Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1923 (Anul 4, nr. 111-114)

1923-01-14 / nr. 112

5 Ettl . III — ANUL. IV No. 112 Adevărul a Les exemplarul in țară ”6 Lei Ex. în străinătate L­iterar Duminica 14 Ianuaris 1923 FONDATORI:­­ AL. V. BELDIMAN 1888—188/ CONST. MILLE 1897—1320 și Artistic FONDAT în 1893 Din corespondența lui Avram Iancu eu Ioan Dragoș și cu Amede Hatvani — Documente Inedite — In raportul său, publicat mai întâi în limba germană, în colecția „Die Romanen der österreichischen Monarchie“ (Viena 1850, vol. II) Avram Iancu lămurește împrejurările, în care a fost trimis de către Kossuth, în Aprilie 1849, deputatul bihorean Ioan Dragoș, să înceapă tratative de pace cu Românii din munți, în deosebi cu prefecții lor, Ioan Butean, Avram Iancu, Sever , Axente și Petru Dobra. După întrevederea acestora cu Dragoș la Mih­ Sileni,­­ unde și în cursul răscoalei lui Horîa fură mă­celăriți 85 de țărani români — a ieșit la iveală că Dragoș nu avea deja Kossuth împuternicire deplină nici pentru armistițiu, nici pentru pace. Dimpotrivă misiunea lui, pe care însuși Kos­suth o considera de la început ca fiind foarte periculoasă, era menită numai să abată acțiunea prefecților de la pericolul ce-i amenința din partea locțiitorului de comandant Emeric Hatvani, pe care Kossuth n'a stat la îndoială a-l îndruma să continue luptele in contra Românilor, indiferent dacă misiunea lui Dra­goș poate sau nu să obțină vre-un rezultat. Astfel chiar în cursul tratativelor, Hatvani intră cu 1400 soldați și 3 tunuri in Abrud în seara zilei de 6 Mai 1849. Iancu, prinzând de veste, plecă imediat la tabăra sa în Câmpeni, iar prefecții Dobra și Buteanu, mai încrezători în asigurările lui Dragoș, au rămas in Abrud, unde Hatvani pe Dobra l-a pușcat, iar pe Buteanu l-a pus in lanțuri, spre a-1 spânzura măi târziu la Iosaș (23 Mai) ca să arate lumii întregi, cum știa răsplăti Ungurii încrederea pusă într’inșii. Iancu pornise repede cu legiunile sale la atac, învinse ar­mata lui Hatvani, care fu silită să se retragă spre Brad, iar pe nefericitul Ioan Dragoș, ascuns într'o pivniță, lăncerii lui Iancu, l-au scos de acolo și l-au tăiat in bucăți, ca pe un trădător, deși în realitate nu era decât victima credulității sale și a duplici­tății lui Kossuth. In raportul său, amintește Iancu, că in preajma sângeroa­selor evenimente dela Abrud, a primit o scrisoare de la Hatvani și trei de la Ioan Dragoș. Scrisorile acestea până acum nu erau cunoscute. Publicarea lor va fi însă de interes pentru cei ce do­resc să cunoască în mod amănunțit mijloacele, de cari au făcut uz, siugulițele lui Kossuth spre a întinde lui Iancu o cursă atât de periculoasă. Le publicăm deci în ordine cronologică. Scrisoarea lui Emeric Hatvani către prefecții Ioan Butean și Avram Iancu trimisă din Brad la 26 Aprilie 1819 Cetățeni! Astăzi au sosit la cartierul meu general dela D-VoastriL două scrisori, una semnată de Viliani, a doua de domnii loan Butean și Avram Iancu; amândouă erau adresate Dragat. Eu am desfăcut amândouă scrisorile, d-lui deputat loan le-am­ cetit și le-am trimis după prietenul meu Dragoș la Debrețin; am­ făcut aceasta In absenta numitului domn de o parte, in virtutea reli­­unilor prietenești, care există între mine și între numitul domn deputat, de al­tă parte în puterea dispozițiilor militare și politice, caii in timp de război dau drept comandamentului militar, să desfată și să controleze orice fel de scrisoare, sosită din tabăra dușmană.. Tonul ambelor scrisori exprimă speranța unei apropieri prietenești, pe care și noi o dorim, căci ceea ce D-voastă veți a­vea de împărtășit amicului nostru Ioan Dragoș, care e prie­tenul statornic al libertății noastre, cred că, are de scop binele patriei noastre dulci. Viziani amintește în scrisoarea sa, că ar dori să vie în tabăra mea, la domnul deputat Dragoș. Domnul deputat a călătorit la Debrețin și se întoarce numai peste câteva zile,­­ dar nu doresc să­ amân lucrul acesta până atunci, căci tot momentul pierdut sub orice pretext, este scump acestei pa­trii; de aceea, dacă doriți să aduceți pace și prietenie, veniți fără nici o teamă, — eu vă invit pe D-voastră să vă prezentați ori în persoană, ori prin delegați, în amândouă caximle, onoa­rea mea militară garantează, că nu vi se va întâmpla nimic și vă promit că veți­ fi primiți la căminul meu nu ca dușmani, ci ca oaspeți cari întind o mână prietenească. Dacă — precum cred — voi izbuti, pe calea înțelegerii paci­­nice, a vă câștiga pe D-voastră pentru cauza noastră, care e cauza libertății, voi prețui acest succes mai presus de gloria militară, după care însetează viteaza mea armată, ca și mine, căci D-voastră, — deși sunteți revoluționari conduși pe cărări greșite, — îmi sunteți totuși concetățeni și fiii unei mame co­mune. Să vă grăbiți D-voastră spre mama­ cea dulce, ca niște co­pi­i porăiți și nu veți fi respinși. (si) Emeric Hatvani, locțiitor de comandant al armatei Originalul unguresc al acestei scrisori se păstrează la Aca­demia Română. Nici Iancu, nici Butean, n’au dat nici un răs­puns, cel puțin raportul nu amintește: „Die Romänen der öster­reichischen Monarchie” II, p. 30. Comunicare de I. LUPAȘ prof. univ. Cluj s'aiu întomat, tată vă scriu pricina, tulburări­. Un om dela, Ro­șia mergând acasă, in cale sau pușcat prin cineva și­ cei ce mer­geau cu adusul spăimăntați fugind la oraș, strigară a lungul uliței, că vin Moții, vin Românii, vine Iancu cu popor armat asupra orașului, deci femeile și copiii începură la vaiete și se făcu o zgomottt groaznică, în care zgomotă, precum au obicinuit la așa întâmplări, unii oameni fugind pe munți de frică, prin tor poaste se socotiră vrăjmași și se prăvăliră. Aceasta este în­tâmplarea; de cumva lam cu trimetea mai în grabă veste, nu va fi nimic zgomot. Acum iarăș îi zgomot, dar nu va ieri, căci acum se dăd­u poruncă, cătănească, ca tot omul român sau ungur să șadă a­­casă, zgomotul îl face aceeași veste, cum că Românii re­trăgân­­du-se la păduri, acum cu arme petrec, cătră Roșia. Eu nu cred, să fie drept, precum, și pe Frăția voastră vă socot oameni de­­ pace, de iaste așa, iată soli­vă, trimit cu scrisoare, și pe lângă pasa dânșilor fără arme vie trimiși aici, vină însuș Iancu, nu-i fie frică nemic, și să sfârșim starea aceasta grea, că. i.aste acum urâtă și lui Dumnezeu și oamenilor. Abrud, 26 Aprilie (8 Main) 1819 (sf) loan Dragoș, abseaat. La această a 3-a scrisoare Iancu mărturisește în raport­, că i-a trimis lui Dragoș un răspuns scurt, sbiciuind perfidia, ma­ghiară și accentuând lămurit­, că sabia va decide între Români și­ Unguri (1. cf). Scrisoarea ultimă e scrisă în limba română, cu slove chirilice. Originalul e la Academie. I. LUPAȘ Scrisoarea lui loan Dragoș către Avram Iancu, trimisă din Abrud la 6 Mai 1819, seara la ora 9. Deputatul dietei loan Dragoș către advocatul Avram Iancu! Aflând că Domnia Ta, la vestea că armata maghiară intră în Abrud, ai plecat din oraș la Câmpeni îndemnat de credința, că aici în astfel de împrejurări nu ai mai fi în siguranță, ea prin urmare, pentru evitarea oricăror explicațiuni greșite, cari motivează îndepărtarea D-tale în diferite chipuri, prin aceasta te provoc, că — dacă un adevăr vo ești să pui capăt părerilor greșite, ceea ce te sfătuesc și te­ îndemn s'o faci — să vii­­ la Abrud, cum se cuvine unui cetățean pacinic și să fii convins că atât persoana, cât și onoarea D-tale va rămânea fără orice vătămare și neatinsă, precum ți-am împărtășit pe baza împu­ternicirii mele, cuprinse in scrisoarea d-lui Ludovic Kossuth, președintele țării noastre, și să fii convins, că nu are, nu poate să aibă țara ungurească un fiu atât de prăpădit, care să cuteze a vătăma asigurarea dată în numele țării, — de aceea să ur­mezi îndemnului meu și să desminți prin fapte opinia, prici­nuită de îndepărtarea D-tale. Dat în Abrud la 6 Maiu, ora 9 seara, 1819. (ss) loan Dragoș *) Originalul unguresc se păstrează la Academia Română. Des­pre scrisoarea aceasta spune Avram Iancu in raport, că ba fost adusă pe la miezul nopții, în aceiaș zi, de vice-tribunul N. Beg­­nescu 1. c. p. 35. Tot acolo spune, la pagina 36, că in 7 Mai tri­bunul Mihail Andreicu i-a adus a 2-a scrisoare de la Dragoș. Aceasta nu s’a păstrat. Nici la l­a, nici la a 2-a n’a dat Iancu nici un răspuns. Scrisoarea lui Dragoș către Iancu și către popor, trimisă din Abrud la 26 Aprilie (8 Mai) 1819. Avramului Iancu și poporului! Așa mi s'au dat înainte, cum că ieri ar put veni soli dela frăția voastră spre­­ ace zi văzând tulburarea in orașul Abrud. Cântece de seară !­i-e frică... Mi-e frică de noaptea ce vine Din trestii, din apă, din cer... O stea ce s'aprinde grăbită Sporește al nopții mister. ■ Mi-e frică de noaptea ce vine Cu vise și viteze seci Când trec remușcările’n hohot Pe aripi de orbi lilieci. Oprește-te, Soare, pe ceruri Alungă al nopții sabat,— Mi-e frică de noaptea ce vine Cu tot ce mă simt vinovat! Prietenul mort... Un alt prieten ne-a murit... • Și’n ploaia rece care bate Urcăm, cu frunțile plecate Spre cimitirul liniștit. Urcăm a morților colină Și ne oprim. L-am îngropat. Un preot spune împăcat Că moartea-i veșnica lumină. Ne întoarcem triști... Nepăsător, Orașul sufletul ne fură... Și-i zgomot, cântec, plânset, ură Și râs, în ochii tuturor. Și viața silnică, haină Ne fură iar, ne minte iar Și tot ce facem e'n zadar... învinsă, fruntea ni se ’nchină... / Și tot mai aprig, în văitoare Ne cufundăm și l-am uitat Pe mortul ce l-am îngropat în urma noastră, ca pe-o floare... Scrisorile... Scrisorile de-atunci, amintitoare A tot ce-a fost odată între noi, Scrisorile și cea mai mică floare Mi le-ai trimis acuma înapoi. Scrisorile de-atuncea reînvie în mintea mea, trecutul depărtat... Cum3 Eu le-am scris? Ți le-am trimis chiar ție? Și tot ce spun a fost adevărat? Scrisorile de-atunci, ce mă ’nfășoară Cu vag parfum de floare și de fân Scrisorile pe cari odinioară Le-ai sărutat râzând, le-ai strâns la sân. Scrisorile trimise altădată Le-am strâns din nou și’n foc le-am, asvârlit... Mă clatin. Plâng. Mi-e mintea tulburată... Un clopot bate — cine mi-a­ murit3 Victor Eftimiu BBBEEBBBE^BBBB âBSBBSOsDSE® BBS®!" Christ, (omenirii). încotro?EBB TOgODiGOD □iDiairjiaooDauiDiDiaiDiaaiDo'iD * fsl Toamna, marea moale isbia in stânci culori spălăcite de plante putrede. Țărmul scâlciat ridica movile cât casele ascunse într’o vale și care de trei ori pe zi fumegau în cer. Populația: erau turci cu turbane șterse și cu femei des­compuse. Unele își văpseau unghiile și gura. Dar văpseaiua păria ca creasta unui hoit de cocoș; surâsul se întinde peste dinți de iască; gingiile sunt ca stofele vechilor tapiserii; surâsul le contraria. Portul, câteva bărci negre. De mușchiul prins de pân­tecul lor se ciocneau vii cuțite multe, fine, cu dantele de argint și ochi mari ca cerceii. Ricoșați și pe deasupra lor se săgetau pentru­ aceiaș ciocnire alte boturi căscate și ro­tunde ca un anus de sidef. Când apele sunt negre, jocul lor luminează, uneori printre stele. Cheiul. Lespezile miros a soare și a pește. Acum câțiva câini hrăniți cu uleiuri și grăsimi dorm. Din lâna lor iese negură. In ape se b­entuiesc rețete din carce. A sosit domnul bătrân cu ochelari și palton cu pelerină. Un copil care trecuse Dunărea, la școală spunea că l-a văzut chipul ras, într’o carte de citire. Plete tunse la hotarul obra­jilor, gura seacă, privirile bune din păianjenișul undelor. Un savant profesor sau un artist. De șase luni locuește în sin­gura casă mare. Fiica lui — cum spun pescarii — cântă­­ noaptea dintr’o cutie închisă ,cu trepte albe ca luna. Cântă foarte frumos unit și sonor sau izolat pe un singur fir ca greerul. Și sunetele se amplifică vântul. Domnul bătrân se uită nemulțumit prin golful deșert, pe zare și dincolo. Nici o corabie cu pânze și mateloți cu mărfuri și cântece din Trebizonda și de aiurea. O să urce îndărăt scara de var ce duce pe terasă. Nl va vedea singur la întors, amanta Pia. Maestrul își periclită ultima lui dra­goste. Eleva îl urmase cu misticism în paragina pietroasă. Aci aveau să compună imnuri sigure și fluviale. Cântau împreună, cu ferestrele încuiate. Pe acoperiș trei aripi de metal se învârteau vertiginos și toată casa scuturată din grinzi de furtună era o orgă în sbor. Locuitorii sunt ostili oricăror străini. Asta le întări sin­gurătatea gândită de mai înainte. Bărbatul visa mult lângă geam, pe genunchi cu femeia supusă cu mâini mate și odihnite. Dar le fu urât. Ore senzuale urmau orelor de cânt — capitonate de covoare calde ca un miel spintecat, de mătăsării de biserică, de dogoarea jăratecului, — gurile se apăsau hermetic, se ofileau ca florile și când retrăiau, nota continuă a vântului prin horn­bocia. Muzicantul își istovia cele din urmă puteri. Din întuneric, căminul îl lumina cu o groaznică hemoragie. Apărea trunchi de copac prinzând în brațe seculare, stana de lumină de pe așternut. Ziua se rușinau, ascunși ca niște păuni despodobiți. Gândeau că locuitorii le știu nopțile. Ostilitatea lor îi înspăimânta. Pe întuneric controlau de zeci de ori zăvorul. Ii deștepta ploaia când puncta brusc geamurile. Așa că insomnia le ațâța: el­ de I. VINEA gliîe. Câteva clipe de somn și apoi veghea le alunga de­ vampiri grei, prin lesne, din suflet. Neputința goli ca bătrân ca pe un sfeșnic din care a mâncat flacăra până la urmă. începu să plângă să vrea să leșine, să se pedepsească. Și începu, de atunci, Pia, iubindu-l, să-l bruscheze, apoi s­ă chine și să râdă. Seara ascultă hohotul și sfatul oamenilor la cârciumă. Se apropia, ascunsă. Voia să plece din sat Era veselă exagerat, până la lacrimi, când auzia tamburi­nele. Improviza dansuri violente ca o roată de culori în mișcare. Pianul­ tăcuse. Domnul bătrân cugeta și-l săpa­ vremea. într’o seară lumea discuta schimbarea de obiceiuri din casa mare. Stăpânul fusese pe chei la sosirea unei corăbii­ depărtate. Se întoarse însoțit de un matelot bronzat. Și amintirea zilei prime din serie de mai târziu îl mișca încă pe domnul bătrân. A intrat după miezul nopței în odaia­ Piei. Străinul plecase. Lipsea un ceasornic. Ea veghea, în­tr’o cămașe galbenă, slabă, printre perne de tron, veștedă și roșie ca o târfă. Muzicantul începu de atunci să coboare pe chei. Pândem, singur ca un naufragiat, sosirea corăbiilor. Și îi fură oaspeți de vară marinari de toate neamurile orientului. Tă­tari scurți și tătari din Crimeea și bărbați frumoși din Ar­menia, italieni violenți și murdari și pirați greci, mulțime îmbibată de vin­e de muncă. Sfiala dintre el și cuplu se șterse,­­ domnul bătrân părăsi broasca ușii ca să asculte rubric în penumbră­­­ și cântecele ridicară din nou tava­­nurile scunde și loviră fețele locuitorilor. Vara trecu peste ei ca un steag peste câmpuri. Vânturi dârze asaltau aripile corăbiilor. Am­ețiau în larg albatrozii. La intrarea portului se căscau copci. In curând corăbiile nu mai sosiră. In sufletul domnului bătrân se cuibări tristețea. Așa, liliecii într’o ruină. Și femeia începu din nou Să­ chiuie. Se gândia la moarte, la viața viitoare, la iad. Uneori i se părea că duhuri rele o bat cu vergi încinse. Țipa. Un rest de rușine și multă frică îl împiedica pe domnul bătrân să plătească pe cineva din sat. Toamna îi răcori pleoapele. Cobora neîncrezător spre chei, scrutând zarea, așteptat, de Pia. Pia muria ca o pasăre. Pia,­­ cine să-i în­călzească trupul ud de șopârlă? —■ maestul socotia, (și când clătina capul a îndoială, nu-i cădeau ochelarii), să mai vie o corabie, una singură, cu o singură zi și noapte frumoasă în pânze. Pia va aștepta slabă și­­ înnaltă în mătasă galbenă, ofilită și aprinsă ca o impură, printre perne de tron. Și un matelot cu umerii largi din flanela albastră dungată cu alb și cu gura arsă de rachiu, să-i pună pe brațe,pe sâni și pe gât vânătaiele ca niște bijuterii de tuci. Și să-i înfigă în zori cuțitul în pântecele neted, cum o cruce în pământ.­ Domnul bătrân premedita și vorbia tare făcând gesturi expresive de omor. Și după domnul bătrân începură să se țină cu țipete și cu Pietre, copii. 1. giN^

Next