Adevěrul, iulie 1889 (Anul 1, nr. 262-287)
1889-07-01 / nr. 262
2 SAMBATA 1 IULIE 1889 In anul 1783 apăru cartea lui Linguet intitulată Mandes sur la Bastille. Autorul ei era un avocat şi ziarist, care fusese arestat la 1781 în Bastilia şi scăpase după doi ani. Descrierea lui e pe cât de fioroasă, pe atât de adevărată şi făcu mare sensaţie. Voltaire însuşi o admiră. Ideia distrugere! acestui leagăn al despotismului nu se născu aşa în mod spontanei! în ziua de 14 Iulie, ea resărise de mult în mintea poporului şi poate regalitatea n’ar fi dispărut o dată cu Bastilia, dacă ar fi consimţit să satisfacă această dorinţă a francezilor. Dar neamul Bourbonilor era deja prea moleşit şi nepăsător, pentru ca să fi avut puterea de a lua o astfel de deciziune.* * * In ziua de Marţi 14(2) Iulie 1789, se respândi în Paris zvonul că pace onestă între Versailles şi Paris—între regalitate şi popor—nu se poate încheia. Parisienii, îndârjiţi de mai nainte, găsiră îndată strigătul de resboiu. Fără o înţelegere prealabilă, isbucni de o dată din mii de piepturi lozinca : „La Bastilia !“ Cu două zile înainte, Duminică, autoritatea din Paris lipise pe strade nişte afişe colosale, prin care învită pe popor,—în numele Regelui—să nu se sperie, să nu se adune pe strade, ci mai bine să stea acasă. Aceste placarde produseră o mare agitaţie în Paris. Regele îşi călcase cuvântul, concediase pe ministrul popular Necker şi înconjurase Parisul cu un brîu de tunuri şi baionete. Sfetnicii Regelui, cei de viţă veche, sfătuiseră pe monarch să reia cu forţa ceea ce pierduse în câteva luni din autoritatea sa. Adunarea Naţională, întrunită la Versailles, era serios ameninţată şi petrecuse deja un asalt. La 23 iunie apăruse Regele în persoană înaintea ei, pentru a declara de nevalabile decisiunile aşa numitului Tiers éted şi a porunci reprezentanţilor Ţarei să se împrăştie pentru ca să se reconstitue Adunarea pe clase. Nici un reprezentant al clasei a 3-a (tiers état) nu-şi părăsi locul şi nu se supuse astfel poruncei regale. Atunci se întâmplă ceva neauzit. Vorba Regelui îşi perdua tot puternicia şi se stinse neputincioasă între zidurile salei de şedinţe. Cei din jurul Regelui îl sfătuiră să ia măsuri aspre. Toată puterea armată, de care dispunea Regele, fu concentrată la Versailles. Din nenorocire, Regele nu se mai putea încrede în armată, căci ea simpatiza cu poporul şi regimentul gardelor franceze trecuse la acesta. Ludovic al XVI lea ajunsese a-şi încredinţa viaţa în mâinele regimentelor de străini plătiţi: Royal-Pologne, Royal- Allemand, Salis-Samaden, Eszterhazy, Helmstadt, Diesbach şi altele. Lovitura de stat trebuia să se facă în noaptea dintre 14 şi 15 iulie şi să se restabilească întreg regimul vechiu. In Paris nu se ştia nimic, dar se simţea ceva necurat în văzduh. Ceea ce contribuia la mărirea agitaţiei spiritelor era foametea, care bântuia toată ţara. Parisul semăna cu o mină uriaşă de iarbă de puşcă, care nu aşteaptă decât o scânteie. Poporului îi lipsea numai armele; altfel era mai mult sait mai puţin organizat de când cu ultimele alegeri. De aceea pentru cei din Versailles poporul din Paris era „canalia pe care o potoleşte o sdravănă ploaie de şrapnele“. Prin toate uliţele Parisului răsuna strigătul : La arme. Luni, la 13 Iulie, poporul goli cămara de vechituri ale Regelui, aşa numita Cardemeuble şi luă de acolo tunurile împodobite cu argint, pe cari Regele Siamului le dăruise lui Ludovic al XVI, lăncile, zalele şi toată armurăria care zăcea acolo de veacuri. Din ce în ce mai mult se lăţea în Paris ştirea depărtărei ministrului poporului. Acuma mânia poporului debordă. Oraşul era înconjurat de trupe, el simţea că lanţul se strânge din ce în ce ; sosise ceasul în care Parisul trebuia să lupte pe viaţă şi pe moarte. „Cel din urmă ceas al Francezilor, strigase Duminică Camille Desmoulins entusiasmat şi entusiasmând, ceasul de încercare a întregei omeniri, ceas în care asupriţii şi asupritorii îşi vor încheia socotelile,“ sosise. In sfârşit, marţi dimineaţă se află că în casa cea mare a invalizilor de pe câmpul lui Marte e ascuns un depozit de arme, întreg Parisul, năvili acolo. Toţi funcţionarii mari ,şi mici, preotul de la St. Etienne du Mont, avocaţi, muncitori, formau gloata. Peste 30.000 de puşti se găseau în pimniţe. Poporul se înarmă cu ele, îşi procură pulbere şi gloanţe şi apoi: La Bastilia. Istoria nu va şti nici o dată cu siguranţă, cum a fost cucerită cetăţuia aceasta. Abia poate pătrunde glasul liniştit la adevărului din îngrozitorul tumult de la 14 iulie. La ora 1 după amiazi începu asaltul şi mult timp nu avu rezultat. Ce puteau bietele suliţe şi puştile ruginite contra zidurilor groase şi ce puteau tunurile Regelui din Siam ! Lupta deveni mai serioasă din momentul în care gardele trecură la popor şi începură a servi la tunuri. Totuşi, Bastilia stătea ca un uriaş la călcâele căruia îşi rod dinţii cete de pitici. Deodată, un caretaş se urcă pe acoperişul unei odăi de gardă, lipită de zidirea veche, se pune pe nişte trepte făcute din baionete înfipte în zid şi cu putere straşnică începe a ciocăni lanţul podului atârnat, până când se rupe şi podul cade cu un zgomot îngrozitor. O primă victorie. Acuma însă începu lupta pe drumul spre poartă. Trebuiră să dea drumul şi celui d’al doilea pod şi totuşi zidurile resistau şi n’aveau nevoe de mulţi soldaţi pentru apărare. Comandantul de Launay avea numai 82 de invalizi şi 32 de elveţieni, dar avea şi 15 tunuri. Din popor căzuseră deja peste o sută, din cei dinăuntru un singur om. De sigur că zidurile ar fi rezistat multă vreme încă, dacă duşmanul n’ar fi fost chiar în cetate. Cu o zi înainte, comandantul, ordonase la 20 din oamenii lui să scoată cucoşurile celor 30.000 de puşte. In 6 ore, ei abia scoaseră de la 20 de puşti. De aceia se crede că nici comandantul nu prea era sigur de invalizii lui, cari se codeau din ce în ce mai mult, cu cât vedeau că afară mulţimea creşte. Se zice că D. Launay ar fi vrut să arunce Bastilia în aer, dar că un invalid l’a împiedecat cu forţa. La 5 după ameazi garnizona capitală şi Bastilia fu luată. D. Launay şi alţi câţiva fură măcelăriţi îngrozitor. Istoricii reacţionari îşi fac şi azi cruce, când se gândesc la escesele poporului; dar ce înseamnă acestea faţă cu ororile fără nume indurate de bieţii îngropaţi de vii în acea închisoare. Archiva Bastiliei fu transportată la biblioteca arsenalului şi remase uitată până la 1840, când Francois Ravaisson extrase în 6 volume ceia ce era mai important. In aceste volume se găsesc o mulţime de interogatorii luate nenorociţilor în momentul de a-i supune la torturi. După luarea Bastiliei se mai găsiră numai 7 închişi, dintre cari 3 nici nu ştiau, pentru ce se află acolo. Unul înebunise. Zidurile fură rase şi dărămăturile lor împrăştiate în voia vântului. La Muzeul naţional din Munich se află cu curiozitate una din aceste pietre. Astăzi soarele se resfaţă pe piaţa Bastiliei şi ca amintire, s’a ridicat monumentul libertăţei. Revoluţia din 1789 a fost rezultatul firesc al unei nedreptăţi fără seamăn, ea se născuse din vrajba strigătoare între sarcinele unui popor în suferinţă şi privilegiile unei aristocraţii nesăţioase. Lucrurile s’ar fi schimbat pe cale pacinică, dacă stăpânitorii ar fi fost mai puţin îndărătnici, căci, cum mărturiseşte Camille Desmoulins, la 1789 nu erau nici 10 republicani în Paris. Dar tiranii ştiu un lucru : Totul sau nimic! Clasa aristocratică s’a sinucis cu nesaţiul ei orb. Ea s’a înnecat într’insul. Să se gândească stăpânitorii noştri că aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. N. Fr. Informaţiuni Relativ la ciocnirea trenurilor dintre Galaţi şi Tecuciu, am mai aflat următoarele: Şeful găreî Independenţa, D. Arghirescu, asupra căruia sunt cele mai multe bănueli, a fost Mercuri depus de către parchetul din Galaţi. Nenorocita întâmplare se atribue faptului că şeful gărei Independenţa a permis plecarea trenului din gară, înainte ca cel cevenea să sosescă, aşa că amândoue trenurile s’au întâlnit la o distanţă de câteva chilometre de gara Independenţei. D-nii inspectori de telegraf, Floiu, Iliescu şi Samson numiţi în comisiunea de anchetă de la direcţiunea telegrafului, au fost primiţi Mercuri la ora 2 p. m., acasă la D. Prim-ministru. Scandalul de la Berlad Am publicat alaltăieri versiunea liberalilor în privinţa scandalului ce s’a ivit la Berlad cu ocaziunea alegerei la Casa proprietăţei. Am apreciat cele întimplate după această versiune. Primim astăzi din Bârlad o altă expunere a faptelor din partea conservatorilor. Conform principiului nostru de imparţialitate, reproducem şi ultima versiune. Publicul va aprecia. O alegere cu bătaie Domnule Redactor, Cu toate că nu fac parte între proprietarii de imobile ca se pot şi eu vota pentru membrii ce se aleg la casa obşte! din această comună în fie care an, totuşi ca şi în anii trecuţi ,mi-am pus interesul, direct şi indirect ca se văd şi se aud cum se petrec lucrurile şi la alegerea de astăzi, şi iată ce am văzut şi ce am auzit: Oamenii cu vederi mai luminate şi de bine viitori intereselor obştei, vezând pe D. Neculai Nicorescu cu ai sei, care de opt ani trecuţi administrează, sau mai bine zis „speculează banii şi interesele obşteşti şi după cum îi vine mai îndămână“ că se aţine cu toate puterile a fi iarăşi ales la zisa casă. Au făcut zilele trecute câteva întruniri consultându-se şi hotărîndu-se în cea mai mare parte de orăşenii notabili, ca astăzi 25 ale curentei să aleagă pe alţi membri, aşa ca din cei vechi nici unul se nu mai rămâie, pentru ca, nouii aleşi să poată controla starea financiară a casei obştei. D. Nicorescu însă, auzind că vroesc să-l depărteze de la Ştiubelul CU mierea, s-a pus împreună cu un alt colindător Gheorghe Palade, adus expresin Bucureşti, şi cu câţiva „Copoi de vînătoare“ ca Gheorghe Iordan, Ioaneţiu, servitor la zisa casă şi ca Neculai Tatariu de la percepţia primăriei. Ba şi ca Gheorghe Liga, unul din membrii casei protejat a D-lui Nicorescu, care de mult timp ţine la el 1800 franci fără nici o regulă, şi când ceilalţi membri îi cere se pue banii în casă, el le răspunde aşa: „Puneţi şi voi în casă ce aţi furat, se pun şi eu ce am luat“, a propaga lumea naivă de prin mahalale, spuindu-le că adversarii actualilor lor membri sunt puşi de guvernul Conservator a face tot posibilul ca alegând alţi membri să ia din mână acea casă şi să o treacă în stăpânirea guvernului. Când atunci toţi proprietarii mici au să plătească vnbaticuri mari pentru imobilele lor Au să plătească pentru pâşunarea vitelor lor pe moşia târgului. Au să fie obligaţi a lucra cu braţele şosele comunei etc. etc.; dar dacă vor alege tot pe D. Nicorescu, are se fie bine de dânşii, căci, nu numai că drepturile avute până astăzi asupra propriet ăţei au se fie nevătămate, dar încă şi mai mult ceva, că are să le facă se fie scutiţi de a mai plăti la comună banii şoselei. Către Stat nu se plătească birul mai puţin ca până acum. Ba le va da şi pământ de hrană câte 3—4 fălci. In fine multe palavre pline de vicleşug şi care se trec numai la oamenii simpli şi pe la femeile lor, cărora D. Nicorescu le sărută mâinele tot d’auna când se apropie timpul de alegere electorale. Cu toate aceste, D. Nicorescu ca se fie şi mai sigur de reuşita sa după ce ’şi au terminat ovaţiunile fabuloase în şcoala de fete, au eşit de acolo cu tot publicul pe care devizându’l în trei părţi din mahalale, ’l-a ţinut la mâncare şi băutură până astăzi la ziuă, când atunci adunându’l într’o singură grupă, au mers cu el la casa obştei ca să înceapă alegerea. Acolo fiind sala plină de lumea ce venea pentru a alege alţi membri. Ce face D. Nicorescu cu colindătorul de la Bucureşti? Să întorc către public şi ’i zice: „Daţi furiş înăuntru pe răspunderea noastră, scoateţi afară toate mesele, scaunele şi băncile ca acolo se facem alegerea, înainte ai noştri!“ Atunci norodul înverşunat şi de beţia de noapte şi înarmaţi cu ciomege au şi năvălit înăuntru, unde sau încins o bătaie de porunceală, aşa că mulţi din ei au scăpat prin ferestre şi alţii sau ales bătuţi, cu hainele rupte, cu pungele şi cu ceasornicele dispărute din buzunare !!! După această scenă, pe când bătăuşii D-lui Nicorescu aruncau afară mesele, scaunele şi băncile îmbucăţite şi pe când rămăsese tare puţini din oamenii paşnici, a venit acolo şi D. Procuror Canari, care deşi a văzut însuşi cum se aruncau afară mesele, scaunele şi băncile cum şi unii încă se mai băteau şi insultări, totuşi n’au luat nici o demarsă contra rebelilor! Ci s’au mărginit numai de au sigilat odaia archivei, în care să zice cu siguranţă că, se găsesc registre falsificate şi acte care pot proba că D. Mcoresea au pentru ce să ţinea de casa obştei ca scaiul în lâna oaiei fără leafă de opt ani de zile, şi dacă I cheltueşte a plătibutoaiele de vin şi I damigenile cu rachiu, cumpărate de la I agreiatul său Gheorghe Liga pentru a i îmbăta pe ciomăgaşi, nu e păgubaş... In fine prin bătae, prin rebeliune, tot D. Nicorescu cu favoriţii săi s’au ales; şi apoi cu turma după el s’au preumblat cu lăutari pe stradă!! Iar D. procuror s’a decis a face mâine ancheta cuvenită. Vom vedea resultatul. Până atuncea însă, vă rog Domnule Redactor, să bine voiţi a publica aceste rînduri în stimabilul Dv. ziar. Binevoiţi, vă rog Domnule Redactor, a primi încredinţarea stimei ce vă conserv. Vede tot. Berlad, 25 Iunie, 1889. Mai multe ziare anunţă că comitetul teatrului a Axat un premiu pentru cea mai bună lucrare dramatică ce se va presinta pentru stagiunea viitoare. Avis autorilor dramatici. Dăm astăzi numele tuturor artiştilor angajaţi de direcţia generală pentru stagiunea viitoare a Teatrului Naţional. Doamnele: Alex. Alexandrescu, El. Petrescu F. Vermont, Const. Jianu, M. Ciucurescu, B. Fulgeanu, Cl. Canachi, A. Langais, Orlof, M. Dimitriu, şi domnişoarele: D. Vasilescu, P. Moor, Cornescu, M. Teodorescu. Bărbaţi: D-nul N. Hagiescu, V. Hasnaş, I. Niculescu, C. Costescu, V. Leonescu, Al. Mateescu, V. Alexandrescu, I. Jianu, Th. Petrescu, V. Toneanu, I. Brezeanu, I. Băilescu, Regizor P. Gusti, Sufleur prim C. Davidescu, Sufleul al doilea G. , Tudoraş, Casier Al. Andronescu. D. G. Duca, directorul general al C. F. R., a primit din partea D-lui Alex Lahovary, ministrul ad-interim la lucrările publice, o scrisoare prin care îi atrage atenţiunea asupra nenorocirilor întâmplate în aceste din urmă 8 zile pe calea noastră ferată. In Severin a apărut un nou organ de publicitate Foaia Mehedintului. Urăm viaţă lungă noului nostru confrate. Ştiri Telegrafice BERGEN, 28 Iunie. — împăratul Wilhelm a visitat alaltăieri corabia „amiral englez Northumberland“. Yachtul „Hohenzollern“ a părăsit ieri dimineaţă portul. El a fost salutat de corăbiile norvegiene şi engleze. Muzicele au cântat imnul naţional german. LEMBERG, 28 Iunie. —Resultatul alegerilor marilor proprietari, e următorul : 28 realeşi 11 mai aleşi. SZATHMAR, 28 Iunie. —• Preotul român, Dr. Ladislas Lucaci, dat în judecată pentru agitaţiuni ostile în contra Statului, a fost achitat. Doctorul Lucaci a mulţumit tribunalului pentru sentinţa dată şi a terminat strigând : Trăiască Regelej Trăiască pa FOIȚA ZIARULUI „ADEVERUL“ JULES MAUT 10 Criminal, iar mai — A ! ai dreptate ! ’mi aduc aminte acuma.. Cinci mii de franci pe luni... da, nu voiam mai inteiu... Dar Maria a stăruit atâta, că la urmă m’am învoit și eu să ’ți trimit... Ea a găsit atâtea motian^puternice... unele mai bune de cât altele... A! D-le, datoreşti mult Măriei... Ai să’i mulţumeşti că n’ai făcut cunoştinţă cu samsarii parizieni. Şi cum uitasem, frate... Maria se însărcinase ca să ’ţi trimeată banii regulat pe fiecare lună .. Ai să’i mulţumeşti, cred ? Manuel era venit la faţă. D-na Jordannet intră, se apropie de baron și’i zise: Cum te găsești, amicul meu? Plimbarea nu te-a ostenit? — Eu? îmi simt picioarele și stomacul, ca și cum ași fi tener... Aide să mâncăm Manuel, dă brațul Măriei ! Manuel nici nu se mișcă. — Ce, nu m’ai auzit ? — Iartă-mă tată, respunse tenerul scurt, dar n’am obiceiul să chem servitorii să mănânce cu mine... Mie, să -mi dai voie să mă retrag... Maria se oprise în pragul sufrageriei. Era așa de liniștită, încât ai fi zis că nici nu auzise vorbele fiului baronului. Bătrânul crăpa de necaz. — Te-am rugat o dată să bagi seamă când vorbești, D-le... A doua oară au te mai rog... Poţi să te duci în apartamentul D-tale.. voia porunci să ţi se servească acolo, masa..'' Apoi se adresă Măriei Jordannei, şi’i zise : — D-nă, biaâ-voeşte a lua braţul meu, şi te rog jfiUhu ţii socoteală de ceea ce s’aasLCu toate acestea, respunse ea, n’aş voi să fiu o piedică între D-ta şi fiul D-tale. Fără îndoială că aveţi multe de vorbit împreună. Eu vă împiedic... mă retrag... — Nu vreau eu... — După ce veţi vorbi D-lui baron, va avea de sigur spiritul mai liniştit.... Atunci, voi veni.. Cu chipul acesta voi înlătura multe umiliri... — Nu voiu consimţi nici o dată la asta. Fiul meu — o spun tare înaintea lui — e un descreerat, a cărui inimă, sper, că preţueşte mai mult decât mintea. Somnul are să’l liniştească. Mâine am să’l găsesc mai în stare de a cugeta asupra lucrurilor. Deci, să’l lăsăm acuma, scumpa mea Marie... Dacă am vorbi mai mult, îşi pierde pofta de mâncare. Bătrânul aruncă lui Manuel o privire batjocoritoare, şi intră în sufragerie, vesel şi sprinten. .. A doua zi dimineaţa, Manuel spuse că e l doare capul şi nu se scoborî la dejun. I se aduse mâncarea in camera lui. Tremura când se gândea să se mai întâlnească cu tatăl său, fiindcă prevedea o scenă grozavă, dar baronul de Latour d’Halbret însuși, veni la el, și începu : — Domnule, te-am rugat de două ori să n’o consideri pe Maria ca pe o îngrijitoare de bolnavi, și dacă ai fi înzestrat cu oare care pătrundere, ai fi observat deja că această tânără femeie nu e în condiţiunea în care merită să fie, prin inteligenţa şi înţelepciunea sa. — Nu pot s’o privesc de cât ca pe o servitoare. — Ră fi faci. De câtva timp, ea nu mai e servitoare pentru mine, s’au mai bine zis, n’am privit o nici o dată așa... — Atuncea ce-i ? — O prietină devotată... care încântă singurătatea mea... — Ii mai bine țiitoarea D-tale... Bătrânul tresări la aceste vorbe, ca și cum ar fi tras caeva o palmă. — Spui minciuni, Domnule, Maria nu e ţiitoarea mea. — Atuncea e și mai mult poate de cât credeam eu... — Ce vrei să înțelegi cu asta ? Dă’mi voe să nu mai intru în lămuriri. — Și dacă ’ți-aşi cere-o ? — M’aş găsi nevoit, să nu te ascult... După o mică tăcere, Manuel îi spuse : — Iţi jur tată că nu pot eu crede că femeia aceasta să nu facă tot ce face de cât cu calcul... ca să’i folosească tot iei... — Dar ce te face să crezi asta? — Ei, tată! Mă mir cum îţi vine să’mi pui aşa întrebare. — Și te mai întreb înc’odată? — Privește în jurul D-tale și răspunsul îl vei avea de-a gata. Când femeia asta a venit la castel, ea s’a amestecat mai întâi cu servitorii, pentru că fusese tocmită pentru aceasta.. Mânca la bucătărie și se culca în mansardă, acolo i eră și locul. Din bucătărie ai adus-o în sufragerie... ai ridicat o în rang. Din mansarda ei, ai coborît-o în apartamentul alături cu al teu, fără respect pentru mama mea, al căruia pat îl ocupă. — Ori ce ai zice, această femeie a primit o creştere îngrijită. Mizeria a făcut-o să cază în slugărniciei. Eu am ridicat-o. Mi-am dobândit recunoştinţa ei, scoţând-o din bucătărie, unde suferea glumele răutăcioase ale vizitiilor. Şi dacă acuma o găseşti în apartamentul mamei tale, pricina este, că bolnav fiind încă am nevoie de ajutorul ei. Vezi dar, domnule că lămurirele mele sunt mai simple decât bănuelile dumitale. Bagă bine de seamă un lucru: ca să nu mai, rupem pentru a doua oară relaţiele între noi, mă supun într’atâta până a’ţi da nişte lămuriri, pe care ţi le-aşi fi putut refuza foarte bine. Şi mi se pare ciudat lucru când văd pe un fiu uitând pentru moment flecările sale din Paris, şi venind să facă morală tatălui său... .— Cu ce drept o faci asta? — Dreptul acesta mi-l dă multa dreptate ce-o am pentru Dumneata, şi de care nu te poţi îndoi. Descoper o primejdie care te ameninţă. Nu e de datoria mea să te înştiinţez. — O primejdie? Vrei să zici. — Ferească-mă Dumnezeu. Pot vedea cu ochi buni pe această femee, o intrigantă, o vagabondă, luând aici locul mamei mele ? Ai lăsat-o să te stăpânească şi să stăpânească totul în casă, încetul cu încetul, şi fără a te îngriji de lucrul acesta, ea te îndepărtează de la toţi aceia pe care-i iubeai, de la toţi ce te iubea. Ea a făcut un gol în jurul Dumitale. Nu-i plăcea să se întâlnească în fiecare zi cu servitorii cari o văzuseră muncind alăturea cu ea şi mâncând la masa lor. Ea a ştiut să facă lucrurile aşa de bine, încât după câteva săptămâni servitorii cei mai vechi ai casei noastre, cei mai devotaţi, cei mai cinstiţi, au fost daţi afară şi înlocuiţi prin alţii proaspeţi. — Nici odată serviciul n’a mers mai bine ca acuma. Nici odată n’am fost așa de ascultat. Servitorii cei vechi se foloseafi de împrejurarea că eram bolnav, ca să’și facă chefurile. Cei noul nici nu crâcnesc, Maria îi ține din scurt... — Până ce și pe doctorul Ménager l’ați gonit fără nici o cauză. — Ménager e bun om, nu zic ba, dar a cam rămas îndărăt cu medicina lui.... Avem aici la Nevers un doctor tîner, anume Nerita, care a venit de la Paris. L’am văzut de mai multe ori și mă împac cu el.... E harnic, deștept, foarte în curent cu terapeutica. Nu eram liber să schimb doctorul? (Va urma)