Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1923 (Anul 4, nr. 136-140)

1923-07-22 / nr. 139

► f SERIA III ANUL IV—No. 1303 Lei Exemplarul în țară 6 Lei £ x­ în străinătate *Adevărul FONDATORI:­­ AL. V. BELDIMAN 1888-189? CONST. MILLE 1897-1920 Literar ===== și Art Duminică 22 Iulie 1923 istic FONDAT !n 1893 Cum ard, par flori de flăcări, iar sfeșnicele par gioase mâni ce ’nalță buchete spre altar Se tremură văpaia și fâlfâie pe zid Ca niște aripi care se ’nchid și se deschid Ca niște aripi care cu zbuciume se zbat Șă deie zbor în larguri și avânt înflăcărat Credinței absorbite cu farmec de mister Pe 'ntre zorste zariști deschise către cer... Te caută, o Doamne, al arderilor zbor, Ard inimile noastre în flăcările lor, Și’n stropii calzi de ceară ce picură pe jos Sunt lacrămile noastre pe altarul tău prinos. Și-l fac­e, Doamne, care se 'ndoaie și se frâng Ca sufletele care îngenuchiate plâng Și-ți cer încredințarea că se va revărsa Pe umilința noastră dumnezeirea ta. (Lumânările). Nichifor Cralnic STUDII DE FOLKLOR Iarba fiarelor-----­ ----- ■­ del. Aurel Candrea, Prof. Universitar ■ ’­­ " » . In Silesia, se crede că cel ce înghite sămînță de fe­­regă, nu se mai îmbolnăvește niciodată. Cine o posedă, pricepe graiul tuturor dobitoacelor, poate invoca spiri­tele și să transforme în aur orice metal. Dar această să­mânță se poate căpăta cu mare greutate, căci planta în­florește numai în noaptea de Sînziene și e în puterea dia­volului. Acesta sdrobește pe toți cîți încearcă să pună mîna pe ea. Spre a și-o procura, omul trebue să jert­fească un ied negru de un an, în ziua care precede luna plină. In noaptea următoare, să aștearnă pielea iedului sub tulpina feregii: sămînța se prinde atunci de părul de pe piele (P. Drechsler, Sitte... in Schlesien, II, 207). Următoarea poveste circulă la Wenzii din Spree­­wald: „Un băiat de la țară ajunsese odată, cu ajutorul se­minței de feregă, să înțeleagă limba gâștelor. Dar numai puțină vreme putu să se bucure de acest dar. Căci iată ce se întîmplase, păscînd, într’o noapte, gîștele stăpînului său, îi căzu în opincă floarea feregii, care tocmai înflo­rise. Ajuns acasă, începu să se fălească la toți, povestin­­du-le cîte și-au vorbit gîștele între ele. Vestea se lăți în tot satul și stăpînul băiatului trimise să-l cheme. Acesta, vrînd să se înfățișeze curat înaintea stăpînului, se des­­călță de opincile cele murdare și rupte și se încălță cu al­tele, dar atunci, nemai avînd sămînța de feregă, nu mai pricepu mic din graiul gîștelor ș­i toți îș bătură joc de el (Reling u. Bohnhorst, Unsere Pflanzen, p. 115). In Franța, se crede, de asemenea, că feregă are darul de a face pe om să înțeleagă graiul animalelor. Astfel se povestește în Bretania că un om, silit să se oprească pe cîmp pentru a-și satisface o nevoie, smulse un pumn de iarbă și auzi deodată doi cîini vorbind între ei: unul zicea că niște hoți vor veni noaptea să fure din casa stă­pînului său, iar celălalt îi răspunse că nu va lătra, pentru că nu-i dăduse de mîncare în seara precedentă. (Sébillot La Tradition, II, p. 326). Tot astfel, în Anglia, se vorbește de o anumită plantă care te face să înțelegi graiul dobi­toacelor și al păsărilor (id. Le Folklore, p. 141—2). In Bretania se atribue „ierbii de aur“ (nour ieoten) însușirile feregii, pe lângă acelea ale ierbii fiarelor: „Iarba de aur crește pe cîmpii, o zărești de departe, căci lucește ca aurul; îndată ce te apropii de ea, încetează de a stră­luci, și n’o mai poți găsi; dacă e pe o apă curgătoare, ea mAge în susul apei; acela care poate să și-o pro­cure devine invizibil când vrea, descopere comorile, nu e niciodată bolnav, etc. Se mai zice despre ea că înze­cește puterile muncitorului, face pe om să nu obosească, oricât ar alerga, și, ca și iarba ciocănitoarei, cu care se confundă adesea, te face să înțelegi graiul animalelor. Iarba de aur, care slujește pentru a regăsi lucrurile pier­dute, e foarte rară, după alții», și crește numai prin fînațe. Ea trebue culeasă numai în locul cel mai apropiat de bi­serica satului. Spre a recunoaște, trebue operat într’o Vi­neri, și să știi câte Vineri au trecut de cînd s’a cosit iarba mai înainte. Odată ce cunoaște acest număr, vrăjitorul se duce pe locul pe care l-a studiat dinainte, avînd grije să intre pe cîmp pe partea despre apus. Indreptându-se, apoi, spre răsărit, numără atîția pași, plus nouă, cîte Vineri a socotit că au trecut de la cositul ierbii, se oprește la locul precis unde l-au condus pașii și smulge de sub picioare atîta iarbă cîtă poate încăpea în pălăria lui. După aceea, dă drumul ierburilor smulse pe apa curgătoare din apro­piere : în vreme ce buruienile fără preț sunt cărate în josul apei, iarba de aur înaintează, din potrivă, în susul apei. Trebue, atunci, s’o ia de acolo, recitind o lungă rugăciune; cînd a isprăvit, se întoarce pe rînd spre fiecare din colțu­rile pajiștei de unde a smuls iarba și rostește cu glas tare numele obiectului ce ar vrea să capete sau pe care l-a pierdut. Persoana, în posesiunea căreia se află acest obiect, se simte deodată, oricît de departe ar fi, împinsă de o putere necunoscută spre purtătorul ierbii minunate“. (Sébillet, Le Folklore de France, III ,467). Un alt folklo­rist povestește următoarele despre însușirile acestei ierbi:­­„Iarba aceasta e totdeauna verde, și ziua seamănă cu ce­lelalte plante. Noaptea, însă, lucește ca o luminare. Numai ciocănitoarea și omul o poate cunoaște. Pasărea o caută spre a găuri copacii. Omul nu poate da de ea, deci, îm­plinind anumite condițiuni. Iată procedeul întrebuințat mai adesea: îndată ce o zărește cineva, noaptea, lucind prin iarba unei pajiști, trebue să fie pregătit cu un cerc de lemn, să înainteze fără a-și întoarce ochii în altă parte, și să arunce cercul. Dacă lumina dispare, însemnează că „iarba de aur“ e încercuită. Atunci nu mai rămîne decît s’o cu­leagă. Pentru aceasta, se cosește tot interiorul cercului și se aruncă iarba tăiată pe o apă curgătoare. Ierburile obiș­­nuite vor merge în josul apei, șerpuind. Puterile celui care a căpătat „iarba de aur“, sunt nemărginite. Cosașul poate, cu o singură lovitură de coasă, să taie în două nicovala-i de fier, ca și când ar tăia un fir de iarbă. Acela care o poartă la dînsul, devine vrăjitor și poate pricepe graiul tu­turor dobitoacelor. Un argat tăiase, din întâmplare, iarba de aur împreună cu alte ierburi. Abia-și pusese sarcina de iarbă în spinare, și auzi un cîine cum urla de ciudă și pri­cepu că strigă: „A intrat lupul în satul cutare !“ Uimit, lăsă să­ cadă sarcina din spinare și atunci nu mai auzi de­cît lătratul animalului. Dar alergă iute la locul arătat și văzu cum un lup înșfăcase o oaie. întors pe cîmp, omul se îmbolnăvi de friguri. „Iarba de aur“, dacă nu e culeasă după regulele indicate, aduce cele mai mari nenorociri: cel ce a cosit-o se îmbolnăvește; până și timpul se schimbă și începe să dureze“ (Rev. des trad. pop. V, 287—8). Se mai crede că acela care poartă această iarbă la dînsul, e urmărit de șerpi, probabil pentru că aceștia sunt socotiți, adesea, ca păzitori ai comorilor. De aceea e nu­mită, în unele părți ale Germaniei, și Ottenkraut (iarba șerpilor). O altă credință legată de această plantă o că rătă­cește pe acela ce calcă asupra ei. Oricît de bine ar cu­noaște drumul și cărările din pădure, îndată ce pune pi­ciorul pe o feregă, uită tot și nu m­a știe pe unde să apuce, ca să iasă la drumul mare. Trebue să întâlnească pe alt­cineva sau să aștepte până răsare a doua zi, soarele, ca farmecul plantei să-și piardă puterea. De aceea, mai e nu­mită și Inkraut (iarba rătăcirii). Singurul mijloc de a-și regăsi drumul, e ca omul să-și schimbe încălțămintea, punând gheara dreaptă pe piciorul stîng și invers, sau, dacă e femeie, să-și lege șorțul pe dos. Toate acestea, pro­­­babil, ca să facă să cază jos feregă care se va fi introdus pe neștiute, în încălțăminte sau în șort (Grimm, Deutsche Mythos, p. 1013; Wuttke op. cit. 99; Perger, Pflanzen­sagen, p. 215; Grohmann, op. cit. 88). Aceeași credință o regăsim în Franța. Astfel, în Franche-Comté, se pomenește de o iarbă numită herbe­r la recule, despre care se spune că dacă o calcă cineva, din întâmplare, fiind într’o pădure, se rătăcește (Ch. Beau­» quier, Faune et flore pop. II, 228). In veacul al XVII-lea se numia l’herbe de fourvoiement (iarba rătăcirii). In Nor­­­mandia, e numită égaire (rătăcitoare); în Saintonge, l’herbe maudite (iarba blestemată); în Bretania, l’herbe royale (iarba regală), etc. Tot aici, se credea că iarba nu­mită ar­iotan (iarba care rătăcește) e locuită de un spirit care te face să-­i rătăcești calea; ea răspândește, noaptea, o licărire fosforescentă ca a licuricilor. Singurul leac îm­potriva ei să-ți întorci haina pe dos sau să-ți schimbi încălțămintea în felul arătat mai sus (Sébillet­ op. cit. III, 467—8; De Chesnel, op. cit. p. 462; Rev. des trad. pop. V, 448, VI, 192). In alte părți ale Franței, iarba care rătă­cește e mătrăguna, de care ne vom ocupa mai jos. Cehii cred, de asemenea, în existența acestei plante rătăcitoare, dar nu știu precis care anume posedă această însușire (Grohmann, op. cit. p. 89). Tot după credința ace­stora, feregă, numită Kaprad și paprat, înflorește și ea în noaptea de Sînziene, iar cel care posedă floarea ei are noroc în toate și poate ajunge la orice comoară. Numai nu trebue să se atingă de floare, ci să aștearnă pe jos o pînză albă și s’o scuture de pe tulpină­; altfel dispare ca rouă în nisip sau ca ceata în aer (Rem­sberg-Düringsfeld, Festkalender, p. 311). In Austria, se mai atribue seminței de feregă proprie­tățile ierbii fiarelor, adică de a deschide orice lacăt sau poartă încuiată și să descopere comorile (Verwaleben, Mythen v. Brauche, p. 309). Același lucru se crede în Ga­­liția (Hovorka u. Kronfeld, Vergi. Volksmedizin I, 130). Rutenii din Bucovina cred și ei că floarea de feregă are darul de a face să se găsească comorile ascunse în pămînt. Ea se poate căpăta numai în noaptea de Sînziene, când cineva doarme lîngă o feregă, care atunci înflorește (Kaindl, Die Huzulen, p. 106). In articolul viitor ne vom ocupa de însușirile extraor­dinare ale mătrăgunei. / ^ ^ I. AUREL CANDREA!

Next