Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1922 (Anul 3, nr. 76-79)

1922-05-14 / nr. 77

SERI A III—ANUL IVI No. 77 2 Lei Exemplarul în țară 4 Lei Ex. în străinătate A ,* 1 si 1 ft C &. ----------------------------­ft­ T... inn­ =și Artistic FONDATORI.­^ 1 FOIMDAT în 1893 V _____________________________­ __________________ _ ______________________ Duminici 14 Mai 1922 Mâine se va prăzmii în Blaj cu toată solemnitatea aniver­sarea marei adunări naționale din 15 Mai 1848. a.­­ a. aniversare și Ardealul a prăznuit-o ca pe cea dintâi și cea­ mai mare sărbătoare națională, variind cadrele după timp și împrejurări. Răsfoind colecțiile vechilor gazete ardelene vom găsi în mânerile din Mai rapoarte lungi despre felul cum s’a sărbătorit marea zi în t tot coprinsul Ardealului, chiar și la sate. Centrul serbărilor era în­totdeauna Blajul, unde aranjarea lor revenea tinerimei școlare, care își câștiga­se un drept la aceasta încă în 1848. Succesul atât de strălucit al marei adunări de pe Câmpul libertății este a se mulțămi propagandei însuflețite ce o făcuse tinerimea școalelor din Blaj de la­­ un capăt la altul al Ardealului, în vacanțele de Paști ale anului 1848. Marii adunări de la Blaj l-au premers mii de adunări mai mici prin toate satele, elevii școalelor din Blaj umblau din sat în sat, adunau poporul și în cuvântări însuflețite le spuneau lozinca , la Blaj, cu mic cu mare la Blaj ! Colaboratori ai tinerimei școlare din Blaj au fost așa— numiții „canceliști” din Tg.­Mureș, în frunte cu Avram Iancu , Alexandru Papiu-Il­arian și această colaborare a contri­buit, ca la Blaj să se țină două adunări, una la Duminica Tomii (în 30 Aprilie) și cealaltă, cea mare, la 15 Mai. Ce erau „canceliștii ?” In timpurile acele, orașul Tg.­Mureș era sediul tablei re­­­ești, cea mai înaltă instanță judecătorească din Ardeal, lângă care își făceau „praxa juridică” vre-o 200 tăieri absolvenți ai academiei de drept ca „canceliști”. Intre aceștia erau și 30 români. In seara zilei de 26 Martie, s’a dus la Tg.­Mureș ele­vul Ioan Bârsea din Blaj și punându-se în legătură cu Avram Iancu și Papiu-Ilarian, le-a comunicat, că profesorii și elevii școalelor din Blaj, în consfătuirea de-aseară au hotărât să pornească lupta pentru drepturile națiunei române și ar vrea să știe, ce vrea tinerimea din Tg.­­Mureș ? Pentru asigurarea izbândei, ar dori, ca tinerimea din Tg.­Mureș să se alieze și să lucreze mână în mână cu blăjenii. » * * ] In ziua următoare, când în cadrele unei întruniri intime Bârsea și-a des­vol­tat pe larg solia, își poate închipui ori­cine cu câtă însuflețire i-au aplaudat „canceliștii” fiecare propo­­siție. Au adus cu unanimitate hotărârea, că la Duminica Tomii toți cei de față, împreună cu cunoscuții lor preoți și mireni, intelectuali­ și țărani, câți vor putea să adune, să fie la Blaj, unde să se sfătuiască asupra cauzei naționale. Ridicându-și mâinile au jurat cu toții, că prin foc și apă, chiar și cu primej­duirea vieții, vor merge la Blaj. Spre marea mirare a tineri­mei maghiare,din Tg.­Mureș (care spera că tinerimea română se va alătura mișcării politice a lor), în ziua următoare toți „canceliștii” români au părăsit orașul, în frunte cu Avram Iancu. „Nimeni nu gândea atunci”, — spune istoricul maghiar Kőváry”, „că acel simplu cancelist își va scrie numele cu sânge în istoria Ardealului. Avram Iancu s’a depărtat, s’a dus în patria lui, în munții Abrudului”. * * * Intorcându-se Bârsea la Blaj, a comunicat blăjenilor hotă­rârea dein Tg.­Mureș în mijlocul unui entuziasm indescriptibil. Profesorul Aron Pumnul, la moment a scris o proclamație prin care convoacă întreg poporul Ardealului pe Duminica Tomii la Blaj. Cei vre­o 600 elevi ai școlilor din Blaj au copiat procla­mația în mii de exemplare și în timpul vacanței Pașilor au lățit-o pretutindeni, preoții o citeau în biserici, întreg Ardea­lul s’a pregătit,pentru adunarea dela Duminica Tomii. Știm, că guvernu a oprit această adunare și pe urma ordo­nanței guvernului au oprit-o și episcopii români Leményi și Șaguna. Au convocat însă o altă adunare, pe ziua de 15 Mai, tot la Blaj și asta, cu învoirea guvernului. * * x Pe lângă toată­­ opreliștea, adunarea dela Duminica Tomii, s’a țin­ut. Câteva mii de O­ameni, între cari și Avram Iancu cu moții lui, s’au adunat în piața Blajului, în fața catedralei, de pe balustrada căreia Avram Iancu, Aron Pumnul, Ioan Bu­­teanu și alții au rostit poporului cuvântări înflăcărate. In sfâr­șit sosind și părnut într’un discurs frumos îndeamnă poporul să se depărteze în liniște și să se pregătească pentru marea­­ adunare dela 15 Mai. Cum vedem, adunarea dela Duminica Tomii, oprită de guvern și episcopi, — de la care Al. Papiu Ilarian aștepta ca „poporul român să arete cu puterea, că toate le poate învin­ge”, — a fost numai pe jumătate isbutită. Importanța ei e totuși, extraordinară. Fără această adunare, — spune istoricul Popea, — marea adunare dela 15 Mai nici pe departe n’ar fi avut valoarea, succesul­­ și răsunetul ce l’a avut. Mica adunare dela Duminica Tomii a fost pregăti­toarea marei adunări dela 15 Mai. *■ & ä De­ aci încolo agitația poporului român din Ardeal își a­­junse culmea, ziua de 15 Mai era așteptată cu nerăbdare, ca o zi de mântuire. Tinerimea școlară, care nu s-a întors încă din vacanțe, făcea acum o propagandă nemaipomenită pentru adunarea din 15 Mai, la care, pe urma acestei propgande au­­ participat peste patruzeci de mii de oameni, un număr colo­sal, dacă socotim că în lipsa mijloacelor de comunicații aproa­pe toți participanții au făcut drumul, uneori de sute de kilo­metri până la Blaj, pedeștri. Cum piața destul de glare a Blajului, — piață croita după planul episcopului martir Inocentul Klein, întemeietorul acestui oraș, în formă de pătrat desăvârșit, — nu putea să încapă a­­tâta potop de oameni, adunarea s-a ținut pe șesul ce se întinde de-a dreapta râului Târnava-Mare, numit de-atunci „Câmpul libertății”. Intre participanți au fost și ardelenii trecuți în ve­chiul regat: Treboniu Laurian, Vasie Maior­escu, Ioan Maio­­rescu, Aron Florian, Gavril Munteanu, David Almășan și alții. Și — ca un simbol al vremilor ce vor să vie, câțiva bărbați din Episcopul Martir Inocențiu Episcopul Ioan Lemeni, unul Micu Klein, (1730—1751) întemeietorul orașului Blaj, mort dintre presidenții adunării de la 15 Mai 1848 in exil în 13 Septembrie 1768, la Roma generația tânără a Munteniei și Moldovei ca Constantin Negri, George Sim, Lascar Rosetti, Niculae Ionescu, Bălcescu, Russo și alții. Decursul­ adunării, prezidate de episcopii români Leményi și Șaguna, cu discursul magistral al lui Bărnut Și cu impor­tantele ei hotărâri, nu-1 mai descriem, sunt toate prea bine cunoscute. Hotărârea­ adunării, cu cele 16 puncte a format ba­za programului politic al românilor din Ardeal până la Unire. * Până la anul 1876, aniversarea zilei de 15 Mai avea ca­racter oficial, era admisă, ori cel puțin tolerată și din partea s­tăpânirei. Atunci guvernul unguresc a oprit-o pentru tot­deauna și de-acum sărbătoarea avea caracter neoficial, ba chiar clandestin. In noaptea de 5 Mai, pe „piatra libertății” a­­șezată în „Câmpul libertății” întru amintirea marei adunări, cineva împlânta un steag național, pe care jandarmii îl con­­fiscau a doua zi. Iar prin grădina liceului și a seminarului teo­logic răsuna domol aceeaș melodie în tot decursul zilei : „Deșteaptă-te române”. Une­ori în dimineața zilei de 15 Mai plutea o luntre împodobită cu steaguri naționale pe undele la­cului „Cheretea“ — lac des cercetat de Eminescu în tim­pul pe­trecerii sale în Blaj. Și atât... Era o sărbătoare a inimilor, numai..., % ■3f Dela unire încoace, aniversarea zilei de 15 Mai s’a serbat în­totdeauna cu mare solemnitate. Ca să-și poată face oricine măcar o palidă idee despre serbările de mâine dela Blaj, dăm o scurtă descriere a serbărilor dela 1876, ultimile serbări cu caracter oficial din tripped regimului unguresc, după descrierea martorului ocular, profesorul Ioan F. Negruț. In preseara zilei de 3 (15) Mai 1876, tinerimea dela școlile Blajului, ....a plecat cu făclii aprinse din curtea liceului în frunte cu steaguri naționale, cântând cu multă pietate și însu­flețire „Deșteaptă-te Române” și „Astăzi fraților români”, pen­tru a înconjura piața lui „Inocențiu Klein”. Ajunși la locuința marelui Timotei Cipariu, conductul impozant se oprește, toți se așează într’un semicerc luminos care îți face impresia unei feerii din povești. Apare Cipariu și mulțimea îl aplaudă cu frenezie. După Potolirea acestei spontane manifestări de dragoste nețărmurită elevul de clasa VIII loan Blam, desprinzându-se din mulțime fericită cu mult avânt de ziua onomastica pe ma­rele om. In răspunsul său, Cipariu îndeamnă tinerimea la mun­că și ascultare și la dragoste curată către neamul românesc, vrednic de­ o soartă mai bună... Convoiul își continuă apoi drumul, oprindu-se în fața ca­tedralei. De pe balustrada acesteia tânărul George Sec­așm din cl. VIII-a liceală reamintește zilele mari și pe bărbații provi­dențiali din 1848. Tinerimea se îndreaptă apoi către mijlocul pieții, oprindu-se în fața unei piramide trunchiate cu pereți transparenți, purtând peretele din est inscripția : „105. Dacia ferice. Viață și libertate”. Cel de către nord : Fiicele Romei: România, Franța, Italia, Spania, Portugalia­ trăiască! Cea de către vest: Preoți cu crucea in frunte! — iar cea de către miiază-zi . 3 (15) Mai 1848 : Murim mai bine-n luptă. In vâr­ful piramidei fâlfâia un steag național. De pe această piramidă vorbesc elevii de cl. VIII-a liceală: Gheorghe Iovian și Vasile Bim, aprotinzând și încălzind cu vor­birile lor inimile ascultătorilor. Apoi întreagă tinerimea joacă „Romanul” și „Bătuta” la focul faclelor așezate grămadă în mijlocul pieții și cu aceasta se termină programa din preseara zilei.­­ In dimineața zilei de 15 Mai muzica parcurge toate stra­dele Blajului,­ anunțând continuarea serbărilor. In catedrală se slujește un solemn „Te-deum”, la care ia parte toată lumea, i­ar la orele 10 a. m. tinerimea în rânduri de câte doi, aran­jați după clase, cu muzica și cu steaguri în frunte pleacă la „Câru­piul libertății”, unde un profesor-preot face sfințirea apei și stropește „piatra libertății” de toate părțile. Aici vorbește elevul de cl. VIII-a Avram David, făcând istoricul marei aidur­nărî din 1848, cu figurile mărețe de-atunci... Intre cântece naționale se întorc apoi toți în curtea liceu­lui, unde mai trag o horă strașnică, iar după masă se aduna în pădurea numită „Bercul mitropoliei”, unde fiecare clasă își avea locul ei de petrecere. Profesorii erau mereu în mijlocul elevilor. Elevii din clasele superioare aranjau așa-numitul „maial al studenților”, la care lua parte lume multă, venită din toate părțile Ardealului”. „ Așa s’a prăznuit ultim­e serbare a zilei de 15 Mai. Guver­­ ne SEPTÎMIU POPA nul unguresc a oprit categoric serbarea ei și pe m­ai departe, amenințând pe mitropolitul dr. Ioan Vancea cu închiderea li­­ceului în caz de nesupunere. Patru dintre elevii­­ oratori au trebuit să treacă în vechiul regat. Mulțumită prevederii profesorilor, ei își primiseră cer­tificatele de absolvire a liceului și bacalaureat, înainte de so­sirea ordonanței de la Budapesta care oprea extrădarea aces­tor certificate. Iată numele lor : Ioan Blana, astăzi profesor universitar în București, bibliotecar și membru al Academiei Române, — George Lăcășiu, profesor la liceul din Tulcea,— George Iovian, profesor la liceul din Bacău și dr. Vasile Bian fost medic de spital în Buzău, azi pensionar în Cluj. * * In 1883 s’a mai serbat odată ziua de 15 Mai cu vechea so­lemnitate. A fost o serbare clandestină, pregătită în ascuns din partea tinerimei școlare, organizate atât de perfect, încât a surprins lumea. S’au făcut defilări, s’au rostit discursuri la „Piatra libertății”, s’a cântat „Deșteaptă-te Române” de astă­­dată alternativ, o strofă o cântau n­oeamnî de pe „Câmpul liber­tății”, iar altă strofă teologii din grădina seminarului. Atât, era de însuflețită tinerimea, încât nici profesorii, nici jandar­mii n’a­u putut să împiedice executarea programului până la sfârșit. Guvernul ungar a făcut cercetări aspre, fără nici un re­zultat. Era aproape să se închidă liceul, când trei liceani de clasa VIII, Hulea, Pântea și Axente, așa se vede, capii orga­nizației, s’au decis să salveze liceul cu jerti­irea propriei lor persoane. Au fost eliminați și siliți să treacă­­ în vechiul re­gat. Iar directorul liceului, academicianul Ioan M. Moldovan, cel mai învățat canonic al Blajului după Cipariu, a fost silit să demisioneze. * * Mulți dintre participanții la serbările de mâine din Blaj, își vor aduce aminte de toate acestea ca de niște visuri tre­cute. Publicul imens, din toate părțile Ardealului, care va a­­lerga la Blaj în această zi, va face ca această strălucită ani­versare să fie o adevărată oglindă a marei adunări naționale din 15 Mai 1848. SEPTÎMIU POPAI 1­5 Mai 1848 Blajul Catedrala din Blaj, în fața căreia s-a ținut adunarea de la Dumineca Tomii 1848. Intre tradiție și noutate Lupta dintre „vechi“ și „nou“ nu e de mult încinsă în România. Până mai ieri, n’am avut niciodată prilejul să ne emoționăm de acele ciocniri dintre paznicii experien­­ții și soții năzuinții, ciocniri cari, în alte părți, au fost pri­cina celor mai frumoase pagini de istorie ca și a celor mai înalte înfiorări ale inspirației. Până mai ieri, România ferice, trăia calmă, fără po­vara tradițiilor și fără îngrijorările inovației. Odată pe an, la 10 Mai , se strângeau mai marii țârii, cu decorații, și constatau, solemni, „ce mari progrese am făcut în ultimele decenii“... Nimic din trecut nu ne constrângea prea mult, nimic din viitor nu ne ispitea prea amenințător. In artă ca și în politică — în armoniile sociale ca și în cele ale spiritului — nici­ o legiuire prea tiranică nu ni se impunea din adâncurile învățului ancestral, nici­ o chemare prea răscolitoare nu ne grăbea mersul și cântecul.... Pentru ce ? Pentru că n’aveam să păzim nimic și, deci, nu ne era teamă de nicio făgăduială îndrăzneață. Iar făgăduielile în­­drăsnețe nu se iscă decât acolo unde e ceva de păzit. E tot ce poate fi mai puțin paradoxal, totuș. N’aveam nimic de păzit. Adunam. Deabia ne făceam. Toată noutatea se așeza în noi, în spiritul nostru, fără să bruscheze nimic. Și, prin această lipsă de contradicție, ea venea distilată și fără provocare, venea calmă și oare­cum potolită. Aveam și noi tradiții, fără îndoială. Dar, ele nu erau active. Aveam, negreșit, o tradiție de viață socială dar ea nu era decât materie de istoriografie și de pomenire săr­bătorească. Toate veacurile de la Clovis se amestecă viu, bunăoară, in politica de azi a Franței, căci activitatea d-lui Leon Daudet se legitimează cu certificate semnate de toți regii m­erovingieni, carolingieni și capețieni... Ce putea trăi în viața noastră publică activă din tre­cutul social al țării, până mai ieri ? Voivozii noștri rămâ­neau de biserică — și acolo văzându-i numai, zu­grăviți de credință și de fum, îi simțeam și-i salutam. Dar, ei — sărmanii — nu se amestecau să legitimeze nici o acțiune politică actuală ! Tot așa și boerii, — boerii pentru cari la noi —­ ca nicăiri în altă parte ! — respectul public n’a păstrat nicio superstiție. Și știut e că asemenea stări sufletești nu sunt lipsite de adânci — și adăugăm , mo­rale ! — îndreptățiri. Iată, deci, ce ușurați ne înfățișam, dinspre partea tra­diției sociale și politice ! In artă ? Dar, de ce avea să se ciocnească orice-am fi învățat ?,Firește, de bunul simț al poporului care rămâ­ne totdeauna o splendidă incapacitate artistică. De alt­ceva nimic. Futurismul s’a născut în Italia, tocmai fiindcă acolo e cea mai uriașe, mai impunătoare, mai sfântă tradiție Acum ș­apte veacuri, — ș­apte veacuri ! — scria acolo Dante---- Sub o asemenea formidabilă constrângere — echivalentă cu povara întregii culturi europene — nu e de mirare că răsare desperarea lui Marinetti. II. Până mai ieri, deci, n’a putut fi la noi vorba de vreo luptă între paznicii trecutului și vestitorii grabnici ai vii­torului. Prima oară, — după ușoarele, discretele imitații de revoluție și de civilizare ale anilor 1848—1866, — prima oară când s’a pus în mod tragic problema între nou și vechi, a fost acum. S’a pus întâi în politică. Acolo a fost, firește, tragic. Și e încă. Dar, nu aici se potrivește discutarea interesantului proces. _ Se notăm numai că paralel cu lupta de pe tărâmul social, se iscă și în cerurile spiritului acelaș răsboi între tradiție și noutate. E interesant. Discuția a prilejuit-o prezența în Capitală a unui re­gizor german. El a venit să aducă aici, în Bucureștii ce, din punct de vedere teatral, a fost multă vreme doar o colonie a dramaturgiei pariziene de bulevard, asprimile SHNpSi. 14g&. 1 foarte lesne de calificat acest teatru nou. El nu mai e retorici pură ca odinioară, drama modernă se face Htem­ip­­ăr Ea nu mai urmărește să convingă sau să demonstreze, ea vrea să rupă barierile cugetului și să ni-1 asmuță în adân­curi. Teatrul acesta firește, tulbură și amărăște. El nu e informator și nu lingușește obișnuința. Și nici nu e menit „să placă“ așa de repede și așa de mult. In definitiv, d-l Radu Cosmin „va plăcea“ totdeauna mai mult decât Marice, și Francois Coppée mai mult decât Baudelaire. Asta nu ridică pe unii și nu umilește pe ceilalți. Deci nu „plăcutul“ e criteriul cel adevărat când jude­căm teatral din punctul de vedere al artei. Regisorul Karlheinz Martin ne-a înfățișat pe Strind­berg, pe acest întunecat tragic al spiritului, — acest nou Shakespeare, neesociate. Și ni s-a prezintat în linii, în culori și în mișcare de-o noutate ce-au fost o glorioasă îndrăsneală. Pe această tentativă de revoluție teatralistică — pe care, e drept s’o spunem, publicul a primit-o cu o minu­nată intuiție — s’a început discuția gravă. Cei ce strigau cu ochii sus, bucuroși și răcoriți ca de o bruscă norocire, fură opriți dârz de unii oameni încruntați. Erau vardiști ai tradiției. — Ei, musiv, nu țipa așa, că superi tradiția !... — Care tradiție, domnule vardist ? întrebară trecătorii bucuroși. — O știu eu, tăceți din gură. 45* 1 # # Așa­dar, tradiție ! Tradiție în teatru, în teatrul bucu­­reștean---- E un fel de a glumi. Teatrul românesc de abia se face. El nu se poate cons­titui, însă, pe tradiția altora. El trebue să-și facă una din învățăturile fiecărei actualități. Lipsiți de o tradiție pro­prie, cum vom putea da acea mare originalitate româ­nească dacă ne vom ține mereu de tradiția altora ? Trebue, dinpotrivă, să primim școala tuturor noutăților ca, sub incitările lor, să prilejuim manifestarea a ceea,se este m­ai răspicat și mai românesc în spiritul acestui popor. Aiurea, faptul valabil estetic era din ciocnirea dintre tradiție și noutate. La noi, unde nu e tradiție, realizarea originală nu se poate produce decât din ciocnirea diverse­­lor noutăți. Cu toate noutățile din lume, spiritul proaspăt, virgin, al românului va da mâine o mare colaborare de originalitate la tezaurul artei universale. A refuza la noi noutatea, fiindcă se supără „tradiția“, echivalează cu a nu învăța pe copii alfabetul de teamă să nu-i stricăm ... Deci, să vină cântăreții noi! Cât mai îndrăsneți și cât mai sus. Fără frică, fără sfială !---­Că prezența regisorului neamț în România, a pricinuit între cronicarii noștri exact reproducerea conflictului de la Nürenberg între „maeștrii cântăreți“ ai lui Hans Sachs și Walter von Stolzing, nu e deloc neplăcut. El învederează că și în România încep să se pună probleme spirituale. Cine biruește ? O !, e prea veche istoria și prea lesne de cunoscut pentru ca să cerem răspunsul acesta sfinxișilor­ și vrăjitoarelor— Biruește noutatea. — Biruește nu cu ceea ce înfățișează, ci cu forțele cari au născut-o. Biruește simplu, după legea brutală care face tinerețea mai tare decât bătrânețea. Dar, dacă în alte țări se poate susține răsboiul, cu fo­los pentru toți, între trecut și noutate, — la noi, unde orice ,e deopotrivă nou sau deopotrivă de vechi, transplantarea conflictului e o maimuță reală de aceiași valoare filosofică, ca lupta dintre conservatori și liberali.... DEM. THEODORESCU MW,g iKTil MwnHxtWKya­m tiur de DEM. THEODORESCU -----------­rtemcKș

Next