Viitorul, iulie 1929 (Anul 21, nr. 6413-6438)
1929-07-02 / nr. 6413
3 Iff ix.si fir* 6 LEIrx.tnsHfimnE A L 6 h k h l K 1 E m UFA I !r sited îf£te l’ii în — — /Ci)ci 1 ( n cîi 1400 iese lirl— — .— CEO , I Știe uri — — 710 Iu ir — — — HC , 1 iifi 'uri — «= 410 * fc E fc & C T i A E E KIK Eil RAI IA BUCURISTI STR. ERGARD QUINET No. S | STRADA ACADEMIEI No. II Telefoanele : Direct!* 351 23 : Redactia e! Administratia 341/23 si 31311 AKUKCEURICKERCIALE de prort.se direct la administraţia ziarului Str. Acatiemicei 17 si la reale Agenţiile de publicitate Vanuscriptele republicate se distrug 3 LEI EX. in TARA 8 LEI EX. în STREINATATE RISIPA şi IMPOZITE In aceste două cuvinte se rezumă politica guvernului actual în ce priveşte gospodăria financiara a Statului. Tema obicinuită a demagogiei partidului naţional-ţărănist în opoziţie era politica finaciară a partidului national-liberal. Această politică ducea ţara la dezastru, impunea populaţiei biruri grele, ţinea funcţionarii cu salarii de mizerie etc. împotriva politicei financiare a guvernului liberal, demagogia naţional-târănistă arunca toate fulgerile, asmuţea toate patimele, propovăduia refuzul platei impozitelor şi făgăduia funcţionarilor salarii în aur. Ce a realizat partidul nationalliberal prin politica financiară pe care a urmat-o şi ce realizează astăzi la guvern partidul naţional-ţărănist din făgăduelile făcute în timpul opoziţiei ! In timpul guvernărilor sale partidul national-liberal a realizat consolidarea financiară a statului, a dat ţării şapte bugete cu excedente, a sporit salariile funcţionarilor — salarii pe care le plătea la zi — iar în ultima sa guvernare a redus cu ceva şi unele impozite care apăsau prea greu unele categorii de contribuabili. Partidul national-liberal a întocmit programul de stabilizare si a aranjat chestiunea împrumutului extern. Asta a fost opera politicei financiare a partidului national-liberal. Ce-a făcut partidul naţionalţărănist cu politica financiară ce a urmat-o până acum ? In gospodăria financiară a statului nu s’a pomenit o risipă mai scandaloasă. Gând realizarea programului de stabilizare impunea o politică de economii si de chibzuială în cheltuelile statului, guvernul national-tărănist a inaugurat politica „revărsărei Nilului“ pentru partizanii politici. Ministerele au fost înmulţite, funcţiunile au fost dublate cu faimoşi consilieri technici, sinecuriştii au inundat toate departamentele şi instituţiunile publice, s’au creat posturi inutile şi s’a intreprins cea mai nesăbuită goană pentru căpătuirea partizanilor politici. Impozitele au fost sporite, dar încasarea lor a mers din ce în ce mai greu, din cauza propagandei făcute de partidul naţional-ţărănist în timpul opoziţiei împotriva platei impozitelor. Acum se vorbeşte de un proces de sporire a impozitelor actuale şi de urcarea la 15% a dobânzilor la impozitele întârziate. In timp ce risipa creşte, cresc şi sarcinele pe care guvernul de astăzi le aruncă asupra ţării care trebue să întreţină clientela politică a partidului naţional-ţărănist. Cât despre funcţionari, nu numai că nu li se mai vorbeşte de ..salarul aur“, dar nu lise plătesc cu lunile nici salariile actuale. » Iată roadele gospodăriei financiare a guvernului naţional-ţărănist. Nici o economie. Rişină scandaloasă în toate administraţiile. Pentru acoperirea golurilor creiate de această destrăbălare în administrarea banului public, sporirea continuă a impozitelor. Acestea sunt rezultatele celor șapte luni de gospodărie financiară a partidului national-tarănist. NGUILE REPUBLICI înarmarea AUSTRIEI — Ce este Heimwehr-ul — Scrisoarea d-lui Briand este mereu discutată la Viena. La început presa austriacă a încercat să ridiculizeze protestul d-lui Briand împotriva insuficientei de sarmăn a Austriei, dar însăși evenimentele din ultimele zile au venit să confirme afirmaţiile ministrului de externe francez. Ziarul „Arbeiterzeitung“ a publicat o seneţie documente cu adevărat senzaţionale împotriva Heimwehrului din Stiria, care poate fi considerat ca centrul principal al înarmărilor austriace. Din aceste documente reiese, că organizaţiile Heimwehrului sunt înarmate cu tunuri, granate, bombe cu gaze, mitraliere şi chiar cu periculoasele aruncătoare de flăcări. Nu lipsite de senzaţie au fost pentru străinătate relatările ziarului, după cam, Heimwehrul din Stiria primeşte ajutor efectiv din partea organelor poliţieneşti şi chiar însuşi prefectul de Stiria este bine iniţiat în întreaga acţiune. Organizaţiile Heimwehrului austriac îşi au originea în partidul social-creştin. In decursul vremii politica lor a înclinat considerabil spre dreapta. In această direcţie a contribuit într’o mică măsură influenţa din Bavaria, care s’a manifestat în organizarea şi conducerea Heimwehrului. Scopurile iniţiale ale Heimwehrului erau îndreptate împotriva comuniştilor şi deasemenea şi împotriva evreilor, au avut un caracter monarhist şi au urmărit în special apărarea proprietăţii private. Când s’a format mai târziu «Heimwehrii» bavarezi, şefii lor Esecherich şi Steiner au încercat să intensifice mişcarea şi în Austria. In acest interval s’a format şi s’a întărit în Austria Schutzbundul social-democrat. Mişcarea Heimwehrului a fost reorganizată şi în fruntea ei a fost pus un cartier general cu centrul la Insbruck, unde activează maiorul din Reichul german Pabst, L. Seltie şi alte personalităţi, care sunt urmărite în cea mai mare parte de poliţia Reichului. Odată cu sosirea ofiţerilor reacţionari germani pregătirile Heimwehrului au luat un avânt şi mai mare. In curând s’a primit din Germania şi un însemnat sprijin financiar şi astfel Heimwehrul a căzut tot mai mult sub influenţa bavareză. In exterior conducerea rămâne în mâinile austriacului Steidle, iar organizarea internă e germană. Un important sprijin au obţinut organizaţiile Heimwehrului şi în Austria. Astfel industria austriacă, care se plânge mereu de criză, a finanţat Heimwehrul cu sume considerabile. MQTEqeBaeBEHMsmme* Paiaţe noul Se anunţă că relativ în curând, vor începe lucrările edificărei Academiei Române, după planurile d-lui arhitect Duiliu Marcu, cea ce constitue o veste îmbucurătoare, ca oricare alta în care cultura românească, și estetica oraşului sunt deopotrivă interesate. România Mare trebuia să aibă un Palat vrednic de ea, pentru instituţia care înainte de întregirea naţională, formase o întregire a culturei dincolo de graniţe, şi care reprezintă summum intelectualităţei noastre. Focarul care dă directive culturale, care veghează la puritatea limbei,şi unde se păstrează cu evlavie documentele trecutului nostru, trebuia să aibă un adăpost vrednic de noi, şi destul de bun apărător al comorilor ce este ţinut să le conserve pentru usul secolilor..lacă avem un regret este că situaţia ţarei a fost atât de grea încât nu a îngăduit ca să se facă mai devreme ceea ce simţim cu toţi ca o necesitate, şi anume ridicarea Palatului Academiei, impunător, încăpător şi vorbitor pentru sentimentul de respect ce-l păstrăm operilor culturale. _ _ O altă mare clădire ce o aşteptăm este a Operei. Nu voim să susţinem că organizarea tânără a Academiei noastre de muzică a ajuns la perfecţiune. Desigur Opera in conţinutul ei,.va trebui să primească modificări şi reforme. Dar nici un progres de viitor nu se poate realiza, dacă Opera nu va avea un local propriu, şi conducătorii ei nu vor fi siliţi să se gândească, la anul unde ne mutăm ? Opera —mai mult decât teatrul de dramă — cere spaţiu, cere instalaţii tehnice, deosebite, şi de aceia atât timp cât Academia de muzică va fi chiriaşe şi va fi adăpostită în săli improvizate, nu se poate concepe o consolidare şi un progres real al ei. Dar aceste două mari clădiri: rAcademia, care pare se că în curând va eşi din raza „planurilor“, şi Opera Română, vor contribui la înfrumuseţarea oraşului Capitală, oraşului care n’are, ca edificii monumentale, decât Ateneul, Palatul Lucrărilor publice şi Palatul de justiţie. Din aceste trei mari clădiri, cel din urmă este învechit şi reminiscenţele lui cu vechile „Parlaments“ din Franţa, nu sunt atât de bine precisate pentru ochii celor mulţi.Ne pare rău că noua Universitate, din pricina nevoilor momentului şi configuraţiei terenului, nu s-a reuşit, să fie un Palat, ci" să fie mai mult o frumoasă „casă de raport“, în care elementul simbolic cultural lipseşte). Novile, edificii vor îmbogăţi şi vor găti Capitala, contribuind astfel la prestigiul edilitar al centrului românismului, sub toate formele lui, De altfel acuma e timpul a, ne gândi la ridicarea noilor edificii monumentale, când sunt încă locuri libere în centru, mai târziu fiind imposibil (exemplul Marei Opere din Paris este instructiv, ca şi al creărei lui „Avenue de l’Opera“) a expropria clădirile ce se vor ridica cu vremea, pentru a avea terenul central și potrivit marilor palate, păstrătoare a gustului ori mândriei romănești, PEOTONIU. INTIIERIREA CADRELOR (Guvernul scoate la pensie pe funcţionari la 54 ani) FUNCYIOHARI!: — Dacă e pe dreptatte attunes ar trebui că eseft și d-voasttră la pensie. D. Al. ¥AiPA»¥©EU@SJ.: — Eu Mi-e tânăr, căci am patronat o alegere de MISS. IN TARA Presa oficioasă e foarte nemulţumită că fruntaşii partidului liberal călătoresc prin tară, spre a lumina opinia publică asupra situaţiunîi reale şi a o pregăti pentru evenimentele ce vor surveni într'un apropiat viitor. „Deşi parlamentul este deschis de cinci luni, — scrie „Adevărul”, „ trebuie să alergi pe la Timişoara, Cluj, Chişinău sau Ploeşti, deocamdată, ca să afli ce vrea opoziţia, de ce se agită şi protestează prin întruniri publice, care de obiceiu se ţin numai în vremea vacanţei parlamentare, dacă se produc fapte şi evenimente demne de luare în seamă”. „Adevărul” nu trebue să alerge de loc. Dacă n’ar fi oficios guvernamental, ci un ziar independent, ar putea află perfect şi în Parlament ce vrea opoziţia şi de ce protestează. „Adevărul” nu poate cere însă nimănui să se bată cu mamelucii guvernamentali, atunci când libertatea cuvântului nu se respectă şi când miniştrii dau exemplul călcării regulamentului Corpurilor Legiuitoare. Totuşi chiar acest ziar guvernamental trebuie să admită că o campanie în ţară ar fi de înţeles „dacă guvern şi majorităţi ar împiedica manifestarea opoziţiei sau n’ar ţine absolut nici o socoteală de critice îndreptăţite”. Ei bine tocmai acesta este cazul. Cerem „Adevărului” un singur exemplu, unul singur, în care guvernul a ţinut seamă nu de criticile opoziţiei ,dar cel puţin de o critică cât de mică, a vreunuia dintre deputaţii majoritari. Nu s’a întâmplat niciodată o asemenea „abatere”. Guvernul „democrat” este infailibil. Fiecare ministru alcătueşte proiectele şi socoate drept insultă personală admiterea vreunui amendament. Toţi sunt geniali, toţi au în vedere numai binele ţării! In asemenea condiţiuni nu numai parlamentarii opoziţionişti dar chiar majoritarii, cari nu şi-au dat demisiile în alb, nu prea au ce căuta în Corpurile Legiuitoare. Faptul că şedinţele se ţin cu douăzeci de deputaţi în incintă o dovedeşte pe deplin. O campanie de lămurire a ţării este deci în totul necesară. Ţara trebue să ştie că Parlamentul a fost transformat de guvern într-o ficţiune, trebue să ştie că situaţia im se poate ameliora atât timp cât guvernul va continua o politică economică şi financiară nenorocită, trebuie să ştie că noi pericole ameninţă unitatea naţională şi consolidarea statului. Că guvernului nu-i convine această campanie de lămurire a ţării, asupra căreia el pune noui impozite pentru a satisface nevoia de risipă a partizanilor, se poate. Dar guvernul nu va putea împiedica nici cu bandele de voinici, nici cu poliţia ce şi-o creiază d-l loauițescu, ca tata să cunoască adevărul. Politica Externă Noui manevre ale Germaniei — Conferinţa politică a guvernelor, în cari se vor lua ultimele hotărâri în legătură cu soluţionarea definitivă a problemei reparaţiunilor, se anunţă sub auspicii cari, în nici un caz, nu îndreptăţeşte, judecând după ultimele evenimente, optimismul nimănui. Situaţiunea este aşa, încât nu s’a ajuns la un acord nici cel puţin asupra locului unde această conferinţă urmează să se ţină. Noul guvern englez dă impresia că nu se împacă prea mult cu ideia rolului preponderant pe care Franţa îl joacă în politica continentală şi că ar urmări prin urmare o modificare din acest punct de vedere în situaţiunea de până acum. De aci şi dezacordul, care desigur nu prezintă vreo importanţă deosebită, dar care totuşi este o indicaţiune, asupra alegerei locului de întâlnire al conferinţei din iulie. In timp ce guvernul englez susţine Londra cu orice preţ, cel francez a comunicat că alegerea linei ţări neutre ar fi de preferat. Fără îndoială că cele două guverne vor cădea de acord, chestiunea fiind de prea mică importanţă, dar nu este mai puţin adevărat că sub ministeriatul d-lui Chamberlain această mică neînţelegere familiară nu s’ar fi produs. Desigur, însă, că nu acesta este evenimentul care provoacă de pe acum nedumeriri asupra soartei viitoarei conferinţe. Unele discursuri şi unele manifestări recent, produse în Germania, prezintă un caracter cu mult mai serios şi dovedesc în tot cazul că Germania merge la conferinţa guvernelor cu atitudini cari nu pot fi socotite conciliante şi cari, dacă nu vor suferi modificări sunt de natură să pericliteze rezultatele şi financiare şi politice, derivând din acceptarea planului Young. # In adevăr, discursul‘.d-lui Streseman'* «*. Reichstag a. pravah,‘ cu dreptate unele nedumeriri și in presa franceză și in lumea politică dela Paris. Ministrul de externe al Reich-ului a pus în discuţiune problema regiunei Sarre care nu poate face parte din preocupările viitoarei conferinţe şi, in acelaş timp, s’a ridicat împotriva comisiiunei de conciliaţiune şi constatare, a cărei imediată creiare este strâns legată de evacuarea anticipată a Rhenaniei. Dacă d. Stresemann se va încăpăţâna şi la conferinţa guvernelor într’o atitudine de intrasigenţa celeia din expozeul d-sale a făcut dăunăzi în Reichstag, fără îndoială că nu se va putea ajunge la o înţelegere pentru soluţionarea şi a problemelor politice, rezultând din acceptarea planului Young. Este de nădăjduit, însă, că şi la viitoarea conferinţă, ca şi la cea a experţilor financiari, Germania va sfârşi prin a fi mai conciliantă şi mai înţelegătoare în propriul ei interes. Un alt eveniment recent trădează la Germania simţiminte şi intenţiuni cari învederează o modificare voită a curentului de opinie publică spre o politică mai puţin prudentă ca până acum. Cu prilelejul aniversarei celor zece ani de la semnarea tratatului dela Versailles, s’au organizat în Germania mari manifestaţiuni populare, în cari pentru prima dată s’a cerut revizuirea tratatului de pace şi, in prealabil, evacuarea imediată a teritoriilor ocupate. Cu acelaşi prilej s’a respins din nou orice răspundere pentru Germania, — de data aceasta şi pentru fostul Kaizer,—în provocarea războiului general. In tot cazul se creiază în Germania o atmosferă care nu este în acord cu politica de până acum cel puţin a d-lui Stresemann şi nici cu spiritul de la Locarno. * Apropierea care se poate face totuşi de date aceasta între limbi-giul schimbat din Reichstag al d-lui Stresemann şi manifestaţiunile de opinie publică de acum trei zile, dă impresia unei corelaţiuni voite chiar de către guvernul german în vederea conferinţelor din iulie. Conducătorii Germaniei îşi împlinesc probabil, — cum şi-au mai închipuit de altfel şi altă dată fără rezultat, — că prin manifestaţiuni oratorice ca cele din Reichstag sau de pe străzile Berlinului, vor reuşi să impresioneze cercurile aliate ca să obţină aceia ce guvernul german ştie totuşi de mai înainte că nu se poate. Este desigur iarăşi o socoteală greşită a Berlinului. Ceia ce, însă, agravează situaţia şi creiază de mai înainte Germaniei o atmosferă de suspiciune la viitoarea conferinţă, este cererea de revizuire a tratatului dela Versailles, care se produce tocmai după declaraţiunile categorice dela Verdun ale d-lor Doumergue şi Poincaré. Asemenea manifestaţiuni nu sunt de natură să sporească încrederea aliaţilor nici în realitateaGermaniei şi nici în sinceritatea politicei pacifice a guvernului german. In asemenea condiţiuni evacuarea anticipată a Rhenaniei fără îndoială că nu s’ar putea face fără un mare punct de întrebare pentru intenţiunile nemărturisite ale politicei germane. Atitudinea conciliantă a aliaţilor şi a Franţei în deosebi, se verifică a fi imprudentă. De aceia nu este exclus ca manifestaţiunile de tot felul de la Berlin să nu provoace legitime suspiciuni la Paris, oricât va încerca desigur guvernul german să arunce rina şi răspunderile asupra politicei agresive a naţionaliştilor germani. Pe şoseaua, Braşov-Sighişoara o bandă de tâlhari atacă un convoi de călători pe care-i maltratează, jefuindu-i de tot ce aveau asupra lor. Forţele poliţieneşti se pun în urmărirea bandiţilor dar aceştia reuşind să se refugieze în pădurile apropiate, dispar fără urme. In faţa acestui atac banditesc care evocă tragica întâmplare de acum câţiva ani a d-lui Mihalache, căruia tâlharii i-au luat ceasornicul de aur în timpul unui atac la drumul mare, se alarmează însuşi d. Vaida-Voevod, ministrul de interne care, în dorinţa de a pune mâna pe bandiţi oferă două premii de câte cincizeci mii lei acelora cari vor reuşi să descopere pe hoţi şi să-i aresteze. Foarte bine. Este normal, logic şi necesar ca orice infracţiune să fie reprimată cu toată severitatea. Deci, paralel cu cercetările şi urmăririle poliţiei represive, d. ministru de interne a socotit că trebue stimulată şi iniţiativa particulară prin decernarea unui premiu aceluia care s’ar improviza în poliţist şi ar da indicaţiuni precise asupra tâlharilor. In modul acesta, investigăţiunile organelor poliţieneşti, ajutate de amatorii premiilor vor duce mai de grabă la rezultatul dorit. Se pune însă o întrebare firească. De ce în agresiunea dela Feteşti săvârşită de banda Zaharia, ministrul de interne s’a ţinut într’o rezervă suspectă? Căci, infracţiunile de orice natură acţionează deopotrivă prin ele înşile resortul penal, iar organele represive se pun în mişcare pentru a pune societatea la adăpost de orice vătămare din partea duşmanilor ei. Agresiunea de la Feteşti, tot atât de gravă ca şi atacul banditesc de pe şoseaua Braşov-Sighişoara, ba poate chiar mai gravă prin faptul situaţiunei celor ce au suferit-o, nu numai că nu l-a făcut pe d. Vaida să decearnă un premiu pentru descoperirea lor, dar nu l-a făcut măcar să ordone hotărât urmărirea şi prinderea infractorilor. D. ministru de interne s’a mulţumit doară să acorde un concediu de o lună de zile prefectului care pusese la dispoziţia agresorilor automobilul său. Iată de ce oricine se poate întreba pentru ce d. Vaida a sărit ars auzind de atacul banditesc de pe şoseaua Braşov-Sighişoara şi şi-a spălat mâinile când a fost vorba de urmărirea agresorilor de la Feteşti? Unii au găsit răspuns la întrebarea ce şi-o pun: cei dela Feteşti sunt „voinici“ cei dela Braşov sunt tâlhari. Rămâne de văzut dacă nu cumva chiar şi acei cari au săvârşit atacul banditesc de pe şoseaua Braşov-Sighişoara n’or fi membrii vreunei organizaţiuni „voiniceşti“ oarecare. N’ar fi bine ca ministrul de interne să se gândească serios și la această ipoteză înainte de a s£ l hotărâ definitiv pentru acordarea premiilor? . ist acasaaSSSate BRAŞOV-FETEŞTI (Continuare în pag. 2-a) Cel mai tânăr Suveran în lume — © wi^tră la I. S. Hagele MiSial — D-na Pavlova publică în ,Le Petit Parisien”, următorul articol: „Acum un an, Seton Watson, cunoscut sub pseudonimul de Scotus Viator, seria în Contemporaiiy Review”; „Un nor a întunecat din A. S. R. PRINCIPESA ELENA nastia şi curtea regelui Carol al României, care a fost un exemplu de înaltă demnitate morala”. Pentru a conduce un popor trebuie un mare caracter. Dar, câteodată, acei cari sunt chemaţi să primească prerogativele regale nu pot să-i suporte greutatea şi de la sine renunţă la drepturile lor. Regele Ferdinand înţelesese foarte bine întreaga complexitate a problemei ce se punea prin faptul renunţării fiului său, principele Carol. La 1 ianuarie 1927, el proclamă pe nepotul său Mihai, moştenitor al Coroanei şi organiză de mai înainte regenta. Simţindu-se aproape de moarte, el chemă la căpătâiul său pe fostul prim preşedinte al Curţii de Casaţie, d-l Buzdugan, pe patriarhul Miron şi pe fiul Său mai mic Principele Nicolae încredinţândule înalta misiune de a prezida destinele României în timpul minorităţii Principelui Mihai Principesa Mamă, cum numesc : bravii ,ţărani, români pe mama unicului Rege Mihai I ăl României Principesa Elena,este o mamă care ştie nu numai să-şi iubească copilul dar să-l crească. Graţie educaţiunei blânde şi severe ce-i dă, micul Rege , Mihai creşte în bucuriile vârstei sale. Are acum 7 ani şi jumătate. Am văzut pentru prima oară pe copilul Rege, la serbările Unirei, de la 10 Mai, în Capitala feeric decorată a României, şi după câteva zile în cenitatea istorică a Albei-Iulia, îmbrăcat în alb, micul Rege Mihai părea că simbolizează în candoarea sa, vechea rassă română în aurora nouilor sale destine. In faţa grupului patetic format de grafoasa Principesă Elena şi de fiul ei, am împărtăşit emoţiunea unanimă a mulţimei şi visam să aduc mamei atât de încercată de soartă, şi copilului cu trăsături atât de dulci şi atât de maliţioase, un omagiu de admiraţie şi de respectuoasă sim-patie. Graţie bunăvoinţei d-nei Poenaru, altădată doamna de onoare preferată a Reginei Elisabeta, şi astăzi mare maestră a Casei Principesei-Mame, am putut obţine favoarea unei audienţe. Pavilionul regal străluceşte,totul alb, între arborii înfloriţi şi brazii de culoarea smaraldului. Acolo trăeşte micul Rege Mihai, în tovărăşia mamei sale, Principesa Elena, o mamă ca toate mamele, cum îmi spune simpatica doamnă de onoare, d-na Plagino, ca mamele săracilor şi ale bogaţilor, o mamă bună şi atentă. Simplitatea decorului se potriveşte cu simplicitatea augustei gazde, came în tot timpul convorbirea arată afabilitatea cea mai graţioasă. Deodată apare un băeţaş. Cu părul blond, de culoarea grâului copt, cu braţele încărcate de flori de câmp, culese de el, aleargă să le ofere bucuros mamei sale, înroşit la faţă sub razele soarelui arzător, văzându-mă, încreţeşte sprâncenile. Este copilul-rege. El este urmat de Nanny, pe care o numeşte Dadow,, o severă guvernantă engleză, respectuoasă de demnitatea regală, cum pot fi numai Englezoaicele de rassă veche. M. Sa micul Rege Mihai mă priveşte, se înclină ca un copil bine educat şi-mi întinde micuţa lui mână pe care i-o sărut. Apoi, încet, fără a-i păsa de privirile severe ale lui Dadov căreia nu-i place ca Majestatea Sa să încrunte sprâncenile, se ghemue în rochiile mamei care-l mângâie cu dragoste şi-l trimete să se joace în parc, unde îl aşteaptă vărul Său Filip al Greciei, cu care se joacă în grădină. Principesa Mamă îmi dă amănunte asupra educaţiei foarte severe ce-o primeşte fiul Său, care este suveranul a 18 milioane de suflete. Dânsa-mi împărtăşeşte unele nemulţumiri ce-i pricinuesc unele ziare care atribue fiului Său reflexiuni sau vorbe ce nu le-a pronunţat. # — „Regele,—îmi spuse cu sinceritate,—nu-i decât un copil şi numai un M. P. regele mihai