Adevěrul Literar şi Artistic, august 1929 (Anul 10, nr. 452-455)

1929-08-11 / nr. 453

„ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC* o* tkAuUcAt&Are: u-neu a. Madaleino Proza românească și-a găsit în sfârșit o conștiincioasă traducătoare în franțuzește, care va căuta să facă din traduceri, niște adevărate noi creațiuni, iar nu niște icoane moarte ale originalelor vii. Maiorescu spunea odată: „literatura românească nu va putea zice că există cu adevărat decât când va depăși granițele noastre etnice. Atunci numai, — va fi o confirmare de fapt, a existenței ei, când, — ca orice adevăr, — va fi valabilă nu numai pentru noi, ci și pentru restul oamenilor din a căror cultură ne-am adăpat și am crescut. Care e dobânda împrumuturilor ce-am luat? Am fost numai consumatori, ca orice fursori inutili, — sau îmbogățim „pari passu” cu celelalte popoare, patrimoniul umanității?” In acest sens, un traducător meșter este și unul din factorii care sporesc patrimoniul național. Căci a face vii înaintea streinilor ficțiunile literare ale rassei noastre, în care se oglindesc preocupările de seamă ale acestui popor, este a defini valoarea lui și prin urmare drepturile lui la viață. D-na Madeleine B. nu s’a mulțumit, — cum ar fi făcut orice încrezut — să-și publice fructul atâtor ceasuri de trudă fermecătoare și să-și atragă singură toate avantagiile sperate. Nu, fiindcă nu pentru sine lucra. Ea și-a ales o colaboratoare franceză prin ajutorul căreia a scos maximuim de desăvârșire a textului tradus, și astfel se face că avem acum o traducere a Ciuleandrei lui Rebreanu atât de bună încât pare direct în franțuzește și concepută și scrisă! D-na Madeleine are o concepție a ei personală în privința selecțiunii operelor pe care le traduce. Ea dă atențiune în special cazurilor de conștiință în care se vede tot sufletul personagiilor în biruințele sau înfrângerile lor. Din cauza aceasta e sigură de succesul operei, forma având-o impecabilă, fondul e interesant prin însăși natura lui, așa că multiplică la infinit ca într’un șir de oglinzi paralele, perspectivele fascinante ale regiunilor adânci și misterioase. Pentru a-ți da seama de calitățile stilistice ale traducerilor pe care d-na Madeleine le pune în circulația pieței literare, e de ajuns o comparație între textul original și textul tradus al Ciuleandrei. Stilul d-lui Rebreanu. e aspru, dur, oarecum static, potrivit calităților unei limbi primitive, cum e a noastră, e un stil pe care lectorul trebue să-l cucerească binie cu linie. Acelaș pasaj, în traducerea d-nei Madeleine și Bousquet, devine antrenant, fluidic, aprig, pe alocurea halucinant. Curge ca un șuvoiu repede și oglindește, cu o claritate ași putea zice sensuală, toate scenele înfrigurate pe care le descrie. După „Ciuleandra” vor veni la rând: „Pădurea Spânzuraților”, „Ion”, din Cezar Petrescu „Simfonia Fantastică” (noi am povățui-o să dea mai ales „întunecare”, unde e mult inedit atrăgător pentru un cititor strein). Tot ce este pagină vibrantă cu adevărat, are soarta să treacă pe sub ochii pătrunzători ai traducătoarei, și să îmbrace forma atât de înrudită limbei noastre, într’o limbă frământată și purificată de veacuri de atâți meșteri. Dacă până acum autorii români prozatori, scriau cu melancolia unor profeți care cheamă în pustiu, acum pot scrie cu entuziasmul și siguranța unor heralzi care cheamă gloria, dacă au cu adevărat pentru ce s-o cheme la dânșii... D. NANU JuLien Levi&ihan. (Librairie PLan) Acest roman ar putea avea drept motto unul din titlurile de capitole din La revolte des anges: „Comment un homme timide et tranquille est âmené à commettre un crime horrible”. Intr’adevăr, Guéret, eroul romanului, e nu se poate mai liniștit, mai timid și mai mediocru, și tocmai parcă dinadins, exasperat de mediocritatea și de uniformitatea vieții lui, comite „o crimă oribilă”. Astfel ideia fundamentală a romanului nu e rea. Execuția... e altă chestie. Dar mai bine să vă povestesc cum s’a petrecut cazul. Guéret, un om fără meserie stabilă și pentru moment meditatorul tânărului Grosgeorge, e îndrăgostit cât se poate de tare de Angelo, o lună și frumoasă spălătoreasă care, în genere, se dă sau se vinde cu destulă facilitate. Cu Guéret însă devine pudică pentru că simte că el o iubește și cum lucrul o măgulește ar vrea să facă pe nevinovata. Dar Guéret află despre faptele urîte ale iubitei lui, și într’o clipă de furie o bate până o lasă leșinată și fuge crezând-o moartă. Seara, în rătăcirile lui prin străzile orașului, întâlnește pe un bătrân care i se pare că e polițist și că vrea să-l aresteze, de groază îl omoară, pe acesta cu adevărat. Angèle scapă cu viața dar rămâne desfigurată. Totuși, și cu toate că bănuielile s-au îndreptat împotriva lui Guéret care a dispărut, ea nu spune cine e vinovatul pentru că simte pentru el ceva care, bine înțeles, nu e decât un amor ascuns. Acum intervine în intrigă D-na Grosgeorge, mama fostului elev al lui Guéret, o femeie perversă și nenorocită. Și în pieptul ei se ascundea, fără ca ea să-și dea seama bine, o dragoste pentru eroul romanului. Acum îl atrage la dânsa făgăduindu-i că are să-i dea bani ca să poată fugi și, din gelozie, îl denunță poliției și se împușcă. Inversând zicătoarea franceză am putea spune: „tout est mal qui finit mal” ____ . I £sj în /.merica FORTUNÁT STROWSKI: ,,Les caraetéres au Ies moeurs eS& ce slöcle" Paris, fcf. Jules Tailandier D-l Fortunat Strowski iubește America. Maestru eminent la Sorbona, a profesat în câteva rânduri un curs de literatură la Universitatea din Columbia și, în timpul șederii sale la New York, a căutat să pătrundă spiritul american pe care-l credem cu dreptate diferit de al nostru. Din seria aceasta de observații a ieșit culegerea de care ne ocupăm act, în care, d. Fortunat Strowski, cu spiritul subtil, ne vorbește în toată libertatea de ceea ce a putut să vadă și să audă în această țară, încă dintr’o lucrare precedentă indicase d. Fortunat Strowski proectul pe care-1 realizează azi. „Am văzut țări, scria el, unde trebue să muncești și să te cheltuești zilnic, până la moarte, fără să te poți vedea nici pe tine, nici pe alții; aici, în aceste țări, putem avea destulă moralitate, dar nici un moralist”. Și într’adevăr, în Statele Unite nu există nici un moralist, ceea ce a sugerat d-lui Fortunat Strowski, atât de familiarizat cu Montaigne și Pascal, să-și spună opinia cinstită asupra felului cum sunt guvernați americanii, asupra obiceiurilor, etc. Iată câteva din observările acestui nou La Bruyère asupra femeilor și caracterului lor: Dacă va trebui să judeci pe femei de la pantofi și până la pălărie sau coafură, trebue să recunoști că Americancele sunt cele mai frumoase femei din lume. Odinioară mersul pariziencei elegante era celebru. Astăzi trebue să treci Atlanticul și să mergi în marile Universități feminine din America, spre a putea întâlni acest mers aerian. Americanca se îmbracă în mătase, dar nu în mătasea acea măreață și grea a rochiilor cu trenă, ci în mătase ușoară, de nuanțe vii, care îmbracă corpul ca voalurile antice. Numai europeanca de veche rasă știe să urce cum trebue marea scară a Operei, într-o seară de gală, între două rânduri de soldați cu săbiile lucitoare, care poartă pantaloni albi și tunică albastră cu reveruri roșii. Pentru femeia americană bărbatul este numai un partener. Ea nu-l privește nici ca pe un zeu, nici ca pe un monstru. Nu se crede predestinată la un fel de căsătorie sau altul. Ea-și alege amantul sau bărbatul ca un apartament sau ca o profesiune. G. B. GREERIȘUL Reproducem din „Bilete de papagal” admirabila schiță apărută într-un număr recent sub titlul „Greerișul”. O dată cu stelele, se ivește glasul clopoțeilor nevăzuți, ca un sunet al lor. Explicarea că greerii sunt niște gângănii negre care scot un șuier monosilabic din frecarea unor surcese anatomice proprii, științifică și aparent exactă, nu satisface nici copiii nici pe tătuțul pedagog. Obicinuiți din instinct că nu sună decât materiile metalice sau cristaline sonore sau sufletul întraripat al cântecului aruncat prin fluierul unui cioc sau prin trâmbița vocii, imaginea scobitorilor de dinți frecate până la melodia punctată, pare o stupiditate de zoologie. Căutăm alte pricini și alte imagini, mai bine primite. Clopoțelul face parte din noțiune și este acceptată și ideea stelelor cu clopote mici. Ele sunt chiar în cer, cele mai depărtate, ca niște boabe de plumb introdus în găocile stelare. De alte stele, spânzură până la fereastră, pe fire de argint, păienjenoase, clopoțeii minusculi, în felul acelora de nichel, cusuți pe cingătorile cățelului nostru defunct. Un vânt slab mișcă beteala firelor și leagănă sunetul în întuneric. Dar mai repede, greerele e o pasăre care colindă întunericul cu un clopoțel legat la gât cu o panglică albastră ca la porumbieii imprimați pe cărțile poștale, destinate felicitărilor anuale, porumbiei mărunți ca niște colibri, sau și mai mici, ca niște fluturi. Ba nu, clopoțeii, de mărimea gămăliilor de ace negre, sunt legați cu o bucată de mătase la grumazul de catifea al fluturilor chiar. Nu a intrat într’o seară pe când tătuțul spunea povești, un fluture mare pe geam, construit din scrumuri aurii și negre, cu ochii ca două mărgele de briliant cărămiziu și în creștetul capului cu un scârlionț de agată? El trebuie să fi avut un clopoțel atârnat pe piept. Dacă nu a sunat intrându-ne pe fereastră, este că se găsea la oameni buni, unde fluturii mari și mici intră fără frică. Dar afară, în spațiul cu bufnițe și cucuvăi, care sunt și ele niște fluturi uriași cu pene și cu privirile de ghiață, nu se știe ce se întâmplă și Domnița Pulcheria, regina de-o șchioapă a fluturilor vrea să știe cu auzul, câți clopoței la câți fluturi, zboară ’n lume, după ce mâna ei, deschizând cuierele de sticlă, le dă drumul la fiece scăpătat. Clopoței singuratici și nebuni nu pot să fie, umblând pribegi ca puful de păpădie , după vânturi, mânate lin de-a lungurile lumii. Poate să fie, cine știe, cântecul cobzelor mici, de la vitrina magazinelor de jucării, unde o mâță cenușie cântă și o mâță albă, cu tamburină, joacă după cobză — dar cine știe dacă o fi adevărat? Tătuțu spune și minciuni. Adevărul este că nimic nu se determină mai greu ca sunetul greerilor de noapte. E o voce fără situație, fără dimensiune și fără direcție. Ți se pare în acelaș timp că e în zece locuri în pământ și de jur împrejurul văzduhului ambiant. Toate sunetele au o localitate, afără de greerișul, universal și unanim. O sută de greeri în câmpie par o sută de mii de glasuri, care se frâng și se întind neîncetat, ca niște degete de sârmă și cleștar, cu câte zece falange, cutreerând pe bâra cârtițelor și printre tulpini. Metaniile de chilimbar se deșiră și se înșiră, și noaptea pare locuită și colindată de călugări mici, mii de călugări mici, care ziua stau în mănăstirile sobolilor, ridicate cu vârful căciulii în căldura soarelui torid. Dacă ar fi prin apropiere niște sălcii, cu pletele de mărgean, care-și ciocnesc în răscolire sforile verzi cu muguri vibrători, am crede că a intrat în lac luceafărul să se scalde și că sălciile s’au înfiorat. Dar nici sălcii nici ape încete nu sunt în bătaia auzului, în zarea pridvor?1--’ nu>stni. T. ARGHEZI Mărunte — Romanul „Viața minunată a lui Anton Pann” de Sergiu Dan și Romulus Dianu, apărut de curând în edit. „Cultura Națională”, constitue întâia biografie romanțată în românește și obține un frumos succes de librărie. Prețul lui 60. * * * „TRAGEDIA VENERICĂ” de Doctorul Ygrec, operă care rezumă întreaga problemă a sexualității, a prostituției și sifilisului este o lucrare științifică menită a lumina massele asupra palpitantelor chestiuni pe care le pune „știința modernă a Sexnologiei”. Prin felul cum e scrisă poate fi un bogat izvor de documentare și pentru oamenii de știință. Editura Brănișteasm. — Prețul 70 lei. Mult așteptata vacanță a sosit cu aglomerați în bagajele ce luați cărți sau reviste. — Găsiți la munte, sau la mare, în orice localitate balneară sau climaterică: Biblioteca „DIMINEAȚA"" Cea mai răspândită Mbliotecă de popularizar Peste 120 de numere apărute. Floarea literaturilor străine O scriere completă în fiecare număr, traducere dintr-un autor celebru REALITATEA Ilustrata Singura revistă Ilustrată din țară care se poate compara cu revistele similare străine. 28 PAGINI MARI = TOIUL ILUSTRAT Revista Ilustrată colorată pentru copil „Misiunea lui Israel“ D. dr. C. Blumenfeld-Scrutator a ținut în iarna trecută, la București și la Iași, o conferință asupra câtorva greșeli recente făcute în politica evreiască. Politica pe care d-sa preferă ca evreii români să o facă este o „politică săsească“, adică asemănătoare cu aceea a sașilor din Ardeal. Evreii vor da concursul lor electoral tuturor partidelor care se vor perinda la cârma țării, neutralizând astfel valul de antisemitism care s’a abătut după războiu peste țara noastră. Bineînțeles, aceasta numai momentan, până trece epoca actuală de prigonire. Când persecuția se va mai calma, când își va lepăda forma ei violentă, se va putea reveni la o politică evreiască mai normală. D. profesor D. Stere este în contra acestei concepțiuni. Ceea ce îl determină să scrie o prefață la conferința d-lui dr. Blumenfeld. După d. Stere, o „politică săsească“ presupune din partea evreilor o indigență față de evenimentele politice ale României care nu-i admisibilă, care nu corespunde de loc cu „misiunea lui Israel . Și atunci, autorul, în câteva pagini, ne schițează fizionomia și rolul istoric al evreilor. O carte,’ câteva rânduri chiar, scrise de d. Stere sunt impresionante ca un roman de Balzac ori Dostoievski. Dintr’odată ne cuceresc și ne împresoară mintea. De Pretutindeni încep a curge șuvoie de fapte care ne închid într’o închisoare logică irezistibilă. Am avut prilejul să citesc multe lucruri despre „chestiunea evreiască“ — chestiune care întotdeauna mi-a fost scumpă. Rareori însă am văzut, mai viu și mai material halucinant, zugrăvită „misiunea lui Israel“ ca în cele câteva rânduri din prefața d-lui Stere. * * * D. Stere declară dela început că este în contra oricărui «ggil de „misiuni divine“ de „popor ales“. So scoate aristocrația de popoare încă și mai falsă, încă și mai odioasă ca cealaltă. Dar sub vălul și simbolismul mistic se ascunde o realitate socială și morală. Israel, ca orice alt popor, are o misiune istorică de îndeplinit. Și autorul încearcă să o precizeze: „Particularitățile istoriei naționale evreești au creat iudaismului o situație excepțională în sânul popoarelor. „Palestina, din veci fără să facă parte integrantă dintr’un alt stat, rareori putea să-și asigure pentru mai multă vreme o independență politică. Servind vecinii ca teatru de războiu între marile împărății vecine, ea mereu trecea de subt o stăpânire subt alta, trăind când subt jugul Filistinilor, când subt acel al Fenicienilor, Asirienilor sau Egiptenilor. „Vecinii siliți să ducă astfel o luptă disperată pentru conservarea lor națională..., s’a desvoltat la ei un viguros sentiment național fără ca acest sentiment să fie în vreo legătură cu independența politică — caz unic și fără analogie în antichitate. Apoi s’au obișnuit în acelaș timp să trăiască într’o organizație națională, cu o ierarhie și o disciplină proprie, chiar în afară de orice legătură teritorială — ceea ce se prezintă ca un caz excepțional pentru toate vremurile“. Captivitatea babilonică și dispersiunea — diaspora — au imprimat o pecetie definitivă și originală acestui curios popor. Dar faptul sociologic mai important poate decât toate celelalte este caracterul special al religiei create de ei. Evreii au făcut acest lucru fără precedent: s’au închinat unui singur Dumnezeu, acelaș pentru toate neamurile pământului, comun întregii omeniri. „Antichitatea n’a cunoscut decât zei naționali care se războiau între ei alături de credincioșii respectivi; înfrângerea combatanților tereștri era echivalentă cu înfrângerea zeilor înșiși, și ducea , fatal, la descurajarea și la desnaționalizarea popoarelor învinse“. Nu acelaș lucru se întâmplă la evrei. Aceștia pot fi înfrânți și împrăștiați. Dar învingătorul nu poate avea alți zei. Oriunde ar fi, evreul este ocrotit de Dumnezeul său, care e și Dumnezeul împilatorului. De aci putința unității în ciuda dispersiunii. Dar consecința cea mai importantă este că iudaismul, afirmând unitatea Dumnezeului tuturora, a decretat unitatea genului uman. Aceasta e marea și originala misiune a lui Israel. Aceea de a afirma unitatea genului uman. A afirmat-o odată sub forma tragică și sublimă a epopeei creștine. Creștinismul a fost și el nu reproducerea ci continuarea, punerea ortodoxă în aplicare a iudaismului. Pe vremea când calitatea de creștin era mai tare decât aceea de supus al cutărui principe, în epoca în care creștinismul era o realitate mai efectivă decât e astăzi, el realiza misiunea lui Israel, unitate în dispersiune. In urmă creștinismul și-a perdut din puterea lui căzând în subordine în fața puterii temporale a Regelui. La evrei această decădere nu s’a produs. Chiar atunci când virusul scepticismului a început să sdruncine credința religioasă, ideea morală a misiunii lui Israel a rămas intactă: afirmarea, în ciuda împrăștierii, a unității genului uman. Și dacă astăzi, cu toată civilizația noastră, ar veni Christos să predice această unitate a genului uman — spune Zangwill — nu se va găsi nici un popor pe glob care să nu-l răstignească. Afară numai de poporul evreesc.... Bineînțeles, nu trebue, spune d. Stere, să pierdem pământul de subt picioare. Evreii nu-s de fel supraoameni. Sunt oameni ca ceilalți, cu cusururi și păcate. Talmudul e doar care ne amintește că „Dumnezeu, la facerea lumii, n’a creat decât un singur om ca să nu poată spune mai târziu unui alt om: sunt de un neam mai mare decât tine“. Evreii nu trebuesc idealizați. Sunt oameni ca și ceilalți, unii mai idealiști, alții mai lacomi, unii mai deștepți, alții mai proști. Decât — nu e mai puțin adevărat, remarcă d. Stere, că „în actuala fază a istoriei mondiale interesul particular al evreilor coincide cu interesul general al civilizației omenești“. Urmărind scopurile sale interesate naționale, Evreii, fără să facă nici un efort în plus, slujesc umanitatea întreagă. Ceea ce ne vorbește, asupra misiunii lor, mai mult decât orice fiorituri de misticism teologic sau antropologic“. Omenirea astăzi se găsește așezată pe baze naționale. Acestea nu zice nimeni că se vor prăbuși. Dimpotrivă, se vor consolida. Dar această consolidare nu poate veni din lăuntru, ci din afară. Din introducerea, în fiecare stat național, a principiilor de dreptate și egalitate care alcătuesc ceea ce azi se înțelege prin spiritul internaționalist. Salvarea naționalismului față de dușmanul său, șovinismul, subt toate formele, nu poate veni decât de la internaționalism. Și evreii sunt purtătorii acestui spirit mântuitor, care va regenera națiunile periclitate. In aceste condiții, nu este oare de o amară ironie ca Societatea Națiunilor, emanația directă a acestui spirit internațional inventat și propovăduit cu atâtea sacrificii de Israel, — să nu primească, alături de Republica Costa Rica sau Andora, națiunea evreiească! In tot cazul, și în rezumat, sionismul, naționalismul palestinian nu rezolvă nimic. Evreul rămâne pe veci cetățeanul Universului, oricâtă dragoste va avea el pentru țara lui natală precum și pentru „țara părinților“, Palestina. Misiunea lui este de a realiza acea societate a națiunilor care acum îl exclude din sânul ei. In ziua când aceasta se va înfăptui — dar numai atunci — enorma misiune de propovăduire forțată a dreptului și justiției, care a fost misiunea istorică a evreilor, va lua sfârșit. Și atunci deabia, poporul lui Israel își va găsi odihna meritată, pe care Biblia i-o interzice totuși... D. I. SUCHIANU.