Opinia, noiembrie 1909 (Anul 6, nr. 859-882)
1909-11-25 / nr. 878
5 Mdi Exemplarul ABONAMENTE Un an . . . „ . 20 0 luni g o o c o 10 y y Redacţia şi AdministraţiasiAŞi, Str. Primăriei 27 5 bani Exemplarul ANUNŢURI Un rând în pag. III, 50 Bani ii »I ii o ^i o ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Sub direcţiunea unui Comitet Anul VII. No 878 Mercuri 25 Noembrpţi |$09 ---------- ’ 1 -••• i ~. 7 '-SS5B5S32 O LEGENDA Un cunoscut, care ca toţi oamenii ce-şi pot da seamă de cursul evenimentelor politice de la noi, şi care ştie că succesiunea guvernului este deschisă, spunea mai dăunăzi, că guvernului Brătianu nu-i poate succede ,constituţionaliceşte decît un guvern P. P. Carp. Deşi nu sunt mulţi aceia, cari împărtăşesc vederile cunoscutului meu, deşi, chiar printre partizanii şefului conservatorilor se găsesc unii, cari văd lucrurile altfel, totuşi chestiunea merită a fi dezbătută pentru a risipi o legendă, care dacă nu găseşte multă acreditare, circulă însă, cu consistenţa şubredă, dar ademenitoare, a legendelor. De ce, mă rog, tocmai constituţionaliceşte succesiunea guvernului liberal trebue afla d-lui P. P. Carp ? Mai este oare nevoe să enunţăm elementarul şi binecunoscutul principiu constituţional, că guvernul emană de la naţiune, pentru a evidenţia absurditatea acestei aserţiuni ? Dar tocmai constituţionaliceşte partidul conservator nu poate succeda liberalilor, pentru că nu se poate concepe şi nici admite constituţionaliceşte, ca un partid, care nu reprezintă dacît o microscopică parte a corpului electoral să ia conducerea intereselor ţării, în contra voinţii hotărîte a marii majorităţi a alegătorilor, singurii în drept a-şi desemna conducătorii şi guvernanţii lor. Nu ar fi tocmai o înfrîngere a principiului constituţional, dacă partidul conservator ar veni la guvern după partidul liberal? Iată de ce susţinem, că aserţiunea aceasta a constituţionalităţii unui guvern Carp este o legendă. Dar poate sunt alte considerente, mai tari, cari impun un guvern Carp ? Nu se poate admite. In contra principiilor legii alte considerente nu pot fi. Fiind-că se pune însă chestiunea acaasta și sub altă formă, s-o examinăm mai departe. Două ipoteze se pot concepe: tradiția politică a două partide de guvernămînt cere venirea unui guvern conservator după cel liberal; personalitatea d-lui P. P. Carp nu poate fi trecută cu vederea. Să le examinăm pe rînd. Tradiţia—dar, dacă e vorba de tradiţie, apoi ea nu e şi nici poate fi cu partidul conservator decît accidental. D. Carp a fost întotdeauna şeful unei grupări, cunoscute prin inacţiunea ei, şi politica romînească nu cunoaşte momentul în care unui guvern liberal să-i fi succedat un guvern Carp. Iar faptul, că în jurulsale se găseşte astăzi un mic grupuşor din fostul partid conservator pe lingă vechii junimişti, încă nu poate justifica tradiţia. Dacă la un moment dat d. Carp a avut şefia partidului conservator, aceasta s’a întîmplat, pentru că partidul conservator i-a încredinţat-o. Or, îndată după aceasta partidul conservator— imensa lui majoritate—i-a retras şefia, aşa că d. Carp a pierdut-o tot prin aceia, cari i-au acordat-o. Şi dacă tradiţia politică impune un guvern conservator, apoi aceată guvern conservator nu poate fi decît emanaţiunea fostului partid conservator, care e astăzi partidul conservatordemocrat. Aşa stă chestia cu tradiţia. Dar—a doua ipoteză—personalitatea d-lui Carp. Afirmaţiunile şi teoriile ce se fac pe tema aceasta devin uneori ridicole. Inainte de toate este ridicol a se pune mai presus de orice personalitate a unui om politic, cînd este vorba de soluţiunea unei chestiuni de ordin general, de interes naţional. Cum, principiile cari se găsesc la baza unei organizaţiuni sociale şi politice, pot fi înfrînte numai pentru a nu se atinge personalitatea şi susceptibilitatea unui om? Voinţa fermă şi constantă a corpului electoral, care este voinţa naţiunii însăşi, poate fi dispreţuită numai spre a da satisfacţie d-lui P. P. Carp? Dar în ce ţară şi în ce vremuri trăim? Şi apoi, cine este d. P. P. Carp? Care este rodnica sa activitate, marea sa operă, pentru a se putea susţine în numele său o absurditate atît de imensă? Personalitatea d-lui Carp a fost în atîtea rînduri nesocotită, sau mai bine zis, în atîtea rînduri apreciată, după cum trebuia. La schimbarea regimului în 1899, atît partidul conservator, cît şi Coroana n’au cunoscut ceea ce se numeşte astăzi »personalitatea“ d-lui Carp; tot aşa a fost şi la 1901, cînd partidul conservator a nesocotit acaiaşi pretinsă personalitate a d-lui Carp, care se afla accidental la guvern ; şi la fel s’a întîmplat şi la 1905, cînd după căderea liberalilor, „personalitatea“ d-lui Carp a încercat iarăşi aceiaşi atingere. De ce atunci să ni se spună astăzi că „nu se poate trece peste d. Carp“ ? Ni se pare că tradiţia personalităţii d-lui Carp nu poate decît să-l dezavantajeze pe şeful grupării conservatoare. D. Carp are, ce-i dreptul, o însuşire pe care n’o au şefii celorlalte două partide; d. Carp este om în vrîstă. Dar, de cînd aceasta este o calitate generătoare de drepturi şi priorităţi în politică ? Mi se pare că tocmai contrarul s’ar putea susţine cu succes. Şi acum—ce rămîne din teoria cunoscutului meu? Aceeaşi legendă, pe care partizanii d-lui Carp au pus-o de atîta timp în circulaţie, cu care se hrănesc încă de la constituirea grupului junimist, şi oare tot de atunci n’a îndrăsnit să iese din domeniul fantezist, spre a deveni realitate. Că doar de aia e legendă. Manolin Liberalii se mişcă! D. Stere a avut ieri oaspeţi la d-sa acasă strada Sărăilan, pe mai ■mării partidului liberal local.D. Stere şi-a dezminţit astfel, a sa celebră spovedanie, că nu poate primi pe nimeni la el acasă, Ifiind lipsit de orice confort modern. La d. Stere acasă s’a dat, deci, semnalul luptei electorale, căci liberalii, cu alegerea locală, au ajuns abia la semnal. In astă seară, luni, va fi o întrunire la clubul liberal: membrii clubului vor fi prezintaţi d-lui Stere, care este şeful lor de un an şi jumătate. Clubul a fost convocat ca să aleagă un comitet electoral, care va avea să se pună în contact cu comitetul executiv şi acesta cu comitetul de şapte şi toţi cu prefectul de poliţie.... Fapt este că, în astă seară, va fi iluminat clubul liberal local. Faptul va produce senzaţie la uzina de electricitate şi la... sergentul din punctul clubului , acel sergent, văzînd lumină acolo, va alerga să vadă cine a murit la clubul liberal. Înăuntrul clubului va domni mare curiozitate : unii nu vor ştie care ie d. Stere, cei mai mulţi nu vor ştie care ie domnul dr. Manicatide „cadidatul“. Dar vorba este, că mişcarea a început: candidaţii celorlalte partide au isprăvit aproape vizitele electorale; liberalii, cari au fost nevoiţi să amăre alegerea cu 23 zile, au ajuns la alegerea... comitetului electoral. Temperatura la club va fi foarte rădicată şi cine ştie dacă încriminările nu vor isbucni pe faţă. Dutere, care nu este orator, va citi pagini din Philippinei —noi credem că are să fie foarte frumos, foarte interesant, la clubul liberal din Iaşi. In tot cazul se va alege comitetul electoral şi aceasta va fi dovada că şi liberalii au început să se mişte. Dar prea târziu. MICI SLUJBAŞI Nereguli au fost descoperite în sarcina unor mici funcţionari ai corpului de portărei din Iaşi. Nereguli mici, aproape insignifiante, cari, în limbajul curent al presei, au dat naştere la titluri grave. Cu atît mai grave, cu cît, înăuntrul descrierei faptelor, se arată că primul procuror a plecat să raporteze cazul ministrului şi că inspectorul portăreilor, care, de fapt, n’a venit la faţa locului, ar fi venit, ar fi inspectat şi, natural, ar fi plecat şi el să raporteze ministrului. In toată această afacere există, ce-i dreptul, şi un moment serios. Şi acel moment serios nu este suma la care se ridică „frauda“, fiindcă pînă în prezent cel puţin, acea sumă este aşa de minimală, că abia dacă poate sta jos, necum să se ridice. Ci momentul serios este: acel inspector al portăreilor,care n’a venit la Iaşi, există el de fapt sau nu ? Existat-a, în lungul anilor, o inspecţie serioasă făcută portăreilor ? In afară de portărei, serviciul greu se face de mici slujbaşi, rău plătiţi, de slujbaşi pe cari fericitele excedente budgetare nu au atins nici odată. Nişte nenorociţi proletari, saraci lipiţi pămîntului, pe Urna cărora trec zecimi de mii de franci şi cari nu sunt inspectaţi. Fireşte faptul acesta vine în spre lauda acelor funcţionari. N’au fost bănuiţi de nemic. Acum s’a descoperit ceva în sarcina lor: ei au profitat de graba unor justiţiabili grăbiţi, cari, oameni practici, cereau numai dovada înminărei citaţiei, renunţînd la citaţia propriu zisă, care reprezintă o coală timbru de doi lei. De cîţi ani se urmează operaţia aceasta ? Dar, mă rog, de cîţi ani n’au mai fost inspectaţi portăreii ? Nemic nu scuză neregula în faţa justiţiei. Aceasta ie perfect adevărat. Dar nu este mai puţin adevărat, că o prea largă neglijenţă, este un imbold spre neregulă. Noi avem inspectori, cari vin să inspecteze grefele, ca să se resimtă apoi tribunalele sau curţile. Inimosul inspector Popescu a pus, dăunăzi, oarecare întrebări unui grefier, iar respunsul l-au primit primul-preşedinte şi preşedintele Curţei. Aşa fel se bat bilele la biliard , indirect şi prin bandă. Aşa fel se .. bat acum grefierii, ca să se priceapă cei mari. Se inspectează, deci, cei mijlocii, ca să se resimtă cei mari. Par cei mărunţei ? In sarcina portăreiilor din Iaşi n’a fost descoperit nemic grav. Au fost descoperite cel mult mici nimicuri foarte naturale pentru obiceiurile pămîntului. Noi credem că ar fi nimerit ca luxul de anchete şi călătoriile la Bucureşti ce se urmează, să fie sfirşitîn interesul nealarmărei publicului E vechiu proverbul că cei mici se spînzură şi celor mari li se dă drumul. Nu credem că, cu asemenea banal prilej, cei mici vor fi spînzuraţi. Sperăm, însă, cu siguranţă, că, de aci încolo, ei vor fi inspectaţi. Chestii politice Morga d-nul P. P. Carp Dacă d. P. P. Carp n’a binevoit de data aceasta să dea intervievuri prin Pester-Loyd, s’a scoborît la Viitorul, ziar liberal, negăsind nici o gazetă de partid, care să-i publice proza, ţi a spus ţării ce crede despre politica partidului liberal ţi despre atitudinea de urmat atît faţă de liberali cit şi de noi democraţii. Pare că-l văd cu monoclul în nas, cu jilecta desbumbată, cu mînile în supsuorile jiletcei, plimblîndu-sa agitat şi fixind din cînd în cînd pe reporterul ziarului să redea exact ideia. Cu tot dispreţul ce d. P. P. Carp are pentru presă, de data aceasta tot a simţit nevoe de această urgisită presă şi şi-a spus năduful. Cu morga sa aristocratică, ţinuta ţapănă, fixă, aerul dispreţuitor, d-sa a fost pururi sclavul mindriei sale. Necunoscător de oameni şi situaţii, d-sa a crezut de la început că un om de talia lui Take Ionescu, cu situaţia sa în partid, cu ascedentul său politic, poate fi pus la măsură cu orice alt cirac al d-sale, care pot fi personalităţi marcante luate în sine, nu însă şi in situaţiuni politice. Cel mai descoperit om politic în părerile sale despre oameni și stări politice a fost tocmai d. P. P. Carp, care a zis că cel mult 3 luni se va vorbi de aventura tachistă. Iată sunt azi 22 de luni și partidul conservator-democrat se uită cu milă la d. P. P. Carp, pe care nu-l consideră decit ca prizonierul partidului său. Astăzi nu vedem în d-sa de cit morga, atît i-a mai rămas. Dar e morgă şi morgă. Rigiditatea ţinutei, îngîmfarea ţăpenoşeniei se potriveşte de minune la cele 2 morge. E uşor din partea celuia ce nu ia rămas decît morga aristocatică să zică că nu va trata niciodată cu Take de la putere la putere. Take lonescu n’are nici ca cum morga de ţinută.. Deprins a da ascultare tuturor părerilor, a vedea pe toţi a se interesa de toţi, el are morga democratică şi cum unsa din trăsăturile morgei aristrocate e de a nu te sinchisi să stai de vorbă cu oricine, şi a te cuprinde vnsul tău propriu, pentru ca să te simţi mulţumit numai cu tine, tot din această morgă a eşit teoria superiorităţii partidului d-lui Carp prin mulţimea exilor faţă cu partidul democrat, la care s’a răspuns cu succes, că dacă e vorba de a se număra unde sunt mai mulţi ex, apoi nici în partidul d-lui Carp nu sunt mai mulţi ca in alte locuri, care sunt pline de ex. Morgă... I morgă...interim ! De la putere la... morgă, iată înţelesul adevărat al interviewului d-lui P P. Carp. CÂTEVA NOTE „Du courage, encore du courage et toujours du courage“—cu asemenea curaj rădicat la cub a apărut, la R.Sărat, un nou organ de publicitate, întitulat „Semnalul“. Este o mare osebire între ce trebue la Iaşi ca să scoţi un ziar şi între ce trebue, pentru acelaşi lucru, la Râmnic. La Iaşi trebue, franţuzeşte vorbind , de l’argent, encore et toujours de l’argent. La Rămnic trebue curaj. Noul ziar cere să fie bine înţeles: n’are program. Aceasta ar fi chiar de prisos; un ziar aşa de curajos să mai aibă şi program. Graţie curajului noul confrate declară: „păşim cu întreaga noastră tărie de muncă şi de conştiinţă pragul unei lupte cinstite şi demne“... Iată un pas curajos, de trei ori curajos : un pas cu conştiinţă la talpă. Păşind astfel, cu toată puterea de muncă şi de conştiinţă „pragul unei lupte“, noul confrate promite că „acolo unde va găsi cocoţată o insuficienţă de arivist sau o insolenţă de imbecil, vom pune mîna şi vom scutura-o cu curaj“. Să pui mîna şi să scuturi o insuficienţă — iată, în adevăr, un act de curaj: du courage, encore du courage et toujours du courage.“ OAMENI ŞI LUCRURI REFUGIUL Cu cîţiva ani în urmă—scrie dramaturgul Dario Nicodemi în prefaţa „Refugiului“—eram la hotelul din Agay, unde ucram la o piesă pentru d-na Réjane: „l’Aigrette“. Nu mă întîlneam şi nu vorbeam cu nimeni. De la etajele inferioare ajungea pînă la mine zgomotul vieţei. Auzeam lumea vorbind, rîzînd, strigînd şi certîndu-se. încetul cu încetul m’am gîndit la un om care, ca şi mine, s’ar fi retras ca să scape de mulţime şi de zgomot care, ca şi mine, s’ar fi refugiat în cel mai de sus etaj al unei case situate într’un loc frumos. Omul e desgustat, desnădâjduit. A pus o stavilă între el şi viaţă. Socoteşte că a sfîrşit cu dînsa. Se crede liniştit în turnul său ca un călugăr în chilia lui. Eroare ! Viaţa se urcă spre el fără voia lui. 11 prinde, îl strînge îl ia cu dînsa într’o dramă de violenţă şi de pasiune... Iată Refugiul. E în adevăr, izbitor şi e lucru vădit că piesa e „construită“ oarecum, în condiţiuni ca acele de mai sus, in jurul unui simbure psihologic, în jurul unei idei dramatice „foarte limitate, autorul clădeşte cu artificii de natura celor întrebuinţate de şcoala lui Rostand şi atîtor altor meşteri, o dramă, o mică dramă care culminează in jurul unui singur punct mai veridic: schimbul celor două amante între pictorul Gérard şi între antipaticul Ludovic de Saint Aban , indiferent pentru noi că acţiunea, sau psihologia sau deznodămîntul sunt mai mult sau mai puţin „inventate“. Autorul, cu deosebire în actul al doilea, ştie să ne înlănţuie cu un interes culminant şi pînă la un punct să ne zguduie / ştie să ne spună frumos citeva paradoxe. Scena’între’i cei doi rivali culminează aci. Parazitul conte care îşi ştie logodnica „furată“ după ce furase el pe femeea pictorului se consolează lesne în lumea aceasta a acomodărilor uşoare . ...„Nu mai vorbi de simţ moral. Nici tu n’ai mai mult ca mine, nici ca ceilalţi. Am fost amantul unei femei măritate, femeea unui pictor. Ei bine, ce ? Am comis un act, cu totul conform gusturilor, moravurilor şi obiceiurilor noastre“. La rîndul său pictorul—om mult superior celuilalt ripostează: „Da, ţi-am luat o. O spun în gura mare strig din toate puterile ca să nu ţi rămîie o umbră de îndoială, nici de speranţe. La început era poate o dorinţă de rezbunare care mă împingea spre dînsa Era dorinţa obscură, ocaziunea să mă răzbun pe tine. Şi n’ai să-ţi închipui niciodată bucuria sălbatecă pe care am simţit-o cînd ţi-am spus odenioară că logodnica ta e aici. Da, ţi-am luat-o şi aşi vroi s’o iubeşti spre a-ţi fi luat-o şi mai mult. Dar cînd am simţit-o cu totul a mea, am început SSSSf s’o iubesc cum iubeşte cine că începe să i se întunece ... Şi această luptă „fac în jurul’ Dorei, de 28 de ani, înzestrată cu bani mulţi, dar şi cu... capital de experienţă prozaică ! Prea şubred, prea neprobabil... Dar toate aceste neajunsuri n’au împiedecat excelenta trupă a d-lui Davila să profite de cele cîteva puternice roluri ale eroilor şi să obţină cel mai franc succes,—atît ca ansamblu, cît şi individual, începînd cu strălucitul artist d. Bulandra şi cu artista plină de temperament, d-ra Voiculescu. Dar despre creaţiunile artistice vom vorbi bine, lipsindu-se spaţiul pentru moment. Înregistrăm numai graba, entuziasmul cu care publicul iaşan a venit să aducă trupei şi directorului ei—d. Davila omagiul unanim,—trupei şi direcţiunii, cărora li s’au închis porţile teatrului naional din Iaşi, deşi l’ar fi onorat un succes al artei dramatice românești, cum a fost succesul de aseară. Rodion. Directoratul d-lui Davila — la Teatrul Naţional — Acum cînd excelentul scriitor şi artist, d. Al. Davila se află în mijlocul nostru, credem nimerit a reproduce dintr’un studiu foarte recent al d-lui Mihail Dragomirescu—profesor universitar şi director al „Convorbirilor critice“ cîteva reflecţiuni asupra activitaţei d-sale. Se cunosc împrejurările cari au adus retragerea d-lui Davila din fruntea teatrului. Prin intransigenţa ce a arătat faţă de acei scriitori „naţionali“ pe cari ni-i arată Caragiale, aşa cum sunt şi se pretind din instantaneul „începem“ , prin severitatea faţă de anumite lucrări şi genuri teatrale, d. Davila îşi creiase un număr de adversari, de duşmani. Adăugâdu se apoi denchişotismul naţionalistului Iorga, care a adresat faimoasa sa interpelare ministrului, s-a provocat retragerea merituosului director şi astfel, scrie d. Dragomirescu : „...am avut nepilduitul prilej să vedem că tocmai cînd se făcea cel mai mare progres în teatrul nostru, tocmai cînd sufletul romînesc se întărea cu un nou element de civilizaţiune şi poporul nostru dobîndea astfel un nou drept la viaţă în faţa popoarelor luminate,— hula inconştientă a putut, sub masca naţionalismului, să-şi adune” întunericul năbuşitor al norilor ei de"funingine tocmai asupra aceluia care, în realitate lucra pentru viaţa noastră naţională, mai mult decît toţi cei ce-şi dau aparenţă că o ajută Şi aşa s’a putut produce lamentabilul act politic al interpelărilor în Cameră din partea celui mai nesăbuit ambiţios şi celui mai orb naiv, d. Iorga care dacă ar fi ştiut că in locul d lui Davila, vine la direcţiunea Teatrului Naţional, d. Pompeiu Eliade, şi-ar fi străpuns mai bine cu acul invidiei limba neastâmpărată, decît s’o lase să vorbească. Şi aşa a căzut Davila, tocmai cînd toată lumea serioasă începusă să vadă că el e singurul şi adevăratul om ce putea ridica şi menţine „Teatrul Naţional“ la nivelul civilizaţiunei europene. Această cădere pe care, cei ce au provocat-o direct sau indirect, au văzut-o ca un progres, crea în realitate un regres. E caracteristica mişcărilor sociale de decadenţă ca să urască binele crezînd că e rău, să slăvească răul văzind într’insul salvarea. Şi e cu atît mai caracteristic acest fapt pentru aşa zisa mişcare naţionalistă, care contribuise atunci la răsturnarea dlui A. Davila, cu cît aşa numitul director teatral antii romîn nu numai nu respinsese toate piesele romîneşti, deşi ar fi putut o face, ba dăduse tot sprijinul său acelora, a căror însemnătate a confirmat-o mai apoi şi gustul publicului serios e vorba de „Mama“ a d-lui Jean C. Miclescu— şi dacă nu mă înşel—şi de „Sanda“ a d-lui Alexandru O. Florescu. Negreşit, nu acesta era idealul atitudinei. Dar nimeni, nici înainte nici după ea nu, lucrase mai bine decât dnsul în chestia reprezentării pe scena Teatrului Naţional a produselor dramatice romîneşti. Cind ai un public căruia trebue să faci mai întăi educaţiunea dramatică, este o mare greşală să reprezinţi piese de care ai sigura convingere că sunt proaste şi că au să cadă. E o mare greşală, pentru că risipeşti banii statului, pentru că uzezi puterile artiştilor, pentru că înşeli buna credinţă a publicului, şi pentru că, mai presus de toate, compromiţi bunul renume al Instituţiunii. Teatrul