Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1922 (Anul 3, nr. 76-79)

1922-05-14 / nr. 77

pssr* „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC« Nu râdeți, dragi? mei, daci vă spun cu­­mi tremuri mâna ! când scriu aceste rânduri și că ochii îmi sunt plini de lacrimi. Dacă vați vedea pe bietul Fichi-Richi, așa cu­m îl văd eu în momentul acesta, căzut pe spate, cu aripile desfăcute, cu ciocul îngălbenit, cu un ochiu închis și odatat pe jumătate des­chis, și cu degetele de la piciorușele lui zgârcite, sunt sigur că v’ar da și vouă­ lacrimile în ochi și a-tî zice, așa cum zic și eu acum : „bietul Fichi-Richi !” Dar poate că rat­ 1 cunoașteți și de aceea n’o să înțelegeți întristarea de care am fost cuprinși cu toții, când l’am văzut, mort și dus pentru totdeauna. Fichi-Richi era singura noastră pasăre cântăreață și se ținea de neamul scaților. Purta pe trupșorul său pene de mai multe culori ,­unele galbene ca aurul, altele negre ca pana corbului, altele roșii ca para focului. Și cum se crăpa de zi, Fichi-Richi îșî începea cântecul său. Ce voce plăcută avea! Nu te mai puteai sătura ascultându-l. Nu e vorba, știam și noi că sunt alte păsări, canarii de pildă, cari cântă mai frumos decât un scatiu. Decât pe Fichi-Richi al nostru nu l-am fi schimbat nici pentru zece canari. De ce ? Petr­ică era al nostru, pemtru că se împliniseră­­ doi ani de când îngrijeam de el și de colivia lui. Și încă ce fel de îngrijire ? Să­ î ținem colivia cât mai cu­rată, să­ î schimbăm neapărat apa în toate zilele, să ne uităm bine dacă nu cumva i s’au is­prăvit sau împuținat grăunțele. Și ca să nu i se urască­­ tot cu un fel de mâncare, îi cum­păra un fel de feil de grăunte. Ba îi mai puneam din când în când câte o bucățică de zahăr, câte o felioară de smochină sau, ceva fire de verdeață. Fichi-Richi era vesel și mulțumit. Sărea toată ziua în polivioaca lui, lovea, nu-i vorba, cu ciocul său subțire și ascuțit în­ finele de sârmă, cari închideau colivia din toate părțile, ca și cum ar fi vrut să le rupă și să sboare. Dar, știți, asta o făcea așa, m­ai mult în glumă și ca să-și omoare vremea. Căci gânduri de fugă și de întoarcere la pădurile unde se născuse nu prea avea. De altfel, nici nu putea să aibă. In ade­văr, cu toate că avea aripi — și încă aripi destul de mari — Fichi-Richi al nostru pierduse puterea de a sbura și de a se ține multă vreme în aer. Ce vreți, încă a stat mai bine de doi ani de zile închis într’o colivie în care cu o singură săritură ajungea dela un ca­păt până la vest! Aripile i s’au făcut greoaie. Nu le mai pu­tea mișca așa de repede, pemtru că nu erau așa de mlădioase. Pe lângă aceasta, cred că n-ar fi venit și amețeală înălțându-se în văzduh și privind de acolo pământul. Nu ne-a­ scăpat odată din colivie și a sbriat pe fereastră? Ce gândiți ca s’a întâmplat ? A sburat până în nucul din curte și acolo s’a oprit pe o ramură ne mai putând de oboseală. Și dacă s’ar fi ales numai cu atâta ! Iată că e zărit de vre­o 5—6 vrăbii cari se învârtesc mereu prin curtea noastră, pândind ora când dăm găinilor de mâncare, pentru ca să se înfrupte și ele. „Ci-ci-dipi, ci-ci-ripi !” Adică , ce cauți aicea, tu pasăre care nu ești ca noi și fari pe îngâmfata, pentru că ai pene stră­lucitoare și o voce frumoasă ?” Așa i-au­ grăit lui Fichi-Richi vrăbiile în limba lor. Și nici una, nici alta, s’au repezit la el. Una l’a lovit cu ciocul în cap, alta s’a apucat să-i smulgă pe­nele, a treia ca, pișcat de picioare. Bietul Fi­ Chi- Rich­i s’a zăpăcit cu desăvârșire. Tremura și nu mai știa încotro s’apuce și cum să se apere de loviturile răutăcioaselor vrăbii. Noi, bine­înțeles, nu puteam să­ î fim de nici un ajutor. In sfârșit, adumându-șî toate puterile, Fichi-Richi își întinse aripile și vru să-și ia din nou scoitul Semăna însă cu acei copii cari, din cauză că n’au ascultat d­e sfaturile părinților și ale învățătorului și n’au muncit la vreme, au rămas fără învățătură și cu mintea ruginită. . Când mai târziu îi pui la muncă, pe ei nu-i mai tac capul și nu se pricep să facă ceva bun. Așa și cu Fichi-Richi. Deoarece nu stucas­e timp de doi ani de zile, adică aproape toată viața lui, nu mai era o pasăre isteață și sprintenă ca celelalte. De acea, când părăsind ra­mura pe care ședea, a vrut să sboare, în loc să se înalțe în văzduh, pică în curite ca o piatră și căzu mai mult mort de­­­cât viu. Vrăbiile după el. Până să eșim noi din casă și să-l scă­păm, cred că aceste păsări, cari trebue să fie foarte rele d 1­ inimă, l’ar fi sfâșiat în bucățele. Decât Pisi, care dacă nu prinde mulți șoareci, în schimb însă a furat moartea vrăbiilor și stă la pândă cât e ziua de mare, l- a zărit, precum a zărit și pe Ficht-Richi căzând din nuc. „Mimam !” făcu el odată lung șii cu vocea amenințătoare. Și vedeți-i cum s’a sburiit, cum i s’a îngroșat și umflat coada, cum îi scânteiază ochii. Te sperii când îl vezi așa de supărat. „Mimami­­" zise încă odată Pisi și sări din ascunzătoarea lui drept asupra lui Fichi-Richi și asupra vrăbiilor." Vrăbiile îi râseră în obraz și o sbnghiră la fugă. Cât despre Fichi-Richi, acesta aproape nici nu putea să se miște. Până să i­e învârtești odată, Pisi l-ar fi dat gata, făcându-și din el o gustare bună. Noroc numai că Lina bucătăreasa eșise tocmai în clipa a­­cea în curte. „Pisi, zzi!” strigă ea cu putere. Iar Pisi, care nu prea,se sperie de noi ceilalți tremură când aude vocea Linei. A mân­cat odată bătaie de la dânsa și de atunci îi știe de frică. Așa a putut scăpa Fichi-Richi de la o moarte sigură. Din luna acea nu se mai gândea să sboare și să fugă. A uitat și pădurea în care s’a născut și viața pe care trăise pe când era în vârstă mică. Ceva mai mult. Se obișnuise așa de bine cu noi, în­cât chiar când îl scoteam din colivie și-î dedeam drumul prin o­­d­aie, el, în loc să se uite spre fereastră și să încerce a­­ fugi, venea să mănânce din palmă și se plimba fără să-i pese și fără nu­ se sperie câtuși de puțin. Iar când îl închideam din nou în colivie și se culca să doarmă vârându-și capul între aripi, se supăra când făceam zgomot. „Mai încet, că-mi stricați liniștea și somnul”, ne zicea parecă întinzând spre noi ciocul său. Și așa Fichi-Richi se obișnuise cu viața ce o ducea închis în colivie. Era mulțumit și noi de asemenea, insă, dela o vreme încoace Fichi-Richi părea foarte trist. Nu numai că nu cânta, dar nici nu ciripea măcar. Stătea cea­suri întregi cu capul plecat și c­u aripile lăsate în jos. Numai voia să guste din bunătățile ce-l puneam în colivie. Când îi de­deam drumul în odaie, nici nu se uita că țineam­ în plamă grăunțele caii îi «duceai­ înainte așa de mult, ci rămânea ne­mișcat loculi.» „E bolnav”, ne-am zis noi. Șî a venit Nîcu, știți băiatul a­­cela din vecini, care ține acasă la d vreo 20 de păsări de toate soiurile și s’a uitat lâng . Fichi-Richi. Da, e bolnav, zise și d. I-a deschis docul și a văzut că pe limbă i se făcuse un buboiu mic­ mic, că noi de-abte îl puteam vedea. E strânse puțin de limbă, îî puse nu știu ce, așa o doc­torie de-a lui, și după acea ne spuse, că boala lui Fichi-Richi e primejdioasă și că scapă cu greu. Din zi în zi Fichi-Richi devenea și mai triști Vocea i se stinse de alcimelea și își perduse cu totul pofta de mâncare. Iar afară totul era frumos și încântător: înfloriseră ar­borii, verdeață și flori crescuseră în grădină. Venise primă­vara, aceea care ne aduce sănătate, veselie și voie bună în suflete. Cu sosirea unor astfel de zile frumoase s’a deșteptat și în mod speranța, că Fichi-Richi scapă cu zie și se face din nou vesel și sănătos. Azi de dimineață însă, când Florica s’a dus să-l îngrijească, l’a găsit căzut pe spate, cu aripile desfăcute, cu ciocul îngălbenit, cu un ochi închis și celalt pe jumătate des­chis și cu degetele de la piciorușele lui sgârcite. „A murit Fichi-Richi!” strigă ea și o podidiră kerim­e. Acum stăm cu toții în jurul cdMei în care zace Fichhi- Rish­i. Stăm și ne tot chibzuim ce să facem cu ei. „Să-l dăm lui Pisi să-l mănânce”, zise Lina bucătăreasa. Ce ființă fără suflet și fără milă ! Să-l dăm să fie mâncat Fichi- Richi, care ne-a fost un prieten așa de bun și de drăguț timp de doi ani de zie ! Am certat-o cu toții, pentru că s’a gândit o astfel de faptă. „Să-l aruncăm în Dîmbovița, că nu e departe”, grăi Ma­ria, fata din casă. — Nici asta nu e cu putință. Lui Fîchi-Ridîi îî vom face o groapă în colțul grădinei și-l vom înmormânta alături de Bâ­­buleț, Iepurașul cd cu părul alb și cu ochii de culoare roză. ALI-BABA POVEȘTI PENTRU TINERET A murit Fid­ai-Riehi! --MTTflfflfrr O raHiițUlilllllwi O lacrimă... Tu nu-mi mai scrii. Te-a stăpânit uitarea, Și-i mult de când aștept, o­ și-aș fi vrut. Să-ți recitesc scrisoarea ca’n trecut, Acum când mă înfrânge depărtarea... Zadarnică îmi este așteptarea, Și-ți scriu mereu, în vraja ta pierdut, Și fiecare slovă a sărut, Ca ție să-ți aducă sărutarea... Iți scriu mereu... Uitarea ta nu poate să’nfrângă umilita-mi rugăciune și visurile toate... O lacrimă a picurat pe­ un vers... Să-l scriu din nou? Sau lacrima îți spune Mai mult decât aceia ce a șters ? Paris 1910 Alfred Soioșoiu V In zori pe câmp Spre răsărit se’ngână noaptea cu lumina. Se întrerupe somnul și hodina, Din iarbă se înalță ciocârlia Să conste’n slavă imnul dimineții; De cântul ei tresaltă și câmpia Și se pătrund de el și muncitorii, Uitând de grija și sudoarea vieții* Așa au pomenit la muncă ei, O încep când se revarsă sorii Și-o lasă seara tot în cântul ei. De cântul ciocârliilor, se pare, Trezită, ziua, pleoapele­ și deschide Și le ascultă imnul pe răcoare. Iar când zâmbește cântăreților de sus, Alungă umbra nopții spre Apus Și’nfricoșează steaua’ntârziată. Dar iată-l ei, împurpuratul soare, De sub pleoapa zilei se arată, Privește larg pământu’n lung și’n lat. Săgeți în umbră de pe văi aruncă Și-apoi, ca un stăpân bogat, Asvârle aur la argații săi Ca să-i îndemne și mai mult la muncă, Cu capul gol, cu mâneci suflecate, Cu mâinile la piept împreunate, Desculț, îngenuchează pe pământ ’Nainte de-a-și începe munca târâș Un muncitor, — încrezător și sfânt Martir al muncii, singur­a-i credință.... Din urmă boii, blânzii lui tovarăși, Cuminți ca’n ceasul cel de pocăință Și rumegând în tihnă lângă car, N­ urmăresc tăcuți, stăpânul lor Mai face semnul crucii larg și rar Și-v­n„ Doamne-ajută” zice ’ncrezător. George A. Petre ytoda wasyfi da api?® aps­ • de I. Teodora sau­­ MARELE FERMECĂTOR — L’am cunoscut pe Gherea, în preajma vârstei lui de 80 de ani, vârstă care pentru om este ceea ce-i luna lui Mai pentru an, adică lumină intensă, vigoare deplină, năzu­ință nețărmurită, nădejde în totul și întru toți. E vârsta când Isus pronunța predica pe munte și când își alcătuia el statul major de apostoli și cortegiul mulțimei încre­zătoare. In adevăr pe vremea aceia s’au format la noi așa zi­sele cadre vechi ale mișcării socialiste, atunci a eșit la iveală acea generație de tineri entuziaști și idealiști care, chiar când a ajuns la desiluzie sau la decandență, încă își mai păstra denumirea de „generoasă“, faimă transformată în simplă poreclă, vai ! In jurul lui Gherea s’a născut și s’a închegat ea, din Sufletul lui își trăgea viața și din mintea lin­ credința. Ce-ar fi fost mișcarea socialistă românească fără de Ghe­rea e greu de spus. Fără îndoială însă că ea, deși poate tot s’ar fi zămislit, ar fi­ avut mai mică întindere, mai puțină strălucire, n’ar fi fost atât de idealistă și ar fi durat o vreme mai scurtă în faza ei dintâi. Căci el a fost propăvăduitorul, el sufletul organizării, el motonul central, el îndrumătorul, sprijinitorul și mai presus de toate marele fermecător care atrăgea, reținea, învăța, îndemna și încuraja. Din acest punct de vedere­ Gherea poate fi ca socotit dacă nu ca un descălecător, cu siguranță însă ca un întemeietor. Și avea toate darurile pentru acest rol și pentru această menire. Dacă ar fi fost numai um om învățat și o minte limpede, un ins cult și un logician, n’ar fi fost în de­ajuns. Dar lui îi hărăzise natura acele însușiri sufletești rari și frumoase care singure pot atrage și reține alte suflete : bunătatea, blândețea, toleranța, mila încă aș putea adăuga, acele calități de inimă care abundă în paginile Evanghe­liilor și care fermecând naturile curate, le apropie și le amendează chiar pe cele rebele și rele. In privința asta voi povesti un fapt caracteristic. ■* * * Printre cei influențați de cuvântul și de pilda lui se găsea un oarecare individ, care cu vremea a deraiat deja calea celorlalți. Ajunsese, după trecere de mai bine de un deceniu, un bețivan, un rău, un bătăuș, și ceea ce-i mai ticălos ca toate, un vulgar agent electoral în solda tuturor partidelor, rând pe rând. In fine un putregai de om. Găsindu-se într’o vreme, el cu niște muncitori la o lu­crare, pe care o supraveghea, fiind și nițel turmentat de băutură, i se năzare nu știu din ce și se repede asupra câtorva lucrători cu ochii infectați, cu spume la gură, cu pumnii încleștați, expectorând injuriile cele mai groso­lane și tot felul de amenințări. Oamenii se fereau care mai de care de bestia deslănțuită așteptându-se să fie loviți. Dar bestia se oprește de­odată în loc, se liniștește, lasă capul în jos și bulborosește : — Duceți-vă dracului, nu pot să dau în voi, doar am fost și eu socialist... De­sigur că în momentele acelea s-a trecut pe dinain­tea ochilor amintirea unei figuri bune și blânde, surâsul angelic și milos al lui Gherea. * * * Bunătatea, blândețea și mila lui ne impresionase pe toți câți il cunoscusem mai mult chiar decât învățătura lui. Și puțini sunt acei dintre vechii socialiști cari să nu-l fi cunoscut și personal pe Gherea, să nu-l fi apropiat un minut măcar. Și minutul acela era hotărâtor pentru o în­treagă viață, pentru imensa majoritate. Gherea ascuns într’un turn de fildeș, într’o pădure nepătrunsă, așezat undeva departe peste graniță ar fi in­fluențat, fără îndoială, epoca noastră prin screrile lui. Dar Gherea așezat modest și privitor într’o gară pe la care se vântura o lume, Gherea în calea tuturor, Gherea zilnic vizitat de zecimi de indivizi și în cursul unui an în con­tact cu mii de inși, a însoțit puterea atrăgătoare și con­vingătoare a celor ce-a gândit și ce-a scris. Este de neînchipuit ce covârșitoare forță zace în atrac­ția individuală. Lumina ochilor, surâsul amical și bun, vorba dulce, strângerea de mână călduroasă și sinceră, acel curent de simpatie care se degajează din întreaga făp­tură omenească înzestrată cu înalte și alese daruri, far­mecul personal într-un cuvânt sunt incomparabil mai de căpetenie pentru închegarea unei idei, pentru cristaliza­rea ei în grupare și partid decât toate cele ce se pun pe hârtie. Așa se explică de ce oameni cari n’au produs un rând scris au fost totuși întemeietori și conducători de seamă, pe câtă vreme nu toți filosofii, nu toți oamenii de știință și artiștii, chiar de geniu fiind, au făcut școală și au strâns în jurul lor grupări numeroase și solide de inși. Cu atât m­a­e vârtos, bine­înțeles, influențează pe semenii lor acei, foarte rari, cari întrunesc amândouă calitățile, și opera scrisă, și influența farmecului persoanei lor. Când l-am cunoscut pe Gherea începusem dej­a­, ca toți din generația mea, să citesc multe și de toate, eram a­dânc pătruns de ideile noui care atunci creșteau și se Înălțau de-asupra Europei ca talazuri uriașe, îmi lipsea numai un singur lucru, lipsă pe care am simțit-o numai după ce am devenit unul din frecventatorii casei așa de primitoare din Ploești, anume convingerea inimeii începusem să-mi dau seama de adevăr, nu însă de­plin și de simțire. Credeam dar încă nu iubeam, mi se lu­minase mintea dar nu mi se înflăcărase însă inima. Eram întocmai ca acel ce raționase cu Platon și cu Aristotel dar nu simțise încă cu Isus, ca acel care-și dăduse adeziunea dar nu-și închinase încă sufletul. Căci ceea ce m’a impresionat adânc, când l’am apro­piat pe Gherea, pe mine târgoveț, din lungi șiruri de nea­muri născute și crescute la târg, pe mine care auzisem în­totdeauna pronunțate cu dispreț și chiar, cu respingere cuvintele de „țăran“, „mojic“, „golan“ și altele la fel, ce m’a impresionat adânc, zic, au fost mila, compătimirea, interesul cu care el vorbea despre cei umili, nevoiași și suferinzi, faptul de-a trata la fel pe om indiferent de îm­brăcămintea, cultura, bogăția și poziția lui socială. Acestea vor părea lucruri de nimic, astăzi, cui se ci­tește, mai bine zis lucruri dela sine înțeles, după cum ni se par banale Evangheliile după 2000 de ani dela apari­ția lor. Insă mentalitatea aceasta nouă și sufletul acesta nou, democratic, au fost creiate la noi, sau dacă voiți ca să nu ziceți că exagerez, au fost infiltrate și făcute sim­ple și naturale în special de mișcarea socialistă, la care Gherea a contribuit covârșitor de mult. * *• « Lui se datorează, în adevăr, lui ca influență personală și într’o măsură foarte largă, că nu numai vorbele ci și practica egalității și a fraternității, adică a adevăratei De­mocrații, a prins adânc și printre noi. Căci nouă românilor, mai cu seamă celor dela târguri și celor ajunși, ne-a lipsit cu totul educația creștină care stă la baza oricărei mișcări democratice. Catolicul, și mai cu osebire protestantul, o au din născare, o sug cu faptele mamei și și-o însușesc în tot cursul vieții întrucât cartea lor de căpătâi este Biblia, Vechiul Testament care e co­dul Egalității, și Noul Testament î­ J ® e Codul Fraterni­­­tații De acela Ia »oi cultura filozoficii și cea științîilă prind mai greu și nu-ș dau tot rodul fiindcă le lipsește mentul învățăturilor creștine, le lipsește suflul fiu al i­bliei de oameni și ideia că cu toții suntem dintr’acel­ lut, fii ai aceiași naturi sau ai aceluiași Dumnezeu. Și i-a fost dat lui Gherea, lui necredinciosul în ma­­terie religioasă — ceea ce în definitiv n’are a face — ca și verse în sufletele noastre pe lângă lumina ideilor și bali­samul sentimentelor altruiste, care se chiamă iubirea de oameni. Plămădit din aceeași parte de oameni, din care se mislise acei aleși și predestinați ca Confucius, Buda, Isu Epicur, Marc Aureliu, Epictet, Francisc din Assisse și alți el avea cuvinte de indulgență și pentru cei mai păcătoși mai decăzuți, mai răi și mizerabili dintre oameni. Pentru Gherea cuvintele­ de escroc, asasin, hoț, pu­gaș, bestie, etc., nu existau. Putregaiul omenirei preca și sălbătăciunea spurcată pe care ne-a lăsat-o un tun, trecut plin de păcate, la al se chierm, în­totdeauna, cu u singur cuvânt: bolnav. Câte sarcasme îi atrăgeau acel cuvânt din partea lui Tony Bacalbașa și a lui Caragial firi impulzive, spirite acute, naturi incizive, care nu puteau obicinui cu o asemenea Indulgență ! Chiar și nou celor mai blajini și mai potoliți, greu, greu de tot ne-& v­oit să ne deprindem cu ideia că și gunoiul acela era alcă­­­tuit tot din frați de-ai noștri, tot din oameni, că mila fraternitatea trebue să se întindă a­supra tuturor oameni­lor, că ori și cine e semenul nostru fie el ultimul dintre bestii sau dintre ticăloși. Fericiți cei târaci cu duhul Ca a lor este ton paroifia cerurilor. Și în cercul care înconjura pe Gherea frăția era într’a­­devăr deplină, dela suflete și până la pungă, de la minți , până la masa comună, deschisă în mod fraternei ori ca rua flămânzise de pâine sau de dreptate, fiecăruia care însetase de apă sau de idea Inima lui, sufletul lui ca și casai tai­erni ale noastre ale tuturora, și mulți se simțeau acolo mai la dânșii decât lângă părinții naturali sau decât lângă frații de sânge. * * * De aceia am ținut să scriu rândurile acestea, eu unii din mulții și umilii lui discipoli și prieteni de aproape căci nu numai scrisul lui trebue să rămân­ generațiile* viitoare ci și inima lui cea largă, cea generoasă, cea­­u­ oameni iubitoare, care pentru ei și pentru dragostea lor a bătut până în clipa de pe urmă în tot timpul celor 65­­ ani ai vieții lui. _ ESOIPOBESSîi Literatura comunistă din Rusia Din o corespondență iscălită de un emigrat rus Axfleix Pi­­pine, publicată în „Les Bernts Nouveau“ (TX—I— Aprilie) biă« următoarele date interesante cu privire la literatura Sovistelffi din Rusia, pentru a căror veracitate răspunde firește, antori corespondenței. După cum să știe, sovietele rusești au înființat un departament al Propagandei, care publică un buletin lunar „Presa și Revoluția“. In acest buletin se remarcă toate produc­tiunile literare, cari întră în domeniul ideologiei comuniste. Ii ultimul număr al acestei publicații că tipărește un studiu de 100 pagini asupra poetului „oficial“ al Sovietelor rusești , Vasali Kun­azieff. Cine este acest Kniazieff, o spune d­­e opine. Sovietele rusești au făcut apel la toți artiștii de seamă Rusiei, ca să se inspire de Revoluție și să „prefez«“ opere nemu­­ritoare. La manifestul Sovietelor dintre numeroșii artiști ruși— după cum observă­m­ fără satisfacție emigratul—n-a răspuns decât o Infimă parte a gânditorilor ruși, Intre cari n’au adera comunismului decât KlicineM și Gorodetsky, amândoi poeți de valoare, dar cari nu au avut succes In fața masselor proletare S’au ales ruse doi poeți: Demian Bledny și Vasalii Kniaziov cari au glorificat în stihuri viguroase „teroarea roșie“. Bentian Bledny colabora odinioară la jurnalele burgheze ru­­sești, scriind mici fabule cu subiectul din viața rus­ească, neuzi­tând să facă „reclame în versuri pentru fabricile de­ tutun , alte anunțuri rimate.“... Vasalii Kniazieff, poetul femeilor de stradă și al bucătăre­­selor, la 1914 admira pe regele Albert al Belgiei, eroismul nega și martiragiul belgian. Acum Inse este poetul favorit al gărzilor roșii, al Tel­ekei și al teroarei roșii. Kniazieff este autorul de tristă celebritate a poemei „Ceia­ras cântă clopotul“, scrisă cu prilejul morții comunistului . Ur­îzkl care este o teribilă executară a tuturor simțurilor de pietat e un „blestem răgușit al beției roșii“. Comisariatul istrucțiunei publice din Rusia a dispus ca a­cest vers să fie tipărit în milioane de exemplare și să fie cântat în toate școlile comuniste, ca un imn al libertă­ței gândirei și re­voltei D. Tapine publică un fragment al acestui „imn“ în limba franceză. Poema fioroasă nu contribue la nemurirea lui Kniazl­off,, căci este un conglomerat de blestemuri epileptice și de ima­gini rudimentare, caii aduc aminte cititorului pușcăria și ștreangul. Memoriile lui Grimond de la Reyniére Admiratorii artei culinare, vor tresări citind, că memoriile celebrului gastronom Grimod de la Reyniére (marele dușman și rival al lui Brulat-Savarin), au apărut în editura unui pa­risian admirator al fiicandourilor și al sauce-urilor. Dictonu Iui Grim­od de la Reynière. ,,u­nde nu este bucătar nu sun prieteni“ a devenit banal. Omenirea se trudește azi cu alte pro­bleme, decât acelea ale bucătarilor, cari — în fond — nu respre­zintă cultura și progresul, ci numai epicurismul trândav și egois al claselor stăpânitoare- Victor Hugo spunea despre Brillal Savarin că locul lui este între La Rochefoucauld și La Bruyer. Dar nu știm dacă „Manualul Amphytrion“ al lui Grimod de l Reynière să poată considera ca o operă de artă, care a revolu­ționat gândirea omenească. Totuș sunt interesante meanoru­l gastronomului, cari desvălue intimitățile curților feudale și n fac cunoscute multele și desele orgii, cu cari se desfătau seri­donil și cucoanele saloanelor de mătase. Sunt înfiorătoare totuș datele ce ni le furnizează editori cărții, când remarcă ..vitejia“ unui • gastronom american cu nu­mele Sam Miller, care ar fi „consumat“ la un dineu: 144 out 48 pateuri, zece ..șnițele“, cinci torturi â la Belgique cu ron și cinci torturi mixted-pictles, cu patru litri de cafea neagră Eroismul burtez. Și asta e ceva, în secolul culturel, în care omi­nirea dibuește în crime sadistice și intelectul agonizează în tet ril imbecile de guvernare. Și ce exemplu bun adus din viața lui Carol al V-l­ea, cai se trezea în zori, la orele cinci și de la această vreme și par seara târziu . .­.mânca ! Cumpărați memoriile

Next