Rampa, iunie 1930 (Anul 15, nr. 3705-3729)

1930-06-02 / nr. 3705

București. — Str. Lipscani 26 Toate“ mărfurile de sezon precum: CREPE DE CHINE, mătase pură lei 280 m. CREPE DE CHINE, mătase pură impri­mat »320f» FOULARD, desene şi Cu preţuri de FABRICA găsiţi numai la MARELE MAGAZIN „LAMARITAINE“ în 2000 culori ,vj150o VOILE imprime, cele mai noi modele 400 CRETOANE Listeres Fleuries desene splendide i>85 TOBRALCO pentru rochi de vară, bo­gat asortiment de­sene și culori »110 SOIE ECRU pură mătase 230 SOIE LAVABIL ma calitate pri-110 5» TVITURI pentru ro­chițe de vară dese- IOC ne noi » 95 pentru lin­­toate culo-955» linge­­calitate » 7059 659» 130»* TUSOR gerie, rile TOIL pentru rie, primo OPAL pentru linge­rie, toate culorile » POPELINURI ' pen- ' tru pijamale cele mai frumoase mo­dele » Mare asortiment în STOFE DE LÂNĂ pentru rochi și pardesiuri CQ * T VIT­UR­I, CHARMELINURI, CREPE DE CHINE de lână etc. Toate aceste mărfuri le puteţi ob­ţine numai la marele magazin „SAMARITAINE“ care vinde cu preţuri de fabrica. Toţi clienţii magazinului pri­mesc frumoase surprize. Zilnic mare desfacere de cupoa­ne cu jumătate de preţ. Deviza magazinului: Se vinde eîtin spre a vinde mult. — Da, de­sigur. Nu’ncape în­doială. — Eu mă îndoiesc. Critica dra­matică ar socoti­ o melodramă. — Ah! Critica dramatică! — Faci parte din ea. Majorita­tea colegilor dumitale cer piesa de idei. — Și publicul o respinge. — Nu totdeauna. — Mai totdeuna. — Vezi? De aci naște și greu­tatea de a întocmi un repertor. Drama devine melodramă; pie­sa de idei e greoaie... — Găsiţi linia de mijloc şi o­­priţi-vă la comedie. — Şi la comedie e discuţie. Ca­re fel de comedie? Comedia de salon, mai delicată, sau vodevilul de situaţie ceva mai grosolan? — Ori care numai să fie amu­­zantă. — Ca să vezi, cât de greu este să faci un repertor şi să împaci toate gusturile, e destul să-ţi spun că chiar noi cei cinci asociaţi de la teatrul Regina Maria ne pu­nem greu de acord asupra unei piese. — Bănuesc că Maximilian vrea numai comedii, Storin numai dra­me, Manolescu numai Andreew şi Tony piesa de mare pasiune în care este neîntrecut. — Ii las pe fiecare să-ți răs­pundă când vei avea convorbiri­le cu ei. Eu rămân mereu la ideia mea, că piesele unui Galsorthy, unui Shaw, unui Jules Romains de exemplu, sunt pentru publicul de azi. Adică un conflict omenesc în jurul unei idei sociale, din ca­re bine­înţeles să nu lipsească nuanţa dragostei, care să însoţea­scă acţiunea ca o muzică de depar­te. Ne trebuesc piese care te fac să gândeşti, dar să te şi emoţio­neze.’ — Vasăzică nu o gândire rece? — Nu. Desigur. Gândirea ce se restrâ­nge în viaţa particulară a fiecărui spectator, deci nu teo­rie pedantă. Uite, să-ţi explic ca să mă pricepi mai bine. Mai ci­teşti azi o carte după vechile cli­şee? Romane de ale lui Paul Bourget sau Marcel Prevost? Nu! Cauţi cărţile relative la viaţa e­­conomică şi la consecinţele războ­­iului în toate ramurile activităţii omeneşti şi în toată mentalitatea de azi. Eu n’aş mai citi o carte de dragoste pentru nimica în lu­me, dacă dragostea ar fi pe pri­mul şi unicul plan. Ne interesea­ză acele suferinţi ale omenirii cari sunt izvorîte din vulcanul în ebuliţiune pe care trăim astăzi. Iată ce activează şi iată ce tre­bue să urmărească teatrul în pre­zent, ca să fie pe gustul publicu­lui. Din nenorocire piesele bune sunt puţine şi de aceea e greu de făcut un repertor. — Bine, dar eternul omenesc? — Nu mai rezidă în dragoste. Acela e acum un etern naiv. —­ Vasăzică după dumneata e­­voluiază și eternitatea. Nu ne mai întoarcem la clasici. — OOO! S’a isprăvit de mult. Nu mai interesează. Viața este prea trepidantă, prea plină de a­­mănunte cotidiane cari se cioc-. nesc zgomotos și acel «tot» spre care tindem este prea fărâmițat ca să ne mai îngăduie să ne în­toarcem la liniile mari, drepte, senine, ale clasicizmului defunct. Viaţa pe care o trăim a luat alt ritm, un ritm atât de accelerat, de asurzitor, în­cât greu mai pu­tem îndura măreţia seftină a at­­mosferei clasice. Spectatorul vrea să vadă pe scenă ce vede şi lân­gă el zilnic, şi crede cea ce se po­triveşte cu preocuparea lui mo­mentană. Noi de pe scenă vorbim pentru publicul din sală şi cu el şi trebue să-i vorbim despre ceea­ ce-l interesează,­­ce-l emoţionează şi poate să înţeleagă. E regreta­bil că atâtea frumuseţi ale clasi­cizmului să fie îngropate pentru teatrele de astăzi. Ele rămân to­tuşi vii pentru studiul antichităţii şi al literaturii. „Dar pentru tea­tru deocamdată nu mai intere­sează publicul. Doar la Comedia Franceză care e datoare prin le­ge şi­ prin tradiţie se dau câte două-trei reprezentaţii pe lună. — Eeei! îngropi clasicismul ca să ne pregătim de înmormân­tarea romantizmului. — Să-l înmormântăm, dar nu l-am ucis noi. L-au ucis vremu­rile. Din romantismul, la care tre­buie să fii dumneata, pentru că spuneai adineauri că eşti un în­vechit, din romantism omul de azi n’a luat decât partea dinami­că. — Nu, doamnă, eu rămân la convingerea că teatrul nu trebue să fie o oboseală a minţii, cu i­­dei, teorii, simboluri şi entităţi. Teatrul trebue să fie o distracţie a minţii, o plăcere, o recreare. Dacă şi romantismul lui Victor Hugo este perimat şi admit că ne­­ plictiseşte uneori, nu e mai puțin adevărat că teatrul lui Musset a rămas o încântare poate... pentru că proverbele lui sunt... comedie. Revin la teoria mea, publicul de azi ca și de totdeauna vrea amu­zamentul comediei. — Cum, Herz, dumneata nu ad­­miți în teatru decât comedia? — E singura care rămâne. Tra­gediile lui Racine se reprezintă foarte rar: comediile lui Moliere mereu. Dumneata ca directoare trebue să cunoşti chestia din bor­­derouri şi ca actriţă din felul cum te primeşte publicul pe scenă. — Actriţa nu are preferinţe. Actorul joacă orice rol, de orice gen, când poate să facă o creaţie. Fie în tragedie, fie în comedie, fie chiar în farsă, pe actor nu-l interesează decât umanitatea ra­lului. Pentru toate face eforturi; şi eforturile acestea îl interesează cu atât mai mult, când nu joacă pe acelaş tipic. — Aşa da, uite acuma ne înţe­legem. — Cu cât actorul joacă mai variat şi această variaţie i-o dă tocmai varietatea rolurilor cu a­­tât valoarea lui artistică e mai mare. In ceea ce mă priveşte Ma­ria Stuart sail Frumoasă Aventu­ră, două roluri extrem de distan­ţate — îmi cer aceiaş ştiinţă, şi cu cât eforturile mele duc la mai mare reuşită cu atât satisfacţia mea e mai mare. — îmi închipui ca aceasta tre­buie să fie şi metoda dumitale de predare la conservator. — Da. Elevilor mei le fac multă teorie şi caut să procedez în mod analitic. — Iar teorie? Şi lor, şi mie şi radiofoniştilor. * — Dragă Herz, cum ţi-ai putea închipui altfel menirea profeso­rului de artă dramatică? Chema­rea lui este să îndrumeze pe elevi pe calea cercetărei sufletului pe care trebue să-l interpreteze, cu infinitele variaţiuni ale tuturor sentimentelor ce alcătuesc eternul omenesc: o prăpastie al cărui fund cine se poate lăuda că a pa­­truns-o vreodată în complexul ei. A îngădui elevului să înveţe o bucată pe din afară şi a-i ară­ta cum să o intoneze nu înseamnă altceva decât că ai făcut din el un papagal, care repetă acea lec­ţie şi alta nu o va mai putea spu­ne just, dacă nu stai lângă el să i-o cânţi mai întâi pe note. Nu. Eu îmi aleg elevii, pe cât pot mai mult, din elevi cu clase de liceu înaintate sau chiar dintre stu­denţi şi studente. Asta îmi per­mite să analizez cu ei, mediul, e­­poca, moravurile timpului în care se petrece­­ acţiunea, să disecăm împreună stările sufleteşti bazate pe antecedente pe cauze, şi ur­mărind evaluarea sentimentelor să găsim baza sensorială căreia corespunde starea efectivă care ne interesează în studiul nostru. Un curs făcut în asemenea condiţiuni devine pasionant. Nu spun că ex­clud definitiv partea mecanică a învăţăturei, mijloacele relative la expresivitatea sonoră şi vizua­lă; dar în general mă entuzias­mează să urmăresc într’o inteli­genţă încredinţată mie, progresele încolţind şi desvoltându-se sub puterea de convingere, sub sfor­ţarea mea de a argumenta cât mai precis, mai clar, mai con­cis şi totuş cu bogăţie de înţeles. Când­­silindu-mă să pătrund ast­fel în mintea elevilor mei, văd ochii lor sclipind de inteligenţă şi de atenţie comprehensivă re­simt o mulţumire apoape egală cu aceia pe care o simt când ob­ţin succes în vre­un rol. Şi e de înţeles: e comun ca­­rea de la suflet la suflet, dela in­telect la intelect fie că convingi un elev, fie că convingi publicul. Este sinceritatea, spontaneitatea lipsa de artificialitate şi într’un caz şi în altul. —­ Vorbeşti atât de frumos şi atât de interesant, încât dacă aş fi în locul guvernului ţi-aş face o catedră la universitate. Acesta trebuie să fie şi modul cum îţi studiezi rolurile. — Da e drept, cam acestea sunt liniile generale. — Şi care sunt rolurile d-tale preferate? Nu am roluri preferate, mă gân­desc şi nu pot să aleg între multe din ele. Ca să-ţi dau un răspuns să spunem că rolurile repetate ar fi cele mai bine studiate. Adică acelea pe cari le-am jucat în ca­riere mea mai târziu. La început A. de Herz vorbeşte cu Lucia Sturdza-Salaedra (Continuare din pagina I a) «CASA, LA BRIGITTE HELM Povestea unei cariere La Kaiserdamm, la No. 56, lo­­cueşte o «stea». Publicul n’o cu­noaşte cu toate că a văzut-o de multe ori pe evran, iar numele ei e pe buzele tuturor. Căci pe ecran, Brigitte Helm e alta. O femee de 30 de ani, sedu­cătoare, perversă, al cărrei rol e să «tulbure» bărbaţii, să nimi­cească căsnicii, să-şî aducă­ la dis­perare amanţii... «Vamp». In realitate Brigitte Helm n’are decât 22 ani. E simplă, timidă şi îşi adoră soţul. Sunt născută în anul 1908, ta­tăl meu a murit pe când eram în­că copilă. Mama m’a dat la pen­sion. Am crescut într’un orăşel de provincie între cărţi şi jucării. Dar timpul trece... şi eu mă fă­cusem mare. Sunt cinci ani de­­atunci. Aveam 17 ani. Intr’o zi, mama mă întreabă dacă am vre-o dorinţă pentru viitor. Ca toate fetele de vârsta mea, voiam să fac «film». Intr’o Duminică, mama venise din oraş veselă, bine dispusă, mă îmbrăţişa, mă sărută, şi-mi spuse: «Dacă vei fi cuminte şi o voi as­culta pe mama ta, vei fi mare ar­tistă». Ce se întâmplase? Mama citise că doamna Thea von Harbou e în căutarea unei interprete pentru filmul care urma să fie realizat de Fritz Lang după romanul ei «Metropolis». Ii trimise fotogra­fia mea, și primise răspunsul. Fritz Lang vroia să facă o pro­bă. Am plecat la Berlin. După ce am fost iniţiată în tainele cinema­tografului am început sa joc «de probă». Mama mi-a ajutat mult. In studio era tot timpul lângă mi­ne; mă încuraja, îmi dădea sfa­turi. In sfârşit, începu turnarea . Nu totdeauna, când piesa e bună, teatrul e plin. Și când fil­mul este prost și cinematograful e gol. — Poate. Dar filmul chiar mai slab fiind, rămâne mai atractiv pentru masse. Pe pânză se perin­dă peisagii, toalete, oameni pe casă, trenuri deraiate, goană de automobile, etc. etc. Viziunea este mai variată, mai complectă şi mai complexă. Teatrul e mai concen­­trat. Pe urmă la film, vezi mereu alţi actori, în vreme ce la teatru mereu aceiaşi. Iată o constatare. E mare lucru şi mare actor este acela care îşi mai are publicul său după o lungă carieră. Vezi, de câte resurse are nevoie acto­rul ca să se poată menţine. Fil­mul îi schimbă şi atrage prin va­rietatea personalităţii interpretă­­rii. —­ Dar pentru că suntem în faţa unui microfon crezi că transmi­siunile prin radio ale pieselor de teatru, pot avea succes? La cinematograf, vezi şi nu auzi. La radio auzi şi nu vezi. La teatru şi vezi şi auzi. Aceasta este marea superioritate a teatrului. — Până azi, da. Insă ce te faci de acum încolo cu filmul sonor, mai ales dacă s’ar perfecţiona? Cu cât s’ar perfecţiona mai mult, cu atât rămâne mai mult ceva mecanic. Filmul sonor e me­canic. Oricât de mult ai auzi şi ai vedea n’are nimic spontan, ni­mic... cum să-ţi spun ca să mă în­țelegi mai bine. Filmul sonor nu e actual. E ceva care s’a petre­cut odată. Nu-ți dă emoția direc­tă pe care o capefi dela actorul pe scenă când îl vezi că joacă. Sunt clipiri din ochi, nuanțe ale glasului pe cari le redă în anu­mite momente azi, şi mâine nu le mai are. Le schimbă de la zi la zi; îl vezi că trăeşte în faţa ta. Este ştiut că actorul joacă cu atât mai intens, mai profund, mai ră­sunător, cu cât sala e mai plină, şi electricitatea ce scapără între el şi sală se intensifică prin reci­procitatea sensibilităţii transmisă de pe scenă în sală şi invers. La film actorul repetă în studio, de 2-3-4 ori până e scena la punct, insă nu are public în faţa lui, ca­re să-i comunice emotivitatea cu care propria-i sensibilitate se îm­bogăţeşte şi de aceia expresivita­tea actorului de film va fi întot­deauna inferioară actorului care joacă teatru direct în faţa specta­torului. Apoi când asişti la un film, fie el cât de sonor, te poţi gândi că actorul, a spus, a jucat odată, ceea ce vezi şi acum se re­petă numai ca un disc de gramo­fon pe care-l învârteşti de câte ori vrei. — Da, vezi pe actor jucând şi te gândeşti că persoana lui fizi­că e ocupată în altă parte. Doar­me sau mănâncă, în orice caz e departe de a face ceea ce vezi că spune şi face. — Ii lipseşte fluidul magnetic ce se transmite când actorul viu joacă, şi emoţia lui se transmite în public peste ragină. Actor viu în faţa unui publ­ic viu. Intensi­tatea convingem nu poate avea rezultatul ca atunci când e spon­tan. In asta constă superioritatea teatrului şi salvarea lui. Şi noi ca adevăraţi oameni de teatru trebue să ne bucurăm, * filmului. Dacă am reuşit să mă fac vedetă, aceasta o datoresc nu­mai lui Fritz Lang, care mi-a că­lăuzit primii paşi. După un ani am asistat la premiera lui «Me­tropolis». Am avut succes. De­­atunci am jucat mereu, fără în­trerupere. Abia în ultimul timp am obţinut concedii mai lungi, şi astea ca să mă pregătesc pentru filmul sonor... Acuma iau lecţii de dicţiune, înainte eram o adversară hotă­­rîtă a acestui nou gen de artă. Dar după ce am văzut «Atlantic», m’am convertit. Şi cine m’a hotă­­rît la acest pas? Numai Fritz Kortner. Jocul acestui mare ac­tor, m’a făcut să întrevăd frumoa­sele perspective ale filmului vor­bitor. Numai un lucru ași vrea să-l evit. Să nu mi se ceară să fiu o Greta Garbo germană. Ar fi im­posibil să devin o copie a acestei­­ femei. In definitiv, nu există de­cât un singur original. Restul pla­giat. — Dar toate rolurile pe care le- ați jucat până acum, femeea «vamp», nu sunt tot genul Gretei? — Da, dar eu m’am împotrivit din răsputeri acestor roluri. Am spus-o într’una regisorilor.: «Nu­mai vreau asemenea roluri». Mi s’a încredințat totdeauna ro­luri de femee de 30 de ani. Rolul maşinei din «Metropolis»^ mi-a plăcut enorm. In naivitatea mea de fetiţă de 17—18 ani, eram încântată. Am spus-o atunci tu­turor. Azi judec altfel. Am im­presia că toate rolurile mele de până acum, ne-am jucat ca un au-­ tomat. Om-mașină. In nici­ uitul nu mă pot regăsi. . . a Vreau roluri potrivite vârstei­­mele, pentru ca să mă identific cu ele și să pun în interpretare mai mult suflet. Regizorii nu vor să mă asculte. De ce? — Ce rol aţi dori să jucaţi? Aveţi vreo preferinţă? — Da! Filmarea romanului re­voluţiei franceze, «Jean Paulă Mara», mi-ar da posibilitatea s’o interpretez pe Charlotte Condé. Acest rol mă tentează. — V’aţi gândit vreodată să ju­caţi pe scenă? — Im place foarte mult teatrul. De când iau lecţii de dicţiune pentru film vorbitor, m’am gândit de multe ori să joc şi pe scenă. M’am adresat lui Max Reinhardt, marele animator al teatrului ger­man. Am recitat în faţa lui ace­iaşi scenă pe care am jucat-o şi la proba pentru filmul vorbitor: Rugăciunea Margaretei din «Fa­ust». Până azi am primit trei ofer­te din partea teatrelor lui Rein­hardt. Mi s’a oferit să joc în pie­sa «Doctorul în dilemă» la Fes­tivalurile­ din Salzburg, și în «îm­păratul Americei». Am fost însă nevoită să le refuz. De ce? Socie­tatea Ufa nu vrea să renunţe la contractul ei şi nici nu vrea să-mi acorde concediu mai lung. — Vă plac călătoriile? Foarte mult. Am călătorit patru săptămâni prin Italia. Neapole, Veneţia! Dar să-ţi spun drept: Veneţia n’a fă­cut nici-o impresie asupra mea. In schimb Roma, oraşul artei an­tice. Aproape fiecare piatră din Roma e un document istoric... Am colindat înfrigurată prin sălile reci ale Vaticanului, răsfoind ve­chile hârţoage, admirând sculp­turile şi studiindu-l pe Tacit. Ador pictura. O înţeleg. Dintre maeştrii trecutului, îmi place o­­landezul Rembrandt. Dintre crea­torii moderni, îl venerez pe Van Gogh. . .­­ — Vă place muzica? — Oh! Dar e admisibil o ase­menea întrebare? Sunt pianistă... Dansul îmi pla­ce la nebunie. încă în pension, organizam reprezentații de dans. Dar asta numai noaptea, când su­praveghetoarea dormea. Atunci îmi deşteptam colegele, şi execu­tam dansuri clasice. Aveam o prre­dilecţie pentru un dans pe care îl intitulasem «Salomeea». Acuma îmi place tango-ul. Dar, te rog să mă scuzi, e târ­ziu şi soţul meu trebue să vie să mă ia în oraş. Trebue să mă schimb... ...Şi «Vampa» care numai vrea să fie «vampă» mă concediază... Şi cine ştie, poate într’o bună n s’o vedem şi pe aceasta... Berlin, Mai 000. ţ ţinteşti un rol dar nu trebue să-l goale. ' . V j*. ' \J­, 1 _ . • A l j _ 1 a TV joci până­ la maturitatea talentu­lui, atunci când îl poţi pricepe cu experienţa ce ţi-o dă cultura şi via­ţa pe care ai trăit-o, îmi plac ro­lurile de dramă propriu zisă, de sentiment, cu părţi sufleteşti mai profunde. Pe cochete le joc însă cu mai puţină plăcere, pentru că, le joc mai uşor. Dar tremur, mă înfior, mă chinui, mă gândesc, când rolul e de mare anvergură tragică. Dar... te rog, destul des­pre mine.­­— Atunci despre alţii. — Nici­­despre alţii. — Despre asociaţii dumitale? — A, da, cu plăcere. Suntem cinci inşi care am pus în comun eforturile noastre, idealul nostru, averea noastră. Şi în această aso­ciaţie care vezi că durează de peste şase ani, nu ţinem seamă de­cât de calităţile noastre şi ca oa­meni şi ca artişti. Am trecut prin vremuri grele, căci nu e lucru uşor să facem un teatru nou de la fem­ei­­e. Avem datorii multe... — Şi mari. — Multe şi mari. Şi de aceia cu toate că de 15 ani de când con­ducem destinele Companiei noa­stre, nu am jucat niciodată Vara, anul acesta renunţând la odihnă sau la plăcerea de a călători, spre a vizita teatrele din străinătate, uitându-ne cu regret la Compa­niile noui înfiinţate care­ îşi pot plaţi acest lux, ca să facem faţa nevoilor ne-am decis să jucăm cu toţii, pe vară, la Parcul Otetera­­şeanu. Crezi că am făcut rău? — Rău? Din contra, aţi făcut foarte bine. Veţi da şi , de vară Capitalei un teatru serios, serios în sensul înjghebărei şi bun în sensul repertoriului. — îmi pare bine că eşti de pă­rerea noastră. — Nu înţeleg de ce n’aş fi? Şi de ce n’ar fi toată lumea. Cum joci iarna într’o sală închisă, poţi­­ juca vara într’o grădina. Mai ales că Parcul are o foarte bună repu­taţie. Dacă n’am lua decât sta­giunile glorioase ale lui Grigoriu şi totul depinde de repertor şi de ansamblu. Când deschideţi sta­giunea de vară? Chiar săptămâna asta. Vineri 30 Mai. Repertoriul nostru e ales dintre comediile amuzante, cum le vrei d-ta şi cuviincioase, alt­fel n’am juca în ele. Şi vom juca toţi. E un sacrificiu pe care îl fa­cem, în sensul că nu profităm de vacanţie. Da, vom juca toţi. Ţin să joc şi eu în primul rând, şi comedia amuzantă cu care des­chidem nu este decât o continui­tate a repertoriului mai uşor de la teatrul «Regina Maria» şi anu­me: «înapoi la şcoală» de Bira­­beau, jucată la Paris sub titlul «Le chemin des ecoliers» şi la Viena sub acel de «Zuruck zur Schule». Cred că publicul ne va preţui sforţarea şi ne va mulţumi pentru felul cum îl vom distra toată vara. — De asta puteţi fi siguri. Şi pe urmă nu veţi pierde nimic din prestigiul companiei. Eu cred că n’am pierdut nimic jucând pie­sele în grădini de vară chiar cu film de cinematograf. Apropos de asta crezi d-ta, că cinemato­graful păgubește teatrului ? — Pentru moment da. Dovadă că sălile de cinematograf sunt pli­ne și cele de teatru sunt aproape Brigitte Helm JESATORIA MATASEi' i Vinde produsele sale­­ direct consumatori* ilor cu prețuri origi­nale ale fabricei, în depozitul său din: Str. Sf. Ghaorghe Nou .Vo. 11-13 H&cmb­Hr­ ia ■JtÂMPâ® mm*** *852 DIMINEAŢA, LA PRÂNZ ŞI SEARA clătiţi simplu gura cu Odol şi curăţaţi dinţii cu pasta Odol şi veţi avea întotdeauna o respiraţie plăcut mirositoare, şi o gură fără putreziciuni. — Condiţia principală pentru a avea dinţi frumoşi şi sănătoşi. MAGAZINUL Mătăsăria Franceză STRADA LIPSCANI No. 30 Anunţă onorata sa clientelă că a primit cele mai frumoase măr­furi, pentru sezonul de primă­vară şi vară şi le-a pus în vân­zare cu preţurile cele mai reduse: 225-325 Iti 225-375 „ 110 „ 240-200 „ 150-190 ,, 110 „ 345 „ 15­ 95 „ de chinuri pentru rochi Hnilo-scorgeturi dB lUllE Mitase p. rochi Mătăsuri lavabile pentru rochi superior pentru rochi­i de mătase I pentru rochi pentru rochii impr­mat, ■tăiase pară pentru lingerie ușor etc., etc. ZILNIC SOSESC NOUTĂȚI rs pí hís­r­a.. F­ILM»! CINEMA Conferinţa savantului Jean Palidért la Sorbonna — Filmul ştiinţific — Jean Painleve a ţinut de curând la Sorbona o conferinţă despre filmul ştiinţific. A asistat un pu­blic imens, atras de titlul intere­sant al conferinţei. Programul, care prevedea câte­va procesiuni, a început cu „Le Bern­ad-l’Herm­te" un film asu­prai creaturilor maritime. Apoi a urmat un film de o va­loare considerabilă pentru oa­menii de ştiinţă, dar de o cruzi­me teribilă pentru cinefili. Era vorba de o emoragie experimen­tată asupra unui câine. Un alt film, fără îndoială cel mai bun, întitulat „Hyar, et Siero­ninques“. Era o descriere a spiro­­gr­afului. In cursul conferinţei dl. Pain­leve a mai proectat un prim plan înfăţişând o operaţie în nasul unui om. A explicat în cele mai mici detalii acest organ uman. De asemenea a mai prezentat un film inedit al său „Caprelles et Pantopodes”, asupra animalelor sub­marine. Ultimul film prezentat, asupra razelor X, sosise în cursul confe­rinţei prin avion din Germania. Sfârşitul acestui film a impresio­nat adânc asistenţa. Film la francez şi artiştii români Mon gosse de pere La Paris a avut loc premiera fil­mului „Mon posse de­ pere". In fruntea interpreţilor, stă marele actor Adolphe Menjou, bine cunoscut publicului românesc, iar partenera sa este compatrioata noastră Alice Cocea, una din vedetele scenei pariziene. „Mon Gosse de pere”, care este unul din primele filme vorbitoare franceze, a­ fost realizat după piesa de teatru a cunoscutului autor dramatic francez Leopold Marchand. Piesa a fost aleasă pentru filmare chiar de Adolphe Menjou, care o vă­zuse pe scena unui teatru din Paris. Alice Cocea, care juca rolul principal, a primit propunerea lui Menjou de a juca şi un film, şi aşa s-a născut una din primele filme vorbitoare franceze a cărui suc­ces a decis pe americani să-l cheme pe Menjou înapoi în America, unde au şi început pregătirile pentru un nou film vorbitor în care marele actor va avea un nou prilej să-şi valorifice ca­lităţile Sale­ artistice. E foarte probabil ca datorită suc­­­cesului pe care „Mon gosse de pâre” îl va obţine în toată Europa, şi­ Alice Cocea să fie chemată­­la , Hollywood. Căci americanii, urmărind „interna­ţionalizarea” filmului, vorbitor, au nevoe de vedete de toate naţiunile. Publicul bucureştean aşteaptă desi­gur cu nerăbdare premiera acestui film vorbitor. Dar această nerăbdare este justificată şi­­prin faptul că ve­deta femenină a filmului este român­ca Alice Cocea. Filmul francez a mai lansat încă multe alte elemente româneşti; e de­­ajuns să amintim­­ succesul recent al Foia Iléry, într’un film realizat de marele regizor René Clair. De aceea suntem şi noi curioşi şi vi­zionăm cât mai curând „Mon gosse de père”.

Next