Telegraful Roman, 1909 (Anul 57, nr. 1-142)

1909-06-11 / nr. 63

Nr. 63 ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 8 luni 8 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 8 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Sibiiu, Joi 11/24 Iunie 1909. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și inaerținnile si se adresesc Administrației tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor .I. Corespondențele si­n t adreseze Redacției „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articole nepublicați nu se înapoiază. Anul LVII. INSERȚIUNILE. Pentru odată 14 fil., — de două ori 24 fii., — de trei ori 80 fii rândul cu litere garmond. Un răspuns detractorilor lui Șagina. IV. In special Aron Florian avea obiceiul a folosi în corespondențele sale cu Ioan Maiorescu și cu alții, niște expresiuni atât de pornografice și triviale contra lui Șaguna, cari nici nu se pot reproduce. El avea ur­mătoarele motive personalissime, din cari purced toate clevetirile lui la adresa lui Șaguna: 1. Fiindcă a scris un abece­dar, pe care guvernul l-a respins, aprobând pe cel propus de Șaguna (și se știe, câtă animositate și ce ură înverșunată se deslănțue și în ziua de azi între autorii diferitelor abecedare, avem unele exemple triste!) 2. Fiindcă Florian aspira la postul de director general al școa­­lelor române din Ardeal, în care ca­litate funcționase Moise Fulea de la 1815 — 1850. Șaguna însă n’a voit să-i încredințeze lui această func­țiune. Astfel rămase Florian în Si­biiu fără ocupațiune „ca să taie frunză cânilor“, cum se exprimă in­tro epistola cătră Maiorescu (și va fi știut pentru ce n’o face!) 3. Florian era un spirit cu prea pronunțate porniri * spre indepen­dență în cugetare și acțiune, de aceea nu se putea nici­decum îm­păca cu ființa energică și atât de autoritativă a lui Șaguna. Dovadă, că după ce acesta s’a învoit la sfâr­șitul anului 1852 să-l pună redac­tor la „Telegraful Român“, Florian n’a rămas decât o lună de zile con­ducătorul acestui ziar. Cunoașterea acestor împreju­rări va dovedi oricui, ce temeiu se poate pune pe cuvintele și aprecie­rile lui Aron Florian privitoare la sentimentele și faptele lui Șaguna! Cine știe, ce va să zică judecata is­toriei, nu va putea invoca niciodată în sprijinul părerilor sale argumente scoase din epistole private, cari sunt atât de tendențioase și isvorăsc din cugetul preocupat al unor oameni invidioși. Mai departe colaboratorul „ Uni­rii“­ nu vrea să creadă, că Șaguna ar fi avut vre-un merit pentru ușu­rarea sorții țărănimii. Puțin im­­poartă, ce vrea sau nu vrea dânsul să creadă! Aci trebue să spunem însă, că dacă desființarea iobăgiei era decretata în principiu la 1848, aceasta nu înseamnă, că s’a și rea­lisat atunci! Abia la 1854 prin o patentă împărătească s’a pus în lu­crare împroprietărirea țăranilor și un mare noroc pentru Românii ar­deleni a fost, că lucrarea aceasta o conduseră funcționarii absolutis­mului, care ascultau de multe ori și cuvântul lui Șaguna. Intervențiile lui Șaguna în interesul satelor ro­mânești și a singuraticelor familii sunt atât de numeroase, încât ac­tele privitoare la aceste chestiuni urbanale ar da volume întregi. Po­porul, care își formează judecata, neinfluențat de inepții ziaristice, ca cele din „Unirea“ — a ținut minte acest lucru și l-a eternizat în nume­roase tradiții, împodobindu­i aminti­­rea în chip de recunoștință cu veșmân­tul poetic al fantasiei sale bogate. (A se vedea 3 frumoase tradiții publi­cate în foiletonul „Tribunei“ nr. 12 din 1909 sub titlul: „Șaguna și îm­păratul“ sau „ Cum s’a șters iobă­gia" ?) Cât de bun sfetnic al împăra­tului a fost Șaguna sau cât de mult îl știa prețul împăratul pe el, s’ar putea dovedi cu o mulțime de cazuri, din cari cităm, spre a nu întinde prea mult vorba, unul sin­gur: răspunsul, ce a dat împăratul în primăvara anului 1865 deputăției românești și despre care Barițiu scrie (vol. III, pg. 297): „ Acea laudă atât de semnificativă dată de cătră Maiestatea Sa metropo­­litului Andreiu în termini așa apodic­tici, se aude foarte rar din graiul unui monarh, d. ex. numai cătră un beli­­duce eminent sau cătră vre-un bărbat de stat cu merite extraordinare'"''. Daca a fost însă Șaguna sfetnic atât de bun al împăratului „pentru ce n’a contribuit — se întreabă colabo­ratorul „Unirii“ — să se împlinească așteptările Românilor după revoluție . “ Nu­mai e lipsă a stărui asupra absurdității acestei întrebări, fiindcă știe orice Român luminat, cât de mult a contribuit Șaguna la progre­sul națiunii române după 1850 și câte așteptări s’au împlinit, uneori numai grație stăruințelor lui nepre­getate. Cel mai frumos program național, (Febr. 1849) singurul, care ne prezintă pe toți Românii din monarhia austriacă, luptând împre­ună, e fapta lui Șaguna! Dar dacă această unitate și organizare poli­tică a națiunii române nu s’a pu­tut realisa nici atunci, nici mai târ­ziu, cauza e, că pedecile erau atât de multe și grele, încât înlăturarea lor trecea peste puterile oricărui muritor. Dacă nu s’ar fi găsit atâ­ția alți sfetnici ai împăratului, cari să dărâme tot ce punea Șaguna la cale în sfătuirile sale cu împăratul, dacă tunurile prusiene n’ar fi să­­mănat în 1866 la Sadowa și König­­grätz atâta moarte în rândurile ar­matei austriace, sdruncinând cu to­tul situația monarhiei, și dacă fruntașii Românilor ar fi urmat mai cu sinceritate sfaturile lui Șaguna — situația noastră politică poate că nu s’ar fi înăsprit atât de rău. * Fiindcă „Unirea“ pare a re­greta, că cultul lui Șaguna începe a se generaliza și a se răspândi și peste Carpați, reproducem aici niște aprecieri cari dovedesc, că frații de dincolo cunosc și știu prețui impor­tanța și mărimea lui Șaguna mai bine decât frații „uniți“ de aici. Profesorul Dobrescu, deși nu e Ar­delean, are totuși înțelegere dreaptă pentru adevărul istoric și îl exprimă fidel în aceste cuvinte: „Șaguna n’a reușit pe teren politic să facă din Români un factor de căpetenie, care să ia parte hotărâtoare la mersul trebilor. Și aceasta nu din vina lui. N’a reușit întâiu din cauza schim­bărilor politice și constituționale așa de dese și așa de repezi în monar­hia austro-ungară, așa că ceea ce cu multă trudă și caznă isbutia să câștige sau să construiască pănă în­­tr’un anumit moment, printr’o nouă schimbare, dintr’o zi la alta vedea cum să năruește, și atunci el se ve­dea silit să o ia din nou dela în­ceput și în împrejurări cu totul al­tele decât acelea, în care lucrase pănă atunci. Dar mai ales n’a reu­șit deplin din cauza unora dintre ai săi, cari fie din cauza îngustimii vederilor, fie din cauza invidiei și a răutății omenești, nu l-au price­put și nu l-au secondat. Om al re­alității, om practic prin excelență, Șaguna nu se lăsa condus de sen­timentalism sau de fantasme irea­lizabile, nu era de părerea, că, ori totul dintr’odată, ori nimic, ci era de părere, că Românii ardeleni să fie vecinie la postul lor, vecinii stră­­jeri neadormiți, sturcând oricărei clipe, oricărei zile, oricărei împreju­rări și maximul dar și minimul de folos, ce-i putea da, și lucrând în­totdeauna, ca ziua de mâne să a­­ducă mai mult decât cea de azi. Acei cari nu puteau înțelege că a­­ceasta e cea mai cuminte care și cea mai înțelepțească procedare, nu s’au dat înlături de a răspândi pe socoteala lui știri tendențioase, de a ridica în contra-i calomnii, acuzân­­du-l de rândut străinilor, de al lovi cu epitetul de trădător ‘al neamu­lui, tocmai pe el, care și sufletul și trupul și avutul și le-a închinat nea­mului românesc. Așa de departe merge uneori recunoștința omenească­“ (Conv. Lit 1908 nr. 12). Iar cu 30 de ani în urmă scria profundul cugetător Eminescu în „Curierul de Iași,“ astfel despre SA­ FOIȘOARĂ. > Activitatea literară a Metropolitani Andrem b. de Șaguna. (Urmare.) de Gr- Tulbure. Promemoria, — de care ne-am ocupat și a cărei ar­gumentație istorică, azi controversată din unele părți, deo­camdată nu o analizăm —, la 13 iulie 1850 Șaguna o tri­mite în mai multe exemplare tuturor factorilor politici din Viena. Broșura ajunge și în cercurile clericale sârbești, stâr­nind o senzație neașteptată și provocând o lungă și aprigă polemică ziaristică în țara întreagă. Ca un furnicar mănios s’au pornit atunci, din toate colțurile, dușmanii lui Șaguna, ca să-l împedece în realizarea sfintelor dorințe ale sale și ale poporului său. Intre dușmanii cei dintâiu erau, lucru firesc, coreli­gionarii sârbi, bunii noștri stăpâni bisericești, cari nu se puteau împăca cu gândul să piardă un însemnat număr de credincioși, împreună cu averile lor bisericești. Sforțările lor nervoase se cotropeau însă în fața adevărului istoric, pe care se sprijinea Șaguna. Nu mai puțin răutăcioși s’au arătat apoi sașii, vecinii noștri seculari pe cari atât de bine i-am slugărit și cari îndată ce au aflat intențiunile lui Șaguna, au pornit o con­tra acțiune prin broșuri și ziare. Așa, de pildă, Pester Lloyd*,1) într’o serie de articole înfățișează pe Șaguna ca ») V. Nr. 280-288 din a. 1850, un agent primejdios al ortodoxismului rusesc, iar celelalte ziare nemțești, prin fel­urite insinuațiuni, căutau să prezinte planurile lui în cea mai neagră culoare politică.3) Șaguna însă nu lăsa să treacă nimic, fără răspuns. Articolelor din Pester Lloyd li se răspunde energic într’o broșură anonimă — după părerea noastră scrisă, sau cel puțin inspirată de însuși Șaguna, — care apare la 1850 in Viena supt titlul: Die Rechte der romanischen Nation ge­gen die Angriffe der Sachsen, și în care atacurile sașilor sunt reduse la valoarea unor expectorațiuni cu șubrede te­meiuri. Iar insinuațiunilor, cari se debitau în alte ziare îm­potriva cauzei sale, Șaguna se reflectă, de cele mai multe ori scriind însuși în „Telegraful Român”, înființat la 1853 ca organ politic bisericesc. Intre protivnicii lui Șaguna și ai unzuințelor sale se înșira apoi biserica romano-catolică, și ceea ce cu durere trebuie s’o amintim, chiar și biserica românească de con­fesiunea greco catolică. Căpeteniile acesteia de asemenea priviau cu ochi răi tendințele de consolidare ale bisericii ortodoxe într’o metropolie independentă, probabil de teama, ca nu cumva o parte din credincioșii lor, în inima cărora trăia încă amintirea legii părăsite, să se reîntoarcă iarăși la sânul bisericii străbune, ale cărei forme de viață constitu­țională și altcum le puneau în vedere putința unei mișcări mai libere în afacerile bisericești. Dovadă, că pentru a-și apără interesele bisericești, cari li se păreau amenințate, în 5 Septemvrie 1850 episcopatul din Blaj așterne un me­morand la curtea din Viena, în care cere pentru biserica unită cu Roma o metropolie neatârnătoare. Acestei cereri s’a și satisfăcut într’un timp foarte scurt.1) Dar, cu toate că faptul acesta formă acum o nouă stavilă în calea lui Șaguna, totuși tactul și înțelepciunea, care-l caracterizează pe marele ierarh în toate lucrările sale, s-a impus, față de cei de un neam și de o limbă, o atitudine reală și conciliantă. Raportul de pace și înțele­gere, care l-a susținut totdeauna cu căpeteniile bisericii su­rori, uneori pare a se fi înăsprit într’un chip vrednic de luare aminte. Relevăm un caz, pentru că el a provo­cat o altă broșură a lui Șaguna, de cuprins politic, care a apărut supt titlul: Scrisori Apologetice, sau de apă­rare, ale arhiep. și metrop. Românilor de religia ort. răsărit, din Ardeal și Ungaria, Andrei Baron de Șaguna, Sibiiu, 1867, 72 pag. Cărticica aceasta cuprinde patru scrisori deschise ale lui Șaguna cătră metropolitul Alexandru Șuluțiu din Blaj, scrise din 11 Septemvrie 1865 pănă în 20 Februarie 1867, prin cari se apără în fața învinuirilor, ce i s’au ridicat din partea cercurilor bisericești din Blaj cu privire la atitudi­nea sa în cauza uniunii Ardealului cu Ungaria, pe urma căreia începuse a fi considerat, din partea unora, ca tră­dător al intereselor naționale. Șaguna însă, care eră tot­deauna în clar cu atmosfera politică, se desvinovățește cu demnitate, scoțând la iveală motivele ținutei sale față de voința împăratului, dar în acelaș timp afirmând, că toc­ 2) Cf. Dr. N­. Pușcariu, Mitropolia românilor ort., Sibiiu 1902, p. 69.­­ *) Cf. G. Barițiu, op. cit. II p. 655 și 737. — Tos. Bedeus v. Scharberg, Beiträge zur Zeit-Geschichte Siebenbürgens, von E. Frieden­­\els, II, p. 192 si urm,

Next