Rampa, iunie 1930 (Anul 15, nr. 3705-3729)
1930-06-02 / nr. 3705
A MUL X No 3705 REDAC]IA ADMINISTRAȚIA Sl ATELIERELE GRAFICE Str. Intrarea Zalomit No 1 (Hotel Astoria) liUfa» 1*1/5$ B U C U R E $ T I Bibl.Cej. 6 PAGINI 4 LEI Publicitataa confcrsionată exclud* RoelethiV^j Anonim» „ftudoH Mo«*»“ Cal#« Victorl»1„*l *«/)*,. ■ ■ • 3 .fl „AS O C:-A Anunțurile «• primei« la toata a*»nțiile 4» publicitate ți la •inUl'niatratift ' tranilul’V^ S / B | ] y] Director: SCARLAT FRODA Contractul şi contractele Cu Ramon Novarro . Împotriva unei formidabile opoziţii, într’un parlament fără opoziţie, şi împotriva marelui rechizitoriu, al d-lui Prof. Iorga, rechizitoriu care arată azi imposibilitatea morală a aplicării legii, iar mâine va fi un îndreptar , al adevăratei legi reparatorii, guvernul a reuşit să-şi treacă cele două „puncte tehnice” ale principiului legiferant: Contractul directorului şi contractele artiştilor. Aşadar a fost satisfăcută pofta învierşunată a unui domn ahtiat de hârtia autentificată de Tribunal şi întărită de lege, şi în acelaş timp s’a dăruit cu deasila aceiaş formula comercială şi unor oameni de altă esenţă spirituală care au respins cu hotărâre ideea statuării drepturilor şi meritelor lor în termenii unui contract comercial. In faţa puternicei avalanşe de argumente, legiferanţii au avut un singur răspuns . Contractul e de esenţa regimului, întreaga economie a legii cere forma contractuală atât pentru directorul regiei autonome, cât şi pentru personalul artistic, care formează „colaborarea particularilor la „întreprindere”. Şi ministrul şi raportorul au recunoscut valoarea argumentelor potrivnice... dar, contractul şi contractele fac parte integrantă din însăş tehnica noului regim. Recunoaşterea, şi necesitatea de a menţine contractele împotriva tuturor evidente, condamnatoare dovedeşte odată mai mult aberaţia noului regim al teatrelor. ‘■Şi pentru a se salva legea unaîn lege două noui aberaţii, numai pertru că ele sunt conform sumni strisuluî principiu iniţial. Şi ceea ce iarăş e mai semnificativ e faptul că autorii legii au fost nevoiţi să declare cu autoritatea cuvântului ministerial.' îi al pretoriului parlamentar, ca formula cerută numai de economia legii rămâne o simplă formulă. Ca aplicarea im implică și încheefia contractului precaut în textul legii, ci că în orice caz stipu- Ipția n’are un caracter personal, adică în nici un caz nu e pentru cine se pregăteşte. : Cunoaştem semnificaţia şi faiparea unei asemenea declaraţii făcute în cadrul dezbaterilor parlamentare, care au deci un caracter. Timuş ter interpretativ în aplicarea legii, şi referindu-ne la subtila remarcă a dl-lui Prof. Iorga ştim că explicaţia d-lui Ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale echivalează cu declaraţia categorică Nu vom face contract decât atunci când vom găsi oului, şi acesta nu e în nici un caz d-l Victor Eftimiu. De altfel nici noi şi nici toţi cei înspăimântaţi de perspectivele acelei calamităţi teatrale n’am legat principiul de un favoritism personal, decât siliţi de stăruinţa impudic manifestă a :• domnului, care a traficat o promisiune pe care n’o avea până a sili ministrul respectiv să declare public şi oficial inexistenţa pretinselor tainice legături de obligaţii şi promisiuni. Dar chiar fără această categorică declaraţie liniştitoare, larga discuţie principială a evidenţiat odată mai mult imposibilitatea morală a contractului şi a contractelor. Raporturile dintre slujitorii artei şi întreprinderea ce servesc nu pot fi nici statornicite, nici îngrădite,de stipulaţiile oreât de elastice ale unui contract remuneratoriu. ' ' Aportul prestat în capacitate şi talent artistic respinge prin însăş natura lui ideea unui legământ contractual. Căci termenii unui contract pot impune directorului interdicţia de a-şi juca piesele, de a-şi plasa favoriţi, de a aservi interesele teatrului unei case de rochii, de a-şi supune socotelile controlului Curţii de Compturi, dar în nici un caz nu-i nim respinsă e nevoe să set-dacă poate întări autoritatea prestigiului personal şi mai ales nu-i poate mari capacitatea artistică, singurul criteriu care să determine permanentizarea directorului la conducere. După cum contractul poate garanta orice actor,rului dar nu-i poate stimula talentul, în funcţia căniţă artistul rămâne folositor ori parazit în teatru. Acest fundament moral l-au înţeles, spreonoarea lor artiştii care au respins ideea angajării prin contract. Şi nu l-a înţeles Un postulant fierbinte care prin însăş insistenţa cererii sale recunoaşte inexistenta totală a oricărei capacităţi, inexistenta nevoită a se sprijini şi masca penibil de paragrafele unui contract Comercial, Ramon Novarro a împlinit trei- tânărul Scaramncuche, Ben-Hur şi zeci şi cinci de ani. Multe, din admiratoarele sale au primit vestea cu oarecare neîncredere. Din nefericire însă toate încercrările lui Novaro de-a se eterniza adolescent au eşuat. Ce importanţă are asta? Nu este el pe ecran şi astăzi acelaş tânăr şi chipeş spadasin, acelaş adorabil amant, ca pe vremea când îl juca pe cavalerul Rupert von Bantzan? Şi nu va fi el în cartea de aur a cinematografului veşnic Karl Heins? Prodigioasa galerie de figuri create de acest amorez n’a fost încă întrecută. Cariera lui e un fenomen izolat în cosmosul actoricesc. E mai mult decât un deceniu de când a început să strălucească steaua lui. Câţi june-primi s’au mai ridicat în acest timp? Şi câte iluzii nu s’au spulberat? Astfel în cât Ramon Novarro, cu cei treizeci şi cinci de ani ai săi, e tot cel mai iubit şi tot cel mai tânăr amant al ecranului, despre el şi despre alt. De ce ar putea să fie un „Caballeros“ actor ie cnematograf. -Eroul din vis şi leul iu dosai eil selor. Ingram.- Dau generalului Lew Wallace,sau parai sulperior Descoperirea lui Rex nouă ori prinţ. Tahiti Intr’o noapte caldă şi liniştită, pe terasa faungalow-ului său din Hollywood. Ramon Novarro mi-a povestit viaţa sa„. «DOLCE FARNIENTE» — Strămoşii mei făceau parte din înalta artistocraţie spaniolă a Mexicului. Ce însemna această aristocraţie şi viaţa ei, se ştie. Un veşnic «dolce farniente». Bogătaşii aceia n’aveau nicio ocupaţie. Dimineaţă, senoriţele îmbrăcate cu un lux orbitor, se duceau la biserică, iar domnii învestmântaţi în costumul naţional, cu largul «sombrero» pe cap, îşi făceau plimbarea, călare pe Alanteda. La ora zece, toată lumea se retrăgea în casă. In toate casele particulare, era pregătită băia parfumată, şi numeroase băi publice stăteau la dispoziţia celor mai puţin favorizaţi de soartă. Le vedeai apoi, pe fetele şi matroanele mexicane, plimbându-se agale pe terasa casei, pentru a-şi usca la căldura soarelui părul lor negru şi bogat. Şi timpul se scurgea încet, până când femeile îşi terminau toaleta. Copiii se jucau liniştiţi şi erau blânzi ca şi părinţii. Niciodată n’auzeai gălăgie într’o odae de copii. In genere, constituţia fiziologică a aristocraţilor mexicani, mai ales a femeilor şi copiilor, era foarte gingaşă. Fetele mexicane se măritau la cinsprezece ani, şi Domnul le binecuvânta aproape totdeauna, cu una până (Continuare în pagina 111-a) wmmmm ■mmsi&is. Din enşea sufierului CONSOLARE înainte de-a fi adormit pacientul, pe masa de operaţie, se adresează doctorului: „Domnule doctor, mi-e teamă..“ • „N’are de ce să-ţi fie teamă...“ „Totuşi, domnule doctor, aşi vrea să ştiu...“ ’ „Nu trebue să ştii nimic“. „Nu mă înţelegeţi, domnule ■ doctor, aşi vrea să ştiu adevărul...“ „Cum, adevărul.. . „ Aşi vrea să ştiu dacă voi supravietui operaţiei...“ „O, in privinţa asta să n’ai nici o grijă. Slastica neînvaţă că din o sutăde operaţii una e încoronată de succes, in timp ce nouăzeci şi nouă eşuează...“ ■ „Vai de mine!" ... „Ţi-am spus: nici o teamă. Dumneata ai un noroc deosebit. Eşti al .o sutelea pacient pe care-l operez, şi ■până astăzi n'am putut salva nici unul“. ’ ' 1 AUDIENŢA . Max Deinhildt nu e numai un mare regisor ci şi un mare taciturn. Mai de mult, ansamblul său dăduse orepresentaţie la una din numeroasele scurţi ducate ale fostei împărăţii germane. După spectacol Max Reinhardt fu chemat de duce. Dar se întâmplase ca şi Alteţa Sa să fie renumit, ca şi Reinhardt, prin tăcerea sa Audienţa decurse in felul următor: Ducele tăcu. Reinhardt deasemeni. Pauză. ' ■ După act'a tăcu Reinhardt. Şi ducele deasemeni. : 1 . : Pauză In cel din urmă Reinhardt îşi luă Inima tn dinţi şi spuse cu glas tare: „Alteţă, vă trimit pe fratele meu, să vorbiţi cu el“. DECADENŢA.» Intr’ori mare oraş universitar din Ardeal. Un bătrân doctor discuta cu preşedintele unei asociaţii studenţeşti, ,Comică e lumea asta“, spune trist bătrânul doctor. „Cum s-au mai schimbat toate. Eri am văzut nişte fele iucănd football. La hotel am, văzut o serie de domni cari sunt gata să danseze cu soţiile noastre dacă li se dă un bacşiş. Iar la şcoală elevii fag gretvă, când se supără pe profesori. Toate astea, dragul meu, sunt simptomele tipei: depfidenţe morale.“ ■ „Astea nu-i încă nimic, domnule doctor!“, răspunse preşedintele asociaţiei studenţeşti. Eri, de-o pildă, am primi vizita unui unchiu al meu care voia să mă tapeze...“ PUTEREA OBIŞNUINŢII Se spune că un mare bancher l-a întrebat odată pe Reinhardt: „Cu toate că ţi cunosc agilitatea, nu pot înţelege cum poţi juca, la n Mai la Budapesta şi la. U la Stockholm?“ „Dragă prietene“, răspunse Reinhardt, ,/im tăiat din „Mersul trenurilor“ câteva lungimi inutile". ■Er, * la Mircea, ll văd la o masă pe prietenul Vică, bând bere cu paiul, ll privesc, .surprins, și-l întreb: — Ce s'a, întâmplat, Vică? — Ce vrei, domnule? — De când bei bere cu paiul? — A! știi, am promis nevestei mele să nu mai ating un pahar cu buzele mele PROMISIUNE C. TANASE Jazzul s’a înfuriat. Tănase, fără haină, trece printr’o bae de aburi, supraveghind băietul Aleargă de colo până colo, bate din picioare, dă din mâini şi strigă, strigă, strigă mereu, acompaniind jazzuî : — „Hâţa, hâţa, hata... Bate apoi din palme şi trece în revistă fiecare girl. — „Mai sus piciorul, mai sus... Intinde-te, întinde-te că nu fi se rupe nimic.... Pauză. Tanase şterge, cu batista, broboanele de sudoare de pe frunte. Apoi se apropie de Ben Harris : — „Ce vine acum ? — „Numărul şase. . . — „Nu poţi să-l scurtezi niţel că e prea lung. D. N. Kiriţescu sare din stal. -r „Imposibil. Din numprul acesta nu las să se taie nimic. E aproape cel mai bun. — „Lasă Kirilă că sunt bune toate. E prea lung însă. — „Strici efectul. — „Lasă că fac eu Mceva... Vin eu, şi îi zic una aşa: înţelegi, cu un dansuleţ, şi ies afară în a-,plauze. — „Bine, dar să nu strici efectul. — „Eu sunt de părere Kiriţă, ca la numărul opt să-i mai punem un şlagăr pentru eşire. — „Nu,că se încarcă. Jazzul reintră în funcţiune. Tanase începe din nou să sară. — „Mai încoa Lizico, mai încoa, şi învârteşte-te, ce dracu... Invârteşte-te... Hăţ, hăţ, hăţ, hăţ... Iarăşi pauză. — ‘„Ia dă jos fundalul trei niţel... Aşa... Tă lumină la rivaltă... Să văd reflectorull din grădină... Voi intraţi încet pe aici... Dane eşi afară... Ce zici Kiriţă? —* „Bun. S’a terminat. Tănase a udat trei batiste. „Acum, ce mai facem ? — „Bem un şpriţ. SOARE Z. SOARE După miezul nopței. Calea Victoriei a intrat într'o ■ liniște ciudată. Grădina e în întuneric. Numai scena e luminată. Lângă cușca sufleurului. Soare Z. Soare ascultă replicile... — „Așa, acum, tu intri pe acolo... Mai revede, mai vioiu, ce dracu e porcăria asta? Și dumneata madam parcă nai mâncat azi, sau te-ai certat cu amantul? Nimeni nu crâcnește. Vine intrarea lui Baldovin. — „Bine, bine, dar putea fi și mai bine... Schmarzman fi atent că nine numărul... . Orchestra atacă... Pe scenă, o pereche se învârtește. .—„Ce e asta? Parcă suntefii la horă... Să vă fie ruşine porcilor. Madam, parcă ai ghiulele în picioare... Şi tu, de unde dracu te-a mai scos actor ? De ce nu ţi-ai căutat o meserie. Păi ceea ce faci dumneata aici crezi că-i teatru? Uitaţi-vâ aici... Şi Soare, în acompaniamentul muzicei, începe să sară dealungul scenei, să se învârtească, face paşi de dans, bate tălpile de scânduri, imitând un step... Intră girisurile... — „Pu, fric-aţi ai dracului... Parcă sunteţi de la Moşi. Şi ce sunt picioroangele astea pe voi ?... La măcelărie. ' ' . Hai, daţi-i drumul... NICON Cineva cântă pe scenă, o romanţă. Nicon fumează a cincizecea ţigară... _ „Vermont dragă, mai repede... Mai repede că nu suntem la înmormântare. Muzica a luat un ritm mai rapid. * — „Silly şi tu, ceva mai caldă, mai caldă frate... Numărul următor... — „Doljanca, ce dracu, parcă ai îngheţat ? Şi voi fetelor, nu staţi cu gurile căscate... Mai la dreapta, mai la stânga... Rădeşene tu stai liniştit.. Vezi textul... Nae, atenţie că-ţi vine intrarea... Bravo, aşa, bravo... Fetelor, picioarele mai întinse... Aşa, aşa, să vadă lumea frate... O u iii rapel ! Cum scriu o piesa de teatru da H. R. Lenormand Rezervorul amintirilor noastre inconştiente este de o bogăție formidabilă. El conține totalitatea impresiunilor primite de la naştere. Conştienta care ar putea sa folosească acest material, nu întrebuințează decât o infimă parte din el. Ea dă viaţa uinor imagini şi dă uitării alte mii. În cimitirul sufletelor ea readuce la viaţă cadavrele aceleaş familii. Dacă scriitorul ar cunoaşte cu precizie mecanismul care i-ar permite să-şi aleagă morţii, problema creaţiei literare ar fi în parte rezolvata. Psihologia însă, nu va fi niciodată în stare să explice această înviere. Deocamdată ea poate, studiând constituţia mintală a artistului şi tendinţele predominante ale vieţii sale efective, să spue pentru ce cutare subiecte sau probleme, cutare forme ale sensibilităţii, i-au solicitat preferinţa. De asemenea psihologia, tranşează, cu oarecare siguranţă, iChestiunea asemănării între , viaţa unui scriitor şi cea a personagiilor sale. Naivului, care va crede întotdeauna că o descriere a unei crime implică la scriitor existenţa sentimentelor criminale ea îi spune : „Din contra pictorul crimei evită crima reprezentând-o”. Opera de artă nu este decât o redare a obsesiilor inconștiente ale artistului. Nu este probabil , că dramaturgul să fi comis vreodată gesturile eroilor săi. Aceste gesturi sunt însă prelungirea, pe planul fanteziei,ainei veleităţi a lui; el aduce în scenă omul care crede ca Va deveni într’o zi' sau pe acela care , se fereşte, sub acest punct de vedere trebuest priviţi „Rataţii nu.' . Acest pas sibtil al artistului cu el însuşi, această partidă de v’afi a'Scunselea angajată între el şi inconştient mi-a scăpat până în ultimii anii. In această ignoranţă asemnificaţiei lor profunde au fost i• • tiv.în ?. ■ .1,, [ -~ scrise, între 1906 şi 1914, primele Biele piese.Actualmente tendinţele lor intime îmi sunt maipuţin obscure. Omul se dedublează prin trecerea anilor. Şi dacă aceasta îl face câteodată să-şi piardă iluziile, îi dă satisfacţia de a şti că încetează de a se mai păcăli singur Aceste observaţiuni nu rezolvă subiectelor mele ştiu de asemenea chestiunea raporturilor secrete ale artistului cu opera sa. Un critica scris de curând : „D. I. nu analizează decât bolnavi: suntem obligaţi să spunem că pare el însuşi bolnav”... „D. L. e un halucinat : el nu se interesează decât de cazurile patologice”, lată marea greşeală când se identifică autorul cu lucrarea. Căci dacă este între ei indiscutabile afinităţi organice sunt de asemenea contraste profunde. Lucrarea creşte de multe ori contra scriitorului, cum de multe ori copilul nul e cum ar vrea tatăl său. Scriitorul îşi contemplă de multe ori lucrarea cu privirea mirată, întocmai omului onest care se miră că fiul său a devenit criminal, găsindu-se ra Parele pe care l-a transmis fără ca el însuşi să fie atinse de ele. Ar fi plăcut să crezi în libertatea inspiraţiei, în posibilitatea pentru un creator , de forme de a-şi, alege materia. Cred mai mult că orientarea şi aspectul general al unui edificiu dramatic sunt impuse autorului de forţele psihice cari au controlul inconştientului său. Dacă ştiu că voinţa n’are aproape nici un rol în adoptarea că mi-am ales mediile şi personagiile. Experienţa individuală, întâmplarea şi împrejurările din viaţă nu au condus la această alegere. Cunosc toţi tipii secundari din „Simonul”. Din contra, figura centrală, care încarnează reve- rul adevăruriile şi impulsurile involuntare generatoare ale dramei, e inventată. Vreau să cred în ipiprovizatori. In ce mă priveşte, mărturisesc că nu m’am decis să ofer publicului o lucrare ■ care să nu fi fost meditată mai mulţi ani, transpusă, transcrisă cu toată scrupulozitatea. s ABONAMENTELE DIN TARA Trei luni ..........................................Lei 300 Șase luni ... ..................... . 500 Un an .....................................................1000 IN STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele se plătesc înainte, la 1 sau la 15 ale fiecărei turi Jubileul lui Max Reinhardt Spectacole festive şi. Insulta adusă marelui regisor In timp ce la Berlin se fac pregătiri extraordinare pentru sărbătorirea jubileului artistic al lui Max Reinhardt, la Frankfurt s’a adus o gravă insultă celebrului regisor berlinez. Ziarul «Nachtausgabe» anunţă din Frankfurt a M. că facultatea filozofică din acel oraş a hotărît să nu-i nai acorde lui Reinhardt doctoratul honoris causa care urma să i se decerne cu prilejul jubileului. . Decernarea doctoratului fusese hotărîtă în urma avizului guvernului prusian. Propunerea guvernului prusian a fost acceptată fără rezerve de către rectoratul Universităţii. S’a aflat însă că şi Universitatea din Kiel îi decernase lui Reinhardt încă mai dinainte o asemenea distincţiune. ’ In consecinţă consiliul profesoral din Frankfurt a hotărît în unanimitate să retragă doctoratul honoris causa pentru Reinhardt. Această hotărâre a fost comunicată ministerului prusian al instrucţiunii publice. In ziua sărbătoririi jubileului lui Reinhardt, la 27 Mai, însuşi preşedintele Reichului, Hindenburg, şi guvernul german i-au transmis felicitări ilustrului sărbătorit. In aceiaşi zi, Societatea pentru istoria teatrală l’a ales pe Reinhard, membru de onoare. Miercuri seara foştii elevi ai Şcoala de actori dela «Deutsches Theater» au organizat un festival jubiliar la «Kammerspiele» Intre altele, s’a reconstituit, o scenă din «Visul unui nopţi de vară», în înscenarea originală a lui Reinhardt, din 1905. In distribuţie au apărut elevii de atunci ai lui Reinhardt: Beierle Ehrlich, Gottocot, Granach, Wallburg, Alfred Braun, Karl Ebert, Else Eckersberg, Karin Evans. Odată cu Reinhardt şi-a serbat jubileul artistic,de 25 de ani şi Gertrud Eysold, Berthold Held şi dramaturgul lui Reinhardt, celebrul Arthur Kahane. Cei trei colaboratori ai lui Reinhardt şi-au început activitatea la «Teatrul mic» şi «Teatrul nou»., ISO IMP Reproducem, după note Monografice, a treia convorbire de la Radio a d-lui A. de Herz. Intervievatul este, de astădată, d-na Lucia Sturza-Bulandra.. — Doamnă, să-ți fac o mărturisire. De câte ori te văd, fie pe stradă,, fie la dumneata acasă, fie mai ales când intri în scena, mimicie aminte de vernul lui Rostand, dedicat Sarei Bernhardts reine de l’attitude et princesse du geste. — Exagerezi, cum exagerezi totdeauna, pentru că eşti inegal în aprecieri. Ori eşti foarte indulgent, ori eşti foarte rău! — Merci. — Dar am să-ţi fac și eu o mărturisire. Versul acela al lui Rostand,, a fost dedicat marei Sarah de către autor, la reprezentaţia piesei «Prinncipesa îndepărtată». Iată un rol pe care grozav aş fi vrut să-l joc. — De ce nu-l joci? Nu e timpul pierdut. — Nu e timpul pierdut, dar ar fi pierdere de timp. Am monta piesa, aş juca rolul şi publicul s’ar abţine. — De ce? — Pentrucă publicului de azi nu-i mai plac.dramele din atmosfera principeselor îndepărtate, mai ales când sunt şi în versuri — Te înşeli grozav. Dramele sentimentale au fost totdeauna pe gustul publicului. Mai depărtata şi naivă ce este atmosfera din «Dama cu Camelii». Eu plâng totdeauna când moare Marguerita. — Dumneata, şi încă puţini ca dumneata, dar în realitate, în, treabămă pe mine, ca directoare de teatru, ce spun registrele. Una e actriţa cu rolul în mână şi alta e directoarea cercetând borderourile. N’aş fi crezut niciodată că «Profesiunea, doamnei Warren» poate fi un mare succes de casă. Şi afost. Acuma am credinţa că şi «Dictatorul» lui Jules Romains poate fi un succes egal. Pentru ce? Pentru că chestiunile de ordin social, nu numai că astăzi interesează mai mult, dar chiar sufleteşte sunt mai aproape de noi. Crede-mă, că e o experienţa folositoare pe care am făcut-o în ultimii câţiva ani. Chestiunile sociale preocupă astăzi toate straturile societăţii. Te strâmbi, dar aşa e. Acestor piese, însă, cu caracter social li se cer două con-Lucia Sturza Bulandra difinii, să fie scrise simplu și să fie jucate cu multă emotivitate. — Și crezi, dumneata, doamnă Bulandra, că acesta e teatrul viitorului? De ce al viitorului? E al prezentului. Autorul de mare succes e acela care, urmărind o mare problemă de actualitate, o va trata, bineînțeles, teatral, după obișnuita reţetă. Vezi, Herz, ideile evoluiază, dar technica rămâne aceeași. Piesa, ca să intereseze, trebue să fie scrisă cu acea abilitate scenică și cu acea construcție perfectă pe care fără să- l fi fac un compliment, căci e pup ai dumneata în toate piesele dumitale. — Lasă-mă pe mine. Eu sunt un învechit. Problemele sociale nu mă prea interesează. — O să te intereseze și ele căci ai să evoluezi și dimneata. Te va lua curentul și poate... de!... ce să-ți spun, piesa mare pe care o așteptăm, în literatura noastră, o vei da d-ta. — Slabă nădejde. Să n’o aşteptaţi că nu vine. Rămâne pe drum. Dar mi se pare ciudat că tocmai dumneata, marea interpretă a pieselor de pasiune amoroasă şi să nu pomenesc decât,de uluitoarea «Maman Colibri» care ai dat viaţă la atâtea victime şi la atâtea biruitoare în dragoste, să vii sămi faci o teorie care... zăi... nu te mai recunosc. Crezi că «Maman Colibri» ar mai avea astăzi succes? Ul , ll . li. ■ mm— ... — X Continuă in pagina IIa ^ RADIO-INTERVIEWURI A. de Herz vorbește cu d-na Lucia Sturdza-Bulandra . I, I I . I I — w& 100 de reprezentaţii cu opereta „Reclama“ Zilele trecute a avut loc la „Theater an der Wien” a 100-a reprezentaţie a operetei „Reclamă”, cu Hubert Marischka în rolul principal.. Cu această ocazie, direcţiunea teatrului a adresat compozitorului Granichstaedter, care se află la Hollywood, o telegramă de felicitare* I 0X0 NI in; G r ; v i ' • ; ‘ • r ' - i ■ LUNI 2 IUNIE 1930