România literară, octombrie-decembrie 2006 (Anul 39, nr. 40-52)

2006-11-10 / nr. 45

i­t Acterian!) dacă n-ar fi «colaborat» de la început. Iar după ce am văzut-o, am aflat şi restul. Din leafa ce susţinea opt persoane (printre care Petre Ţ­uţea şi Mariana Viforeanu). Mi-a spus: ţ­iganii bat la tălpi tot neamul românesc! - şi plângea lin, aproape fără să-şi dea seama. Am înţeles din convorbirile cu ea mai mult - dar ce sens are să spun «mai mult» sau orice altceva? Tragedia ţării o ştiam, o ghiceam şi mi-o confirmau toate ştirile noi. Nici nu mai notam în Jurnal, ca să nu mă risipesc de tristeţe, încercam să nu mă mai gândesc, ca măcar să pot face ceva, despre care să se ştie că a fost făcut de un român.­I-am arătat Mariettei cărţile pe care le publicasem, dar mai ales revistele din exil ("„Luceafărul“, „îndreptar“, „Caiete de dor“), ca să spună celor din ţară. Ea mi-a adus felicitările lui Şerban Cioculescu pentru Noaptea de Sânziene. I-am dat şi ei câteva exemplare. Nu le-am semnat, ca să nu-i fac dificultăţi în ţară, îmi închipui că, la arestare, toate cărţile mele au fost confiscate (îmi spunea că le păstrase pe toate). Evident, într-o bună zi au descoperit că nu e o „comunistă Eliade Fată / a e Sânziene în care, de exemplu, André Gide a scris Le Journal des Faux-monnayeurs. Nu am avut un caiet destinat reflecţiilor, observaţiilor, planurilor consemnate pe măsură ce scriam romanul. Cu alte cuvinte, nu aveam un „jurnal-atelier”, singurul care ar fi putut să prezinte interes atât pentru scriitorii, cât şi pentru cititorii curioşi să afle cum se construieşte un roman. în ciuda acestui fapt, regăsesc totuşi în caietele mele din acei ani unele însemnări privitoare la concepţia romanului ca gen literar, iar asupra acestei chestiuni voi insista puţin. Mă număr printre scriitorii care cred în necesitatea - mai mult, în insubstituibilitatea - »romanului-roman“, a romanului-naraţiune pentru că acesta depăşeşte,în lumea modernă, miturile. Naraţiunea constituie o experienţă literară autonomă şi ireductibilă, iar aceasta din simplul motiv că naraţiunea epică corespunde, în conştiinţa omului modern, mitologiei, în conştiinţa omului arhaic. îmi propuneam cândva să scriu un eseu intitulat Despre necesitatea romanului­ roman. Aş fi demonstrat în acest eseu că omul modern, ca şi omul societăţilor arhaice, nu poate exista fără mituri, adică, fără »naraţiuni’exemplare. Pentru simplul motiv că ne spune că ceva s-a întâmplat şi că aceste întâmplări au influenţă în existenţa anumitor oameni, naraţiunea dobândeşte o funcţie metafizică. Semnificaţia metafizică a naraţiunii nu putea fi presimţită de generaţiile realiste şi psihologizante, care atribuiau cea mai mare importanţă analizei­ psihologice şi apoi analizei spectrale, pentru a ajunge, în cele din urmă, la procese facile de filmare a automatismelor psihomentale. Demnitatea metafizică a naraţiunii însă este pe cale de a fi redescoperită de către omul modern. S-a vorbit mult de criza „romanului­ roman* şi s-a profetizat chiar definitiva lui dispariţie. Chestiunea este mult prea complexă pentru a putea fi discutată în câteva pagini. Oricum, este vorba de o neînţelegere. S-a afirmat: după Proust, după James Joyce, după John des Passos nu se mai poate scrie “roman-roman, precum Balzac, sinceră”, că e soţia unui fost şef legionar condamnat de Antonescu şi mort pe frontul rusesc etc. etc.­­ şi au ares­­tat-o. Nu-mi pot închipui că a fost şi altceva, că într-adevăr a fost amestecată într-o mişcare de rezistenţă, aşa cum s-a întâmplat cu Dinu”... De-abia peste două luni presimţirea se confirmă. O nouă misivă îi dă de veste că - indirect­­ e implicat şi el - deşi se află la o distanţă de mii de kilometri - la tragedia prietenilor săi. „10 iunie [1960] V. Ierunca îmi scrie că Marietta Sadova a fost ares­tată pe motivul de a fi adus de la Paris şi răspândit cărţi de Mircea Eliade şi Emil Cioran. Mă îngrozesc câtă răspundere - nebănuită - apasă pe umerii mei. Mariana Park­er îmi spusese­­ după călătoria ei în România în 1956, că Forêt interdite se împrumuta cu o sută de lei. Ştiu că circulau câteva exemplare, dar asta înainte de a veni Marietta la Paris. Chiar Marietta îmi transmisese mesajul lui Şerban Cioculescu­­ că e fericit pentru acest cel mai bun roman al meu, care e în acelaşi timp cel mai bun roman românesc, îl citise şi Dinu Noica. Nu-i plăcuse, pentru că eram «împotriva istoriei». Mi-a scris, discutând această teză în 1957-58...” Au mai trecut câteva decenii, în 1964, deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisori, fazele de aparentă liberalizare alternau cu cele de „strângere a şurubului”. Optimist incorigibil, voiam să public în România Noaptea de Sânziene. După ce am primit aprobarea scrisă a autorului, am prins aripi. Ca să nu am vreun eşec, mi-am asociat un redactor cu o importantă funcţie în sistemul editorial. I-am luat scriitorului meu preferat un interviu­­ prin corespondenţă, în prima întrebare pe care i-am pus-o, în inconştienţa mea, i-am spus cu naivitate: „îmi place să sper că Noptea de Sânziene va vedea lumina tiparului anul viitor, sub îngrijirea mea şi a lui Liviu Călin”, [„Viața Românească”, nr. 3, martie 1982]. Dactilografiasem textul romanului [750 de pagini] și l-am dat­­ în această formă prietenilor spre lectură. E drept! Nimeni nu mi-a reproşat ceva, nu am fost anchetat sau interogat. Dintre lectorii dactiloscriptului Pericle Martinescu Stendhal sau Zola. Nimeni nu contestă aceasta, dar distrugerea limbajului epic, tradiţional, şi în primul rând abolirea clişeelor şi procedeelor la modă în secolele XIX-XX, nu au însemnat discreditarea definitivă a naraţiunii. Au însemnat, cel mult, obligaţia pentru scriitorii moderni de a readapta la tehnica naraţiunii sensibilitatea literară contemporană.în zadar am încerca să abolim naraţiunea, substituind-o printr-un monolog interior sau printr-o notare laborioasă a fluxului psihomental: rezultatul poate fi orice altceva - psihologie, analiză lingvistică, poezie - dar cu siguranţă roman nu. Dezinteresul multor tineri scriitori şi critici europeni faţă de romanul-naraţiune este o reacţie împotriva sărăciei intelectuale şi a trivialităţii unei bune părţi a prozei epice contemporane, dar banalitatea sau lipsa de originalitate a atâtor scriitori contemporani se explică prin mediocritatea lor artistică şi nu trebuie atribuită tehnicii romaneşti pe care o utilizează şi care e,în general, cea a­­romanului­­roman­. Naraţiunea îşi redobândeşte cu adevărat demnitatea metafizică dacă întâmplările pe care le descrie corespund - în chip misterios şi fără ca autorul să fie conştient­­ întâmplărilor exemplare din mitologie. Cum se ajunge aici, prin ce mijloace şi apoi prin câte încercări reuşeşte un autor modern să redescopere - fără să o ştie - sursa obscură şi inepuizabilă a miturilor şi simbolurilor, este dificil de spus. Un lucru e cert: nu este vorba de o operaţie abstractă şi nici de o tehnică uşor de învăţat. Recitind aceste pagini, am impresia că nu am abordat multe din problemele pe care aş fi dorit să le discut. Dar asta se întâmplă întotdeauna când un autor îşi prezintă opera unui public străin şi totuşi foarte cunoscut. Nu vreau să închei această Prefaţă fără să-i mulţumesc prietenei dedicate [Maria Leonor Buescu] care a muncit din greu atâtea luni ca să traducă în portugheză acest roman românesc. Mircea Eliade a consemnat în Jurnalul său impresiile de lectură şi i-a scris lui Eliade o scrisoare entuziastă. A depus textul la centrala editorială şi am aşteptat. Nu prea mult. Numai un deceniu. Zecile mele de drumuri la Casa Scânteii, insitenţele la diferitele foruri de decizie au fost zadarnice. M-am ales doar cu câteva firimituri. O revistă din provincie a reprodus câteva pagini din Noaptea de Sânziene, cu o biată prezentare de două pagini a cărţii semnata de mine. („Transilvania”, nr. 1, ianuarie 1981). în fiecare an mi se promitea că romanul va fi editat, dar... a fost preferat Istoria credinţelor şi ideilor religioase, în excepţionala traducere a lui Cezar Baltag (I 1981, II 1986, III 1988). Noaptea de Sânziene nu are prea multe pagini „in­cendiare”. Violurile, beţiile şi fărădelegile ruşilor din toamna lui 1944 probabil că nu mai „incomodau” în cel de­al nouălea deceniu. Puteau fi trecute cu vederea. Dar replica unui personaj episodic („Comuniştii au pierdut partida”)­­ i-a scos probabil în sărite pe c­enzori. Veto-ul definitiv l-a constituit descrierea bestialităţii torturilor la care era supus Biriş, interogatoriile sinistre ale Securităţii, urmaşă demnă a Siguranţei. Am reuşit să public Noaptea de Sânziene pentru prima oară în România, într-un tiraj de o sută de mii de exemplare în două volume din Biblioteca pentru toţi­­ în ianuarie 1991. Cu un an în urmă Bernard Pivot, cunoscutul prezentator al Televiziunii Franceze considerase în cartea sa Biblioteca ideală (Ed. Albin Michel, 1990), Noaptea de Sânziene „printre primele zece cărţi din literaturile Europei Centrale”. Roman de dragoste, social şi filosofic, Noaptea de Sânziene transfigurează în beletristică, firesc şi neostentativ, o carte eseistică a lui Eliade: Mituri, vise, mistere. Mircea HANDOCA P.S. Versiunea românească a Prefeţei îi aparţine lui Dan Caragea. oiembrie 2006 România literară 17

Next