Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1931 (Anul 12, nr. 534-538)

1931-03-29 / nr. 538

D. V. BARNOSCHI: Achilleion - Nudist - Palace (Edit. Cultura Românească, 1931) Noua carte a d-lui D. V. Barnoschi — al cărui ro­man „Neamul Coțofenesc“ a cunoscut, anul trecut, un mare succes de librărie — are un conținut variat și greu de clasat intr’un gen literar anumit. Sunt bucăți scurte, tratând despre tot felul de lucruri, impresii și meditații, mici esseuri, amintiri de călătorie, pagini de jurnal. D. Barnoschi are în fața vieții o atitudine de turist. Are o curiozitate puțin blazată și capricioasă, care îl face să nu se mulțumească cu aspecte banale și obișnuite. Ii place ceea ce e inedit, puțin cunoscut; îl atrage para­doxalul, îl încântă ceea ce pe alții îi scandalizează și îi place câteodată să scandalizeze. „Neamul Coțofenesc“ avea în el mai mult material de scandal. D. Barnoschi trata un subiect îndrăzneț și in­teresant : modificările aduse de război în viața sexuală. Volumul de față corespunde mai puțin predilecțiilor d-sale obișnuite. D. Barnoschi, în „Neamul Coțofenesc“ apărea prea exclusiv preocupat de un subiect unic: libidinozitatea epocei de după răsboi. Era aproape o obsesie. 11 vedem în „Achilleion“ tratând subiecte foarte deosebite. Nl ve­dem scriind literatură fără program și fără tendință. Nu vrea să demonstreze nimic. Observă, meditează, descrie — fără altă preocupare decât aceea de­ a observa just și de a descrie exact și expresiv. Cea mai mare parte a volumului e formată din note de călătorie. Din călătoriile d-sale d. Barnoschi alege, de obicei, lucruri care, pentru călătorul obișnuit, trec ne­observate. D-sa știe să descopere în locurile cele mai fregventate aspecte nouă și puțin cunoscute. Așa, de exemplu, se întâmplă cu Parisul, cu Nisa sau cu Monte- Carlo. D. Barnoschi se ferește să reediteze obișnuitele clișee care servesc de leit-motiv tuturor călătorilor prin aceste localități arhicunoscute și descrise, pe acelaș ton, de mii de ori. Bucata de la început „Achilleion-Nudist-Palace“, este una din cele mai bune, din volum. E vorba de palatul Achilleion din insula Corfu, odinioară reședință a împă­rătesei Elisabeta a Austro-Ungariei și astăzi „palace“ al nudiștilor internaționali. In ziarele străine nudismul a fost până acum prilej de multe reportagii interesante și sensaționale (printre cele mai bune este reportajul apă­rut în volum al lui Louis Charles Boyer: Au pays des hommes nus). „Achilleion“ al d-lui Barnoschi este primul reportaj românesc despre nudism. Evocarea palatului Achilleion de altădată și a singuraticei și misantroapei lui stăpâne alături de descrierea falansterului nudist pe care îl adăpostește astăzi este minunat și expresiv rea­lizată. D. Barnoschi, prin acest volum, dovedește interesante calități de eseist și de memorialist. „»DEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC* ===== c­ârți și plin de voie bună și de „enfichisme“. Asta îl face sim­patic. Lectura năzbâtiilor lui Jacques Costin este odih­nitoare și agreabilă ca o țigară de tutun bun după o masă îmbelșugată. Dar nu e numai fum în cartea lui Costin. Defini­țiile din „Abecedarul“ lui sunt pline de tâlc, câteodată. Ascultați portretul moral al Boului: „Se ocupă cu introspecțiunea. „De fapt speculează mai mult ideile furagere. „Face și pe distratul. Ți se uită în ochi și gândește aiurea. „Din timiditate rumegă mereu un răspuns întâr­ziat. „Mai rumegă și un plan pentru recolta viitoare. „Totuș, destul de resemnat. Suportă cu tărie pro­priul său nume. „E tăiat din cauza pericolului pe care-l prezintă coarnele. „In societate servește ca exemplu și ca talpă. „ întreține relații foarte întinse; a avut o chestiu­ne personală cu broasca umflată. A primit să stea în intimitatea oului furat Mecena național, pozează pen­tru Grigorești: „Agricultor în orele libere, îngrașă pământul. „In raport cu taurul e pur și simplu o vacă. „Iar după mamă e supus elvețian“. In portretul acesta al Boului se pot recunoaște caracteristici care nu aparțin exclusiv simpaticului patruped pe care îl știm cu toții. Jacques Costin utili­zează de multe ori acest procedeu, spunând cu un aer simplu și naiv multe adevăruri. Alteori Costin râde numai ca să râdă. Așa e când face portretul Coșarului: „Sperie copiii, dar nu-i mănâncă. „Disde dimineață se spală cu chinorez ca să se con­vingă că are de lucru. „In realitate nu face nimic. Se plimbă toată ziua în costum de bal mascat. „Ghiuleaua care-i atârnă, nu isbutește să-i tulbu­re optimismul. Cum ajunge pe acoperiș execută dan­suri de caracter, etc. etc.“ Costin isbutește câteodată să ofere imagini inedite și amuzante. Utilizează cu mult meșteșug metoda re­ducerii la absurd. Mai ales în partea a doua a volumu­lui: „încercări pentru restabilirea moralei în fabulele regretatului La Fontaine“, „Diez și Becar“ și „Don Quichotte“. Mărturisesc că a scrie prea serios despre cartea lui Jacques Costin ar fi o întreprindere destul de ris­cată. îmi imaginez pe docții noștri critici academici examinând cu profundă seriozitate „Exercițiile pentru mâna dreaptă“. Ar fi un spectacol cel puțin tot atât de humoristic ca și portretele lui Jacques Costin. Ar fi, în orice caz, un suces foarte amuzant al cărții lui. 1­1 urez. AL. A. PHILIPPIDE Reviste tem mândri. Celelalte mijloace sunt simple căpătueli, — sau s’o spunem mai pe șleau, praf în ochii naivilor. Căci nu publicarea unei opere este un testimoniu al valoarei ei, ci faptul că, editorul strein ni-a cumpărat-o, iată semnul îmbucurător. Când va începe cartea ro­mânească să se cumpere de editorii streini, atunci va fi o zi mare, începutul victoriei noastre intelectuale pe piața mondială literară. Și câtă muncă, inteligență, persuasiune convingă­toare a trebuit să desfășure d-na Madeleine, pentru a reuși să fixeze atenția unui editor care refuză atâția autori din țara lui, să primească masgre le risque, — o carte a unui autor din România!... Acelaș lucru — păstrând proporțiile — ca și cura­­giul ce­­ ar avea Cartea Românească să editeze cu chel­tuială însemnată, pe vremurile astea de criză, un ro­mancier din Afganistan! (Și poate că nu stăm așa de sus deasupra Afganistanului precum stă Parisul de­a­­supra noastră!) Hotărât lucru, d-na B. Madeleine, este dublată — ca literată — și de dorul unei ambasadoare, care atra­ge asupra țării sale toate simpatiile țării în care des­cinde. Pentru aceasta trebue să nu i se uite niciodată ro­lul ce l’a jucat întâia oară in penetrațiunea literaturii române în străinătate. D-niei sale i s’a mai făcut și cinstea de a fi aleasă în Academia Latină din Paris, o societate de literați distinși care urmăresc apropierea țărilor neolatine pe calea producțiilor literare. Anul acesta ea decerne un premiu de 10.000 de franci celei mai bune cărți tra­duse în franțuzește dintr’una din cele 4 limbi neolatine (italiana, spaniola, portugheza și româna). Gruparea raselor prin strângerea relațiunilor lor sufletești nu numai economice,­­ iată un punct de plecare pentru viitor, bogat în consecințe spirituale. Limba a fost tot­deauna elementul cel mai minunat de apropiere și în­țelegere între oameni. Nu numai Societatea Națiunilor poate crea spiri­tualitatea umanității pe care o așteptăm, ci uneltele directe care țîșnesc din inima popoarelor: marea fami­lie a scriitorilor să devie un fapt viu, organic, un fac­tor evolutiv, — și diplomații vor avea mai puțin de lucru: parafarea stărilor de fapt. — D. N. amintim­ de soția romancierului, Ana Grigorievna. Era a doua lui soție, fosta lui secretară și care n’a văzut urmele cătușelor de la mâini și de la picioare. Cartea are o introducere de autorul psihanalizei, docarul vie­­nez Freud în care explică de ce Dostoievski a fost ur­mărit, în romanele lui, de ideia paricidului. Comple­xul sufletesc scos la lumină de psihanaliză nu e pro­priu lui Dostoievski și nu lămurește nici particulari­tatea cea mai personală a romancierului, nici origina talentului literar. Numeroase complexe sufletești ase­mănătoare au dus de-a dreptul la paricid sau la patimi ușoare și universale ca beția, jocul de cărți sau mania colecționării de cărți poștale ilustrate. Recitind la sfârșitul romanului Posedații, nuvela epizodică „Mărturisirea lui Stavroghin“, am fost izbiți de precizia amănuntelor care au dus pe erou la crima directă a siluirii unei fetițe de doisprezece ani și la crima indirectă (căci n’a făcut nimic ca s’o împiedice, deși o simțea înfăptuindu-se) a sinuciderii. Meticulo­zitatea descripției merge până la fixarea orelor și mi­nutelor, până la amănuntul culorii florilor din ferea­stră, până la un briceag uitat pe masă și regăsit. Cru­zimea autorului se oprește și la bătaia fetiței nevino­vate de către mama ei, care-i ridică rochițele în fața bărbatului străin. Nu voim să spunem că imaginația lui Dostoievski n'ar fi în stare să creieze realități atât de halucinante în adevărul lor; sau fiind bucăți sân­gerânde din viața de carne și sânge, ele n’ar fi existat fără participarea directă a autorului, mulțumit numai să adune în inima lui infernală voluptățile unor astfel de spectacole. Nu știi dacă trebue să admiri aci un fragment literaturizat de biografie sau o pagină de un adevăr atât de pregnant că pare biografie. Ana Grigorievna care a trăit mulți ani în intimi­tatea lui Dostoievski, l-a văzut scriind nopți întregi și l-a adăptat, în camera de hotel a multor orașe europene, să se ’napteze către ziuă de la clubul de joc de cărți sau de la ruletă. S’a văzut zbătându-se până la sacrificiu pentru fericirea ei și a doi copii, iviți, în căsnicie pu­țină vreme înaintea morții tovarășului iubit, îngrozită de calomniile negre aruncate, din pricina romanelor, asupra soțului, Ana Grigorievna a hotărât să-i purifice memoria și să ne înfățișeze un Dostoievski harnic, so­bru, conștiincios, iubitor și bun tată de familie, inca­pabil să spue o minciună sau să făptuiască o imorali­tate. Un bun cunoscător al literaturii ruse, B. de Schle­­ezer, ne avertizează: „Ceia ce face atât de simpatică a­­pologia scrisă de Ana, cu tot farmecul și valoarea do­cumentară e sinceritatea și candoarea. Chiar când au­toarea încearcă nițelul să aranjeze lucrurile, e atât de stângace și naivă, nu se poate să-i porți pică, cu atât mai mult cu cât adevărul se ghicește numaidecât și re­stabilești realitatea, fără nici o greutate“. Pe româ­nește se spune foarte frumos despre o delicateță: e cu­sută cu ață albă. Ana Grigorievna!... Cine și-a pus în gând să cu­leagă stelele în căciulă, nu va fi niciodată bun conta­bil, iar căutătorii de perle știu bine, când se duc la­­ fundul mărilor că s-ar putea ca inima lor să ’nceteze și să adoarmă pe nesimțite în legănarea undelor, iar­ p­ilei se ivesc la suprafață cu amândouă mâinile în câr căite de scoici, râsul lor de biruință gâlgâe într’o gură plină de sânge. Nu fii întristată, Ana Grigorievna, că scrierile so­țului tău sunt citite cu nesaț de toți locuitorii lacului. Milioane și milioane de oameni cum se cade au trecut pe fața pământului și vor mai trece. Dar numai unul a scris „Amintiri din casa morților“ și cumplita po­veste a Fraților Karamazov. — F. A. D-na B. Madeleine JACQUES G. COSTIN : Exerciții pentru mâna dreaptă și Don Quichotte (Edit. „Naționala” S. Ciornei, 1931) Jacques Costin nu este un scriitor obișnuit. E pre­­­oicüpat să găsească expresii no­i pentru humorul lui original, bogat și spontan. Aceste expresii noui nu sunt la Jacques Costin, rezultatul unei căutări chinuite și sistematice, nu sunt rezultatul unui „sistem“ poetic. Jacques Costin nu face parte din nici-o școală, din nici-o coterie. Scrie cu voluptate, cu bucurie, fără pre­tenții și fără cochetărie. E bizar fără să fie voit (sau, cel puțin, nu se cunoaște că e voit). Inteligența și hu­morul îl salvează întotdeauna de la singularizare și ob­scuritate. Păstrează mereu contactul cu cititorul. E O traducătoare victorioasă Doamna B. Madeleine, compatrioata noastră­ cu­noscută prin frumoasa traducere a Ciuleandrei, roma­nul d-lui Liviu Rebreanu, a reușit să găsească un edi­tor ser­ios Parisian ca Perrin, spre a edita noua sa tra­ducere: Pădurea Spânzuraților. Succesul doamnei Ma­deleine este cu atât mai demn de remarcat, cu cât și de data asta, d-sa a lucrat numai prin meritele sale, fără subvenția Ministerului de Externe, cum s’a făcut pen­tru alți editori și alte traduceri. Răsboiul cel adevărat în care cartea românească trebue să birue, nu se duce cu cârja subvențiilor statului,­­ ci cu valoarea intrin­secă a traducerii și a operei traduse. Așa numai ne pu­ Glasul candid­at­ soției Cu prilejul amintirii a 50 de ani de la moartea lui Dostoievski, a apărut la Paris, din rusește, o carte de T RECENZII Versuri și Proză GEORGE LESNER : Veac tânăr (Poezii) Iași, „Viața Românească”, 1931 AL.­V­IȚI­AMU : Ochii boschetelor Edit. „Socec”, Oradea Mare Adevăratul semn al poeziei este, fără îndoială, pu­terea amintirii în clipa prezentului, pe care îl trans­formă în veșnicie, în continuitate desăvârșită, timpul imanent în care clipa actuală se înscrie ca un semn a tot ce-a fost și a tot ce­va să fie. E multă vreme în mine. Sunt împletiri de grai, Cuvinte de hrisoave și sunete de nai, Cimilituri din gura glumețului norod, Orații vechi de nuntă și stihuri de prohod. Sunt psalmi rostiți spre Domnul de schimonahi ,bătrâni Și doinele cântate prin mimuți și pe la stâni. Sunt zbuciumări trăite prin temeiuți de haiduci.. Cu sufletele ’n codri și gleznele ‘n butuci.... Tot misterul vieții se frământă și tremură în ver­surile acestui poet cosmic, acordându-se cu universul restrâns al sufletului, cu lumina scăzută din interiorul sufletului omenesc. Și fi-i atât de bine și fi-i atât de sfânt, S’audă veșnicia grăindu-le cu glas De binecuvântare străină de pământ, Și să-i sărute chipul de pe iconostas... Sunt suflete care se ’nalță în elanul spre veșnicie Și caută să prindă „glasul de binecuvântare străină de pământ“, dar care au nevoie să-i „sărute chipul de pe iconostas“ și pentru care porumbelul sălbatec ce s’a potolit din zbor e însuși sfântul Duh. Venit să ia aminte la rugăciunea lor. E în aceste versuri simbolul acordului dintre aspi­­rațiile noastre cele mai neînfrânate și nevoia expe­­rienței celei mai grele de materialitate: Ce-mi ceri, tu, Doamne? Rob să fi fiu? Rost sunt t­ot ce vo ești mai mult? Fac tot ce știu și ce nu știu, Dar și de mine țin s’ascult! Poezia d-lui G. Lesnea cântă, e inspirată, plină de lirism, dar și de inteligență. „Litania“, „Psalmul“, „Mă vezi“, „Mănăstire“, „Monahală“ sunt melodii cu puncte largi de orgă, poezie intimă, durere religioasă, dar din toate se răsfrânge o notă intimă și personală care în­lătură orice retorism și orice artificialitate. Ii place să noteze aspecte din natură. In „Mi-am adunat tristeța“, „Melodie“, „Ploaie“, „Vers trist“ etc. este muzică adevărată. Peisagiile sale și portretele au toate caracterul unei picturi tratate cu preciziunea și știința unor pic­tori din vremurile noastre, dar foarte conștienți de ca­racterul și culoarea în care obișnuiau să ni-i reprezin­te cronicarii și meșterii de altă dată. Iată Schitul: S’ar spune că din vale, când­va la deal pornit, Voind in altă parte să plece dintre lunci. Ne mai putând să urce, la mijloc s’a oprit Și stă pe coasta asta, cum a rămas de-atunci. E însă în aceste peisagii pretutindeni prezentă o spiritualitate care se răsfrânge asupra lucrurilor, a plantelor, a ființelor și a oamenilor și care știe să dea nuanțe monotoniei și o putere de farmec clipei evocate, un gust de viață intensă, ce situiază poezia în alt plan de­cât acela al descripțiilor din alte vremuri, e nota poetului din „Veac tânăr“. Crestat de șerpi pârâul adulmecă stingher, Un drum ce sue dealul se mântuie in cer. Cuibar de soare, iazul, prin trestii se dezbină Cirezile pasc molcum de parcă beau lumină. Și tot astfel peisagiul din Sihla, care e una din cele mai impresionante evocări, precum și în toate celelalte versuri în care e evocată natura. E un Univers fantas­tic. In el cele mai mici amănunțimi chiamă atenția ci­titorului, căci se simte suflul realității și marele elan al vieții în toate tainele ei, care face să ne bată inima cu o stranie și dureroasă putere. E o transpunere ma­gică a realității, analoagă cu aceea la care aspirau ro­manticii decât cu alți fetiși, cu alte obiecte însuflețite și cu un sentiment sfâșietor de melancolie, d­e dorință, de deznădejde și de stoicism, care este nota „Veacului tânăr“ chiar în poemele care ca „Proletarul“ și Fiera­rul“ amintesc glasul înaintașilor și m’au făcut să mă gândesc la poema lui O. Carp: „La țară“. Am totuși impresia citind acea subtilă și originală su­ oed­are psihologică „Despărțirea“ că evoluția sditoa­re a d-lui G. Lesnea ne rezervă multe surprinderi. * * * Revenind la proză, „Ochii boschetelor“ al d-lui Vițianu, a fost pentru mine o plăcută surprindere, de­și nu aș putea spune că această povestire schițată în câteva pagini este un roman. Un inginer regățean ve­nit într-un oraș ardelenesc pentru a construi un tunel la calea ferată din localitate, e găzduit la un profesor de fizică și chimie care are o nevastă foarte frumoasă. O iubire se naște în sufletul celor doi: nevasta profe­sorului și tânărul inginer regățean. Dar iubirea e nu­mai platonică — „Ochii boschetului“ care în povestire simbolizează curiozitatea micului oraș de provincie, ca și supravegherea neadormită a soțului, deși acesta pleacă mereu la vânat și nu ne este cunoscut de­cât prin sunetul sec al cocoșului pustii pe care și-o pregă­tește pentru vânat și prin sclipirea rece a ochilor și a zâmbetului său, care e reflexul oțelului de la pușca sa de vânat. Inginerul deși este iubit de Tilda, soția profesoru­lui, nu izbutește să devie amantul ei și în această pri­vință conflictul din sufletul ei nu nu este clar înfățișat. Ea rămâne și pentru noi ca și pentru inginerul regă­țean o fantomă în întunerecul nopții. Este o barieră morală acea care o oprește să cedeze pornirii pentru inginer, este acel „jurământ“ la care vrea să facă alu­zie în mod trecător în convorbirea ei cu inginerul, sau frica de soțul ei, despre care tot spune mereu iubitului ei că „Nu știi ce om eu te-ar omori“, este o pornire pro­fundă a naturii ei de femee cinstită? Atât personali­tatea ei cât și luptele sufletești prin care trece ne sunt absolut necunoscute. Inginerul primește de asemenea cu mult sânge rece această renunțare și se consolează în destul de bine cu Rodovica, a cărei psih­ologie ne este mai bine cunoscută, pentru că e mai simplă și mai concretă. Interesantă e fără îndoială problema orașelor și a sufletului orășenilor ardeleni destul de bine caracte­rizați în personagiile ce se întâlnesc regulat în cra­noul orașului. Dar ele nu au nici un amestec în conflictul din casa profesorului. Conflictul însuși este înlăturat printr-o stratagemă de vână­toare. Profesorul vânător avea o bufniță pe care o dresase ca să sperie paserile cu ea la vânătoare. Această bufniță apare tocmai în clipa când cei doi îndrăgostiți erau să cadă învinși de puterea patimii. „Doi ochi negri, păcură rotundă, iaduri căscate îl fulgerau cu suliți otrăvite. „Părea că ochii boschetului s’au apropiat, sunt aci la marginea de lângă scară a cerdacului“. Tilda leșină, iar inginerul calmat deodată, înțe­lege că paserea de pradă îi salvase viața și mai mult de­cât viața lui, liniștea unui cămin, onoarea unei fe­­rugi-i. Vițianu are o povestire plăcută, deși ar trebui să lupte împotriva tendinței de a întrebuința prea mult și prea ușor neologismele. Știe să puie pe picioare per­sonagiile și să le caracterizeze, dar pentru a ne inte­resa și a ne face să luăm parte la evenimentele lor su­fletești, ar trebui să le facă să trăiască sub ochii noștri clipă cu clipă. Povestirea le atinge abia așa că ori­ce dramatism și ori­ce emoție este înlăturată; aventura care ar putea da oare­care vigoare este iarăși înlătu­rată. Deznodământul unui conflict sufletesc este încre­dințat unei întâmplări care nu este în destul de zgu­duitoare pentru a impresiona ca sfârșitul să trezească ecou în sufletul nostru. Sunt totuși unele trăsături psih­ologice foarte jus­te. Scena dintre cele două femei Tilda, iubita ideală și Rodovica, plăcerea materială, este emoționantă și con­dusă cu multă îndemânare. Asemene scenele dintre țărancă și inginer care erau greu de realizat, rămân în nota lor justă și naturală fără a cădea în trivial și ci­nism. Ceia ce face deosebită impresie în această povesti­re este marea putere de evocare a orașului cu caracte­rul său atât de specific, cu viața lui milenară atât de strâns legată de stâna din munte unde pleacă orășanul ardelean ca mânat de o putere invincibilă spre a se pre­­înnoi. Apoi viața de acolo de sus cu atmosfera ei sufle­tească și pitorescul ei unic, siluetele atât de just și de caracteristic redate în câteva linii și câteva cuvinte. In fine acele admirabile priveliști de pe podul de pe Someș în apusul soarelui. „Sunete de clopote în cenușiul înserării. „Misa de seară. „Umbre la capătul podului și Rodovica se îndepăr­tează grăbită. „Un moment de nesiguranță și impreciziune „Nebuloasă. Schimbarea decorului. „Apoi deodată luna. Zăpadă de aur. Râul sclipe­ște de pietre scumpe. Lucrurile acoperite cu văluri ne­gre. Pescarul care se reîntoarce ca o furnică rătăcită. Calm. Liniște învăluitoare, din ce în ce mai întinsă, liniște care parcă se revarsă cu snopii de spumă argin­tie, lunecând în susul stăvilarului, unde apa doarme, doarme culcată pe spate”.... De remarcat asemene analogia dintre nostalgia dragostei și nostalgia morții, ca sfârșit suprem al visu­rilor pe care poetul le leagă pe amândouă, în acelaș extaz poetic. Moartea singură poate să împace năzuin­­­ța noastră spre viața înmiită în puterile ei și făgăduită­le iubirii, cu reîntoarcerea noastră la clipele tainice, monotone, regulate, fără strălucire și bine cu­noscute sufletului nostru. IZABELA SADOVEANU

Next