Telegraful Român, 1984 (Anul 132, nr. 1-48)

1984-01-01 / nr. 1-2

Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN TREPTE ÎN VIAŢA CREŞTINĂ (Continuare din pag. 1) care te-ai născut, sînt ale lui şi ale Creatorului universului, care işi rezervă stăpînirea asupra a ceea ce a creat şi vrea, prin taine, să ne înveţe că este. In etapa aceasta mintea omenească se zbuciumă, dar se şi limpe­zeşte. A treia etapă e a împlinirilor. După ce ţi s-au limpezit multe din cele ce te înconjoară, doreşti să te realizezi, să-ţi realizezi viaţa, potrivit cuvîntului Mîntui­­torului Iisus Hristos care a zis: „Eu de aceea am venit, ca lumea viaţă să aibă." De unde pînă acum ai primit, acum începi să şi dai. Intemeiezi o familie, ai copii, îi educi, scrii cărţi, iei parte la viaţa socială, creezi, construieşti, te asociezi la muncă şi la efortul colectiv încerci să fii un ins pozitiv în viaţă, să te rea­lizezi în armonie cu tine însuţi, în armonie cu credinţa ta, în armonie cu filozofia ta, cu siste­mul tău de gîndire şi cu sistemul tău de relaţii cu lumea şi cu Dumnezeu, în armonie cu toţi oamenii, şi în armonie cu socie­tatea vremii tale. Te realizezi, împlineşti viaţa, onorezi acel dar al lui Dumnezeu care a zis: „Eu sunt viaţa". — „Eu si­nt cel ce sînt“. Dînd sens vieţii, intrăm într-o existenţă cu sens, în siste­mul Celui ce este, şi care este veşnic. Aşa ne deschidem spre veşnicie noi înşine. Devenirea noastră e acum pe o treaptă su­perioară, credinţa noastră şi-a precizat întinderea. Pentru că, să ştiţi, suntem­ veşnici în măsura în care vrem să fim veşnici, suntem­ veşnici în măsura în care ştim că suntem­ veşnici. Dacă nu vrem şi dacă nu ştim, suntem­ pe din­afară, vom avea o veşnicie lip­sită de sensul creştin, aşa cum spune Sfînta Scriptură. Despre aceasta am vorbit în Pastorala mea de Crăciun din anul acesta. Nu ne pedepseşte Dumnezeu cine ştie cum, dacă nu intrăm în sis­temul lui de gîndire, ci ne lasă în afara sistemi.d^.. pa aceasta a devenirii întru fi­inţă creştină, teologia spune că e cea a poruncilor. Se află în această etapă cel ce împlineşte poruncile, modelîndu-se astfel după chipul lui Dumnezeu. Etapa a patra este etapa desă­vîrşirii. După ce şi-a găsit dru­mul în viaţă, omul vrea ceva mai mult, s-o facă şi mai frumoasă, s-o desăvîrşească, întegrîndu-se în perspectiva Mîntuitorului care a spus: „Eu de aceea am venit, ca lumea viaţă să aibă, şi mai multă să aibă“, s-o aibă din bel­şug. Tot Mîntuitorul a spus: „Fiţi desăvîrşiţi“, fiţi zei, fiţi extraor­dinari ,fiţi din neamul lui Dum­nezeu! Să nu ne sperie aceste cuvinte, căci în Scriptură scris este: „Eu am zis: Dumnezei sin­­teţi.“ Fiţi fiii lui Dumnezeu, În­drăzniţi să vă ridicaţi mai sus cu gîndul, cu sufletul, în aşa fel incit să vă plasaţi în chip desă­vârşit în sistemul de gîndire al lui Dumnezeu. Nu este imposibil. Mulţi reuşesc s-o facă. Nu este foarte greu. Trebuie doar un ero­ism al gîndului, un eroism al fap­tei, un eroism al îndrăznelii, une­ori de-o clipă, cum a fost erois­mul tîlharului de pe cruce care şi-a cerut iertare pentru păcatele lui, în ultima clipă, şi a primit răspunsul: „Astăzi vei fi cu mine un rai!“ în Pateric, o apoftegmă spune: „De ar voi omul, de dimi­neaţă până seara poate ajunge la măsura dumnezeiască.“ Trebuie doar să dorim să fim buni, să facem în aşa fel, incit în toate ale noastre să predomine: bună­tatea, mila, răbdarea, dragostea. „Din aceasta vor cunoaşte oame­nii că sinteţi ucenicii mei — deci că sinteţi desăvîrşiţi — de veţi avea dragoste între voi.“ Cineva ar putea spune însă: bine, dar pentru a parcurge aces­te etape va fi trebuind o pregă­tire deosebită. Nu! Oricine se poate înscrie în aceste eta­pe, în măsura în care îşi stator­niceşte credinţa în Dumnezeu. In măsura în care şi-a statorni­cit credinţa în Dumnezeu, se duce duminica la biserică şi-şi face toate rînduielile tradiţiona­le, se înscrie cu linişte sufle­tească în toate aceste etape, pî­nă la etapa desăvîrşirii creştine. Nici o profesiune nu împiedică viaţa spirituală, tot aşa cum viaţa spirituală este la îndemî­­na oricui. Sfinţii Părinţi cei mai înaintaţi în viaţă duhovnicească ne spun: se poate trăi viaţa spirituală avînd pe Iisus Hris­tos în minte, şi zicînd doar atît: „Doamne, Iisuse Hristoa­­se, miluieşte-mă pe mine pă­cătosul“, în orice împrejurare a vieţii. Poţi ajunge la desăvîrşire numai cu aceasta, încolo să-ţi faci datoria în munca ta şi in toate răspunderile pe care le ai în viaţa de familie, şi în viaţa de toate zilele. Nu e nevoie deci neapărat de condiţii spe­ciale pentru ca să parcurgi eta­pele vieţii creştine. Am citat la început dintr-o poezie a lui Eminescu. Aş fi ten­tat să reiau ultimele două ver­suri din cele patru. Ea începe: Cu mîine zilele-ţi adaogi Cu azi viaţa ta o scazi, subînţelegînd desigur tristeţea implacabilei treceri. Căci, în fapt, cu cit adaogi, cu atita scazi din viaţă. Din oricare unghi ai pri­vi-o, tot trecere este. Dar ulti­mele două versuri introduc un sentiment de echilibru: Şi ai cu toate astea-n faţă De-apururi ziua cea de azi. „De-apururi" în prezent. Rea­litatea noastră imediată e pre­zentul. Ajungînd pe treptele cele de sus ale desăvîrşirii creştine, realizăm un „azi" armonic, se­nin, liniştit. Cu acest azi trecem şi dincolo, cînd ajungem să tre­cem. Fiinţa noastră s-a rotun­jit pînă la asemănarea cu Dum­nezeu: ea şi-a asumat eternita­tea, viaţa în Dumnezeu. Devine fiinţă în Fiinţă. Şi nu se mai teme de moarte, fiindcă moartea a fost — cum zice Sfîntul Pavel — desfiinţată. Trecerea biologică e o întoar­cere întru cele din care s-a al­cătuit existenţa biologică. Din ce a venit, întru aceea se întoarce, şi fiinţa spirituală se în- Fiinţa care i-a dat naş­tere, viaţa la Viaţă, unde se va aşeza să fie intr-un veşnic pre­zent, netulburat mai mult de vreo devenire, de vreun ieri izvorît din taine fără ferestre, de vreun m­ine ascuns în alte taine. „A­­tunci vom cunoaşte“ (I Cor. XIII, 12). Aşa, etapele vieţii spirituale, luminează etapele biologice şi le dezbracă de tragicul în care sunt îmbrăcate, cînd sunt lăsate numai la realitatea şi dimensiu­nile lor. Din această perspectivă a de­venirii ar trebui ca, la acest mo­ment de bilanţ, de sfîrşit de an vechi şi de început de an nou, să ne facem noi înşine o veri­ficare a sufletelor noastre. Sîn­­tem noi pe vreuna din treptele acestei deveniri? Facem noi efor­tul unui progres spiritual de la o zi la alta, de la un moment la altul, aşa încît să ne ştim pe una din aceste etape, în perspectiva celorlalte? Această întrebare tre­buie să ne-o punem cu prilejul unei zile ca aceasta. E zi de bilanţ pentru întreprin­deri, pentru instituţii; de ce n-ar fi şi zi de bilanţ pentru sufle­tele noastre? Dacă ar fi să-mi pun eu însumi cîteva întrebări de bilanţ, m-aşi întreba, în pri­mul rînd, cîte oare din cuvin­tele mele, semănate aici în ca­tedrală au căzut pe pămînt bun? Cîte au rodit? Cîte oare au schimbat măcar cîteva inimi? Cîte au întors măcar pe cîţiva de la păcat la virtute, de la o cale întunecoasă, la o cale lu­minoasă? Am convingerea că multe au căzut pe pămînt bun şi mă rog lui Dumnezeu să fie aşa. Dacă ar fi să-mi pun întreba­rea în legătură cu bilanţul Epar­hiei, ar trebui să vă spun că am încheiat anul acesta cu realizări frumoase, atît în domeniul gos­podăresc, cît şi în cel duhovni­cesc. Am dat o atenţie deosebită tipografiei ctitorită, după cum se ştie de Şaguna, utilînd-o cu ma­şini noi, am acordat ajutoare bi­sericilor care nu au suficiente mijloace materiale ca să poată fi restaurate, să-şi poată reîn­noi pictura, sau să-şi poată face pictură din nou, am sfinţit ma­rea catedrală de la Sf. Gheorghe care de 40 de ani aştepta să fie terminată şi am sfinţit-o împreu­nă cu P. F. Părinte Patriarh, în vara anului care a trecut. Am reuşit, cred, să revitalizăm con­ştiinţa preoţească a preoţilor noştri, aşa încît nu avem deci prea puţine cazuri de indiscipli­nă. Preoţii noştri îşi intră din ce în ce mai mult în misiunea şi în vocaţia lor preoţească, şi aceasta este una din marile bu­curii cu care încheiem anul aces­ta care trece. Cu aceasta aş vrea să închei, dar nu înainte de a spune măcar două cuvinte şi despre cel pe care îl aminteşte Biserica noas­tră astăzi, şi anume Sfîntul Va­sile cel Mare. De ce îl aminteşte Biserica as­tăzi? Pentru că a murit la 1 ia­nuarie, în anul 379, în Cezareea Capadochiei, unde era episcop. S-a numit Vasile cel Mare, apelativ care s-a dat la foarte puţini Sfinţi în Ortodoxie, iar dacă ne întoarcem spre istorie, în istoria poporului nostru, nu­mai Ştefan cel Mare s-a bucurat de acest apelativ: „cel Mare". Ce va fi făcut Sfîntul Vasile pen­tru ca tradiţia creştină să-l bo­teze „cel Mare"? Trei lucruri putem reţine din viaţa şi activitatea lui: Intîi, a avut o atitudine fermă în ceea ce priveşte relaţiile din­tre săraci şi bogaţi, în ceea ce priveşte proprietatea, în ceea ce priveşte impozitele, în ceea ce priveşte apărarea oamenilor să­raci de abuzurile celor bogaţi. A scris despre acestea pagini extraordinare. Critica lui socială nu e cu nimic mai prejos de a modernilor. Pacea socială, în gîndirea sa, nu putea fi realiza­tă deci pe dreptatea socială. Nimeni ca el n-a condamnat pro­prietatea privată, discriminările, inegalitatea, abuzurile. Numin­­du-l „cel Mare" Biserica şi-a afir­mat şi ea opţiunile sociale, în faţa puternicilor vremurilor tre­cute. In al doilea rînd, a întemeiat o seamă de instituţii de caritate, case pentru bătrîni, case pentru întreţinerea copiilor orfani, pen­tru văduve, pentru călătorii fără domiciliu. Transformase oraşul Cezareea Capadochiei într-un fel de orfelinat, de sanatoriu extra­ordinar, în care toţi nefericiţii lumii, toţi oropsiţii soartei gă­seau adăpost gratuit. Sf. Vasile cel Mare nu făcea altceva, zil­nic, deci să ţină cuvîntări în biserici, să se deplaseze pe te­ren, la marii bogaţi, ca să ceară bani pentru întreţinerea acestor nenorociţi. Ii întreţinea pe toţi cu banii lui, cu bani din co­lecte, şi cu ajutorul călugărilor şi călugăriţelor care făceau ser­viciile interioare. A fost o in­stituţie extraordinară, şi gîndi­­ţi-vă că ne aflăm în secolul al IV-lea. Instituţia s-a numit, după numele său, Vasiliadă. Biserica s-a afirmat prin el şi prin urmarea exemplului său — căci a fost urmat în toată lu­mea — ca fiind de partea săra­cilor, a celor umili, a celor în nevoie, urmînd pilda lui Hristos care a venit să slujească şi nu să I se slujească. Al treilea lucru extraordinar care ne-a rămas de la el, a fost o nouă organizare a monahismu­lui. El ne-a dat Regulele mari şi Regulele mici pentru organiza­rea monahismului care, de la el pînă azi, rămîne organizat după regulile lui. Toate regulile ulte­rioare, din Răsărit şi din Apus, s-au orientat după el şi i-au păstrat principiile generale. In fond, tot monahismul creştin este bazilian. Aceste trei lucruri, bineînţeles în afară de opera lui teologică , a scris un extraordinar tra­tat Despre Sf. Duh, fiind şi mare teolog, prieten de altfel cu alţi doi mari teologi, Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nazianz — i-au binemeritat supranumele de „cel Mare" şi pomenirea lui la 1 ianuarie, în calendarul creştin ortodox. Este cunoscut răspun­sul pe care l-a dat prefectului Modest care îi reproşa că îi vor­beşte cum nu i-a mai vorbit nici un episcop: — „Se vede că n-ai mai întrunit nici un episcop!" Adică un episcop adevărat. El a fost adevărat episcop, creştin adevărat şi om adevărat, puritatea pe care le ai în tine însuţi. La Botez, Iisus Hristos se arată drept puritatea absolu­tă, care din iubire îmbracă, din nou, haina smereniei. „Lasă acum, că aşa se cuvine să împlinim toată dreptatea" (Matei 3, 15), îi spune lui loan care ezită să-l boteze. Astfel, se arată solidar cu toţi oamenii căzuţi în păcat, pentru a comunica cu ei ca un frate. Dacă Dumnezeu s-ar izola în măreţia lui divină, cine din­tre oameni ar îndrăzni să se apropie de El sau cine ar avea cutezanţa să se asemene cu El?! Chipul Mîntuitorului de la Botez fiind pentru noi un model su­blim, ne oferă posibilitatea do­­bîndirii unei vieţi creştine în­dumnezeite. După o tradiţie de veacuri, păstrată cu multă grijă în Orto­doxie, icoana Botezului ne înfă­ţişează pe Mîntuitorul călcînd şi distrugînd în apă zapisul lui Adam. înşelat de diavol, cel din­ţii om îşi semnează pe acest în­scris sentinţa morţii. Căderea lui în păcat a adus cu sine o ca­­tastrofă în existenţă, cunoscută cu numele de moarte sau nimi­cire. Moartea înseamnă biruinţa răului asupra binelui, a haosu­lui asupra cosmosului, a nonsen­sului asupra sensului. Deşi este numai un accident în creaţie, moartea poate fi privită drept o surpare a existenţei. In mod si­gur, omul prin el însuşi nu are cum să-şi recapete nemurirea, fără de care viaţa lui nu are o orientare spre divin. Dumne­zeu, însă, nu lasă ultimul cuvînt nonsensului, alienării, suferinţei şi morţii. Venind în lume, El redă acestei lumi lumina, îndru­­mînd-o în direcţia frumuseţii dintîi. „In El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1, 4), ne spune sfîntul Evanghelist loan. „Lumina alungă întuneri­cul, iar viaţa nimiceşte moar­tea", va zice şi Sfîntul Grigore de Nyssa, comentînd cele dina­inte. Sălăşluirea pruncului Iisus în peştera din Vifleem, în miez de noapte, la întrupare, are sem­nificaţia pogorîrii lui Dumnezeu în inima creaţiei. In această peş­teră are loc, mai întîi, preface­rea întunericului în lumină. O semnificaţie de acelaşi fel are şi ruperea zapisului lui Adam în Iordan. In Sîmbăta Mare, într-o stihiră se cîntă: „Tu ai coborî pe pămînt pentru a-1 mîntui pe Adam, dar negăsindu-1, o Stăpî­­nire, Te-ai dus să-l cauţi în iad". Icoana învierii în Ortodoxie, precum se ştie, este intrarea triumfătoare a Mîntuitorului în iad. Ruperea zapisului anticipea­ză această biruinţă şi nu este altceva deci eliberarea lui A­­dam din întuneric, deodată cu distrugerea puterilor demonice. Pîndită de moarte, viaţa nu poa­te să aibă un sens adevărat. Eliberarea deplină din cătuşele morţii va fi conferită de către Mîntuitorul oamenilor doar cu prilejul morţii şi al învierii Sa­le. Botezul, însă, prin cufunda­rea şi ieşirea din apă, prefigu­rează această moarte-înviere. Cînd Dumnezeu se jertfeşte pe lemnul Crucii, El face acest lu­cru pentru ca omul să poată trăi etern în El. Dar acest sens aparţine, deopotrivă, jertfei de pe Golgota şi Botezului în Ior­dan. Viaţa omului însăşi devine, astfel, o valoare supremă. E via­ţa pe care creştinii trebuie s-o apere, ca pe cel mai de preţ bun, în lucrarea de rezidire a omu­lui, Mîntuitorul nu are în vede­re numai descătuşarea în el a unor puteri spirituale, ci o re­staurare integrală, care se refe­ră, în acelaşi timp, la suflet şi la trup. Fiind o unitate organică de spirit şi fizic, omul se cuvi­ne în întregime să fie iarăşi cu­rat. Acest lucru ni l-a arătat tot Mîntuitorul intrînd cu trupul în apele Iordanului. Păstrînd dis­tincţia cuvenită dintre suflet şi trup, dintre spirit şi fizic, viaţa se descoperă ca o comuniune reală cu Dumnezeu. Legătura ei este tot atît de firească cu ce­rul ca şi cu pămîntul. Ea se sprijină puternic de Dumnezeu, dar este deplin ancorată în rea­lităţile lumii. De aceea şi sensul vieţii priveşte atît zborul spre înălţimi, cît şi bucuria curată de a petrece pe pămînt. Astfel, a trăi cu sens înseamnă a avea fericirea de a crede, a nădăjdui în Dumnezeu şi a-L adora, dar şi fericirea de a trudi cu trupul, a munci cu mintea, a iubi şi a fi iubit, a înţelege şi a merita viaţa şi pîinea şi numele de Om. A spori în sensul divin al vieţii înseamnă, de asemenea, de a te afla în comuniune cu îngerii şi cu sfinţii, împăcat cu conştiinţa, cu misiunea şi cu îndatoririle tale de fiu al lui Dumnezeu şi frate a lui Hristos, dar totodată de a te afla faţă în faţă cu se­menii tăi, drept, îndatoritor şi folositor, dorind să fii bun şi cu­rat sufleteşte, capabil de devo­tament, de răbdare, de iertare, de sacrificiu şi de eroism. Am afirmat, mai înainte, că apele creaţiei, întunecate şi pîn­­gărite de cădere, sînt un simbol al morţii şi al asupririi demoni­ce. Firea zidită, însă, aşteaptă în suspinuri izbăvirea, pe care i-o aduce Mesia, dar i-o aduce şi Sfîntul Duh, arătîndu-se „în chip trupesc ca un porumbel" (Luca 3, 22). Coborînd din nou peste ape, Duhul face ca apele să-şi recapete sfinţenia, iar prin ele viaţa să se dezvăluie aşa cum Dumnezeu a voit ca ea să fie dintru început. Datorită ope­rei divine restauratoare, viaţa în întregime ajunge un răspuns către Hristos. In acest răspuns, toată creaţia devine, încă oda­tă, mărirea lui Dumnezeu, mij­locul arătării Sale, epifania Sa. Viaţa şi creaţia sunt încununate împreună cu una şi aceeaşi au­reolă a numelui Fiului lui Dum­nezeu. Cuvintele pe care le rosteşte Tatăl: „Tu eşti Fiul Meu cel iu­bit!" alcătuiesc descoperirea su­premă din ceasul Botezului. Gra­ţie acestora recunoaştem în chi­pul Celui ce intră în rîul Iorda­nului pe însuşi Fiul lui Dumne­zeu. In Om vedem pe Dumne­zeu. Dumnezeu a venit în lume, luînd înfăţişare omenească, pen­tru a ne împărtăşi ceva care nu aparţine deci lui Dumnezeu: viaţă veşnică. E vorba despre viaţa care poate fi numită şi sfinţenie. In Apocalips se spune că unul singur este sfînt: Iisus Hristos-Domnul (Apoc. 15, 4). Numai El are în sine viaţă veş­nică. Puterea, înţelepciunea sau bunătatea lui Dumnezeu pot afla analogii în viaţa omenească, dar sfinţenia nu-şi găseşte nici o analogie. Ea este „cu totul alt­ceva", ea este din altă lume. Cu toate acestea, Dumnezeu ne porunceşte: „Fiţi sfinţi!" Nu în­tr-o lume viitoare, ci în lumea aceasta. Posibilitatea de a fi sfinţi şi de a primi viaţa veş­nică, încă de pe pămînt, există aşadar. Ea ne este dată în Fiul Omului, în care noi vedem pe Fiul lui Dumnezeu. A ne împăr­tăşi de sfinţenia lui Hristos (Evrei 12, 10), aici pe pămînt, este tot una cu a dobîndi o viaţă dumnezeiască, viaţa veşnică. Din cuvintele Tatălui recu­noaştem în Om pe Dumnezeu, dar din cuvintele Fiului, rostite în alte împrejurări, recunoaştem în Dumnezeu valoarea omului. Astfel, Mîntuitorul ne spune: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi încă din belşug" (Ioan 10, 10). „Mai mare dragoste de­cit aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi, ni­meni nu are" (Ioan 15, 13). Iată cum viaţa omului apare drept o valoare absolută pentru Dum­nezeu însuşi. Omul nu este un mijloc pentru Dumnezeu, ci un „alter-ego" al Său, este priete­nul Său. Din Evanghelie aflăm că, la întrupare, Fiul lui Dum­nezeu vine la „ai Săi" (loan 1, 11). Tot la „ai Săi" vine şi la Iordan. Dorinţa Lui este să-i tre­zească la o viaţă nouă, dumne­zeiască, făcînd din păcătoşi sfinţi şi din vameşi apostoli. De la persoanele umane Dumnezeu aşteaptă un răspuns liber, un răspuns plin de iubire, aşteaptă un consimţămînt la o lucrare teandrică. Nu ne putem închipui o apreciere mai mare acordată vieţii omeneşti. Ne iubim viaţa în sensul în care Dumnezeu în­suşi ne-o iubeşte şi ne-o apă­răm în sensul în care Dumnezeu însuşi ţine să se descopere prin ea. Viaţa noastră este o epifa­­nie a lui Dumnezeu. In acest fel înţelegem adevărul că apăra­rea vieţii este un principiu ab­solut în creştinism. Botezul Domnului... (Continuare din pag. 1) Nr. 1—2/1984

Next