Adevěrul, iulie 1889 (Anul 1, nr. 262-287)

1889-07-01 / nr. 262

2 SAMBATA 1 IULIE 1889 In anul 1783 apăru cartea lui Lin­­guet intitulată Mand­­es sur la Bastille. Autorul ei era un avocat şi ziarist, care fusese arestat la 1781 în Bastilia şi scăpase după doi ani. Descrierea lui e pe cât de fioroasă, pe atât de adevărată şi făcu mare sen­­saţie. Voltaire însuşi o admiră. Ideia distrugere! acestui leagăn al despotismului nu se născu aşa în mod spontanei! în ziua de 14 Iulie, ea re­­sărise de mult în mintea poporului şi poate regalitatea n’ar fi dispărut o dată cu Bastilia, dacă ar fi consimţit să sa­tisfacă această dorinţă a francezilor. Dar neamul Bourbonilor era deja prea moleşit şi nepăsător, pentru ca să fi a­­vut puterea de a lua o ast­fel de de­cizi­une.* * * In ziua de Marţi 14(2) Iulie 1789, se respândi în Paris zvonul că pace o­­nestă între Versailles şi Paris—între regalitate şi popor—nu se poate încheia. Parisienii, îndârjiţi de mai nainte, gă­siră îndată strigătul de resboiu. Fără o înţelegere prealabilă, isbucni de o dată din mii de piepturi lozinca : „La Bastilia !“ Cu două zile înainte, Duminică, au­toritatea din Paris lipise pe strade nişte afişe colosale, prin care învită pe po­por,—în numele Regelui—să nu se spe­rie, să nu se adune pe strade, ci mai bine să stea acasă. Aceste placarde produseră o mare a­gitaţie în Paris. Regele îşi călcase cuvântul, conce­­diase pe ministrul popular Necker şi înconjurase Parisul cu un brîu de tu­nuri şi baionete. Sfetnicii Regelui, cei de viţă veche, sfătuiseră pe monarch să reia cu forţa ceea ce pierduse în câte­va luni din autoritatea sa. Adunarea Naţională, întrunită la Ver­sailles, era serios ameninţată şi petre­cuse deja un asalt. La 23 iunie apăruse Regele în per­soană înaintea ei, pentru a declara de nevalabile decisiunile aşa numitului Tiers éted şi a porunci reprezentanţilor Ţarei să se împrăştie pentru ca să se recons­­titue Adunarea pe clase. Nici un reprezentant al clasei a 3-a (tiers éta­t) nu-şi părăsi locul şi nu se supuse ast­fel poruncei regale. Atunci se întâmplă ceva neauzit. Vor­ba Regelui îşi perdu­a tot puternicia şi se stinse neputincioasă între zidurile salei de şedinţe. Cei din jurul Regelui îl sfătuiră să ia măsuri aspre. Toată puterea armată, de care dispunea Regele, fu concentrată la Versailles. Din nenorocire, Regele nu se mai putea încrede în armată, căci ea simpatiza cu poporul şi regimentul gar­­delor franceze trecuse la acesta. Ludovic al XVI lea ajunsese a-şi în­credinţa viaţa în mâinele regimentelor de străini plătiţi: Royal-Pologne, Royal- Allemand, Salis-Samaden, Eszterhazy, Helmstadt, Diesbach şi altele. Lovitura de stat trebuia să se facă în noaptea dintre 14 şi 15 iulie şi să se restabilească întreg regimul vechiu. In Paris nu se ştia nimic, dar se sim­ţea ceva necurat în văzduh. Ceea ce contribuia la mărirea agita­ţiei spiritelor era foametea, care bântuia toată ţara. Parisul semăna cu o mină uriaşă de iarbă de puşcă, care nu aşteaptă de­cât o scânteie. Poporului îi lipsea numai armele; alt­fel era mai mult sait mai puţin orga­nizat de când cu ultimele alegeri. De aceea pentru cei din Versailles poporul din Paris era „canalia pe care o poto­leşte o sdravănă ploaie de şrapnele“. Prin toate uliţele Parisului răsuna stri­gătul : La arme. Luni, la 13 Iulie, poporul goli cămara de vechituri ale Regelui, aşa numita Cardemeuble şi luă de acolo tunurile îm­podobite cu argint, pe cari Regele Sia­mului le dăruise lui Ludovic al XVI, lăncile, zalele şi toată armurăria care zăcea acolo de veacuri. Din ce în ce mai mult se lăţea în Paris ştirea depărtărei ministrului po­porului. Acuma mânia poporului debordă. Oraşul era înconjurat de trupe, el simţea că lanţul se strânge din ce în ce ; sosise ceasul în care Parisul trebuia să lupte pe viaţă şi pe moarte. „Cel din urmă ceas al Francezilor, strigase Duminică Camille Desmoulins entusiasmat şi entusiasmând, ceasul de încercare a întregei omeniri, ceas în care asupriţii şi asupritorii îşi vor încheia socotelile,“ sosise. In sfârşit, marţi dimineaţă se află că în casa cea mare a invalizilor de pe câmpul lui Marte e ascuns un depozit de arme, întreg Parisul, năvili acolo. Toţi func­ţionarii mari ,şi mici, preotul de la St. Etienne du Mont, avocaţi, muncitori, formau gloata. Peste 30.000 de puşti se găseau în pimniţe. Poporul se înarmă cu ele, îşi procură pulbere şi gloanţe şi apoi: La Bastilia. Istoria nu va şti nici o dată cu si­guranţă, cum a fost cucerită cetăţuia aceasta. Abia poate pătrunde glasul liniştit la adevărului din îngrozitorul tumult de la 14 iulie. La ora 1 după amiazi începu asaltul şi mult timp nu avu rezultat. Ce pu­teau bietele suliţe şi puştile ruginite contra zidurilor groase şi ce puteau tu­nurile Regelui din Siam ! Lupta deveni mai serioasă din mo­mentul în care gardele trecură la popor şi începură a servi la tunuri. Totuşi, Bastilia stătea ca un uriaş la călcâele căruia îşi rod dinţii cete de pitici. De­odată, un caretaş se urcă pe aco­perişul unei odăi de gardă, lipită de zi­direa veche, se pune pe nişte trepte fă­cute din baionete înfipte în zid şi cu putere straşnică începe a ciocăni lanţul podului atârnat, până când se rupe şi podul cade cu un zgomot îngrozitor. O primă victorie. Acuma însă începu lupta pe drumul spre poartă. Trebuiră să dea drumul şi celui d’al doilea pod şi totuşi zidurile resistau şi n’aveau nevoe de mulţi sol­daţi pentru apărare. Comandantul de Launay avea numai 82 de invalizi şi 32 de elveţieni, dar avea şi 15 tunuri. Din popor căzuseră deja peste o sută, din cei dinăuntru un singur om. De sigur că zidurile ar fi rezistat multă vreme încă, dacă duşmanul n’ar fi fost chiar în cetate. Cu o zi înainte, comandantul, ordo­nase la 20 din oamenii lui să scoată cu­­coşurile celor 30.000 de puşte. In 6 ore, ei abia scoaseră de la 20 de puşti. De aceia se crede că nici comandantul nu prea era sigur de invalizii lui, cari se codeau din ce în ce mai mult, cu cât vedeau că afară mulţimea creşte. Se zice că D. Launay ar fi vrut să arunce Bastilia în aer, dar că un inva­lid l’a împiedecat cu forţa. La 5 după ameazi garnizona capitală şi Bastilia fu luată. D. Launay şi alţi câţi­va fură măce­lăriţi îngrozitor. Istoricii reacţionari îşi fac şi azi cruce, când se gândesc la escesele poporului; dar ce înseamnă acestea faţă cu ororile fără nume indurate de bieţii îngropaţi de vii în acea închisoare. Archiva Bastiliei fu transportată la biblioteca arsenalului şi remase uitată până la 1840, când Francois Ravaisson extrase în 6 volume ceia ce era mai important. In aceste volume se găsesc o mulţime de interogatorii luate neno­rociţilor în momentul de a-i supune la torturi. După luarea Bastiliei se mai găsiră numai 7 închişi, dintre cari 3 nici nu ştiau, pentru ce se află acolo. Unul îne­­bunise. Zidurile fură rase şi dărămăturile lor împrăştiate în voia vântului. La Muzeul naţional din Munich se află cu curiozi­tate una din aceste pietre. Astăzi soarele se resfaţă pe piaţa Bas­tiliei şi ca amintire, s’a ridicat monu­mentul libertăţei. Revoluţia din 1789 a fost rezultatul firesc al unei nedreptăţi fără seamăn, ea se născuse din vrajba strigătoare între sarcinele unui popor în suferinţă şi pri­vilegiile unei aristocraţii nesăţioase. Lucrurile s’ar fi schimbat pe cale pa­cinică, dacă stăpânitorii ar fi fost mai puţin îndărătnici, căci, cum mărturiseşte Camille Desmoulins, la 1789 nu erau nici 10 republicani în Paris. Dar tiranii ştiu un lucru : Totul sau nimic! Clasa aristocratică s’a sinucis cu ne­­saţiul ei orb. Ea s’a înnecat într’insul. Să se gândească stăpânitorii noştri că aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. N. Fr. Informaţiuni Relativ la ciocnirea trenurilor dintre Galaţi şi Tecuciu, am mai aflat următoarele: Şeful găreî Independenţa, D. Arghirescu, asupra căruia sunt cele mai multe bănueli, a fost Mercuri depus de către parchetul din Ga­laţi. Nenorocita întâmplare se a­­tribue faptului că şeful gărei In­dependenţa a permis plecarea tre­nului din gară, înainte ca cel ce­­venea să sosescă, aşa că amân­­doue trenurile s’au întâlnit la o distanţă de câte­va chilometre de gara Independenţei. D-nii inspectori de telegraf, Floiu, Iliescu şi Samson numiţi în comi­­siunea de anchetă de la direcţiu­nea telegrafului, au fost primiţi Mercuri la ora 2 p. m., acasă la D. Prim-ministru. Scandalul de la Berlad Am publicat alaltăieri versiunea liberalilor în privinţa scandalului ce s’a ivit la Berlad cu ocaziunea alegerei la Casa proprietăţei. Am apreciat cele întimplate după a­­ceastă versiune. Primim astă­zi din Bârlad o altă expunere a fap­telor din partea conservatorilor. Conform principiului nostru de im­parţialitate, reproducem şi ultima versiune. Publicul va aprecia. O alegere cu bătaie Domnule Re­dactor, Cu toate că nu fac parte între pro­prietarii de imobile ca se pot şi eu vota pentru membrii ce se aleg la casa obşte! din această comună în fie­ care an, to­tuşi ca şi în anii trecuţi ,mi-am pus in­teresul, direct şi indirect ca se văd şi se aud cum se petrec lucrurile şi la a­­legerea de astă­zi, şi iată ce am văzut şi ce am auzit: Oamenii cu vederi mai luminate şi de bine viitori intereselor obştei, vezând pe D. Neculai Nicorescu cu ai sei, care de opt ani trecuţi administrează, sau mai bine zis „speculează banii şi interesele obşteşti şi după cum îi vine mai îndă­­mână“ că se aţine cu toate puterile a fi iarăşi ales la zisa casă. Au făcut zi­lele trecute câte­va întruniri consultân­­du-se şi hotărîndu-se în cea mai mare parte de orăşenii notabili, ca astă­zi 25 ale curentei să aleagă pe alţi membri, aşa ca din cei vechi nici unul se nu mai rămâie, pentru ca, nouii aleşi să poată controla starea financiară a casei obştei. D. Nicorescu însă, auzind că vroesc să-l depărteze de la Ştiubelul CU mierea, s-a pus împreună cu un alt colindător Gheorghe Pala­de, adus expre­sin Bu­cureşti, şi cu câţi­va „Copoi de vînă­­toare“ ca Gheorghe Iordan, Ioaneţiu, servitor la zisa casă şi ca Neculai Ta­­tariu de la percepţia primăriei. Ba şi ca Gheorghe Liga, unul din membrii casei protejat a D-lui Nicorescu, care de mult timp ţine la el 1800 franci fără nici o regulă, şi când cei­l­alţi membri îi cere se pue banii în casă, el le răs­punde aşa: „Puneţi şi voi în casă ce aţi furat, se pun şi eu ce am luat“, a propaga lumea naivă de prin mahalale, spuindu-le că adversarii actualilor lor membri sunt puşi de guvernul Conser­vator a face tot posibilul ca alegând alţi membri să ia din mână acea casă şi să o treacă în stăpânirea guvernului. Când atunci toţi proprietarii mici au să plătească vnbaticuri mari pentru imo­bilele lor Au să plătească pentru pâ­­şunarea vitelor lor pe moşia târgului. Au să fie obligaţi a lucra cu braţele şosele comunei etc. etc.; dar dacă vor alege tot pe D. Nicorescu, are se fie bine de dânşii, căci, nu numai că drep­turile avute până astă­zi asupra pro­priet ăţei au se fie nevătămate, dar încă şi mai mult ceva, că are să le facă se fie scutiţi de a mai plăti la comună banii şoselei. Către Stat nu se plătească bi­rul mai puţin ca până acum. Ba le va da şi pământ de hrană câte 3—4 fălci. In fine multe palavre pline de vicle­şug şi care se trec numai la oamenii simpli şi pe la femeile lor, cărora D. Nicorescu le sărută mâinele tot­ d’a­una când se apropie timpul de alegere elec­torale. Cu toate aceste, D. Nicorescu ca se fie şi mai sigur de reuşita sa după ce ’şi au terminat ovaţiunile fabuloase în şcoala de fete, au eşit de acolo cu tot publicul pe care devizându’l în trei părţi din mahalale, ’l-a ţinut la mâncare şi băutură până astă­zi la ziuă, când a­­tunci adunându’l într’o singură grupă, au mers cu el la casa obştei ca să în­ceapă alegerea. Acolo fiind sala plină de lumea ce venea pentru a alege alţi membri. Ce face D. Nicorescu cu colindătorul de la Bucureşti? Să întorc către public şi ’i zice: „Daţi furiş înăuntru pe răspun­derea noastră, scoateţi afară toate me­sele, scaunele şi băncile ca acolo se fa­cem alegerea, înainte ai noştri!“ Atunci norodul înverşunat şi de beţia de noapte şi înarmaţi cu ciomege au şi năvălit înăuntru, unde sau încins o bătaie de porunceală, aşa că mulţi din ei au scă­pat prin ferestre şi alţii sau ales bă­tuţi, cu hainele rupte, cu pungele şi cu ceasornicele dispărute din buzunare !!! După această scenă, pe când bătăuşii D-lui Nicorescu aruncau afară mesele, scaunele şi băncile îmbucăţite şi pe când rămăsese tare puţini din oamenii paşnici, a venit acolo şi D. Procuror Canari, care de­şi a văzut însuşi cum se arun­cau afară mesele, scaunele şi băncile cum şi unii încă se mai băteau­ şi in­sultări, totuşi n’au luat nici o demarsă contra rebelilor! Ci s’au mărginit nu­mai de au sigilat odaia archivei, în care să zice cu siguranţă că, se găsesc re­gistre falsificate şi acte care pot proba că D. Mcoresea au pentru ce să ţinea de casa obştei ca scaiul în lâna oaiei fără leafă de opt ani de zile, şi dacă I cheltueşte a plăti­­butoaiele de vin şi I damigenile cu rachiu, cumpărate de la I agreiatul său Gheorghe Liga pentru a i îmbăta pe ciomăgaşi, nu e păgubaş... In fine prin bătae, prin rebeliune, tot D. Nicorescu cu favoriţii săi s’au ales; şi apoi cu turma după el s’au preumblat cu lăutari pe stradă!! Iar D. procuror s’a decis a face mâine ancheta cuvenită. Vom vedea resultatul. Până atuncea însă, vă rog Domnule Redactor, să bine voiţi a publica aceste rînduri în stimabilul D­v. ziar. Bine­voiţi, vă rog Domnule Redactor, a primi încredinţarea stimei ce vă con­serv. Vede tot. Berlad, 25 Iunie, 1889. Mai multe ziare anunţă că co­mitetul teatrului a Axat­ un pre­­miu pentru cea mai bună lucrare dramatică ce se va presinta pen­tru stagiunea viitoare. Avis autorilor dramatici. Dăm astă­zi numele tuturor ar­tiştilor angajaţi de direcţia gene­rală pentru stagiunea viitoare a Teatrului Naţional. Doamnele: Alex. Alexandrescu, El. Petrescu F. Vermont, Const. Jianu, M. Ciu­­curescu, B. Fulgeanu, Cl. Canachi, A. Langais, Orlof, M. Dim­itriu, şi domnişoarele: D. Vasilescu, P. Moor, Cornescu, M. Teodorescu. Bărbaţi: D-nul N. Hagiescu, V. Hasnaş, I. Niculescu, C. Costescu, V. Leo­­nescu, Al. Mateescu, V. Alexan­drescu, I. Jianu, Th. Petrescu, V. Toneanu, I. Brezeanu, I. Băilescu, Regizor P. Gusti, Sufleur prim C. Davidescu, Sufleul al doilea G. , Tudoraş, Casier Al. Andronescu. D. G. Duca, directorul general al C. F. R., a primit din par­tea D-lui Alex Lahovary, minis­trul ad-interim la lucrările publice, o scrisoare prin care îi atrage a­­tenţiunea asupra nenorocirilor în­tâmplate în aceste din urmă 8 zile pe calea noastră ferată. In Severin a apărut un nou or­gan de publicitate Foaia Mehedin­­tului. Urăm viaţă lungă noului nostru confrate. Ştiri Telegrafice BERGEN, 28 Iunie. — împăratul Wilhelm a visitat alaltă­ieri corabia „a­­miral englez Northumberland“. Yachtul „Hohenzollern“ a părăsit ieri dimineaţă portul. El a fost salutat de corăbiile norvegiene şi engleze. Muzicele au cântat imnul naţional german. LEMBERG, 28 Iunie. —­­Resultatul alegerilor marilor proprietari, e următo­rul : 28 realeşi 11 m­ai aleşi. SZATHMAR, 28 Iunie. —• Preotul român, Dr. Ladislas Lucaci, dat în ju­decată pentru­ agitaţiuni ostile în con­tra Statului, a fost achita­t. Doctorul Lucaci a mulţumit tribuna­lului pentru sentinţa dată şi a terminat strigând : Trăiască Regelej Trăiască pa­ FOIȚA ZIARULUI „ADEVERUL“ JULES MAUT 10 Criminal, iar mai­ — A ! ai dreptate ! ’mi aduc aminte acuma.. Cinci mii de franci pe luni­... da, nu voiam mai inteiu... Dar Maria a stăruit atâta, că la urmă m’am în­voit și eu să ’ți trimit... Ea a găsit a­tâtea motian^puternice... unele mai bune de cât altele... A! D-le, datoreşti mult Măriei... Ai să’i mulţumeşti că n’ai fă­cut cunoştinţă cu samsarii parizieni. Şi cum uitasem, frate... Maria se în­sărcinase ca să ’ţi trimeată banii regu­lat pe fie­care lună .. Ai să’i mulţumeşti, cred ? Manuel era venit la faţă. D-na Jordannet intră, se apropie de baron și’i zise: Cum te găsești, amicul meu? Plim­barea nu te-a ostenit? — Eu? îmi simt picioarele și sto­macul, ca și cum ași fi tener... Aide să mâncăm Manuel, dă brațul Măriei ! Manuel nici nu se mișcă. — Ce, nu m’ai auzit ? — Iartă-mă tată, respunse tenerul scurt, dar n’am obiceiul să chem ser­vitorii să mănânce cu mine... Mie, să -mi dai voie să mă retrag... Maria se oprise în pragul sufrageriei. Era așa de liniștită, în­cât ai fi zis că nici nu au­zise vorbele fiului baronului. Bătrânul crăpa de necaz. — Te-am rugat o dată să bagi seamă când vorbești, D-le... A doua oară au te mai rog... Poţi să te duci în aparta­mentul D-tale.. voia porunci să ţi se servească acolo, masa..'' Apoi se adresă Măriei Jordannei, şi’i zise : — D-nă, biaâ-voeşte a lua braţul meu­, şi te rog jfiUhu ţii socoteală de ceea­ ce s’aasLCu toate acestea, respunse ea, n’aş­ voi să fiu o piedică între D-ta şi fiul D-tale. Fără îndoială că aveţi multe de vorbit împreună. Eu vă împiedic... mă retrag... — Nu vreau eu... — După ce veţi vorbi D-lui baron, va avea de sigur spiritul mai liniştit.... Atunci, voi­ veni.. Cu chipul acesta voi­ înlătura multe umiliri... — Nu voiu consimţi nici o dată la asta. Fiul meu — o spun tare înaintea lui — e un descreerat, a cărui inimă, sper, că preţueşte mai mult de­cât min­tea. Somnul are să’l liniştească. Mâine am să’l găsesc mai în stare de a cu­geta asupra lucrurilor. Deci, să’l lăsăm acuma, scumpa mea Marie... Dacă am vorbi mai mult, îşi pierde pofta de mân­care. Bătrânul aruncă lui Manuel o privire batjocoritoare, şi intră în sufragerie, ve­sel şi sprinten. .. A doua­ zi dimineaţa, Manuel spuse că e l doare capul şi nu se scoborî la de­jun. I se aduse mâncarea in camera lui. Tremura când se gândea să se mai în­tâlnească cu tatăl său, fiind­că prevedea o scenă grozavă, dar baronul de La­tour d’Halbret însuși, veni la el, și în­cepu : — Domnule, te-am rugat de două ori să n’o consideri pe Maria ca pe o în­grijitoare de bolnavi, și dacă ai fi în­zestrat cu oare care pătrundere, ai fi observat deja că această tânără femeie nu e în condiţiunea în care merită să fie, prin inteligenţa şi înţelepciunea sa. — Nu pot s’o privesc de cât ca pe o servitoare. —­ Ră fi faci. De cât­va timp, ea nu mai e servitoare pentru mine, s’au mai bine zis, n’am privit o nici o dată așa... — Atuncea ce-i ? — O prietină devotată... care încântă singurătatea mea... — Ii mai bine țiitoarea D-tale... Bătrânul tresări la aceste vorbe, ca și cum­­ ar fi tras cae­va o palmă. — Spui minciuni, Domnule, Maria nu e ţiitoarea mea. — Atuncea e și mai mult poate de cât credeam eu... — Ce vrei să înțelegi cu asta ? Dă’mi voe să nu mai intru în lă­muriri. — Și dacă ’ți-aşi cere-o ? — M’aş găsi nevoit, să nu te ascult... După o mică tăcere, Manuel îi spuse : — Iţi jur tată că nu pot eu crede că femeia aceasta să nu facă tot ce face de cât cu calcul... ca să’i folosească tot iei... — Dar ce te face să crezi asta? — Ei, tată! Mă mir cum îţi vine să’mi pui aşa întrebare. — Și te mai întreb înc’odată? — Privește în jurul D-tale și răs­punsul îl vei avea de-a gata. Când fe­meia asta a venit la castel, ea s’a a­­mestecat mai întâi­ cu servitorii, pen­tru că fusese tocmită pentru aceasta.. Mânca la bucătărie și se culca în man­sardă, acolo i eră și locul. Din bucătă­rie ai adus-o în sufragerie... ai ridicat o în rang. Din mansarda ei, ai coborît-o în apartamentul alături cu al teu, fără respect pentru mama mea, al căruia pat îl ocupă. — Ori ce ai zice, această femeie a primit o creştere îngrijită. Mizeria a fă­cut-o să cază în slugărniciei. Eu am ri­dicat-o. Mi-am dobândit recunoştinţa ei, sco­­ţând-o din bucătărie, unde suferea glu­mele răutăcioase ale vizitiilor. Şi dacă acuma o găseşti în apartamentul mamei tale, pricina este, că bolnav fiind încă am nevoie de ajutorul ei. Vezi dar, dom­nule că lămurirele mele sunt mai sim­ple de­cât bănuelile dumitale. Bagă bine de seamă un lucru: ca să nu mai, rupem pentru a doua oară relaţiele în­tre noi, mă supun într’atâta până a’ţi da nişte lămuriri, pe care ţi le-aşi fi pu­tut refuza foarte bine. Şi mi se pare ciudat lucru când văd pe un fiu uitând pentru moment flecări­le sale din Pa­ris, şi venind să facă morală tatălui său... .— Cu ce drept o faci asta? — Dreptul acesta mi-l dă multa drep­tate ce-o am pentru Dumneata, şi de care nu te poţi îndoi. Descoper o pri­mejdie care te ameninţă. Nu e de datoria mea să te înştiinţez. — O primejdie? Vrei să zici. — Ferească-mă Dumnezeu. Pot vedea cu ochi buni pe această femee, o intri­gantă, o vagabondă, luând aici locul mamei mele ? Ai lăsat-o să te st­ăpânească şi să stăpânească totul în casă, încetul cu încetul, şi fără a te îngriji de lucrul acesta, ea te îndepărtează de la toţi a­­ceia pe care-i iubeai, de la toţi ce te iubea. Ea a făcut un gol în jurul Du­mitale. Nu-i plăcea să se întâlnească în fie­care zi cu servitorii cari o văzuseră muncind alăturea cu ea şi mâncând la masa lor. Ea a ştiut să facă lucrurile aşa de bine, în­cât după câte­va săptă­mâni servitorii cei mai vechi ai casei noastre, cei mai devotaţi, cei mai cins­tiţi, au fost daţi afară şi înlocuiţi prin alţii proaspeţi. — Nici odată serviciul n’a mers mai bine ca acuma. Nici odată n’am fost așa de ascultat. Servitorii cei vechi se folo­­seafi de împrejurarea că eram bolnav, ca să’și facă chefurile. Cei noul nici nu crâcnesc, Maria îi ține din scurt... — Până ce și pe doctorul Ménager l’ați gonit fără nici o cauză. — Ménager e bun om, nu zic ba, dar a cam rămas îndărăt cu medicina lui.... Avem aici la Nevers un doctor tîner, anume Nerita, care a venit de la Paris. L’am văzut de mai multe ori și mă îm­pac cu el.... E harnic, deștept, foarte în curent cu terapeutica. Nu eram liber să schimb doctorul? (Va urma)

Next