în acest context, ideea se dizolvă, ca otravă fină, în vegetaţia luxuriantă a poemului. E în acest mecanism de substi­tuire a sensurilor un chip de a arăta, afectiv, că poetul nu acceptă uşor gindul morţii; în avatarurile sale morale el lasă să se întrevadă efortul de a supune, pe planul creaţiei, o forţă ce ameninţă „firul nădejdilor“ întins între pămînt şi cer (citez dintr-un poem mai vechi, reluat în Cadenţe) de a anula, printr-un gest energic, ispitele neantului. Acestea sînt numeroase şi viclene. Un sol al lor e singurătatea grea, ce străjuie odihna „răni­tului oştean“. Auzul ei catifelat pătrunde şi în ecoul frun­zelor desprinse de ramuri, păzeşte cripta şi pragul, tăce­rea se aşează, ca pulberea fină, pe resorturile interioare, făcînd să amorţească totul. Această stingere vremea nu o cunoaşte ; „neîntreruptă de morţi şi crăci uscate“ ea se strecoară, „prin mîinile tăcerii, de ceară“, ca fuioarele de pulbere şi ceţurile răsfirate. „Cadenţa“ nu poate fi, aşa­dar, oprită, ea continuă, în toate procesele materiei, paşii ei se aud dincolo de lucruri. Cit priveşte fiinţa omenească şi raporturile ei cu eternitatea, cu marile prefaceri ale materiei Arghezi, aducînd dezbaterea în acest punct, pune cu gravitate întrebarea, abţinindu-se a da un răs­puns răspicat, în virtutea unei tehnici poetice mai vechi la el (tehnica, am spune, a enigmaticului) : „Puse-n vîr­­tejul ritmic al unui singur vers / Ar mai simţi Cadenţa, de-a pururi ascultată / de valuri şi de ceruri, egale-n pasul mers, / cînd s-ar opri secunda şi inima să bată ?“ Convingerea dureroasă că destinul omului de carne e pindit de orice zi şi de orice oră, că timpul umblă să-l răstoarne şi să-i frîngă elanurile şi resorturile interioare, trezeşte, în sufletul poetului, ideea împotrivirii , de aici ca altădată în faţa ispitelor erotice, atitudinea de ener­gică sfidare : „Ia seama bine, somn să nu te fure,/ Nu te opri înalţă-te vulture. / Ajunge o secundă să şovăi. Chiar de azi / Ai şi-nceput să şchioapeţi şi să cazi. / Neador­mit şi teafăr se cuvine / S-arunci şi trîndăvia ispitei de la tine". (Sus) Gestul cutezanţei, Arghezi îl afirmă şi în Plecarea, unde imaginea vulturului încremenit pe vîrfuri, fidel înălţimi­lor, indiferent de grelele intemperii, sugerează o stator­nicie cu implicaţii şi în sfera relaţiilor umane. Astfel de stări şi atitudini lirice nu ocupă decât o parte din peisajul Cadenţelor. Poezia argheziană se hrăneşte în aceeaşi măsură din incertitudini, din stări depresive, din obsesii, tînjiri şi nostalgii agresive. Adeseori terenul ei e neted şi mătăsos, dar dacă apeşi ţîşnesc la suprafaţă ne­liniştile grave ale psalmistului. Fără a izbucni cu violenţa de mai înainte, îndoielile sale sporesc mai ales din senti­mentul obsesiv al disoluţiei, al lunecării organicului în anorganic. Un asemenea proces (remineralizarea indivi­dului) trezeşte voluptate lui Eminescu, pentru că încunu­nează efortul de a se desprinde de contingent şi de a reintra in circuitul etern al materiei. El priveşte lucrurile filozofic, cu răceală, face abstracţie de individual. La Arghezi toate acestea se pun în legătură cu destinul intim al omului, durerea lui nu este cauzată de neputinţa detaşării de contingent, ci de fatalitatea desprinderii, de graba cu care vremea vămuieşte totul. Procesul e lent, ca o desfoliere înceată. Din floarea sufletului zboară, mai întii, pasărea (April). Vine apoi, aţiţător, teama de a nu pierde „gindul înger“ (Trîndăvie), aprehensiunea­­ că înălţimile îl vor sorbi şi, scăpat de lanţurile gravitaţiei, va rătăci în văpăile haosului. Urîtu! („ce monstre delicat“), alt sol al neantului, zace împrejur „ca un schit închis“, cu „racla moaştelor“ gata să primească un nou pomelnic (Peste lumi). Cel pindit se apără, cu un gest extrem de rezistenţă, năzuind la o evadare romantică (un „vis într-o viitoare“), dacă, bine­înţeles, aripa se va dezlega de lut. Vioara e mută, triste­ţile dor­cetluite înăuntru, ingerul de pază („duh, fum sau har“) nu are tihnă să stea o dată de vorbă cu vecinul său setos de revelaţii. Imaginea din urmă, o întîlnim în Ghiersul îngînat, unde Arghezi reia experienţele sale spiritualiste mai vechi. Atmosfera de tensiune morală din psalmi, de încercări eşuate, pierde, aici, nota de teroare mistică. Resemnat, Sisif contemplă bolovanul pe care nu l-a putut urca pînă în vîrful muntelui, cu o imensă durere morală, cu un sentiment tragic al zădărniciei : „Mă caută de-o viaţă-n­­treagă, / Oriunde-ajung, fiinţa ta pribeagă, / De ceaţă şi de umbră sau de gînd, / Şi-aştept să se-nsereze mai curind. / / (...) Obişnuit cu pasul ţi-l aştept / Cu mîinile unite-a smerenie, la piept, / Un jilţ în dreptul rafturilor pline / Stă, pregătit, nălucă, pentru tine. / Vream să-ţi sărut odată opinca de lumină, / Dar ca şi mine, nu ştii ce-i tihnă şi hodină“. Această umanizare a ficţiunii (prin transfer de atribute omeneşti) subliniază o mare intimitate, repetate dialoguri, chip de a spune că omul, cu aspiraţiile sale, face să crească în tulpina sterilă a speculaţiei ramuri colcăitoare de seve. Rolul a fost, aşadar, răsturnat d­in joc ca psal­­mistul să capete, prin nenumăratele lui încercări, harul divin, să primească revelaţia, îndoielile sale au trecut asupra îngerului, l-au umplut de păcatele şi chinul cărnii. Poetul contemplă cu întristată linişte spectacolul propriilor insuccese, pe plan spiritual, şi, ca în Psalmistul (Poeme noi) lipsa notei polemice, calmul cu care reconstituie sinda lui de o viaţă, lasă să se înţeleagă nu o stingere,­­ o depăşire, în sfera intelectului, a stărilor paroxistice, nutrite, prin alternanţă, de credinţă şi tăgadă mînioasă. Senzaţia acută de întuneric, de cădere în zonele tulburi ale negaţiei, o întîlnim în poemul Parcă. Adevărurile din carte s-au amestecat, rîndurile se încurcă („nu mai deosebeşti ce urcă / şi scade-n seva ei"), un întuneric gros striveşte gîndul cîntecului ascuns în fire. Străpun­­gindu-l, înţelesul, ca fluturele, nimereşte în alte nopţi, în alte straturi de tenebre. Aici, ca şi în Mon rove familiei, şi in alte poeme, Arghezi reia vechile motive poetice, în împrejurări morale particulare. Gindul obsesiv al neantu­lui nu se traduce, în poeziile mai noi, în dezamăgiri crunte, în gesturi hotărîte de negaţie a lumii, a universu­lui. Nu e primit cu voluptate, ci cu amărăciune şi îndu­rerare, cu o teamă cosmică pentru firul nădejdilor umane. In excelentul poem Sus, gestul de rebeliune, de sfidare a morţii, capătă o individualizare aparte. Aici poetul reco­mandă, în versuri de un subtil gnomism, etica eroică a copacilor ce primesc moartea în picioare, celebrează ac­ţiunea, trăirea dîrză, lupta cu destinul : „Primejdia s-o cauţi de-a dreptul într-adins / Nu te lăsa de semeni şi timp rănit şi-nvins. / Cu traista în spinare, cu cîinele tău, leul, / Dă lupta neîntreruptă cu ceasul său şi greul / Călătorind de-a pururi prin zări şi peste zare, / Să nu te afle viaţa culcat, dar în picioare“. Dar această atitudine nu e unică, poetul cunoaşte şi spinul îndoielii, cum am dovedit mai înainte : în orice zonă morală s-ar fixa însă lirica lui, o mare sinceritate o face deodată familiară şi tulburătoare, îi dă prin chiar faptul inconsecvenţei, răsturnării de planuri, un drama­tism singular, greu de redus la o formulă. Arghezi afirmă, apoi, paralel cu neliniştile sale (niciodată ontologice), o solidaritate de destin cu natura, cu senti­mentul că prefacerile ei obscure ascund chiar taina eter­nităţii. Doamna Fire dă naştere, printr-o alchimie neştiută de nimeni, „mărgăritarului roşu al pomului stufos" (Vişina), gingaşei tulpini, şi atîtor altor­ suave iviri. Fluturele de „catifea solară“ un „echer plăpînd“, „puiul luminii“, ieşit dintr-o unire de esenţe (Fluture, tu) trezeşte, tot aşa, un sentiment cald de preţuire şi franciscană înfrăţire. Cind faptele sunt mutate în domeniul erotic, poetul oscilează între reculegerea mîhnită (Dragoste tîrzie) şi durerea filozofică (Pe o hartă medievală) ca-n De a v-aţi ascuns, fără însă ideea de joc. Aici lirismul e direct, nedisimulat. Privighetoarea, din alt plan de percepţie, e o parabolă, în genul lui Oscar Wilde, vrînd să sugereze chinul neîm­păcat al artei, actul mistuitor al creaţiei. Un demon agită, în tot momentul, poezia lui Arghezi, ridicînd-o pe un plan ameţitor al dezbaterii spirituale. In Cadenţe, el a rămas tot atît de dîrz, nepotolit, fascinat pină la durere de enigmele existenţei. Eugen SIMION PAGINA 2 • MOSCOVA. — Luni, la Casa Cen­­trală a scriitorilor d­in Moscova a avut loc o seară consacratâ lui Mihai Emi­nescu, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la moartea poetului. Seara Eminescu a fost organizată de Uniunea scriitorilor sovietici, Ministe- t rul Culturii al U.R.S.S., Comitetul de­­ stat pentru relaţiile culturale cu stră­inătatea de pe lingă Consiliul de Mi­niştri,­Comitetul Sovietic pentru apăra-­­ rea păcii, Uniunea asociaţiilor de prie­t­­enie sovieto-r­omînă, Institutul de lite­ratură mondială „Gorki“, Biblioteca unională de stat de literatură străină şi Casa centrală a scriitorilor. •’ Au participat Evgheni Afanasenko, ministru al învăţămîntului al R.S.F.S.R., preşedintele Asociaţiei de prietenie sovieto-romînă, scriitori so­vietici, oameni de cultură, numeroşi moscoviţi. Au fost de faţă Gheorghe Stoian, consilier al ambasadei R. P. Române la Moscova, şi alţi colaboratori ai amba­sadei. Seara Eminescu a fost deschisă de Alexei Surkov, secretar al Uniunii scri­itorilor din U.R.S.S. Despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu a porăbit Iuri Kojevnikov, candidat în ştiinţe filozofice. Memoria poetului a fost evocată, de asemenea, de scriitorul An­drei Lupan şi de către poetul cubanez Nicolas Guillen. Poeţii Emilian Bukov şi Grigore Vieru au recitat versuri dedicate lucea­fărului poeziei romîneşti, poetul Viktor ,­lîukov a declamat citeva poezii inspi­rate de realităţile ţării noastre, iar poeţii Alexandr Gatov, Mihail Zen­­mievici, Evgheni Levik, Arkadi Stern­berg au citit pagini eminesciene în tra­­traduceri proprii. A urmat un concert festiv şi prezen­tarea unui film romînesc. COMEMORAREA LUI MIHAI EMINESCU PESTE HOTARE Cu prilejul comemorării lui Emi­nescu, în presa sovietică au apărut ar­ticole închinate marelui nostru poet. In Literaturnaia Gazeta din 13 iunie, Pavel Antokolski publică articolul in­titulat In secolul 19, secolul de fier. Inostrannaia literatura nr. 6 îi dedică lui Eminescu un studiu semnat de Iuri Kojevnikov. BUDAPESTA. — Revista maghiară Elet és Irodallom organ al Uniunii scriitorilor din R. P. Ungară publică intr-unui din ultimele sale numere un documentat articol al lui Réz Păl, cu prilejul comemorării lui Eminescu. Cri­ticul budapestan stabilește coordonate­le creaţiei eminesciene, subliniind fap­tul că poetul nostru este un romantic înrudit cu Petőfi, Puşkin, Botev, Shel­ley şi Heine. SOFIA. — Comitetul pentru priete­nie şi relaţii culturale cu străinătatea din R. P. Bulgaria în colaborare cu Uniunea Scriitorilor bulgari a organi­zat o seară literară consacrată come­morării a 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Despre viaţa şi opera marelui clasic al literaturii române a vorbit poetul Mladen Isaev, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor bulgari. A urmat un pro­gram artistic în cadrul căruia artiştii bulgari au recitat versuri eminesciene traduse în limba bulgară. Au particpat Ciudomir Petrov, vice­preşedinte al Comitetului pentru prie­tenie şi relaţii culturale cu străinăta­tea, numeroşi scriitori, poeţi, artişti şi critici. Literature, front organ al Uniunii scriitorilor din R. P. Bulgaria, din 18 iunie, publică un articol închinat lui Eminescu semnat de N. Darcev, cuvîn­­tul rostit de poetul bulgar Mladen Isacev, la şedinţa festivă a Academiei Republicii Populare Române şi poezia „Dintre sute de catarge“ în traduce­rea lui Sevda Kostova. BERLIN. — La Institutul de limbi romanice al Universităţii Karl Marx din Leipzig a avut loc o şedinţă fes­tivă consacrată împlinirii a 75 de ani de la moartea marelui poet român M. Eminescu. Prof. dr. Werner Bahner, directorul Institutului, a vorbit despre opera poetică a lui Eminescu, iar stu­denţi ai Institutului au recitat în lim­ba română şi germană cîteva dintre cele mai frumoase poezii ale lui. Ultimul intriit al revistei berlinere Der Sontag dedică două pagini co­memorării lui Eminescu. MONTEVIDEO. — Postul de radio „Nacional“ din Montevideo a organi­zat o emisiune specială consacrată co­memorării a 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. în cadrul emi­siunii, poetul Uruguayan Felipe Novoa a evocat figura marelui poet român, subliniind importanţa creaţiei sale pen­tru literatura romina şi universală, in continuare, artista Dina Galdos de la Teatrul Naţional de Comedie din Montevideo a recitat poezii de Emines­cu. Emisiunea a luat sfîrşit în acordu­rile Rapsodiei a doua ale lui George Enescu. VIENA. — La Casa Sindicatelor din Viena a fost organizată o seară come­morativă consacrată lui M. Eminescu. Cei prezenţi au ascultat o conferinţă despre viaţa şi opera marelui poet ro­mân, cintece pe versuri de Eminescu şi recitări din poeziile sale. La seminarul de limbă romina din cadrul Institutului de filologie romani­că al Universităţii din,Viena s-au co­memorat 75 de ani de la moartea lui M. Eminescu printr-o adunare festivă la care studenta Heidi Domreicher a ţinut un referat cu tema „Eminescu la Viena“. Studenţii seminarului au reci­­tat — în limba romina şi germană — versuri ale marelui nostru poet. Au asistat studenţi, profesori şi tineri scri­itori. Participanţii la adunare au vizi­­tat apoi clădiri in care a locuit Emi­nescu in timpul şederii sale la Viena, PARIS. — Les lettres françaises din 25 iunie înserează un amplu şi do­cumentat articol intitulat „Actualitatea unei aniversări. Despre Eminescu“ sem­nat de Charles Camproux. Revista publică, de asemenea, Cuge­tările sărmanului Dionis în adaptarea lui Guillevic. HELSINKI. — Cu prilejul comemo­rării al 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, presa finlandeză din capitală și din provincie, a publicat numeroase articole şi fotografii consa­crate vieţii şi operei marelui nostru poet, semnate de critici literari şi scri­itori din Finlanda. Helsinkin Sanomat, cel mai răspîn­­dit ziar finlandez, reproduce în arti­colul publicat cu acest prilej fragmen­te din împărat şi proletar, înger şi demon, Venere şi madonă si Scrisoarea a III-a iar Snomen sosialdemokrati in articolul Mihail Eminescu — mare poet al Romîniei subliniază că Eminescu prin opera sa a influenţat într-un mod hotărîtor dezvoltarea limbii literare a ţării sale. Ziarul Parvan Sanomat se ocupă şi el de lirica eminesciană.. Publicind poezia Sara pe­tral, Kansas Untiset scrie că „versul emi­nescian este un cîntec armonios, în care fenomenele şi legătura dintre ele sunt prezentate printr-o înaltă gîndire filozofică“. Maakansa subliniază fap­tul că prin „creaţia sa artistică Emi­nescu s-a situat printre cei mai mari scriitori ai literaturii universale.“ Zia­rul Furun Sanomat, care apare ca Turku într-un articol consacrat râspîn­­dirii operei lui Eminescu arată că după război opera poetului a cunoscut o largă răspîndire, fiind tipărită în peste 1.560.000 exemplare, şi versurile tradu­se în zeci de ţări ale lumii. TIRANA. — Poeţii albanezi Nonda, Bulka şi Mitrush Kuteli au semnat vn Zeri i Popullit şi, respectiv Drita — organul U­niunii Scriitorilor din Al­bania articole consacrate vieţii şi ope­rei lui Mihai Eminescu. Drita publică de asemenea, poeziile împărat şi pro­letar şi Scrisoarea a IV-a, in­ tălmă­cirea lui Kutel­."" PHENIAN. — Uniunea scriitorilor din R. P D. Coreeană a organizat o adunare festivă consacrată comemoră­rii a 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Cu acest prilej, Ciaw So Cion, preşedintele secţiei de poezie a Uniunii Scriitorilor din R.P.D. Co­reeni a conferenţiat despre viaţa şi opera marelui nostru poet. Poetul­­Ho U Iow a recitat din tălmăcirile coreene ale versurilor lui Eminescu. Au participat Kan Gu Iow, preşedin­te al Comitetului pentru relaţii cultu­rale cu străinătatea şi Kan Hio Sui­, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, numeroşi scriitori şi artişti. şe de ani de la moartea lui EMIL GIRLEANU­ Frîngîndu-şi existenţa dureros de timpuriu, la 2 iulie 1914, în vîrstă de numai 36 de ani, Emil Gîrleanu nu a avut putinţa şi nici răgazul liniştii creatoare, al marilor împliniri artisti­­­­ce. Opera sa, creată practic doar în­tr-un singur deceniu, a avut totuşi un viu ecou în rîndurile contemporanilor, fiindu-i proprii o serie de calităţi incon­ t­­testabile Aceste calităţi, rămase via­bile prin confruntarea cu timpul, îi asigură şi astăzi stima şi interesul posterităţii. Schiţele şi nuvelele lui satisfac şi acum, atrăgînd mereu categorii largi şi de cititori; în primul rînd prin senza­ţia de autentică şi caldă umanitate pa care o dega­jă, prin pronunţata lor notă , de duioşie şi bîîndeţe. La începutul c­i­tivităţii sale creatoare, cînd s, afle,­­ sub zodia ideologiei sămănătorism,­­ scriitorul zugrăvea crepusculul boieri­mii moldovene, sentimentul de înţelega­­re umană cu care evoca viaţa stinsă a acestor fiinţe convertindu-se într-un re­­­gret paseist, după aşa-zisele vremuri­­ patriarhale, „fericite“ sub oblăduirea boierilor. Abia după detaşarea de te­ L­­zele şi preceptele acestui curent. Gir­iş­teanu a putut surprinde din realitatea înconjurătoare lapte şi întîmplări ca­­pabile să transmită un adevărat şi un emoţionant mesaj. Schiţele inspirate de luptele pentru dobîndirea independenţei naţionale, grupate în volumele 1877- schiţe din război, impresionează şi as­tăzi tocmai prin aceea că sunt străbă- L tute, de la un capăt la altul, de nobile idei umanitare. Gîrb­at­u nu se opreşte asupra luptei propriu-zise decit fugitiv "•'•''»întrRfr-'frază sau două, necesare­ creare atmosferei sau situării în timp şi spaţiu a acţiunii. El insistă aproape exclusiv­­ asupra stărilor sufleteşti şi a atitudinii morale a luptătorilor. Eroii schiţelor,­­ soldaţi simpli, din lumea satelor, în des­..... traţii cu omenie, sunt firi uşor impresio­nabile în faţa tragismului vieţii altor semeni. Ilustrativă este schiţa Răniţii. Un grup de soldaţi, în frunte cu un S caporal, cercetînd cîmpul de luptă pen­tru a aduna răniţii noştri, găsesc prin­tre aceştia şi un turc. La întrebarea unui soldat: „Pe ista îl luăm, domn’ căprar? căprarul stete puţin pe gîn­­duri, pe urmă vorbi hotărît : — Cum să nu-l luăm ! Se cheamă că-i om, şi că-i rănit... Să-l ridicăm !“ Pe oamenii simpli de la sate, Emil Gîrleanu i-a prezentat întotdeauna cu o adîncă înţelegere şi compasiune, stră­­duindu-se să demonstreze că aceştia, chiar cînd comit acte arbitrare, îşi păs­trează totuşi, sub crusta mizeriei mo­rale fondul sufletesc caracterizat prin cinste şi demnitate. Scriitorul lasă să se înţeleagă că săvîrşirea unor fapte reprobabile se datoreşte unor împreju­rări cu totul excepţionale, vina trecînd asupra alcătuirii social defectuoase în care sînt siliţi să trăiască Acest lucru se observă în nuvele ca înecatul, Pun­ga, dar mai ales în Ucigaşul. Unele din schiţele şi nuvelele lui Emil Gîrleanu, inspirate din lumea mi­cii burghezii, deşi sunt construite anec­dotic, au numai aparent o nuanţă umo­ristică. Prezentînd existenţa precară a micului funcţionar (Demisia), tribula­ţiile şi mizeriile vieţii actorilor din tre­cut (In turneu), umilinţele şi privaţiu­nile scriitorilor (Din viaţa noastră) etc., autorul narează cu înduioşare şi amă­răciune întîmplări dureroase, rănit în sentimentele sale. Povestirile inspirate din lumea celor care nu cuvîntă sînt expresia cea mai vie a duioşiei şi blîndeţii, a delicateţei sufleteşti, a vibrantului sentiment de omenie ce caracterizează opera lui Emil Gîrleanu. Aplecîndu-se asupra acestei lumi, comprimîndu-se, în sens metaforic la proporţiile eroilor săi, Gîr­leanu descoperă scene analoge cu cele din viaţa oamenilor, şi le aduce la ni­­velul dramelor omeneşti Scriitorul uma­nizează stările sufleteşti şi sentimentele necuvîntătoarelor (Părăsită, Grivei). El vede o durere şi o sensibilitate u­­mană chiar şi într-o frunză. Spiri­tul de jertfă maternă este evocat impresionant în­ schiţa Căprioara. Por­nită cu iedul ei prin pădure, sunt ataca­ţi de lup, căprioara nu pregetă însă sa­­­sară ea în gura fiarei, pentru a-şi salva fiul. Alături de nota dramatică, uneori dureroasă, de accentele cu o anume vi­braţie şi intensitate emoţională, în ase­menea schiţe se întîlneşte şi un umor blajin, menit să-l facă pe cititor să se apropie cu mai multă bunăvoinţă de cei care nu cuvîntă (Gindăcelul, Frico­sul, Cucoşul). Prin astfel de calităţi, opera lui Emil Gîrleanu continuă să emoţioneze şi azi pe cititor. Teodor VIRGOUCI ROADELE MUNCII PAŞNICE » ( Continuare din pagina 1) mai mare hărnicie urmărite, în cadrul unei strategii complexe, avînd un unic ţel : creşterea producţiei şi productivităţii muncii, ca factor de bază al dezvoltării economiei naţionale şi al creşterii bunăstării generale. Citeam deunăzi o carte în care autorul se sileşte să demonstreze inuti­litatea oricărei lupte şi a oricărui ideal, omul fiind privit drept o fiinţă iremediabil abandonată şi asomrată. Mărturisesc, nu mă simt ispitit de această definiţie dezolantă. Cred, dimpotrivă, că omul e o fiinţă născută să trăiască într-o lume în care fericirea colectivă să se răsfringă asupra fiecărui cămin, aşa cum soarele îşi împrăştie cu generozitate razele, perse­verent şi punctual, neinfluenţat de teoriile filozofiei disperării. Hotărirea aceasta a venit în ceasurile cînd pe marile ogoare ale patriei se culege plinea şi am auzit pe un colectivist cu părul alb rostind un adevăr simplu, înţelept, care desfide orice sofistică, orice vorbărie filozofardă. Omul avea fruntea plină de sudoare şi frămînta în palmele lui înăsprite de muncă pri­mele grăunţe din noua recoltă. „Pîine — spunea el — pîine pentru toţi", şi ochii îi luceau de o emoţionantă demnitate omenească­ Sporul material adus tuturor categoriilor de salariaţi este o recu­noaştere a meritelor lor în opera de ridicare a edificiului socialist. Se cuvine ca prin munca noastră şi mai avîntată, plină de pasiune, talent, îndrăzneală creatoare, să desăvîrşim marile sarcini ale construcţiei socialiste în scumpa noastră patrie. Vom întîmpina în acest chip, cu noi realizări, ziua de 23 August, ziua eliberării noastre naţionale. Aurel BARANGA ® GAZETA LITERARĂ

Next