Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1928 (Anul 9, nr. 395-399)

1928-07-22 / nr. 398

ANUL IX.­­ NO. 398 AdeVĂrUL FONDATORII­­ AL" V. BELDIMAN 1300 1007 UNDAiUHU­ j CONST. HILLE 1897-1920 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA _ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar și Artistic FONDAT IN 1893 Duminica 22 Iulie 1928 La schitul Brazi II cunoaște puțină lume. E la poalele contraforturilor muntoase ale județului Putna, și la marginea unui orășel care a avut — în timpul războiului — slava să fie, într’o singură zi, de vre-o zece ori pierdut și recucerit. Am trecut prin acest orășel și deci pe lângă schitul Brazi, cândva, de mult, înainte de război. Dar nu mai ain minte nimic din cele văzute pe atunci... Am trecut a doua oară și a treia oară, cu prilejul trist al înmormân­tării și al parastasului înțeleptului Ion Slavici... Dar nici acum n’am văzut schitul Brazi, cu ochii cari nu mai uită niciodată... E atât de interesant să te studiezi și să te observi : când ajungi să vezi spectacolele acestei lumi : definitiv și nemuritor... In privința aceasta, mai toti suntem la fel cu orbul pe care-1 tămăduește Mântuitorul, la porțile Betsa­­idei (1Marcu 8: 22—^26). Vederea noastră vine progresiv și de-abia într’un târziu ne dăm seama cum cresc, în soare și în azur, piramidele acestei existențe. Am coborât la schitul Brazi, în pas de doliu, atunci când a fost vorba să așezăm — spre deplin meritată odih­nă — pe mult ostenitorul Ion Slavici. Intre vii, între cra­me, dincolo de o vale fără pârae, se înnalță sfântul locaș, ales din vreme de Slavici, pentru tihna lui cea de după moarte. Era cald, arșiță de August, și afară de icoanele despărțirii de lângă groapă, schitul Brazi nu m­i-a lăsat în cuget altceva.... Am avut timp mai mult, de cercetare și de meditare, după patruzeci de zile, când strugurii din vii erau pe aproa­pe de cules și când pravila Sfintei noastre Biserici porun­cește pomenirea a doua a celor răposați... Am văzut atunci schitul cel subteran, vechi de multe decenii, deasupra că­ruia a crescut — încoace, în zile de libertate — schitul de de­supra pământului. Ion Slavici dormea lângă altar subt o cruce provizorie și subt mănunchiuri de flori mereu pre­­menite. Adăstând și pregătindu-mă de Sfânta Liturghie, m’am plimbat lung pe potecile din via căutată și iubită de moș­neag, ani dearândul. In cerul aurnei dimineți de toamnă, înălțăm Părintelui Jertfelor, jertfa gândurilor mele și do­rința vredniciilor pontificale... Dar inima mea se revărsa și mai departe, peste zecile de pogoane cu vie, peste miile de mlădițe grele, spre plaiul neted și infinit al Mărășeș­­tilor... Eu singur nu știiam și nu înțelegeam toată taina iz­voarelor duioșiei din dimineața aceea și toată zămislirea viitoare a reîntâlnirii mele cu schitul Brazi. L-am văzut crescând, pe coasta lui fertilă, pe măsură ce coboram o potecă săpată ca de torente... Era tot schitul Brazi, la picioarele singurului brad care a mai rămas — și totuși schitul era cu totul altul, ne­mai văzut până aci. In jurul curții și ogrăzii lui reduse, se ridicau gospodării par­ticulare, pridvoare și profilul, pe jumătate ascuns de ar­bori, al unui alt schit la care n’am ajuns... Schitul Brazi cu vecinătățile lui și cu toată coasta pe care apărea, cobora, înnaintea mea de data aceasta, din legendă și din arhivă... Știiam, vedeam, regăseam, și trăiam povestea schitului de lângă Mărășești, acum întâia oară ! Și toată valea, și­­ toate dealurile bogate și striate cu șiruri geometrice și c toată această palidă burgadă, care trăește din norocul cior­­o­chiliilor de chihlibar, totul,­ totul era transfigurat de le­gendă și înveșmântat în nimbul »Mârășeștilor ! Am stat jos, la umbra pomilor din marginea unei vii, și am privit, subt cerurile cele noui, zămislirea cea nouă a schitului străbun. Am stat câteva clipe sau un crâmpei de vecinicie — n’am putut să măsor. Schitul chema în vale, tainic și singuratic. Pe acelaș drum ca și în trecut (spre toată mirarea mea) am ajuns la mormântul lui Ion Slavici... Bizarul meu sentiment nu mă înșela ! O lume nouă se proiecta, imensă și uimitoare peste văile și amintirile celei de până acum... Pe crucea de marmoră neagră, de la căpă­tâiul lui Ion Slavici, era săpat, în litere aurite, și numele meu !... In ce clipă trăiam ? Ce vrajă amesteca pentru mine, subt soarele încă pământesc și atât de drag, fiori și stări sufletești din altă lume ? O, pentru ce aceste draperii de întârziere și de necunoscut, peste certitudinea nudă că, în­tr’o zi foarte apropiată, acest nume, scris deocamdată subt o frază citată, va fi scris de alcinelea și legitim, într’un colț încă indescifrabil ? Unde e puterea, unde libertatea să pre­cipităm totul, să smulgem draperiile iluziunei și să murim în ceasul cel mai fericit și mai apropiat de ceruri ?... Stăteam cu fruntea descoperită și plecată deasupra somnului neuitatului meu amic și-aș fi voit să-i spun din toată inima. E loc și pentru mine, aici lângă coapsa sfântului locaș ! Iată momentul cel mai potrivit ! Care ceas din toamna mea, amară și sură, ar putea să mai aibă neașteptata ilu­minare a ceasului de față ? O, sfânt locaș de adăpost duhovnicesc, deschide sâ­nul, deschide criptele tale, deschide pomelnicele tale, în această zi paradoxală, celui ce și-a făcut toate socotelile și e gata să sigileze, cu cel din urmă trandafir de toamnă, registrul lungilor lui deficite ! OALA GALACTION fossî Slavici Luc-Abert Moreau Mud CONCURSUL „ADEVERULUI LITERAR“ Ion Alexandru Brătescu-Voinești Ca adolescent, nu­ găsesc să aduc sărbătoritului de as­tăzi un omagiu mai cald și mai „al nostru“; al adolescenți­­lor, decât amintirea noastră reîmprospătată astăzi; despre ticluitorul prea cunoscutelor nuvele: „Puiul“ și­­„Nicușor“. Vorbesc despre ele ca despre cele dintâi pagini pe care le-am citit, semnate fiind de d. Brătescu-Voinești. Sunt cel dintâi :’balsam pe care ni-l dăruește mărinimia boerească a d-sale; e balsamul pe care l-a răspândit în cărțile clase­lor primare pentru noi, copiii de e­i și adolescenții de azi. Școala ne-am făcut-o cu poezia lui Em­inescu și cu ver­sul eleganței lui Alecsandri sau cel rustic și sănătos al lui Coșbuc; ne-am făcut-o cu proza ghidușă a lui Creangă și cea ironică a lui Caragiale. Acestora li s’au adăogat multi, prea multi ca să-i putem limpezi. Totuși a rămas fi­nal în mintea noastră, prea crudă ca să-i cuprindă pe toți , și acesta a fost d. Brătescu-Voinești, încă de pe atunci pe d. Brătescu-Voinești ni-l închi­puiam așa cum îl cunoaștem astăzi. Și ghiceam sufletul, gândul și chipul, numai citindu-i. Și aceasta e cea mai bu­nă dovadă pentru origina artei d-sale. Un om pe care îl simți așa cum este, căruia îi simți mâna prinsă în duioșia rândurilor, răscolindu-ți sufletul cu ele, nu e un scriitor o­­bi­șnuit, e mai presus de tagma celor mulți. Mai mult chiar, Pe d. Brătescu-Voinești nu poți nici să-l scoți dintre rân­durile­­ cărții; odată scos, rândurile par un schelet și auto­rul un duh, care i-a dat viață. Aceasta e întruchiparea ar­tistică a prozei d-sale. D. Brătescu-Voinești trăește cu atâta intensitate în paginile sale, vorbește cu atâta farmec și te antrenează într’atât încât rămâi numai urechi; simțul critic îți dispare și îl aprobi până la sfârșit. D. Brătescu- Voinești se joacă cu tine cum vrea; știe că îl urmezi, fiind­că vorba și gândul lui te farmecă. Te uiți ca cititor și ca judecător al spuselor d-sale; te găsești în puiul cu aripele frânte sau te surprinzi alături de Nicușor ascultând privi­ghetoarea și ținând degetul liniștei la gură, ca să-ți oprești sufletul. Și când te-a surprins, te bucuri că ai stat plecat în genunchi, cu degetul la gură, ascultând nu privighetoa­rea lui Nicușor, ci pe cea din carte. Sunt scriitori înaintea cărora te cutremuri. Sunt uriași. Simți că măreția lor te doboară. Și respecți fiindcă ești prea mic față de ei, fiindcă ți-e frică să nu te sdrobească sub greutatea geniului lor. Te închini înaintea lor de tea­mă și cu teamă, înaintea d-lui Brătescu-Voinești nici nu poți să te în­chini. Simți că te-ar dojeni să știe lucrul acesta, simți că te dojenește cuvântul ,din cărțile d-sale.. Pe d. Brătescu-Voi­nești îl respecți nu de teama de a nu te înfrânge, nu pen­­tru că îl ghicești sau îl simți de-asupra ta, amenințându-te, ci pentru că îți este atât de aproape, pentru că ți-l consideri tovarăș și mai mult, duhovnic. Te înțelege părintește și îl înțelegi ca pe un părinte , vă iubiți, numai și numai din carte. E comunicativ. Nu de acea savuroasă și exuberantă comunicativitate a meridionalilor sau amuzanților gasconi, ci de o comunicativitate pe care ți-o impune verbul d-sale; o comunicativitate caldă și frățească. Fiindcă vorbește cu sufletul, cu inima curată, nu­ cu meșteșugul de a toarce frazele, de a de împodobi păsarește. Le lasă simple, fiindcă și sufletul d-sale este simplu, de o simplitate care te isbe­­ște, te tulbură și i te face frate. Și în fine d. Brătescu-Voinești este duios. E cel mai nimerit atribut pe care i l-ar putea conferi cineva. Și i-a și fost conferit. Duioșia d-sale e generală și molipsitoare. Prin duioșie, d. Brătescu-Voinești te subjugă, te rezumă la un chip de ceară, pe care, cu meșteșugul rar al mânii d-sale, îl face sau să zâmbească îngăduitor, sau să plângă. Niciodată însă d. Brătescu-Voinești nu te face să te re­volți. Gând,îl citești știi perfect,de bine,că i-ar face rău,răs­­vrătirea; și nu te­ răsvrătești, ca să nu-1 superi. Nu vrei să-l superi, fiindcă­­ i-e prieten și părinte. Te lasă să te frămânți alături­­ de eroii săi, să le mângâi­e suferința și să cauți să le-o înlături. Niciodată însă nu te vei revolta împotrivă ce­lorlalți,­ pentru că­­ în proza­ d-lui­­ Brătescu-Voinești" simți că așa trebue să se întâmple, simți că e natural și firesc ceea ce sa întâmplat. • • • Intr’un oraș strein te simți stingher. Gesturile începi să ti le măsori, împrumuți atitudinea pe care ai lua-o fată de un necunoscut, oarecare, împrumuți prudență și ochi de detectiv. Te aștepți în fiecare clipă să descoperi ceva sus­pect, măcar o cât de mică nepotriveală cu felul tău de a privi lumea. Și la urmă rămâi surprins că totul e așa natu­ral și atât de firesc ca și în orașul tău. Când il citești pe d. Brătescu-Voinești, natural că vei lua atitudinea pe care o iei­ întotdeauna înaintea orică­rui scriitor, împrumuți adică atitudinea­ pe care ți-o impu­ne contactul cu necunoscutul. Il bănuești suspect­­ pe d. Brătescu-Voinești. Și după ce l-ai citit, îți rămâne pur și simplu familiar. Pare că te rușinezi că l-ai bănuit ca pe oricare alt scriitor, să nu cumva să uzeze de speculațiuni literare pentru a-și valorifica scrisul. Simți ca d. Bratescu Voinești nici n’a intenționat să-l valorifice. „A scris“ nu­mai, fiindcă „trebuia“ să scrie. Dar este timpul să-mi înghețu lucrarea. Și încheerea mea, tiu să fie adevăratul subiect al acestei compuneri școlărește întocmită. Anume: câteva cuvinte asupra înru­dirii intelectuale a d-lui Brătescu-Voinești cu junimiștii li­teraturii de ori. Pentru că—nu trebue să vi se pară curios­­”, Brătescu-Voinești este un „junimist întârziat“. Azi în aceeași categorie mai poate fi așezat numai de Iacob Negruzzi. D. Brătescu-Voinești s’a retras din literatură a­­proape cu totul, dela război încoace. Deabia dacă mai scrie în reviste la mari intervale de timp. A rămas un izolat fiindcă războiul i-a furat toate prieteniile ju­nimiste, după cum un izolat a rămas și d. Iacob Negruzzi Verbul clasic al d-lui Brătescu-Voinești nu mai vibrează antrenat, cu cel al scriitorilor post-belici, nu se frământă alături de ei. Se rezumă la a-i privi. Și privind această ac­tivitate, d. Brătescu-Voinești simt că trebue să surâdă a­­mar: spiritul său nu se împacă nici cu jazz-ul modernis­mului exagerat al literaturii actuale, nici cu intrigile cafe­nelei literare, nici cu verva șubredă a cronicarilor literari. De altfel, tuturor celor din categoria d-lui Brătescu- Voinești, scriitori cunoscuți din trecut, literatura nouă nu le-a produs nici un entusiasm. Dimpotrivă, au găsit-o prea searbădă și s’au mulțumit să trăiască în trecut. Și dacă autorul lui „Neculăită Minciună“ nu mai scrie, una dintre cauze poate fi și această alăturare de trecut, această ati­tudine de spectator al încrucișărilor de spadă din literatura de astăzi. Pentru că există un contrast între sufletul d-lui Brătescu-Voinești și ritmul actual, un contrast pe care — deși nemărturisit — îl simțim. Cu aceste cuvinte, țim punctul final. N’am cautat și nici nu pretind să fi dat întregul portret psihologic al d-lui Brătescu-Voinești. Am vrut numai atât: să vă amintesc chipul blând și duios al unui apostol. BRATUCU GH. MIRCEA cl. VIII-a Liceul „Mircea cel Bătrân“ . .. ; ... ... Constanta Fata la care nu seo­ea nimeni Demult, eram școlar într’un oraș mic de provincie. Viața se scurgea monotonă și ne­ ne țineam de farse. Ați observat că pentru ca o păcăleală să aibă succes, trebue să găsești și un tip reușit la care gluma să se prindă și chiar să îl supere bine. Farsa își alege cu predilecție victimele, surprinzându-le în liniștea vieții. Farsa izbește în aspira­țiile celui ce așteaptă de la loterie norocul, în cel care se încrede într’un prieten, în cel ce e de bună credință. E un domn cu barbeți albi, sau un funcționar de bancă, sau un elev prea conștiincios — pentru care vine o glumă din senin — din domeniul mare și necunoscut al fanteziei. Glumețul e un acar și farsa trebuie să trimeată câteva cea­suri din existență pe altă linie decât cea prescrisă în mer­sul trenurilor, adică al vieților scrise de soartă. In cadrul îngust al vieții provinciale, toți tipii care me­ritau farse fuseseră executați, de la profesori la autorități, când deodată banda noastră a făcut o descoperire senza­țională. O persoană într’adevăr extraordinară. Fata la care nu se uită nimeni. Parte din cele ce scriu le-am înțeles abia mai pe urmă în groaznica lor tragedie. Toți am iubit și femei foarte frumoase, dar și unele urâte. Ei bine, fata pe care vreau să o pomenesc nu era nici fru­moasă, nici urâtă. V’ați întrebat de ce pe stradă după o fe­meie întorci capul și după alta nu ? Frumusețea nu are nici o importanță. Uneori nici hai­na. In lumea asta sunt probabil suflete incolore, existente pe lângă care treci cu indiferență.­ Ei bine, e probabil că sunt și unele persoane pe care nu numai noi, dar nimeni­­­­NIMENI nu le privește. Când am făcut această descoperire de necrezut ? Nu pot ști. Probabil că în memorie se adunaseră o se­rie de fapte goale peste care brusc a căzut concluzia. Fata nu era nici urâtă nici frumoasă, nu se îmbrăcă nici mai rău nici mai bine de­cât altele. Avea ochi așa cum sunt toți ochii, statura potrivită, nici grasă nici slabă, nici tânără nici bătrână. Părea o concepție absurdă, o teorie imposibilă care trăia. Și noi cu creerul încărcat de toate lucrurile lipsite de viață, noi pentru care matematicile sau latina erau o realitate uriașe, ne întâlneam cu viața neînsemnată. Cu o realitate invizibilă când atâtea irealități ocupau un loc evident. A fost o muncă de adevărați detectivi—sterilă muncă, — să identificăm pe fata la care nu se uită nimeni. Stetea într’o casă ca toate casele și avea un nume ca toate nu­mele. Era ceva exasperant — nu avea nimic personal, nimic anormal. Pe promenadă ieșea la ora la care iese toată lumea; rarii cunoscuți (am spionat și conversațiile) nu îi adresau decât cuvinte care se adresează la toata lumea. Am notat treizeci de conversații asupra timpului, șapte­sprezece asupra scumpetei față de prețurile dinainte. Nu am fi descoperit niciodată ciudățenia acestei a­­normale normalități dacă, în razia făcută în căutarea vic­timelor de farse, stocul populației civice nu ar fi fost aproape epuizat până la cretini furioși. Dar cu ce puteam pedepsi această soartă? Farsa era greu de găsit. Căci farsa cea bună nu trebuie să iasă din capul celui ce o face. Farsa trebuie să fie o inspirație pe care o citești pe obrazul celui asupra căruia o făptuești. Simți că trebuie să i-o faci — și numai lui i s’ar potrivi. Numai imbecili lipsiți de fantezie fac aceiași păcăleală la toată lumea și spiritul rămâne nesurat, anost și nepotri­vit. Fata care n­u se uită la nimeni nu e iubită de nimeni. Nu­­ se potriveau nici randevu-uri la ore nepotrivite în locuri caraghioase. O păcăleală violentă ar fi avut ceva trivial și nu s’ar fi prins. Eram cu toții întristați. In toată experiența noastră, în toată fantezia cu care îi evocam chipul mediocru, nu găseam nimic de păcăleală. Și am re­nunțat. Și ne-am pedepsiți neputința de a face o farsă tri­­mițându-i o cutie de bomboane. O cutie de bomboane nu goală, nici cu un șoarece, nici cu bomboane purgative, ci pur și simplu cu bomboane ca toate bomboanele. Fata la care nu se uită nimeni a primit cutia cum se primesc toate cutiile de bomboane. Zadarnic am ispitit pe servitorul trimis de noi cu cutia. A primit-o cum se pri­mesc cutiile de bomboane și a mulțumit cum se mulțumește. Nu mai aveam ce să aflăm. Câtăva vreme am căutat să ispitim pe la geamurile casei ia care locuia — și nimic neobicinuit, nimic nu a rămas să rețină privirile noastre. Chiar încăpățânarea noastră a dezarmat. Pe urmă am uitat-o. Alte preocupații mai impresionante au sfărâmat obsesia acestei personalități nule. Au trecut ani, am plecat și m’am întors în orășelul de provincie. Apăruseră persona­lități noi, altele se prăbușiseră cu sgomot. U­ii aminteam de anii copilăriei căutând camere de închiriat pentru că slujba îmi cerea să mă stabilesc definitiv în târgul din care fugisem în lume. Cred că nevoia locuinței m’a făcut să intru în casa în care a trăit ani de-a rândul fata la care nu s’a uitat nimeni. Intrând în odăi am deslușit o mobilă ca toate mobilele. O zugrăveală a pereților obișnuită, o împărțeală a odăilor așa cum găsești pretutindeni. Casa nu era nici bună nici rea. Nu o lua nimeni cu chirie. Și nici de preț nu întreba nimeni — mi-a spus exasperată o slugă bătrână. Chiriașa murise, nu mai știa de când. In salon o cutie de bomboane vechi nedesfăcută, dar prinsă într'o fantă mare de un roșu aprins — îmi aminti recompensa acordată de noi altădată. Era singura veste din lume, intrată în locuința fetei. Singura cutie de bomboane — o glumă păstrată cum alții păstrăm o sfântă amintire de dragoste. Noi am fost necu­noscutul care a trimes bomboane fetii la care nu se uită nimeni. Am scuturat de praf cutia, înăuntru bomboanele vechi sunau cu zorăit de gloanțe. Funta roșie cu care fu­sese cinstită cutia de către primitoarea darului, era vește­jită — un roșu stins, așa cum se sting ființele roșii. ADRIAN MAN­IU

Next