Viitorul, aprilie 1925 (Anul 18, nr. 5121-5144)

1925-04-01 / nr. 5121

„ Misionarii culturali“ ai partidului naţional "Expresiiunea fericită a d-lui sub., secretar de Stat al internelor Gh. Tătărăscu, — de o fină dar ckas­tică ironie, — va rămâne în lim­­bagiul politic, pentru a caracte­riza definitiv lipsa de scrupule a unui partid politic care, vorbind necontenit de „democratic“ de „libertate” şi de „conştiinţa cetă­ţenească“ a alegătorilor votului obştesc, — a reintrodus totuşi la recentele alegeri parţiale din Gorj moravuri electorale ce se erodau de mult părăsite. Faptele sunt cunoscute. Ele au fost puse în lumină cu o sobră dar expresivă elocentă de d-l sub­secretar de Stat al internelor, în şedinţa de Vineri a Camerei. Nu mai insistăm un detaliu asupra lor. De alt­fel nici nu au fost con­testate, atât erau de bine dove­dite. E netăgăduit, deci, că partidul naţional,­­ pentru a cărui acti­vitate trecută de rezistenţă naţi­onală în lupta contra desnaţiona­­lizarei fraţilor ardeleni subju­gaţi, d-l Gh. Tătărăscu a avut ac­cente mişcătoare,­­ şi-a inaugu­rat activitatea electorală adop­tând de-a dreptul şi cu o caracte­ristică desinvoltură, tot ce au a­­vut mai decăzut şi mai bolnăvi­cios moravurile trecutului regim pensitar din România­ Mică. In loc de o propagandă cinsti­tă, reală, în care să se expună cor­pului electoral ţărănesc progra­mul de guvernământ în temeiul căruia partidul naţional cerea în­crederea în candidatul ce-l înfă­­ţiişea, în loc de o critică obiectivă şi de bună-credinţa operei legis­lative a guvernului pe care-l com­bătea, partidul naţional fuzionat a­ adus în satele frumosului ju­deţ oltenesc al Gorjului cete de bătăuşi electorali din fundul mat­­b'­­lalelor Capitalei. In aplauzele şi exclamaţiile semnificaitive ale Camerei, d-1 subsecretar de sfaait al internelor a­­ citit lista suspectelor personagii, a oamenilor bine cunoscuţi de po­­liţie, a i profesioniştilor bâtei şi chinorosului, a condamnaţilor şi recidiviştilor, a arestaţilor la ure­che şi a stigmatizaţilor sociali cu cari fruntaşii naţionalişti au descălicat braţ la braţ în ţinuţii­ ril© lui Tudor Vladimirescu, pen­tru a scoate negreşit din urne pe candidatul lor, care, — culmea deradierei, — îşi lua uneori tit­lul de „procuror al umanităţei Fruntaşii partidului naţional, cari nu contenesc de a susţine că aduc în viaţa publică a Româ­­niei­ Mari moravuri occidentale, pe cât de „civilizate pe atât de „democratice“, oamenii cari ata­că cu trivialitate dar şi cu ne­­dreptate moravurile politice ale vechiului Regat, — s’au făcut to­tuşi vinovaţi de reintroducerea in luptele electorale a unor procede­­uri de decenii părăsite chiar de a­ceea ce ei numesc „partide olii­garhice“.­­ Rezultatul a fost lamentabil Partidul naţional, de două ori fu­zionat, a fost în coada listei şi a avut cel mai mic număr de voturi. Sfârşind prima parte a admi­rabilei sale cuvântări, d-l George Tătărescu şi-a exprimat creţu­­neasca compătimire pentru situ­aţia în adevăr de plâns în care a ajuns partidul d-lor Maniu şi Vaida. Din răspunsul d-lui St. Ciceo- Pop însă, Camera şi opinia publi­că au putut vedea că partidul na­ţional nu-a învăţat nimic din lec­­ţiunea pe care i-au dat-o alegă­torii din Gorj ai votului obştesc. In loc să recunoască greşeala ea, în loc să tragă învăţăminte pen­tru viitor şi să renunţe la ajuto­rul „misionarilor culturali“,par­tidul naţional prin glasul d-lui Ştefan Ciceo Pop s-a pronunţat ...împotriva sufragiului univer­sal, sub cuvânt că ţărănimea con­sideră dreptul de vot drept o sar­cină la care ar fi dispusă să re­nunţe bucuros!... Deşi partidul naţional are cir­cumistanţe uşurătoare, — căci necazul şi înfrângerea sunt rău sfătuitoare, — totuşi declaraţiu­­nea aceasta a fostului preşedinte de consiliu ad-interim al guver­nului­­Vaida, este semnificativă. Ea arată cât de fals este demo­craitismul partidului naţional care la o înfrângere electorală răspunde cu... condamnarea vo­tului obştesc. De-o parte alegeri cu „emisari culturalii“ gras plătiţi şi cu cazier la poliţie, de alta parapon contra votului universal, iată două ati­tudini cari se completează şi cari fixează caracteristica „democra­tică“ a noului partid naţional, de două ori fuzionat... i - NOTE EDGAR QUINET ÎT' "1.W m —, t-tfr'.s ■ -A* — Un semicentenar scump inimelor noastre — Sărbătorirea in Franţa a jumătă­­tăţei de secol ce-a trecut de la moartea ui Edgard Quinet» este un eveniment care pe noi,­ Ro­­mânii,­ ne interesează direct. Edg. Quinet, a fost un adevărat geniu bun al României , unul din aceia care a presidat la consolidarea sufletului ro­­mânesc, în avântul lui spre libertate, şi într’o vreme când se părea că li­bertatea, neatârnarea şi demnitatea naţională sunt noţiuni aplicabile altor lumi, decât aceleia ce se găsea aci la marginele Europei civilizate. Edg.: Quinet a fost un filo­ român sincer,­ desinteresat şi deosebit de pregătit pentru a servi cauza noas­tră ca unul ce ne cunoştea exact.­­E destul să spunem că într’o vreme în care marele istoric Şincai era foarte puţin cunoscut şi apreciat,­ Quinet este acela care pune pe Şincai ală­turi de cei mai mari istorici ai Oc­cidentului. O dovadă şi un exemplu de­ modul cum ne cunoştea aceia ca­re împreună cu Michelet aveau să fie profesori de naţionalism» gene­raţiei de mari români formaţi la şcoala lor „revoluţionară"» dar emi­namente naţionalistă. » La şcoala acestora eroii genera­ţiei de la 1848, un Ion Brătianu,­ un Dimitrie Brătianu» un C. A. Rosetti s’au format şi acolo ei îşi-au îmbăr­bătat sufletul pentru a duce în ţa­ra lor, în Valachia şi Moldova, ideile mari ce aveau să transforme Statul român. Pentru a­­dovedi cât de fault apre­cia Ion Brătianu şi C.­ A. Rosetti» rolul ce l-a jucat în viaţa lor de a­­postoli ai cauzei naţionale. Edg. Qui­­ret» dăm act în traducere o parte din scrisoarea adresată marelui filo-ro­­mân în 1848, şi publicată în „Le Cour­rier Franţais” din luna iunie: „Iubite maestre, vă trimetem pri­mul act al civilizaţiei noastre socia­le. El vă aparţine căci e opera voas­tră. Spiritul vostru a fost acela ca­ne-a însufleţit; ideile voaste am cercat să le traducem. De câte ori, in convorbirile noas­tre particulare, la eşirea de la lecţiile care noi simţeam cum se măresc nteligenţele în contact cu avântul vostru, şi num inimile devin mai bu­ne, am vorbit ca de un vis despre marile evenimente pe cari azi le ve­dem implinindu-se! Da» epoca noas­tră e mare» şi acastă operă este de­sigur opera lui Dumnezeu. Dar după Dumnezeu» voi şi Miche­­let, oamenii o inimă dreaptă şi cu gla­sul puternic ca al nostru» aţi făcut ca epoca de acum să fie aşa cum este. Iubite maestre, permiteţi ca ini­­­mele noastre recunoscătoare să mear­gă spre voi, lăsaţi-ne să vă mărturi­sim speranţele, temerile, scopul că­tre care tindem". Tonul acesta cald şi interesant al bărbaţilor ce au făurit România mo­dernă» faţă de­ un Edgard Quinet, ne arată cât trebue să fim şi noi» ge­neraţia ce am moştenit de la ei şi prin ei, o ţară liberă şi demnă, re­cunoscători filo-românului sincer ca­re ne-a ajutat în timpurile atât de grele ale plămădirei statului români fii !!*■! Fi: • • I. PETRONIUS ai Gpg-spsre-zecelea No. 5121 LEI EX. In TARA 4 LEI ey. în sfrtîrBî&ie ABONAMEMII IN TARA I In streinătate Un an----— — £00 lei I Un an-----------1200 lei Șase luni------— 250 » I 5ase luni — — — 600 » Trei -------— 125 » 1 Trei *----------- 300 » REDACŢIA ABMINISTRAŢIA BUCURIE­ŞT­I STR. EDGARD QUINET No. 2 || STR­ADA­ ACADEMIEI No. 1? Telefoanele: Dirocf la 31/33, Redacţia si Administraţia 49/23 /1­3/11 Miercuri 1 Aprilie 1925 Al­UMCIURB COMERCIALE Se primesc direct la Administratijl ziarului bir Academie 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug 2 LEI EX. In TARA 4 LEI ex. In Motote In ARDEAL „Ch­irile sirlive" minoritar® O manifes­taţiufie de un şovinism şi iredentism feroce se semnalea­ză într'un club sportiv minoritar din Oradea-Mare. Afişe incendiare au fost lipite pe zidirile oraşului de către conducătorii acestui club, cari, sub pretextul sportului urmă­reau cu totul alte scopuri. Auto­rităţile au fost astfel silite să in­­tervie pentru a tempera un zel cu totul primejdios siguranţei star­tului Acest fapt readuce în actualitate chestiunea societăţilor sportive mi­noritare, care sub această mască, fac o propagandă iredentistă foar­te pronunţată şi constituesc adevă­rate focare de dezordine. Sunt încă în mintea tuituror diferite inciden­te întâmplate la diverse concur­suri trăire Cluburile româneşti şi cele minoritare,­­ cari nu erau de­cât manife­staţiunile unei ar­­surde şi nepotolite. De asemenea ne a­­minitim că in primele timpuri ale lini­ei, sub masca sportului se orga­niza fosta jandarmerie ungurească şi se pregăteent cadrele necesare u­­nei mişcări revoluţionetre. In aceste Condiţiuni se simte ne­voia unui Control mai sever al so­cietăţilor sportive minoritare, care seamănă prea mult cu acele în care se camuflează armata germană şi ungurească,­­ spre a nu da de bănuit. Autorităţile locale în special au datoria să vegheze ca firma atră­gătoare a exerciţiilor fizice popu­lare să nu ascundă în realitate a­­devărate focare de ură şi tulbu­rări.­­Sperăm chiar că însuşi condu­cătorii acestor cluburi, îşi vor­ da seama de inutilitatea unor, astfel de manopere şi nu vor forţa luarea urm măsuri cu totul regretabile. Reeditând energica apostrofă a lui Françsic-Vincent Raspail, chi­mistul a cărui metodă bazată pe di­strugerea prin camfor, a paraziţilor producători ai boalelor, a avut un mare succes sub al doilea Imperiu, doctorul Julien Raspail publică­ în „Mercure de France" un studiu de cincizeci de pagini pentru a dovedi că ceia ce ni se prezintă, la Pan­­théon, drept osemintele lui Voltai­re şi Rousseau, sunt două cadavre anonime. In 1879, Raspail, baizându-se pe diferite argumente, la cari­e­rul Ju­lien Raspail adaugă contrazicerile dintre constatările din 1897, când cele două morminte au fost des­chise în prezenţa lui Bertheloit şi constatările făcute cu ocazia mor­­ţei lui Rousseau fără a mai vorbi de diferitele trasportări ale cada­vrelor acestor doi oameni celebri, a declarat că Voltaire şi Rouseau nu se află la Panthéon. Principalele contrazicer Ceia ce face pe d-rul Julien Ras­pail să susţină cu atâta căldură bă­nuiala aruncată de către bătrânul Raspail, este, după d-sa, starea ex­traordinară in care s’au găsit ose­mintele lui Rousseau în 1897. Ast­fel, „braţele erau încrucişate pe piept, şi capul uşor aplecat spre stânga, în atitudinea unui om a­­dâncit în meditaţiune şi în contem­plarea lucrurilor veşnice. Carpurile, metacarpurile, falangele, falangine­­le şi falangetele mâinilor erau, cele mai multe, căzute» unele în torace, altele pe coaste. Oasele corespun­zătoare ale amânduror picioarelor căzuse, de asemenea, de fiecare par­te a călcâiului» formând piramide osoase“. D-rul Raspail se întreabă dacă a­ceastă ordine perfectă se mai pu­tea păstra după deplasările din 1794, 1821 şi 1830. După d-rul Raspail, substituirea altor cadavre s’ar fi făcut, după cum susţinuse şi bătrânul chimist Raspail, în timpul restauraţiei. In special pentru Voltaire, d-rul Raspail discută polemica aprinsă care s’a deslănţuit în 1864, în urma unei chestiuni ridicată de către „L­ntermédiaire des Chercheurs", astfel formulată: „Mormântul lui Voltaire a fost violat în 1814 ?" O vechie mărturisire îi citează în această privinţă, un interesant răspuns dat de bibliofi­lul Jacob, care spunea că în 1818, vizitând Pamthéonul, a auzit pe un necunoscut strigând, atunci când gardianul a anunţat, cu aceiaşi vo­ce monotonă şi plină de convin­gere ca şi azi: Cest ici la tombe du, fameux Voltaire !“ . — Allons donc, vosu savez -bien qu'il n‘y a plus rien la dedans". După mai multe discuţiuni între vizitator şi paznic, necunoscutul a terminat prin aceste cuvinte: „On l’a jeté à la voirie, comme on avait fait des a­restes de Marat". In „Figaro" la 8 Februarie 1864, Dupenty confirmând aserțiunile bi-­ bliofilului Jacob. Monseniorul Dar­­bey, consultat, a declarat că spre a verifica sgomotul care circula şi după care, de la 1814, „il m­y a plus rien de Voltaire au Panthéon, qu' un tombeau vide", s’a ordonat o an­chetă. Rezultatul a fost că, ridicân­­du-se piatra sub care trebuiau să se afle rămăşiţele lui Voltaire, nu s’a găsit nimic. In ceia ce priveşte inima lui Voltaire, adaugă, Monse­niorul Darbey, „Ma­jestatea Sa a dat ordin de-a fi închisă într’o urnă da argint, care va fi depusă, fie în, marea sală a bibliotecei imperiale* fie la Institut». „­u Cauza mortal lui Rousseau O altă contrazicere rezultă din faptul că starea perfectă de conser­vare în care a fost găsit craniul lui Rousseau, contrastează cu consta­tările făcute asupra măscei mortu­are a marelui filosof. Trebuie amintit că în ziua morţei lui Rousseau, s­pre a se explica sgo­­motele răspândite la Ermenonville şi prezenţa de leziuni contondente prea vizibile, s’a născocit versiunea unei sinucideri. „N’a fost sinucidere, ci crimă, spune d-rul Raspail. Este, deci uşor de priceput că d-l de Girardin, foar­te plictisit de întâmplarea aceasta» în proprietatea sa, a făcut tot ce i-a fost în putinţă ca să înăbuşe scan­dalul. De aceia a oprit pe Corancez de-a vedea cadavrul ilustrului său compatriot“. Ori la examinarea scheletului lui Rousseau, nu s’a­ găsit nici o leziune traumatică asupra craniului şi fe­ţei. In aceste condiţiuni, este greu de presupus că ne aflăm în prezenţa rămăşiţelor lui Rousseau. Argumentele trase de către d-rul Julien Raspail înlănţuite într-o lo­gică perfectă, au făcut să se întă­rească şi mai mult bănuiala că, la Panthéon, ne descoperim înaintea altor­­ cadavre decât acelea ale lui Voltaire și Rousseau. Paris» 1925 * N. A. I. SCRISORI DIN PARIS MISTERELE CRIPTEI PANTEONULUI Bănuelile d-rului Julien Raspai! asupra auten-W —mMayn—cw———m——BjiBUBMiBM—, trității cadavrelor lui Voltaire şi Rousseau ALEGERILE dl. GORJI IMP ORIENT CRIZA POLITICA din EGIPT — Noua dizolvare a Parlamentului egiptean a rea­dus din nou la ordinea zilei chestiunea independen­ței Egiptului. — Interesele mari aie Angliei .—HWWaMM Criza anglo-egipteană care se credea definitiv rezolvată prin de­­misiunea lui Zagboul paşa, şi ve­nirea la putere a lui Ziwar paşa, s’a redeschis şi pare că a intrat de­odată într’o fază acută. Regele Fuad a presidat deschide­rea noului parlament egiptean, a­­les după dizolvarea Camerei naţio­naliste; dar a douiai zi chiar, preşe­dintele consiliului Ziwair paşa a trebuit să ceară Suveranului un nou decret de disolvare. Căci Za­­glod­l-paşa­ a fost ales preşedinte al nouei Adunări. In privinţa crizei ce s’a redes­chis astfel, Le Temps publică nun articol de fond, din­­oare extragem părţile esenţiale, Cu titlu de docu­ment. Cu situciate serioasă Situxaţiunea creată­ astfel în E­­gipt este serioasă. Nu sunt decât dou­ă eventualităţi posibile: demi­­siunea cabinetului Ziwar, cu riscul de a provoca mari complicaţii cu Englitera, sau disolvarea parlamen­tului nou ale®. Regele Fuad a pre­ferat această din­ urmă soluţiune. Se dovedeşte Că evenimentele cari iau urmat după asasinarea sir­­diarului sir Lee Stack nu au po­tolit Naţionalismul egiptean, şi Că partidul naţionalist îşi continuă acţiunea. Cu toate represiunile ri­guroase pe cari Englitera le-a a­­plicat. Crima aceasta a justificat toata politica guvernului britanici tin­zând la menţinerea influenţei en­gleze în vialea Nilului şi a dat Angliei u­o excelent pretext pentru a precisa condiţiiunile pe ca­r­ i le-a pus în 1922 la recunoaşterea inde­pendentei Egiptului. Prosmgata­ionalista In parlamentul ales la 1924 na­­ţion­aliştii aveau 90 la sută din mandate. Zagloul-paşa, căruia nu-i lipseşte simţul politic, a înţeles necesitatea de a se înţelege cu En­glitera, dar, prizonier al partidului său, nu putea ceda asupra princi­piului independenţei absolute a ţării sale. El nu avea decât două alterna­tive: sau să intre în luptă deschi­să și guvernul din Londra, sau să piardă orice credit în­ 'ochii proprii­lor săi partizani. Era sigur că Englitera se va fo­losi de primul prilej pentru a■-și afirma din nou drepturile. Asasi­narea­ lui Sir Lee Stack i -a ofe­rit. A doua zi după această crimă guvern­ul englez­­a­ cerut retragerea imediată a trupelor egiptene din Sudan şi recunoaşterea dreptului pentru autorităţile britanice de a asigura protecţia streinilor. aiatamatm er/c^ez­iWKSHsmKfmtJnLvEamnaAik»­l­oz­xi BE35H2E9^ Cabinetul Ziwar, care succedase­­cabinetului Zagloul, s-a înclinat în, faţa ultimatului englez, spre a e­­vita suprimarea independenţei con­diţionale a Egiptului, aşa cum a fost primită de Anglia în 1922. Parlamentul naţionalist a fost di­­solvat. Se spera că prudenţa administra­ţie a lui Ziwar va contribui să li­niştească spiritele. E adevărat că alegerile au însemnat o scădere a puterei naţionaliştilor, dar, nu în­deajuns pentru a îngădui Cabine­tului Ziwar să guverneze în con­­diţiuni normale. In adevăr, Zagloni paşa a fost ales preşedinte al Adunărei cu 125 voturi faţă de 85 lui Seywad-paşa, fost preşedinte al consiliului, a că­rui candida­tură era susţinută de guvern. Rezultatul se cunoaşte: o nouă disolvare. Reagitări importantl. Dan, independent de chestiunile de principiu, — adaugă ziarul fran­c­ez, — sunt în situaţiunea din E­gipt realităţi de cari trebue să se ţină seamă d­acă se vrea rezolva­rea conflictului pe cale paeinică. Este vorba să se ştie dacă Egip­tul este maturi pentru independen­ţa Complectă, dacă Englitera îl poate abandona soriei sale, fără să compromită siguranţa imperiului britanic. Asupra primului purict însu­şi ZiwtaT-paşa, în scrisoarea pe care ia, adresat-o regelui Fuad, în De­cembrie trecut a declarat că „edi­ficiul independenţei egiptene nu poate fi construit într-o zi, ci prin ani de sforţări pe temelia progre­sului civil“. Asupra celui de -al doilea punct, opinia publică engleză este Una­nimă în a Considera că este cu to­tul imposibil de a abandona Suda­nul şi de a încredinţa altor forţe decât, Celor britanice apărarea Sue­­zului. Politica prudentă şi înţeleaptă a lui Ziwar paşa poate să uşureze s pena de concilitare între interese­le britanice și acelea ale unei in­­dependinte condiționate Pe când aceea a lu­i Zagloul, — închee zia­rul francez, — este un adevărat salt în­ necunoscut. In ANfiBRA PREZIDENTUL REPUBLICII CUBA De curând a avut loc în Cu­ba alegerile pentru prezidenţia repu­blicii. A fost ales generalul Gérard Machado care prin onestitatea sa politică şi administrativă, prin spi­ritul de urbanitate şi prin viziu­nea clară a realităţilor, se bu­cură de încrederea majorităţii locuitorilor ţării sale. « ■&'­­T GENERALUL MACHADO ZI CU ZI Ziarul­ „­Adevărul“ îşi manifestă teama că oştirea se va bolcevisa. Nu s-a bolcevizat ea când a stat în contact cu toţi bolcevicii pe care „Adevărul“ îi susţine; nu se va bolceviza nici în viitor. Dar acea­sta nu credem că bucură mult pe ziarul din Sărindar *• * Un ziar minoritar vorbeşte de duelul l­. Lupu şi I. G. Duca. Pu­tem spune că n‘a fost duel, ci un asasinat, de­oarece d. Duca a ve­nit armat până în dinţi cu talent, şi cu dreptate, pe când celălalt a venit complet desarmat. N‘a avut nici arma portativă . Bunul-simt !. :: * Toate ziarele minoritare publică clişeul care reprezintă mereu pe d. Iorga la mijloc între d-nii Maniu şi­ Argtoianu. Ce interes va fi a­­­vând aceste ziare a face din d-l Iorga, totdeauna un Isus pe cruce? * Ziarul „Lupta“ se plânge­ dă la Gorj s’au îndeplinit formele ale­gerilor libere, dar fondul n’a fost respectat. Credem şi noi că guver­nul trebuia să se îngrijească şi de fond, adică să aleagă el, pe candi­daţii opoziţiei! ECOUil L­a Bombay în urma fixărei pre­ţurilor maximale, s’au pus în grevă măcelarii şi zarzavagii lăsând oraşul neaprovizionat. I —­x—­n streinămte de alt­fel ca şi l« noi se duce o luptă aprigă Îm­potriva tuberculozei. La Paris există o societate car are de scop să despartă pe copiii c părinţii lor tu­b­erculoşi» şi să-i tri­mită la ţară. Copii nu se nasc tuberculoşi, ci se molipsesc în urmă de la părinţii­ lor. Astfel, din 171 copii trimişi la ţară, mortalitatea a fost numai de 1­0 la sută, ceea­ ce e aproape nor­mal. Dimpotrivă, din 66 de copii ai căror părinţi au refuzat să se des­partă de ei au murit 82 la sută. Cifrele sunt elocvente şi arată că­a despărţirea copiilor de părinţii lor, tuberculoşi este salvarea lor aproa­pe sigură. T­emperamentul italian, cam vio­lent, se manifestă chiar cu o­­cazia unor împrejurări, cari în a­lte ţări nu­­prilejuesc decât pro­testări... platonice. Astfel comuna Milan a instituit de curând un concurs public pentru un monument comemorativ al sol­daţilor morţi în războiu. Vre­o sută de sculptori şi arhitecţi şi-au trimis proectele, din ca­ri a fost ales unul. Doi sculptori, d-nii Gianninazzi şi Pizzi, ale căror proecte au fost în­lăturate, au intrat în sala de expo­, ziţie a machetelor şi le-au distrus pe toate, afară bine­înţeles, de-ala lor. Arestaţi, au declarat că au vrut prin acest mijloc să protesteze con­tră juriului.». Continuare în pag. 2­a Cronica teatrală de PAUL I. PRODAN Luigi Pirandello Miercuri seara, Teatrul Naţional va reprezintă pentru prima oară, o piesă într’un act de Pirandello, inti­tulată «Smochine de Sicilia» şi tot actualul director al Teraltirului Naţio­nal are intenţiunea să reprezinte în actuala stagiune chiar, faimoasa piesă a lui Pirandello «Şase perso­nagii în căutarea unui au­tor» care a stârnit admiraţia publicului ori­unde a fost reprezentată. Pentru publicul românesc geniul straniu al lui Pirandello este aproa­pe necunoscut, deşi numele acestui autor dramatic a străbătut, într’un timp relativ scurt, cu o repeziciune uimitoare, nu numai Europa,­­iar chiar Extremul orient și amândouă Americele. Piesele lui Pirandello sunt traduse în toate limbile, chiar și în limba japoneză. Piesele cele maii cunoscute ale lui Pirandello sunt: „Voluptatea­ onoarei“, „Şase personagii în căutarea unui autor», «Henry IV» şi «Fiecare după felul său». Pirandello deşi a început să scrie teatru la o vârstă destul de înaintată, este autorul a treizeci şi două de piese în trei acte şi a patru piese într’un act. Scriitorul sicilian are însă­ o şi mai bogaîtă activitate literară şi îna­inte de a deveni cel mai de seamă autor dramatic al Italiei contempo­rane câştigase un loc de frunte în lumea­ literară şi căpătase porecla de «Maupassant al Italiei». Intre 1896 şi 1920, Pirandello a scris trei vo­lume de versuri, zece romane, cinci sute de nuvele, două volume de Critică — aseapra Humorului —, a tri­duis Elegiile romane ale lui Go­ethe şi acum e ocupat cu publicarea ediţiunei definitive a nuvelelor sale preferate în 24 de volume cari vor conţine nu mai puţin de 360 de nu­vele. E o activitate destul de bogată la activul unui om care nu are decât cincizeci şi şase de ani. Pirandello nu a aprobat genul tea­trului decât de la războiu încoace. Curiozitatea legitimă pe care o re­simţim cu toţii de-a cunoaşte mai de aproape viaţa­ acestui fecund, talen­tat şi original scriitor şi autor dra­matic, ne-a satisfăcut-o însuşi Pi­randello răspunzând lui Benjamin Cremieux prin următoratrele rânduri: «Doreşti să ai câteva note biogra­fice asupra mea ! Mă simt foarte încurcat a-ţi răspunde pentru naţiunea simplă că am uitat să trăi­esc, în aşa fel, încât n’aş putea spune nimic, dar absolut nimic, asupra vie­­ţei mele, afară doar că eu nu o tră­­esc, dar o scriu. Aşa încât, pentru a şti ceva despre viaţa mea, îţi răs­pund : Aşteaptă să pui la aceeaşi în­trebare personagiilor mele. Poate că ele vor fi în măsură să-mi dea şi mie câteva informaţiuni, în ceea ce mă priveşte. Dar să m­i te aştepţi­­' prea mult dela ele: sunt aproape toate fiinţe nesuferite, cari n’au prea avut motive să se laude de existenţa lor. «Sunt născut — şi astia­ o ştiu bine în Agrigenta, în Sicilia, la 28 iu­nie 1867. Am părăsit Sicilia foarte curând, , la 18 ani, pentru a veni la Roma, dar, un an după, am plecat în Germania­, unde am stat timp de doi ani şi jumătate. Mi-am luat doc­toratul în litere şi în filozofie la U­­nivers­itatea din Bonn. Da la Bonni a­m Venit la Roma, dar nu am adus cu mine pe Heine, d­upă cum a spus lumea, dar pe Goethe, ale cărui «Elegii romane» le-am tradus. Dar nu mi-a rămas nimic din ele. Grad cu la adevărat, în mica măsură în ca­re pot însemna ceva, că nu datoresc nimic nimănui, am făcut, cu mo­destie, totul eu însu­mi. Nu am nici un patron literar şi am luptat mult, mai bine de­­se ani, pentru ca să mi se editeze operile, eu, care aveam Sertarele pline de manuscrise. Nu l’am cunoscut pe Carducci. Nu cunosc pe d’Annunzio. Cu Verga, nu am f­i a­vut raporturi decât foarte târ­ziu, cu ocazia Serbărilor organizate de orașul său natal (Catania!) la îm­plinirea celor 80 de ani ai săi. Consi­liul municipal al Ca­tanei m’a invi­tat să rostesc un discurs şi l’am ro­­­stit. Am spus atunci, motivele pen­tru cari renumele din Verga fusese şi trebuia să fie înăbuşit de a­cel al lui d’Annunzio. In Italia place mai mult stilul cuvintelor decât stilul faptelor (stile di case). Şi iată pen­­tru ce Dante a murit în exil şi Pe­trarca a fost încoronat în Capitol. In ceeace mă­ priveşte: „Si licet parva componere magnis», nu-mi dau încă seama cum n’am fos­t încă bătut şi sfâşiat. Am fost profesor, numai la’ şcoala normală isuperioară de fete din Roma, timp de 24 de ani (de la treizeci la cincizeci şi patru de ani). Acum nu mai profesez şi slăvesc pe Dumnezeu». Deşi Pirandello se minunează­ că până acum nu a fost bătut şi sfâ­şiat, nu e mai puţin adevărat că fie­­ca­re primă reprezentaţie a oricărei din piesele sale a fost prilejul unor adevărate bătălii. Piesa însă, care i-a statornicit renumele este «State personagii în căutarea unui autor“. Piran­delio, însă, nu se mulţumeşte numai cu succesele pe care, perso­nal, le culege ca autor dramatic. El doreşte şi vrea să dea I­talii­ei Tea­trul artei moderne, care îi lipseşte. Doisprezece tineri autori dramatici au format o societate pe acţiuni şi Pinardello a primit să conducă no­ul teatru, fără nici o retribuţie. El alege piesele şi formează, reperto­riul, care nu se compune exclusiv din piese italieneşti, ci oferă un ta­blou iar mişcărei contimporane dra­matice din toate ţările. Iată cum defineşte Adriano Til­­gher, critic teatral la ziarul italian „Il Mondo“ opera dramatică a lui Pirandello Şi cum precizează influ­enţa acestui şef de şcoală asupra noului teatru italian : «Problema centrală­­al teatrului lui Pirandello este dualismul între via­ţă, elanul vieţei, creator perpetuu de noutăţi şi formele pe care e nevoită să şi le dea, la cari nu se mai poa­te adapta Şi cari devin, în mod ine­vitabil, pentru om, o închisoare. «Drama lui Pira­ndello izbucneşte când individul­­care a trăit închis într’o formă determinată capătă conştiinţa acestei forme pe care şi-a dat-o sah pe care a consimţit ca să i se dea, adică atunci, când indivi­dul încetează de-a trăi pur , şi simplu şi capătă conştiinţa vieţei. Atunci’ Se produce ciocnirea între formă şi viaţă. Individul caută, aţa­ întâiu, să evadeze, să trăească în afară de orice formă, dar nu reuşeşte şi, a­­tunci, ori revine la prima lui for­mă, ori cade într’alta care este încă

Next