Mişcarea, octombrie 1911 (Anul 3, nr. 215-237)

1911-10-01 / nr. 215

Discursul d-lui Brătianu Prin glasul autorizat al şefului sau, partidul naţional-liberal şi-a spus cuvântul la dezvelirea statuei lui Mihail Kogalniceanu. Intr’o forma strălucita şi lapida­ră, d. Ion Bratianu a arătat cari au fost însuşirile de căpetenie ale marelui Român şi care a fost tai­na minunată, prin care el şi-a pu­tut vedea visurile întrupate. Atât de fericit a ştiut şeful par­tidului liberal să zugrăvească, în câte­va cuvinte, personalitatea poli­tică a lui Cogălniceanu; atât de just a ştiut să aleagă, din mulţi­mea Însuşirilor acestei personalităţi pe acelea cari îl caracteriza mai bine, în­cât Cogălniceanu ne apare nu numai ca un individ admirabil înzestrat, dar—ceea­ ce a şi fost în realitate - un tip reprezentativ, „băr­batul de Stat“ prin excelenţa. „Cunoştinţa adâncă a trecutului dezgropat din letopiseţi,—a zis d. Brit­any, —vederea limpede a ţe­lurilor, minte ageră şi pătrunză­toare, simţ practic al realizărilor, hotărâre repede şi îndeplinire e­­nergică, Mihail Cogălniceanu prin roadele m­uncei sale a dobândit loc de frunte in Istoria României mo­derne". De­sigur, nu se putea defini mai concis şi mai bine ceea ce este, ceea ce trebue să fie adevăratul om politic. Şi cu atât mai mult se cuvine ca relevăm aceasta caracterizare minunată cu cât, într’însa, vedem idealul pe care şeful partidului no­stru caută să-l realizeze prin acti­vitatea sa de conducător şi de om de guvernământ. Sântem, de­sigur, cuprinşi de un simţimânt de încredere în viitor a­­tunci când în viaţa noastră publi­că, ne e dat să vedem şi altfel de figuri de­cât acelea cari, din nefe­ricire, reprezintă astăzi curentul predominator in rândurile conserva­torilor. Ne este de sigur o mângî­­ere să auzim pe şeful unui mare partid preamărind „vederea limpe­de a ţelurilor“ şi „simţul practic al realizărilor" într’un timp când, la cârma Statului, nu domnesc de­cit dezorientarea cea mai des­ăvârşită şi utopiile cele mai copilăreşti. Ca buni Romîni am fi dorit de sigur ca asemenea indispensabile însușiri politice să le găsim şi la conducătorii partidului advers. Am fi dorit de sigur ca d. Carp să fie altceva de­cât un „je me’n fiche" -ist ireductibil, dublat de un vizio­nar naiv ; am fi dorit ca d. Mar­ghiloman să trateze afacerile pu­blice cu un alt spirit de­cât acela al unui conquistador lipsit de ori­ce scrupule; am fi dorit ca d. Gh Cantacuzino să acopere, subt so­lemnitatea sa imperiala, altceva de­cît neantul în idei şi în simţimin­­te; am fi dorit, în scurt, ca parti­dul conservator să reprezinte, prin fruntaşii săi, o mîndrie pentru pre­zent şi o speranţă pentru viitor. Din nefericire, însă partidul con­servator nu mai reprezintă astăzi decât sindicalizarea unor ambiţiuni puerile şi a unor interese meschi­ne. Cu atât mai grea devine deci sarcina patidului naţional-liberal, care se vede astfel silit nu numai sa determine, prin activitatea sa, o operă de progres dar și sa îm­piedice, pe cât îi este posibil, ope­ra de progres social și politic a partidului conservator. Greutatea sarcinei însă nu ne va abate de la ceea­ ce noi socotim ca o datorie, pe care ne-o impune a­tât trecutul nostru cît şi cunoştinţa noastră de partid de guvernământ Şi cu atât mai mult avem încre­dere în izbânda noastră finală cu cât la baza politicei noastre sta o credinţă adîncâ şi fecundă. „Cogălniceanu —spunea, cu drep cuvânt, d. Brătianu­ a înţeles încă de la începutul renaşterei romă­neşti că propăşirea naţionala nu se poate asigura de­cât pe temelia u­nei democraţii sănătoase şi puter­nice". Aceasta am înţeles-o şi noi; pen­tru această credinţă am luptat în trecuta noastră guvernare şi tot pentru ea sântem gata să intrăm şi acum în luptă. Din augustele cuvinte pe care Insu­şi Suveranul le-a rostit la Iaşi, am înţeles cu toţii că această mân­tuitoare credinţă îşi află o înaltă şi deplina aprobare. E o dovadă mai mult că între Tron şi Ţară exista acea fericită comunitate de simţiminte şi de gândiri care sin­gură poate să chezăşluiască conso­lidarea unui stat şi mersul înainte al unei naţiuni. Mândri că şeful partidului nos­tru a ştiut să talmăciască, atât de drept, odată cu simţimintele noas­tre ca partid, şi simţimintele imen­sei majorităţi a poporului nostru, ne îndreptăm încrezători privirile in viitor, cu hotărârea de a face să se desăvîrşească, prin stăruința şi prin sacrificiile noastre, marea opera la care Coglniceanu a lucrat împreună cu contimporanii săi: rea­lizarea unei democraţii sănătoase şi puternice. % Socot că tocmai ei trebuiau lăsaţi în ocol de frunte, căci ei cu­­palmele bg­­uturite de spini şi pălămida" poartă pata strălucirea alcătuirii noastre sociale. Nu e omenesc lucru bruscarea celor săraci la asemenea serbări. Poliţia ne-a nemulţumit şi din această pricină. Dar vina ei mare e că n’a ţinut aşa cum se cuvenea ordinea. V’aduceţi a­­minte că in ziua sosirii Familiei Regale, după ce au trecut M. L. R. pe sub ar­cul de triumf de la Gară, s’a produs o înspăimântătoare învălmaşală. Lumea se înghesuia, trăsurile nu puteau înainta şi sergenţii priviau cu minele la piept. In vremea asta toţi erau scandalizaţi şi mult aş fi dorit, să ştiu ce spunea domnul Marghiloman de vigilenţa domnu­­ui Stroja. Totuşi surîsul sarcastic al ministrului de interne ne îndreptăţeşte să credem că nu i-a plăcut harmalaia de la gară. Cunoşteţi cum s-au purtat poliţiştii la Teatru, revoltând lumea. La desvelirea statuei lui M. Cogălni­­ceanul pe cînd vorbiau oratorii s’au stir­­nit un îngrozitor tumult, provocat de poliţişti, din pricina căruia nu puteau f auzite discursurile. Au intervenit mai mulţi profesori uni­­versitari ca să-i liniştească pe veci ne­mulţumiţi şi îndîrjiţi de poliţie. Şi aceste sunt numai cite­va din is­prăvile poliţiei de Iaşi... Pe cînd tot erau indignaţi de purtarea poliţiştilor d-l Stroja un automobil trecea pe uliţiri răbdătoare ale târgului, radios, cu gân­dul aiurea, satisfăcut complect de subal­ternii săi. urn­im Cum, Doamne, să mai pot şi eu Avea talent ? Să pot şi scrie ? Dreptate-ar fi să-mi dea chiar mie Vr’un dar divin prea-dreapta soartă ? Prea mare-ar fi norocul meu ! Eu sint doar’ o Regină! Eu, suflet bine educat, Cum pot să simt mai omeneşte ? Cind nu mă ’nteresez fireşte P De-atîţia mulţi ce mă ’nconjoară Frumos gătiţi ca la palat. Eu sunt doar’ o Regină! Şi griji ? Ce griji să am, ce zor, Cind am şi haine cum Îmi place, Şi ori şi ce-aş dori pot face, Eu nu ştiu ceasul morţii, însă De foame ştiu că n’am să mor, Căci doară sunt Regină! Nici nu pot suferi să-mi spui Făţiş un adevăr vr’odată, Beau vinul laudei ce ’mbată, Iar în urechi spre-a nu ’nţelege, Bumbacul linguşirii-i puiu. Eu sínt doar’ o Regină! Şi versuri ? Mă ’ncumet la scris ? Poetul trebue, cît poate, Să simtă şi s’observe toate, Trăind în vălmăşagul lumii — Iar eu traesc un basm şi 'n vis. Căci doar sínt o Regină ! Toţi strigă «ura!» ’n jurul meu, Se ’nchină toţi ca la icoană; Pe cap, dorm noaptea cu coroană De aur, ziua stau pe tronu-mi Zimbind prea­ graţios mereu, Căci doar sint o Regină! De ce v’aţi pierde vremea voi Cetind ce scriu ? De geaba toate! Abia cind voi fi moartă, poate Mă veţi vedea ce-am fost, spre-a zice: «A fost aproape, om ca nou­ Păcat ! a fost Regină!» de CARMEN SYLVA MIŞCAREA IMPRESII JUBILARE Poliţia Paşnicul nostru trrg, despre care a zis cineva că e un «oraş ce moare» a re­înviat o clipă,—lume multă furnica pe străzi, trăsuri şi automobile un mers grăbit străbateau uliţi înguste, oamenii se înghesuiau, se ghiontiau, vociferind necăjiţi. Şi cum în asemenea ocazii se pot ivi multe neorlndueli, poliţia e chemată ca, desfăşurîndu-şi forţele să ţie buna rîn­­dueală. Insă această ordine trebue să fie ţinută în margenile regulamentelor poliţieneşti şi ale bunei cuviinţi. Cu totul astfel s’a procedat acum. N’a fost poliţia bine rînduită , şi s’a lăsat mina liberă agenţilor inferiori, care au nemulţumit sugrozitor lumea. Veneau oamenii sărmani din fundul măhălăiilor să-l vadă pe Măria Sa, ve­neau copii libegiţi ce aştepteau ceasuri întregi la poarta Comandamentului pin’c­eşi Regele. Şi toţi aceşti oameni nevoiaşi erau bruscaţi de poliţia Iaşului, erau alungaţi pe străzi lăturalnice ca şi cînd ei n’ar avea drept să vadă­ feţe regeşti. Am văzut ţărani împinşi din «uliţa mare» ca să nu zărească Majestăţile Lor sumane ponosite. Interesanta, şi plină de dragoste şi căldură cuvîntare de felicitare pe care d-rul Ioan Urban larnik profesor al ve­crei universităţi din Fraga a rostit-o în limba noastră la solemnitatea de la Tea­trul Naţional în dimineaţa de 27 Septem­brie, mi-a deşteptat dorinţa de a avea o convorbire cu delegatul celei mai vechi şi înalte instituţii culturale din Europa. Dorinţa aceasta era pornită din curio­­sitatea absolută de a putea afla amă­nunte din partea veneratului profesor a­­supra modului şi împrejurărilor care l-au determinat să se ocupe, ca filolog, cu studiarea limbei romîneşti pe care, cum se ştie, a aprofundat-o în cele mai sub­tile amănunţimi. Şi atuncea, pentru a realiza această dorinţă, m’am adresat d-lui Ilie Bărbu­­lescu profesor al universităţe­î noastre care găzduia pe savantul filolog bohe­mian rugîndu-l să aibă bunătatea de a’mi mijloci o convorbire cu filoromînul şi fi­lologul profesor dr. larnik. Cu o amabi­litate pentru care îi exprim pe această cale mulţumirile mele, d. Bărbulescu a bine-voit să-mi acorde ora 3 p. m din ziua de 27 Septembrie cînd m’am şi pre­­zintat la locuinţa­­ sale; dar aicea n’am găsit nici pe d. larnik, nici pe d. Băr­­bulescu ambii fiind reţinuţi la dejunul regal. Seara, la festivalul de la Teatrul Na­ţional, i-am întîlnit pe ambii profesori şi astfel am putut stabili ora 5 p. m. pen­tru a doua zi, Mercuri 28 Septembrie. De­şi reţinut la dejunul ce s’a oferit profesorilor streini de cătră corpul nostru universitar şi secţia Ligei culturale în Iaşi, d-nii Jarnik şi Bărbulescu au venit exact la ora indicată,şi astfel a putut urma, timp de aproape o oră, o convor­bire interesantă între mine, ziaristul de profesie intrigat a afla amănunte, şi ve­neratul savant din Praga, care cu o a­­mabilitate amicală şi cu o vădită mulţu­mire sufletească că se află în ţara a căreia limbă şi literatură populară o stu­diase cu a­lta rîvnă, îmi poate da a­­mănunte în limba romînească. Aproape îmi era jenă ca să-l ches­tionez pe savantul filolog—şi de aceia, fără a urma regalele pe care ziaristul profesionist le întrebuinţează atuncea cînd „intervievează“—am rugat dea­­dreptul pe profesorul dr. Iarnik să-mi schiţeze o mică biografie şi un scurt rezumat istoric asupra cercetărilor d-rale folcloristice. Asupra biografiei, d-l dr. Iarnik îmi dă următoarele amănunte: — „Sunt născut la Sottenstein, un o-1­răşel romantic in apropiere de Köni-1 grata. Oraşul acesta este atît de istorici în cît el este căutat ca loc de pe-1 trecere şi recreare în timpul verei. Ini anul 183­2 s’a înfiinţat o „Societate de înfrumuseţare“ al cărei president am re­­mas pînă astăzi; această societate în­frumuseţează oraşul şi ea numără peste 300 societăţi din Boemia, Moravia şi Si­lesia cari s’au înscris membrii la secţia centrală. In anul 1904 din iniţiativa mea această societate a creat o „Centrală pentru studenţimea ceho-slavă“ din Pra-i­ga, care numără astăzi peste 70 socie­tăţi mai mici. Cu un an mai înainte de a întemeia această «Centrală» am întemeiat o so­cietate care acordă burse studenţilor, fiind ales preşedintele acestei societăţi. De la 1900 am fost ales membru al „Muzeului academic“, unde am reorgani­­zat serviciul şi vre­o doisprezece ani am fost preşedintele unei societăţi de aju­torare pentru studenţii facultăţii filosofice. Aceste erau mici indicaţii biografice pe care veneratul savant filo-romîn nu le-a comunicat în scurta-i introducere. Partea principală era să aflu amănunte asupra cercetări­lor­­ sale folositoare şi punîndu i această întrebare, d-rul Iarnik îmi comunică următoarele amănunte: — In ceea ce priveşte frumoasa şi dulcea limbă romînească, primele cu­­noştinţi ie-am făcut în iarna anului 1894 1 95 cin’d­ căpătind din partea ministerului o bursă mă aflam la Paris. Aici am făcut cunoştinţa unui tînăr român Constantin Georgian, bursier al statului, care deveni mai tîrziu profesor la liceul Sf. Sava din­ Bucureşti. Acest prieten şi coleg a fost primul care mi-a dat lecţiuni de limba romînă şi cu ajutorul lui am putut ceti şi aprofunda poesiile populare ale lui Alexandri. Venind la Viena, unde am căpătat un post de profesor de limba franceză şi germană la o şcoală secundară, am avut prilejul a cunoaşte mai mulţi romîni, membri ai societăţei „Romînia Bună" unde am perfecţionat limba romînească, întrebuinţînd’o prin grai şi scris. Vacanţa anului 1876 ara petrecut-o la Blaj, unde am avut prilejul de a cunoaşte pe rectorul filologiei româneşti, Timothei Cipariu, iar în primăvara anului 1879 am venit in ţară, a căreia limbă mă a­trăsese, fiind primit în audienţă de ac­tualul Suveran al Romîniei in palatul de la Cotroceni. Cit timp am stat la Bucu­reşti am frequentat Academia Romînă şi societatea ştiinţifică şi literară şi in prima adunare a Academiei am fost­­ales membrul ei corespondent. —In timpul cît aţi stat la Bucureşti aţi avut prilejul de a cunoaşte pe scrii­torii şi literaţii noştri ? — Se înţelege,—îmi respunde neobo­situl profesor. Am stat vre­o două luni in capitala Romîniei şi am putut cunoaşte pe d. Tău Maiorescu care mi-a cerut colaborarea la „Convorbiri Literare“ unde colaborez şi acuma. La d. Maiorescu am putut cunoaşte pe Odobescu, Gh­edeni, Hajdan, Eminescu şi cunoscutul proza­tor popular Petre Ispirescu. Aşi fi vrut să-l cunosc şi pe marele d-voastră Crean­gă, dar pe cit mi se spunea, el era la Iaşi şi m'am mulţumit numai cu a tra­duce cîteva din povestirile sale". — In afară de Bucureşti aţi mai vi­zitat şi alte oraşe romîneşti ? —■ Da, am cutreerat ţinuturile româ­neşt­i din Transilvania dînd cite-o raită prin Sibiu, Braşov şi alte oraşe înveci­nate. In Ardeal m'am îndeletnicit da a­­semenea cu studiarea literaturei populare a romînilor de peste munţi. Am partici­pat la adunarea generală a asociaţiei transilvănene la Lighişoara unde am fost acolo pentru a treia oară participînd la jubileul de 50 de ani de existenţă a a­­cestei societăţi“. De­şi aflasem de la dl. Bărbulescu că M. S. Regele a chemat pentru a doua oară pe profesorul Iărnik la un prînz regal şi că veneratul filo-romîn era gră­bit să-şi facă toaleta, totuşi un Tana lă­sat şi i-am cerut să-mi mai comunice citeva amănunte asupra activităţei sale literare. In această privinţă profesorul Iarnik îmi comunică următoarele : — Pe cît pot preciza, la 1877,—adică doi ani după ce am început a mă înde­letnici cu studiarea limbei romîneşti - am scris un artişti în care am atras­­ atenţiunea lumei mvărate, asupra bo­­­­găţiei limbei române poporane, în ceea ce priveşte expresiunile şi locuţim­ele metaforice. La 1884 împreună cu Andrei Birsea­­nul am dat la iveală „Doina şi strigă­turi din Ardeal“ cu un glosar complect romîno-francez. In „Familia“ lui Vulcan am publicat un articol „Cum am învăţat romîneşte“ iar in „Convorbiri Literare“ am tipărit In 1909 o serie de articole auto-biogra­­fice, apărute in volum. In volumul ju­­bilar al lui Maiorescu am început tipă­rirea unor studii asupra basmelor lui Papahagi, studii intitulate „Spicuiri a­­romineşti“. Deasemena am publicat dări de seamă asupra mai multor lucrări ro­mîneşti, indeletnicindu-mă in urm­a cu limba albaneză“. In timpul acesta dl. profesor Bărbu­­lescu care se afla in biroul său, reveni In mijlocu­! nostru, complectîndu-mi cu­riozitatea cu următorul amănunt: — Acum 15 ani cînd mă ocupam cu studiarea limbii slavone, am cunoscut pe dl. profesor Iarnik și m’am servit de 0 traducere a d-sale făcută în romîneşte a romanului ceh „Bunica“ de scriitoa­rea cehă Bojena Nemţowa, apărută in „Tribuna" şi extrasă în volum. Cu aju­torul acestei traduceri am putut urmări originalul şi a cunoaşte mai bine limba cehă“. Aici profesorul Iarnik îmi adaogă că a mai tradus şi alte opere cehe în limba noastră precum şi citeva din operele scriitorului boem Franci­sc Pravda. * In restul cuvântărei care a durat a­­proape o oră, Savantul filolog mi-a mai spus că a cunoscut de mult la Bucureşti pe veneratul nostru literat d-1 Nicolae Gane şi pe D-1 5. Haliţa. Cu mici amănunte am mai putut afla că vroind să se retragă de la catedra de limbi romanice ce o are la univer­sitatea din Praga,—când a Împlinit 60 de ani—a fost rugat să mai rămâie. Pro­fesorul Iarnik a acceptat, această cu con­­diţiunea ca seminarul român şi prelege­rile despre limba şi literatura­ franceză să fie trecute altora, iar d-na să pre­­deic unuiai ramuri de limba şi literatura populara românii obiec­tai d-sate de predilecţie. Profesorul Iarnik mi-a vorbit d­in ter­meni foarte elogioşi de Suveranii Ro­mâniei, fiind foarte mândru de înalta a­­tenţiune a M. S. Pogelui de al chema de două ori la masa regală. De aserae­­nea mi-a vorbit în termeni foarte elo­gioşi de corpul profesoral universitar, insistând în special asupra primirei căl-­­duroase ce li s’a făcut la Iaşi. Savantul filolog are patru copii, doi­­ fii şi două fiice. Cel mai mare, Hsrtvic I Iarnik, în vrîstă de 33 ani, este scriptor I la „biblioteca ţării“ din Moravia, şi se I îndeletniceşte din copilărie cu studiarea limbii romîneşti, având mare pasiune I pentru scrierile lui Creangă pe care I’a I tradus In limba cehă. In toată convorbirea, savantul filolog şi marele filo-rofaân a întrebuinţat cea m­ai curată limbă românească şi toate maximele şi apropourile româneşti, aşa cum le cunoaşte din scrierile marilor noştri povestitori. Ca un indiciu culmi- I nat, uimirea mea in tot timpul discuţiei, UN STREIN DESPRE NOI Delegatul Universitâţei din Fraga, filologul­­fi­iilor o mânui profesor J­r. Urban larnik arată cum a îndrăgit și apro­fundat limba românească. — Profesorul Jarnik la casa-i părintească

Next