Steaua, 1969 (Anul 20, nr. 1-12)
1969-01-01 / nr. 1
122 de Saint-Martin, Emmanuel Swedenborg) determină reacţia în lanţ. Apare la 1772 Diavolul îndrăgostit al lui Jacques Cazotte. Wiliam Blake descrie halucinant Cerul şi Infernul. Cuvîntul „fantastic“ pare să fi fost folosit prima oară intr-un tratat de alchimie din secolul al XIV-lea iar în accepţiunea sa actuală Jean-Jacques Ampere îl va relua primul în Franţa în 1829, traducîndu-l din germanul „fantasticstücke“ ca apoi „să fie folosit pentru caracterizarea povestirilor unui oarecare ... Hoffmann“. Ni se propun cîteva definiţii dintre care cea mai exactă e aceea a lui R. Caillois, avînd avantajul că operează o disociere: „Fantasticul nu este un mediu ci o agresiune ... Trebuie să acceptăm că fantasticul nu are nici un sens într-un univers al miraculosului“. Iar cuvintele lui Eluard completează: „Cred că există o altă lume dar că ea există în aceasta“. Iată preromantismul şi mai apoi romantismul evoluînd şi diferenţiindu-se paralel cu fantasticul. Din ele se vor naşte simbolismul, suprarealismul şi o bună parte a literaturii contemporane. Ni se oferă o încercare de clasificare pe etape, care are dezavantajul de a opera cu criterii cronologice acolo unde ar fi trebuit să acţioneze analiza motivelor şi mai ales a funcţiilor pe care le capătă ele în cadrul structurilor literare. Recunoscind arbitrariul cronologiei propuse, ni se fixează totuşi trei etape în evoluţia literaturii fantastice: prima începînd cam la 1780 (cu balada Lenore de Bürger și cu romanul englezului Beckford, Vathek, scris în franceză) se termină în 1856 (cu traducerea lui Poe de către Baudelaire). E o etapă caracterizată prin abundența elementelor gotice, a vampirilor, o literatură frenetică, de recuzită, în care diavolul deține rolul principal. (Lewis, Radcliffe, Mary Shelley, Sheridan le Fanu, Quincey, Jean Paul, Novalis, Tieck, Hoffmann, von Kleist, La Motte-Fousté, Anim, Nodier, Hugo, Gautier, Nerval, Petrus Borei, Mérimée, Gogol, Irving, Austin, Hawthorne, Poe). Perioada a doua începe cu succesorii francezi ai lui Poe (Barbey d’Aurevilly şi Villiers de l’Isle-Adam) şi se încheie cam la 1912 (cu Wedekind, Saki şi Jensen). Demonul îmbracă haina omului de pe stradă, magnetismul, spiritismul şi cuceririle ştiinţifice îşi fac loc în literatură (apare chiar şi o literatură-parodie ca reacţie faţă de prima etapă) şi demoniacul, maleficul se strecoară în filigran. Etapa e reprezentată de un Wilde, Wells, Stevenson, Verne, Kipling, Conan Doyle, Jarry, Schwob, Redon, Andersen, (cu povestirea Umbra) Turgheniev, Tolstoi, Leskov, Melville, London, Henri James, şi prin Lafcadia Hearn pătrunde fantasticul extremului oriental. Fermentul de teamă şi angoasă (după două războaie nimicitoare şi după eliberarea enormei şi necontrolabilei forţe atomice) marchează, în ciuda evidentelor progrese ale gîndirii umane, literatura secolului nostru. Numele citate sînt prea multe pentru secolul XX. Transcriem numai acelea mai puţin cunoscute la noi: H. P. Lovecraft, Chirico (a cărui Hebdomeros ar merita să fie tradus Brion, Bealy, Th. Owen, Ray, Collier, Matheson, Sturgeon, Grabinski, Schulz (ultimii doi fiind polonezi). Se fac precizări, în treacăt, despre raporturile fantasticului cu expresionismul şi suprarealismul prin intermediul elementelor onirice, apoi despre literatura poliţistă şi de aventuri ni se spune că finalizată logic, deşi cultivă uneori fantasticul, se diferenţiază net de acesta spre deosebire de literatura de anticipaţie ale cărei frontiere dispar uneori în raport cu fantasticul. E interesantă siguranţa cu care se afirmă că textele folclorice nu pot oferi (prin miraculosul care pare să le fie strictul apanaj) nici o pistă pentru fantastic. Folclorul e socotit ca existent într-un timp prea departe de noi şi creaturile lui nu pot interveni în viaţa noastră aşa cum o cere fantasticul. Zace aici o contradicţie. Vampirii nu sunt oare tot creaturi folclorice . Autorul se gîndeşte numai la zînele cele bune dar uită că androizii, mandragorele sínt de fapt fiinţe autonomizate de sursa lor folclorică, transformate în simboluri de sine stătătoare. Şi desigur prezenţa prea puţin vie a folclorului în spiritualitatea contemporană franceză explică această opacitate. Iată poate de ce, prin opoziţie, literatura română a reuşit să mai dea şi în acest secol, sau mai exact numai în acesta, pagini în care mitul şi legenda, superstiţia şi spaima să-şi găsească expresia modernă, transcrierea acută a fiorului şi ecoul exact şi puternic în cititor. Nuvelistica lui Pavel Dan, V. Papilian, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Minulescu (din Citiţi-le noaptea), Gala Galaction e o dovadă a viabilităţii în contextul contemporan a acestui filon, încheind lectura acestui dosar interesant Menţiuni şi opinii 1