Mişcarea, octombrie 1911 (Anul 3, nr. 215-237)
1911-10-01 / nr. 215
Discursul d-lui Brătianu Prin glasul autorizat al şefului sau, partidul naţional-liberal şi-a spus cuvântul la dezvelirea statuei lui Mihail Kogalniceanu. Intr’o forma strălucita şi lapidară, d. Ion Bratianu a arătat cari au fost însuşirile de căpetenie ale marelui Român şi care a fost taina minunată, prin care el şi-a putut vedea visurile întrupate. Atât de fericit a ştiut şeful partidului liberal să zugrăvească, în câteva cuvinte, personalitatea politică a lui Cogălniceanu; atât de just a ştiut să aleagă, din mulţimea Însuşirilor acestei personalităţi pe acelea cari îl caracteriza mai bine, încât Cogălniceanu ne apare nu numai ca un individ admirabil înzestrat, dar—ceea ce a şi fost în realitate - un tip reprezentativ, „bărbatul de Stat“ prin excelenţa. „Cunoştinţa adâncă a trecutului dezgropat din letopiseţi,—a zis d. Britany, —vederea limpede a ţelurilor, minte ageră şi pătrunzătoare, simţ practic al realizărilor, hotărâre repede şi îndeplinire energică, Mihail Cogălniceanu prin roadele muncei sale a dobândit loc de frunte in Istoria României moderne". Desigur, nu se putea defini mai concis şi mai bine ceea ce este, ceea ce trebue să fie adevăratul om politic. Şi cu atât mai mult se cuvine ca relevăm aceasta caracterizare minunată cu cât, într’însa, vedem idealul pe care şeful partidului nostru caută să-l realizeze prin activitatea sa de conducător şi de om de guvernământ. Sântem, desigur, cuprinşi de un simţimânt de încredere în viitor atunci când în viaţa noastră publică, ne e dat să vedem şi altfel de figuri decât acelea cari, din nefericire, reprezintă astăzi curentul predominator in rândurile conservatorilor. Ne este de sigur o mângîere să auzim pe şeful unui mare partid preamărind „vederea limpede a ţelurilor“ şi „simţul practic al realizărilor" într’un timp când, la cârma Statului, nu domnesc decit dezorientarea cea mai desăvârşită şi utopiile cele mai copilăreşti. Ca buni Romîni am fi dorit de sigur ca asemenea indispensabile însușiri politice să le găsim şi la conducătorii partidului advers. Am fi dorit de sigur ca d. Carp să fie altceva decât un „je me’n fiche" -ist ireductibil, dublat de un vizionar naiv ; am fi dorit ca d. Marghiloman să trateze afacerile publice cu un alt spirit decât acela al unui conquistador lipsit de orice scrupule; am fi dorit ca d. Gh Cantacuzino să acopere, subt solemnitatea sa imperiala, altceva decît neantul în idei şi în simţiminte; am fi dorit, în scurt, ca partidul conservator să reprezinte, prin fruntaşii săi, o mîndrie pentru prezent şi o speranţă pentru viitor. Din nefericire, însă partidul conservator nu mai reprezintă astăzi decât sindicalizarea unor ambiţiuni puerile şi a unor interese meschine. Cu atât mai grea devine deci sarcina patidului naţional-liberal, care se vede astfel silit nu numai sa determine, prin activitatea sa, o operă de progres dar și sa împiedice, pe cât îi este posibil, opera de progres social și politic a partidului conservator. Greutatea sarcinei însă nu ne va abate de la ceea ce noi socotim ca o datorie, pe care ne-o impune atât trecutul nostru cît şi cunoştinţa noastră de partid de guvernământ Şi cu atât mai mult avem încredere în izbânda noastră finală cu cât la baza politicei noastre sta o credinţă adîncâ şi fecundă. „Cogălniceanu —spunea, cu drep cuvânt, d. Brătianu a înţeles încă de la începutul renaşterei romăneşti că propăşirea naţionala nu se poate asigura decât pe temelia unei democraţii sănătoase şi puternice". Aceasta am înţeles-o şi noi; pentru această credinţă am luptat în trecuta noastră guvernare şi tot pentru ea sântem gata să intrăm şi acum în luptă. Din augustele cuvinte pe care Insuşi Suveranul le-a rostit la Iaşi, am înţeles cu toţii că această mântuitoare credinţă îşi află o înaltă şi deplina aprobare. E o dovadă mai mult că între Tron şi Ţară exista acea fericită comunitate de simţiminte şi de gândiri care singură poate să chezăşluiască consolidarea unui stat şi mersul înainte al unei naţiuni. Mândri că şeful partidului nostru a ştiut să talmăciască, atât de drept, odată cu simţimintele noastre ca partid, şi simţimintele imensei majorităţi a poporului nostru, ne îndreptăm încrezători privirile in viitor, cu hotărârea de a face să se desăvîrşească, prin stăruința şi prin sacrificiile noastre, marea opera la care Coglniceanu a lucrat împreună cu contimporanii săi: realizarea unei democraţii sănătoase şi puternice. % Socot că tocmai ei trebuiau lăsaţi în ocol de frunte, căci ei cupalmele bguturite de spini şi pălămida" poartă pata strălucirea alcătuirii noastre sociale. Nu e omenesc lucru bruscarea celor săraci la asemenea serbări. Poliţia ne-a nemulţumit şi din această pricină. Dar vina ei mare e că n’a ţinut aşa cum se cuvenea ordinea. V’aduceţi aminte că in ziua sosirii Familiei Regale, după ce au trecut M. L. R. pe sub arcul de triumf de la Gară, s’a produs o înspăimântătoare învălmaşală. Lumea se înghesuia, trăsurile nu puteau înainta şi sergenţii priviau cu minele la piept. In vremea asta toţi erau scandalizaţi şi mult aş fi dorit, să ştiu ce spunea domnul Marghiloman de vigilenţa domnuui Stroja. Totuşi surîsul sarcastic al ministrului de interne ne îndreptăţeşte să credem că nu i-a plăcut harmalaia de la gară. Cunoşteţi cum s-au purtat poliţiştii la Teatru, revoltând lumea. La desvelirea statuei lui M. Cogălniceanul pe cînd vorbiau oratorii s’au stirnit un îngrozitor tumult, provocat de poliţişti, din pricina căruia nu puteau f auzite discursurile. Au intervenit mai mulţi profesori universitari ca să-i liniştească pe veci nemulţumiţi şi îndîrjiţi de poliţie. Şi aceste sunt numai citeva din isprăvile poliţiei de Iaşi... Pe cînd tot erau indignaţi de purtarea poliţiştilor d-l Stroja un automobil trecea pe uliţiri răbdătoare ale târgului, radios, cu gândul aiurea, satisfăcut complect de subalternii săi. urnim Cum, Doamne, să mai pot şi eu Avea talent ? Să pot şi scrie ? Dreptate-ar fi să-mi dea chiar mie Vr’un dar divin prea-dreapta soartă ? Prea mare-ar fi norocul meu ! Eu sint doar’ o Regină! Eu, suflet bine educat, Cum pot să simt mai omeneşte ? Cind nu mă ’nteresez fireşte P De-atîţia mulţi ce mă ’nconjoară Frumos gătiţi ca la palat. Eu sunt doar’ o Regină! Şi griji ? Ce griji să am, ce zor, Cind am şi haine cum Îmi place, Şi ori şi ce-aş dori pot face, Eu nu ştiu ceasul morţii, însă De foame ştiu că n’am să mor, Căci doară sunt Regină! Nici nu pot suferi să-mi spui Făţiş un adevăr vr’odată, Beau vinul laudei ce ’mbată, Iar în urechi spre-a nu ’nţelege, Bumbacul linguşirii-i puiu. Eu sínt doar’ o Regină! Şi versuri ? Mă ’ncumet la scris ? Poetul trebue, cît poate, Să simtă şi s’observe toate, Trăind în vălmăşagul lumii — Iar eu traesc un basm şi 'n vis. Căci doar sínt o Regină ! Toţi strigă «ura!» ’n jurul meu, Se ’nchină toţi ca la icoană; Pe cap, dorm noaptea cu coroană De aur, ziua stau pe tronu-mi Zimbind prea graţios mereu, Căci doar sint o Regină! De ce v’aţi pierde vremea voi Cetind ce scriu ? De geaba toate! Abia cind voi fi moartă, poate Mă veţi vedea ce-am fost, spre-a zice: «A fost aproape, om ca nou Păcat ! a fost Regină!» de CARMEN SYLVA MIŞCAREA IMPRESII JUBILARE Poliţia Paşnicul nostru trrg, despre care a zis cineva că e un «oraş ce moare» a reînviat o clipă,—lume multă furnica pe străzi, trăsuri şi automobile un mers grăbit străbateau uliţi înguste, oamenii se înghesuiau, se ghiontiau, vociferind necăjiţi. Şi cum în asemenea ocazii se pot ivi multe neorlndueli, poliţia e chemată ca, desfăşurîndu-şi forţele să ţie buna rîndueală. Insă această ordine trebue să fie ţinută în margenile regulamentelor poliţieneşti şi ale bunei cuviinţi. Cu totul astfel s’a procedat acum. N’a fost poliţia bine rînduită , şi s’a lăsat mina liberă agenţilor inferiori, care au nemulţumit sugrozitor lumea. Veneau oamenii sărmani din fundul măhălăiilor să-l vadă pe Măria Sa, veneau copii libegiţi ce aştepteau ceasuri întregi la poarta Comandamentului pin’ceşi Regele. Şi toţi aceşti oameni nevoiaşi erau bruscaţi de poliţia Iaşului, erau alungaţi pe străzi lăturalnice ca şi cînd ei n’ar avea drept să vadă feţe regeşti. Am văzut ţărani împinşi din «uliţa mare» ca să nu zărească Majestăţile Lor sumane ponosite. Interesanta, şi plină de dragoste şi căldură cuvîntare de felicitare pe care d-rul Ioan Urban larnik profesor al vecrei universităţi din Fraga a rostit-o în limba noastră la solemnitatea de la Teatrul Naţional în dimineaţa de 27 Septembrie, mi-a deşteptat dorinţa de a avea o convorbire cu delegatul celei mai vechi şi înalte instituţii culturale din Europa. Dorinţa aceasta era pornită din curiositatea absolută de a putea afla amănunte din partea veneratului profesor asupra modului şi împrejurărilor care l-au determinat să se ocupe, ca filolog, cu studiarea limbei romîneşti pe care, cum se ştie, a aprofundat-o în cele mai subtile amănunţimi. Şi atuncea, pentru a realiza această dorinţă, m’am adresat d-lui Ilie Bărbulescu profesor al universităţeî noastre care găzduia pe savantul filolog bohemian rugîndu-l să aibă bunătatea de a’mi mijloci o convorbire cu filoromînul şi filologul profesor dr. larnik. Cu o amabilitate pentru care îi exprim pe această cale mulţumirile mele, d. Bărbulescu a bine-voit să-mi acorde ora 3 p. m din ziua de 27 Septembrie cînd m’am şi prezintat la locuinţa sale; dar aicea n’am găsit nici pe d. larnik, nici pe d. Bărbulescu ambii fiind reţinuţi la dejunul regal. Seara, la festivalul de la Teatrul Naţional, i-am întîlnit pe ambii profesori şi astfel am putut stabili ora 5 p. m. pentru a doua zi, Mercuri 28 Septembrie. Deşi reţinut la dejunul ce s’a oferit profesorilor streini de cătră corpul nostru universitar şi secţia Ligei culturale în Iaşi, d-nii Jarnik şi Bărbulescu au venit exact la ora indicată,şi astfel a putut urma, timp de aproape o oră, o convorbire interesantă între mine, ziaristul de profesie intrigat a afla amănunte, şi veneratul savant din Praga, care cu o amabilitate amicală şi cu o vădită mulţumire sufletească că se află în ţara a căreia limbă şi literatură populară o studiase cu alta rîvnă, îmi poate da amănunte în limba romînească. Aproape îmi era jenă ca să-l chestionez pe savantul filolog—şi de aceia, fără a urma regalele pe care ziaristul profesionist le întrebuinţează atuncea cînd „intervievează“—am rugat deadreptul pe profesorul dr. Iarnik să-mi schiţeze o mică biografie şi un scurt rezumat istoric asupra cercetărilor d-rale folcloristice. Asupra biografiei, d-l dr. Iarnik îmi dă următoarele amănunte: — „Sunt născut la Sottenstein, un o-1răşel romantic in apropiere de Köni-1 grata. Oraşul acesta este atît de istorici în cît el este căutat ca loc de pe-1 trecere şi recreare în timpul verei. Ini anul 1832 s’a înfiinţat o „Societate de înfrumuseţare“ al cărei president am remas pînă astăzi; această societate înfrumuseţează oraşul şi ea numără peste 300 societăţi din Boemia, Moravia şi Silesia cari s’au înscris membrii la secţia centrală. In anul 1904 din iniţiativa mea această societate a creat o „Centrală pentru studenţimea ceho-slavă“ din Pra-iga, care numără astăzi peste 70 societăţi mai mici. Cu un an mai înainte de a întemeia această «Centrală» am întemeiat o societate care acordă burse studenţilor, fiind ales preşedintele acestei societăţi. De la 1900 am fost ales membru al „Muzeului academic“, unde am reorganizat serviciul şi vreo doisprezece ani am fost preşedintele unei societăţi de ajutorare pentru studenţii facultăţii filosofice. Aceste erau mici indicaţii biografice pe care veneratul savant filo-romîn nu le-a comunicat în scurta-i introducere. Partea principală era să aflu amănunte asupra cercetărilor sale folositoare şi punîndu i această întrebare, d-rul Iarnik îmi comunică următoarele amănunte: — In ceea ce priveşte frumoasa şi dulcea limbă romînească, primele cunoştinţi ie-am făcut în iarna anului 1894 1 95 cin’d căpătind din partea ministerului o bursă mă aflam la Paris. Aici am făcut cunoştinţa unui tînăr român Constantin Georgian, bursier al statului, care deveni mai tîrziu profesor la liceul Sf. Sava din Bucureşti. Acest prieten şi coleg a fost primul care mi-a dat lecţiuni de limba romînă şi cu ajutorul lui am putut ceti şi aprofunda poesiile populare ale lui Alexandri. Venind la Viena, unde am căpătat un post de profesor de limba franceză şi germană la o şcoală secundară, am avut prilejul a cunoaşte mai mulţi romîni, membri ai societăţei „Romînia Bună" unde am perfecţionat limba romînească, întrebuinţînd’o prin grai şi scris. Vacanţa anului 1876 ara petrecut-o la Blaj, unde am avut prilejul de a cunoaşte pe rectorul filologiei româneşti, Timothei Cipariu, iar în primăvara anului 1879 am venit in ţară, a căreia limbă mă atrăsese, fiind primit în audienţă de actualul Suveran al Romîniei in palatul de la Cotroceni. Cit timp am stat la Bucureşti am frequentat Academia Romînă şi societatea ştiinţifică şi literară şi in prima adunare a Academiei am fostales membrul ei corespondent. —In timpul cît aţi stat la Bucureşti aţi avut prilejul de a cunoaşte pe scriitorii şi literaţii noştri ? — Se înţelege,—îmi respunde neobositul profesor. Am stat vreo două luni in capitala Romîniei şi am putut cunoaşte pe d. Tău Maiorescu care mi-a cerut colaborarea la „Convorbiri Literare“ unde colaborez şi acuma. La d. Maiorescu am putut cunoaşte pe Odobescu, Ghedeni, Hajdan, Eminescu şi cunoscutul prozator popular Petre Ispirescu. Aşi fi vrut să-l cunosc şi pe marele d-voastră Creangă, dar pe cit mi se spunea, el era la Iaşi şi m'am mulţumit numai cu a traduce cîteva din povestirile sale". — In afară de Bucureşti aţi mai vizitat şi alte oraşe romîneşti ? —■ Da, am cutreerat ţinuturile româneşti din Transilvania dînd cite-o raită prin Sibiu, Braşov şi alte oraşe învecinate. In Ardeal m'am îndeletnicit da asemenea cu studiarea literaturei populare a romînilor de peste munţi. Am participat la adunarea generală a asociaţiei transilvănene la Lighişoara unde am fost acolo pentru a treia oară participînd la jubileul de 50 de ani de existenţă a acestei societăţi“. Deşi aflasem de la dl. Bărbulescu că M. S. Regele a chemat pentru a doua oară pe profesorul Iărnik la un prînz regal şi că veneratul filo-romîn era grăbit să-şi facă toaleta, totuşi un Tana lăsat şi i-am cerut să-mi mai comunice citeva amănunte asupra activităţei sale literare. In această privinţă profesorul Iarnik îmi comunică următoarele : — Pe cît pot preciza, la 1877,—adică doi ani după ce am început a mă îndeletnici cu studiarea limbei romîneşti - am scris un artişti în care am atras atenţiunea lumei mvărate, asupra bogăţiei limbei române poporane, în ceea ce priveşte expresiunile şi locuţimele metaforice. La 1884 împreună cu Andrei Birseanul am dat la iveală „Doina şi strigături din Ardeal“ cu un glosar complect romîno-francez. In „Familia“ lui Vulcan am publicat un articol „Cum am învăţat romîneşte“ iar in „Convorbiri Literare“ am tipărit In 1909 o serie de articole auto-biografice, apărute in volum. In volumul jubilar al lui Maiorescu am început tipărirea unor studii asupra basmelor lui Papahagi, studii intitulate „Spicuiri aromineşti“. Deasemena am publicat dări de seamă asupra mai multor lucrări romîneşti, indeletnicindu-mă in urma cu limba albaneză“. In timpul acesta dl. profesor Bărbulescu care se afla in biroul său, reveni In mijlocu! nostru, complectîndu-mi curiozitatea cu următorul amănunt: — Acum 15 ani cînd mă ocupam cu studiarea limbii slavone, am cunoscut pe dl. profesor Iarnik și m’am servit de 0 traducere a d-sale făcută în romîneşte a romanului ceh „Bunica“ de scriitoarea cehă Bojena Nemţowa, apărută in „Tribuna" şi extrasă în volum. Cu ajutorul acestei traduceri am putut urmări originalul şi a cunoaşte mai bine limba cehă“. Aici profesorul Iarnik îmi adaogă că a mai tradus şi alte opere cehe în limba noastră precum şi citeva din operele scriitorului boem Francisc Pravda. * In restul cuvântărei care a durat aproape o oră, Savantul filolog mi-a mai spus că a cunoscut de mult la Bucureşti pe veneratul nostru literat d-1 Nicolae Gane şi pe D-1 5. Haliţa. Cu mici amănunte am mai putut afla că vroind să se retragă de la catedra de limbi romanice ce o are la universitatea din Praga,—când a Împlinit 60 de ani—a fost rugat să mai rămâie. Profesorul Iarnik a acceptat, această cu condiţiunea ca seminarul român şi prelegerile despre limba şi literatura franceză să fie trecute altora, iar d-na să predeic unuiai ramuri de limba şi literatura populara românii obiectai d-sate de predilecţie. Profesorul Iarnik mi-a vorbit din termeni foarte elogioşi de Suveranii României, fiind foarte mândru de înalta atenţiune a M. S. Pogelui de al chema de două ori la masa regală. De aseraenea mi-a vorbit în termeni foarte elogioşi de corpul profesoral universitar, insistând în special asupra primirei căl-duroase ce li s’a făcut la Iaşi. Savantul filolog are patru copii, doi fii şi două fiice. Cel mai mare, Hsrtvic I Iarnik, în vrîstă de 33 ani, este scriptor I la „biblioteca ţării“ din Moravia, şi se I îndeletniceşte din copilărie cu studiarea limbii romîneşti, având mare pasiune I pentru scrierile lui Creangă pe care I’a I tradus In limba cehă. In toată convorbirea, savantul filolog şi marele filo-rofaân a întrebuinţat cea mai curată limbă românească şi toate maximele şi apropourile româneşti, aşa cum le cunoaşte din scrierile marilor noştri povestitori. Ca un indiciu culmi- I nat, uimirea mea in tot timpul discuţiei, UN STREIN DESPRE NOI Delegatul Universitâţei din Fraga, filologulfiiilor o mânui profesor Jr. Urban larnik arată cum a îndrăgit și aprofundat limba românească. — Profesorul Jarnik la casa-i părintească