Tribuna, august 1888 (Anul 5, nr. 174-197)
1888-08-05 / nr. 177
Anul V * 1 Sibiiu, Vineri 5/17 August 1888 Nr. 177 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/ an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1U an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 4 August st. v. Oareşicare sensaţiune a produs „Tageblatt“ din Bucuresci cu scirea, că trupele române ar putea primi ordinul, de a întră în Bulgaria. în cele mai multe ziare, prelunga sensaţiune se observă lipsa credinţii în posibilitatea unei eventualităţi de felul acesta. Nici nu e mirare, că scriea despre o eventuală intrare de trupe române în Bulgaria, pusă pe aripile publicităţii de un chiar dintreziarele din Bucuresci de mai puţină importanţă, întimpină atât de puţină credinţă. Este cea mai nouă scrie între toate câte s’au putut auzi şi ceti dela urzirea cestiunii bulgare încoace, pentru că anunţă eventualitatea celei mai noue rase, în care ar ave se între cestiunea bulgară, piarele maghiare, tipărite unguresce şi nemţesce, se miră şi ele de scrrea aceasta sensaţională. Mirare rnsé, că nu se silesc într’ atâta a o desminţi, cât mai vârtos a face ridicoli pe Românii din România cu vanitatea lor, de a juca şi ei un rol în cestiunea orientului. Modalitatea aceasta de combatere este suspectă. Privită mai deaproape, îl pune pe om pe gânduri şi provoacă într’însul, dacă nu credinţa, cel puţin temerea, că scirea din cestiune nu va fi fără leac de simbure. Căci iată cum am putè resona: Scirea, că trupele române ar putea primi ordinul de a întră în Bulgaria, n’a apărut în public venind printr’o ușe oficială, nici măcar oficioasă. Ea a întrat printr’o ușe laterală mai puțin băgată în seamă. Este aceasta titlu deajuns a nu ’i se da crelément? De când s’a ivit, n’a fost desavuată sau desminţită cu toată hotărîrea, cel puţin, pe cât seim noi, nici combătută, decât persiflată dejiaristica maghiară. Aceasta însă încă nu justifică necredinţa absolută şi fără de nici o reservă. Pentru că trebue băgat bine de seamă, abstrăgend, că vorba este de o posibilitate, nu se scrie, că România din propria ei putere şi din inițiativa ei proprie ar avea să intre cu putere armată în Bulgaria. împregiurarea aceasta nu se expune presa maghiară ridicolului, când aiurează cu halucinațiuni de vanitate, de ilusiuni, de evaluarea exagerată a puterilor sale. România numai cu mandat european, cu alte cuvinte, la ordinul puterilor mari ar avea să între în Bulgaria. Oari cine are să îndeplinească ceva la ordinul altora, nu poate fi invinuit nici de vanitate, nici de ilusiuni, nici de evaluarea exagerată a puterilor sale. Poate că România însași, venind în posițiunea, de a primi dela puterile mari europene mandat pentru Bulgaria, s’ar gândi, că îi vine ori nu-ș i vine la socoteală să primească mandatul. De altă parte iarăși, tot dânsa ar trebui bine să cumpănească, dacă la o astfel de eventualitate ar fi în stare să refuse ? Cât ne privesce, noi n’am dori României un astfel de mandat. România este un stat cu mult mai tiner și are cu mult mai mult de lucrat în interiorul său, decât să-și poată permite luxul cu intervențiuni înarmate înafară și mai ales preste Dunăre în Bulgaria. Să nu ne pripim însă cu judecata asupra unei eventualități, care a apărut poate înainte de timp în public. Să aşteptăm până atunci, pănă când cestiunea intervenției României în Bulgaria va fi în toată forma pusă la ordinea zilit. Znaristica maghiară de altă parte ar fi bine să nu fie așa darnică, când e vorba de apostrofări necalite. Cu deosebire ,Pester Lloyd ar trebui să-şi aducă aminte, că a mai păţit-o cu Românii din România. La 1877 scria cu multă sumeţie, că Românii trecând Dunărea, făceau bine dacă lăsau puşcile acasă, ca să poată fugi mai uşori, şi în cele din urmă tot „P. Lloyd“ a trebuit să înregistreze smerit victoriile strălucite ale Românilor, admirate de toată lumea. Preste tot sunt curioşi oamenii de la presa maghiară. Ei de o parte adeseori te asurzesc cu cântecul, că recunosc interesele comune ale elementului român cu ale elementului maghiar, dar’ de altă parte nu lasă să treacă nici o ocasiune, în care să nu-’şi arete arama faţă cu elementul român din patrie şi afară de patrie. Se vede, că au o ideă de tot originală despre modul de a câştiga simpatiile vecinilor. Poate că aceasta este şi causa, că haristica maghiară vede numai vanități, ilusiuni, evaluări exa-Hedviga. Ascultă mă cu sânge rece! Tinerul conte mă iubesce și încă cu toată seriositatea, dar’ liniștea părinților îmi e sfântă, niciodată nu voiu ceda deci rugării lui, dacă voesc, ca lumea să nu me timbreze cu numele de „nerecunoscătoare“. Eu voesc să sacrific iubirea, care nu o neg datorinţii. Rudolf. Tu îl iubesci? Drace! Hedviga. Da! Eu îl iubesc, din mică copilărie e îndatinată inima mea cu acest sentiment sfânt, aceasta nu-mi poate lipsi ca şi respiraţiunea, nimic, nici chiar moartea nu m’ar pute sili să abdic de acest sentiment. Rudolf: Şi totuşi tu vrei să fii agerate de puteri, trădări şi gravitări înafară etc., la alţii, şi toate virtuţile civice numai la elementul maghiar. Nu poate surprinde pe nimenea aşadară, că foile maghiare şi scriea din „ Tageblatt“-ul bucurescean o folosesc pentru a apostrofa cum le place lor pe Români, fără a-şi da seamă, dacă fac bine ori fac rău când urmează astfel. FOIŢA „TRIBUNEI". Hedviga. (Dramă în trei acte, de Teodor Körner). (Urmare.) Scena XI. Rudolf. (Singur). Cu car© îţi poţi cerca fericirea ta mai departe? Hai Dacă te-am înţeles bine! Omule, nu mişcaţi tigrul pănă doarme, căci se poate trezi. Scena XII. Rudolf. Hedviga. Hedviga.. Au plecat. Rudolf. Da! Hedviga. Nu scii încotro? Rudolf. Cătră Werneck. Acuma lasă-mi să plece ori să stee, ce ne interesează pe noi? Spune-mi ce a fost acea scenă, când am întrat în sală? Ce te-a mişcat aşa repede la mărturisirea iubirii taie? Vorbesce! Mult îmi pasă mie de pronunciamentul lui, eu mă aflu iarăşi în lupta, din care am scăpat, tu singură eşti, care mă mai ţii sus şi tare. Hedviga. Eu sunt îndatinată a vorbi numai în limba dreptății şi a sincerității. Eu sciu, că pentru tine ar fi mai de dorit amăgirea decât purul adevăr, dar’ nu pot înşela încrederea ta. Rudolf. Ce să fie asta , Hedvigă ? mea ? Hedviga. Da! Vreau să fiu a ta! Să fiu soția ta fidelă și aceasta fidelitate o voiu păstra pănă ce durerea mută a iubirii va desface sufletul în ultima luptă. Rudolf. Ha! Tristă amintire va fi aceasta în peptul meu! Eu nebunul visam de fericire! Vino încoace tu ultimă credinţă a umanităţii! Lumii! Suntem amândoi în curaj, tu ’ţi-ai perdut jocul! (Ese repede). Hedviga. Rudolf! încotro!? D-`jeule! Te conjur! (După el). Scena XIII. (Pădure). Zanaretto. Lorenzo. Bandiţi. Zanaretto. Rudolf încă nu se vede, dar’ credeţi-’mi, că nu o să rămână mult. Unul dintre cei mai distinşi fruntaşi din munţii apuseni ne trimite spre publicare următorul articol, pe carel-a scris sub impresiunea adunării generale din Abrud. Ca completare a rapoartelor noastre publicate în numerii trecuţi, îl publicăm şi pe acesta fără alt comentai’, decât acela, că ne-am bucura şi noi, dacă urmările vor arăta, că stimabilul scriitor n’a fost prea optimist în aprecierile sale: „S’a ţinut şi adunarea generală a „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român din Transilvania“, — în acest an în capitala munţilor apuseni, — şi după ce am petrecut cu atenţiune atât rapoartele publicate în ziarele noastre naţionale, cât şi în cele maghiare, bine, este ca acum să ne dăm seamă noi de noi atât asupra mersului desbaterilor, cât se decise a cumpăra preţul vieţii sale cu pumnalul ucilător de bandit, noi totdeauna am fost tare confidenţiali, scia întreagă istoria bisericii sale. Lorenzo. Ei! Să auzim dară! Zanaretto. Ascultați. El rămase de timpuriu orfan, marchisul era epitropul său și’l trimise prin școale înalte. într’aceea diavolul lăcomiei îi propusese tutorului un plan infernal, care pe mine, ca bandit, mă face să roșesc. El lăcomi la banii pupilului seu. Deci declară publice, că ar fi descoperit un complot periculos, pupilul seu e membrul conjuraţiunii, şi-a aflat epistolele şi îşi ţine de datorinţă, deşi cu inima frântă de durere, o acusa pe pruncul orfan al amicului cu lesa maiestate. Aceasta se şi întâmplă. Epistolele, care fuseseră scrise chiar de marchisul, condamnară pe inocentul băiat, pentru că valora puţin faţă cu jurămintele tutorului seu. Inocentul fu deci condamnat, declarat de infam; cu bunurile „celui mult stimat“ premiă patria amăgită pe mult preţuitul salvator, pe marchisul. Lorenzo. Dacă nu mă înşel, cată-mi vine pe colo! Zanaretto. El e! Retrageţi-vâ, nu trebue să ne afle încă. Scena XIV. Rudolf, (singur.) Ce baţi cu aşa violenţă, inima mea ? De ce tremură paşii mei ? De ce ochii îmi stau ţintiţi spre o singură di REVISTA POLITICA. Sibiiu, 4 August st. v. Când Maiestatea Sa Monarchul a dispensat prea graţios pe generalul de artilerie, baronul de K h un, de la postul seu de comandant al corpului de armată din Gratz, erau mulţi, care credeau, că generalul părăsesce acel post spre a se dedica unei misiuni mai înalte, şi în aceasta credinţă îi intăriau şi cuvintele din autograful împărătesc, că generalul se pune în disponibilitate „cu reserva unei aplicări în altă parte.“ După cuvintele, pe care le-a adresat însă noul general de corp din Gratz, baronul Anton de Schö nfeld, corpului oficeresc din Gratz, nu mai încape îndoeală, că baronul Kuhn a ajuns în disgraţia cercurilor preaînalte, şi demonstraţiunea ce oficerii din Gratz au inscenat-o cu prilegiul banchetului arangiat în onoarea generalului Kuhn a displăcut în acelea cercuri. Archiducele Albrecht, ca inspectorul suprem al armatei,şi-a exprimat regretul faţă cu acelea demonstraţiuni şi comandantul de corp, baronul de Schönfeld, a fost autorizat să declare, că Maiestatea Sa nu va participa la manevrele din estan ale acelui corp tot din causa acelor demonstraţiuni. în acelaşi timp a fost transferat din Gratz la Bosnia brigadierul, generalul Ludovic Schwitzer, cavaler de Bayersheim, şi aceasta măsură încă se aduce în legătură cu cunoscutele demonstraţiuni. Abstracţie făcând dela împregiurarea, că disciplina şi spiritul ce trebue să domnească într’o armată nu permit manifestaţiunile sgomotoase, acelea au fost de astădată o lipsă de tact şi potrivite, de a da prilegiu la interpretaţiuni false chiar şi din partea străinătăţii. Credem, că măsurile, oricum destul de domoale, ce s’au luat din acest incident, vor fi înţelese de cătră toţi oficerii armatei noastre şi, după cât cunoascem noi spiritul ce domnesc. In aceasta armată, sântem siguri, că manifestaţiuni de felul celor dela Gratz nu se vor mai repeta. Organul episcopului Strossmayer, „Obzor“, raportează despre paşii ce s’au întreprins la nunțiul Galimberti, spre a interveni în contra lui Strossmayer, că aceia au fost hotărât respinşi. Nunţiul a declarat, se zice, că Lorenzo. Locuința sa e aici în pădure, prin urmare trebue să dee încoace când va veni din castel. Zanaretto. Pentru mine tot e ceva neexplicabil! Cum a cutezat să treacă graniţa, când pe capul lui e pus premiul de 1000 zechini şi portretul lui atârna de furci în Fiume, ba trăesce în linişte, ca şi când nu s’ar fi încălflit hangerul seu în o mulţime de inimi omenea ci! Cum a sosit totuşi în acestea ţinuturi. Lorenzo. Se afla în Rialto. Noi făcusem un plan asupra marchisului şi pumnalul nostru ar fi fost plătit bine, dar’ la ai noştri le lipsia curagiul şi plăcerea de ucidere, pentru că inimicul era bine păzit şi întărit. Atunci pe neaşteptate păşesce Rudolf în mijlocul nostru (fând, că el va lua asupră-’şi aceasta comisiune, ca o probă, și apoi să’l primim în banda noastră. Zanaretto. Da! îmi aduc aminte,i se concredii comisiunea şi în aceeaşi noapte fu ucis marchisul. Lorenzo. Ca recompensă n’a primit nimic, dar’ pare că aud jurământul crâncen ce a făcut, de a ucide pe ori care ar cuteza să-’l împedece în continuarea răsbunarii sale, căci marchisuli-a fost ipotecat şi în altul au ar avea plăcerea să-’şi sângereze pumnalul. Zanaretto. El e urmaşul unei familii de posiţie înaltă, era încă băieţandru când lumea catolică cunoasce îndestul sentimentele episcopului şi nunţiatura nu se află îndemnată a raporta sfântului părinte în aceasta afacere. Despre situaţia politică după intrevederea împăraţilor scrie „Kreuzzeitung“ . Nu mai încape îndoeală, că în conducerea politicei Ţarului a întrat o schimbare. Cestiunea bulgară s’a luat oficial dela ordinea 4*1 ni- O eventuală consultare a lui Bismarck cu Kálnoky și cu Crispi asupra cestiunii bulgare are numai o Însemnătate academică. Giers cu anevoe va asista la aceasta consultare. împărtășirea ziarului „Times“ despre pertractările iminente ale lui Bismarck cu Giers în privinţa întrunirii unui congres, e acum cel puţin prematură. Congresul a eşit din orice perspectivă, după ce Ţarul e hotărît a nu se amesteca în lucrurile Bulgarilor. Toate rapoartele ce vin la cabinetul Ţarului arată, că poziţia Coburg-ului e nesigură. Serios însă nu s’ar pută afirma, că ţinta tuturor domnitorilor ar fi asigurarea păcii neîntrerupte, din contră Rusia recunoasce numai, că străbaterea la Constantinopol prin Bulgaria ar reuşi prea neavantagios din punct de vedere politic şi militar şi că spre ajungerea scopurilor sale ș i-ar trebui o mutare a terenului de pregătire şi o altă constelaţiune politică, decum îi oferea fi Europa. Singur numai în Francia pot lucrurile să se întoarcă spre résboiu, dar’ acolo se vor feri oamenii de aceasta, după ce se scie, că e o speranţă deşeartă, de a mai conta la alianţa Rusiei, „Asociaţiunea transilvană“ şi asupra spiritului, de care a fost conduşi factorii dătători de ton în aceasta adunare a inteligenţei române, şi mai ales asupra resultatului moral şi material al aceleia. Deja prima convenire a membrilor veniţi din toate părţile ţerii locuite de Români, a demonstrat pănă la evidenţă, că amar sunt amăgiţi străinii, care credeau, că Românii sunt sfâşiaţi în uniţi şi neuniţi, în „Tribunişti“ şi „Consistorialişti“, în Sibiieni şi Blăjeni şi altele de acest gen, pe când de altă parte întreg decursul desbaterilor în ambele şedinţe au dat dovezi necontestabile, că toţi membrii adunării uniţi au fost în cugete, uniţi în simţiri, şi că toţi au fost conduşi numai de spiritul, de a face tot posibilul pentru înaintarea literaturii naţionale şi promovarea culturii poporului român. Au rămas dară opăriţi cei ce sperau, că pretinsul spirit de partid va domina în şedinţele adunării generale şi că divergenţele de păreri ce se manifestară în ţaristica noastră cu privire la şcoala de fetiţe, aici vor degenera în ceartă şi expectorări. Primirea în unanimitate a raportului general şi a budgetului statorit de comitet, este o probă eclatantă, că, deşi cu privire la mijloacele ce duc la scop, în anul trecut s’a ivit unele divergenţe de păreri, în fond însă tot una am cugetat şi una am simţit. Nu mai puţin s’a putut convinge fiece-care oaspe, care a petrecut câteva zile în centrul munţilor, că neîntemeiate au fost şi sânt spirite răspândite în timpul din urmă — chiar de un ziar naţional, — că Românii din munţiiapuseni ar fi sfâşiaţi în partide şi că inteligenţa de acolo ar fi certată şi desbinată. Din contră observatorul nepreocupat s’a putut convinge, că dacă în vre-un centru românesc între inteligenţă şi popor domnesce armonie frăţească, atunci munţii apuseni ocupă locul principal între acestea centre. Cunoscuţii desertori au fost nevăzuţi, pe când întreagă inteligenţa, care în decursul desbaterilor a avut un rol nu neînsemnat, secundată de popor, a arătat celor presenţi, că una cugetă, una simţesc, când e vorba de interese naţionale, fie acelea culturale, fie politice. Resultatul moral al acestei adunări a mulţumit pe toţi cei ce au luat parte la aceasta adunare memorabilă, alegerea preşedintelui şi a vice-preşedintelui, putem afirma cu inima liniştită, a mulţumit nu numai pe toţi participanţii ei, ci pe toţi Românii; prevenirea şi ospitalitatea faţă cu membrii sosiţi din toate colţurile locuite de Români, n’a lăsat nimic de dorit, oară încât priveste resultatul material, în faţa miseriei generale din ţeară, îl putem numi foarte mulţumitor, recţiune ? Ha! Voi urmăriţi cu privirea voastră infernul? Mirosiţi suflarea înveninâtoare a condamnării? Pentru ultima oară am îmbrăţişat aceea ce îmi sună ca penitenţă şi iertare ; mugurii încolţiţi ai fericirii mele mi-a nimicit viforul turbat al vieţii reale, cu ei am perdut speranţa dulce a sufletului şi acum de nou mă aflu în pustiul desperării, în zadar, în zadar! Cerul me alungă! Firele delicate, care m’au legat de dînsul, s’au rupt şi cu înfiorare de deştept în prăpastia infernului! — Ce! Aiurezi despre iertarea păcatelor, sărmane nebun! S’a cufundat vre-un suflet cu aşa adâncă pietate în rugăciune, s’a proscernat cu atâta curăţenie şi umilinţă în pulverea penitenţei ? O nu ! Şi totuşi sânt condamnat şi alungat! Hedviga! Pentru ultimaoară am crectut unei inimi, pentru ultima oară m’am încreitut norocului mincinos ! — Mai mult nu! Blăstăm unei atari speranţe, carea îmi flecăria despre îmbunătăţirea vieţii mele ! Blăstăm cugetului care visează despre pocăinţă, blastăm speranţei aceleia vane ce îmi promitea iertare, blăstăm asupra mea însumi, carele am fost aşa de credul! — O, Hedvigă! Hedvigă! Vino, tu trestie veche, tu eşti îndatinată a lovi o inimă înfocată, lovesce bine, preţul nu va fi de desconsiderat, magistrul plătesce puşcâtura cu sângele seu. Pentru ce să mai stau în arţag cu lumea? Infernul sânt eu, eu îl ascult, căci îmi e unicul care ’mi-a