Adevěrul, noiembrie 1891 (Anul 4, nr. 991-1020)

1891-11-25 / nr. 1015

2 lucruri, şi dintre aceştia nu toţi, ci numai acei cari reprezintă ideile democratice. Ca ziarişti ne vom face datoria ca să combatem relele justiţiei noastre militare şi să susţinem drepturile celor lezaţi. după cum arătam mai sus, justiţia noastră militară este, faţă cu individul ce vine în contact cu dînsa, aspră nedreaptă şi călcătoare de lege. Fără să fie nevoie de multă pătrundere, ori cine pote să vadă, numai dintr’o simplă citire coduluî penal militar, că pedepsele ce edictează, adesea pentru vina sau pentru greşeli dintre cele mai uşoare, sunt escesiv de aspre, şi prin urmare in desăvîrşita contradicţie cu ideile secolului nostru; aceasta revoltă pe orice om care are cât de puţină raţiune, dar îţi zici că în această privinţă vina nu este a tribunalelor militare, ci a legiuitorului. De asemenea fără să fie nevoie ca cineva să trăiască în mijlocul lumei militare, poate zilnic vedea cum în aprecierea culpabilităţii unora, dacă sunt la mijloc motive de ură sau ceva interese superioare, oricât de nevinovaţi ar fi acuzaţii, judecătorii militari, înarmaţi cu un cod de procedură criminală elastic şi cu puţine garanţii pentru libertatea individuală, pronunţă adesea hotărîrile condamnatorii cele mai nedrepte; şi aci îndreptarea răului stă tot în mâna legiuitorului, care va trebui să garanteze pe individ contra consecinţei nedrepte a judecătorului, printr’o procedură mai puţin elastică, şi deci mai perfectă şi mai ocrotitoare contra nedreptăţei. Al treilea defect ce mai are justiţia noastră militară şi care o blamează cu desăvîrşire şi face dintr’însa un celidos, este puţinul respect pe care judecătorii militari îl au pentru codul penal şi cel de procedura penală, chiar aşa de aspre şi de înapoiare cum ele sunt azi, şi lipsa de sfială cu care calcă în picioare aceste legi, când au interes ori când li se impune ca să lovească cu orice preţ în cineva. Acest spirit de ilegalitate nu mai ţine nici de imperfecţiunile codului penal, nici de acelea are procedurea lui, el ţine de temperamentul militar şi este buba cea mai rea, este gangrena de care e cuprinsă justiţia militară, şi va fi ameninţător pentru societate acest spirit al celor înarmaţi cu legea de a se juca cu ea după plac, căci va provoca desigur, ca reacţiune, la cei loviţi, spiritul de revoltă contra legei. Când cei însărcinaţi cu aplicarea legei, o înlocuesc prin bunul lor plac, cum să se mai apere cel care este lovit pentru greşeala sa cu pedepse mai grave decât cele prevăzute de lege, cum să se mai apere cel care este pedepsit pentru fapte pe care legea nu le găseşte ameninţătoare pentru ordinea socială şi n’a găsit de cuviinţă a prescrie oare o pedeapsă contra lor ? Sunt numeroase cazurile care dovedesc nelegalitatea pe care sunt pornite tribunalele noastre militare şi care au dat loc adesea la protestări energice din partea presei, aşa că chiar de ar mai fi nevoie ca ele să fie reamintite, spaţiul nu ne-ar permite aceasta acum. Nu mărginim dar a cita numai cazul D-lui căpitan N. Mavrodin, caz în care Consiliul de răsboiu al corpului al II-lea de armată (din Bucureşti) a pronunţat o sentinţă de o nedreptate strigătoare, dar şi de o nelegalitate din cele mai uimitoare şi brutale. Acest tribunal militar a osândit pe D. Mavrodin la trei luni închisoare pentru delictul de a fi insultat pe un general prin scris, adică printr’o petiţiune ce a adresat Corpurilor legiuitoare. Această pedeapsă, Consiliul de resboiti a pronunțat-o în baza art. 217 din codul penal militar. Consiliul de revizie, către care D. căpitan Mavrodin a făcut recurs contra nelegalităţii pedepsei, a respins recursul şi a menţinut pedeapsa. Cu toate aceastea, chiar un copil daca ar citi art. 217, precum şi întregul cod penal militar, va vedea că nu există cea mai mică pedeapsă contra insultelor prin scris. Articolul 217 nu pedepseşte decât insultele prin grai şi prin gesturi, iar acele prin scris nu intră decât în prevederile legei poziţii ofiţerilor, ca unele ce sunt de o mai mică gravitate decât cele prin grai şi prin gesturi, şi se judecă nu de către consiliul de război ci de către consiliul de reformă. In zadar însă D. Mavrodin a ridicat înaintea acestor tribunale militare cestiunea nelegalităţei pedepsei, pe motivele : I. că ea nu este prevăzută de lege, şi prin urmare s’a călcat în picioare elementarul principiu de drept că nici o pedeapsă nu poate fi înfiinţată nici aplicată decât în puterea unei legi, principiu consacrat de art. 16 din Constituţiunea română precum şi acela consacrat de art. 10 al aceleiaşi Constituţiuni care prevede că nimeni nu poate fi urmărit decât în cazurile prevăzute de lege, şi 2 . că în proiectul de revizuire al codului de justiţie militară, propus de ministrul de rezbel Manu-Moise şi votat numai de Senat la şedinţa de la 27 Martie 1889 s’a introdus în art. 217 şi insultă prin scrisori, și că din această împrejurare rezultă până la evidenţă că articolul 217 din codul în vigoare, astfel interpretat şi de către puterea executivă și de către cea legiuitoare, nu poate fi aplicat astăzi la insulta prin scrisori. In urma acestora nu este oare manifestă nedreptatea pedepsei pronunţată de consiliul de război din Bucureşti contra D-lui Mavrodin ? Pe baza acestor motive, D. Mavrodin a şi cerut, în luna iunie a. c., de la exministrul de justiţie D. Ghernescu, ca conform art. 443 din procedura codului penal ordinar să deschidă recursul în anulaţiune pentru casarea sentinţei ilegale, dar D. Vernescu, care nu vede probabil prin prisma art. 443 din codul de procedură decât cazul colonelului Polizu, a pus afacerea la dosar. Iacă o sentinţă între o sută, care arată că viciul nelegalităţei roade adune justiţia militară din ţara noastră. Nu ajunge însă să constatăm acest rou, ci trebue să căutăm şi mijlocul de a’l înlătura. Acest mijloc stă în mâinile presei, în acelea ale oamenilor politici şi în acelea ale opiniunei publice luminate. C. A. Fintîs FIN DE SIECLE Profesoarei Nu mai m’a dat în judecată Văzînd că lupt cu îndîrjire , A pus pe alții să mă bată, Ca eu să-i cer... despăgubire. * In politică s'ar face Populară ’n doi trei ani, Și ’n conrupta noastră țară Numai ca alegătorii Nu ar cumpăra cu bani. # Deputat de s’ar alege Zeu m’așî prinde rămăşag Că ’ntr'o bună dimiiaeaţă Tot colegiul... i-ar fi drag. Ş’apoi ce, e lucru mare Un colegiu de bărbaţi? Cel puţin dac’ar fi vorba De-un colegiu de soldaţi l * Apropos de soldăţime, Mi se tînguia mai ieri, Că se află ’n decadenţă Chiar vestiţii pompieri. Am să-i spun o veste dulce: — Să o supăr n’aș fi vrut — Pentru herghelii s’aduce. Armăsari de peste Prut. Eugen Vatan. LUNT 25 NOEMBRIE 1891 KARL GRUNN CRONICA FANTASTICA D R A C U Faceţi foc Dracului, superbul spirit elementar al focului. Mai intuiu vorba Drac vine de la grecescul diabolos şi însemnează calomniator. Nu-i mirare că regele focului are atâtea discipuli pe pămînt, dacă trebue să punem printre dînşii holda nenumărată a celor căror le place să murdărească pe aproapele lor. Expresiunea Satan este ovreiască, cu înţelesul de vrăjmaş tăgăduitor: este vrăjmaşul omului, tăgăduitorul oricârei virtuţi, oricărui adevăr, ori de câte ori vrea omul să facă o faptă bună, el este acolo; el suflă vorbele astea: nu face lucrul ăsta, virtutea’! numai o vorbă, adevĕrul nu există ! Vorba Belzebuth ne vine tot de la ovrei şi iată cum : Baal era un zeu fenician, babylonian şi cartaginez al cărui cult îl găsiră ovrei în Chanaan. Insă Baal avea diferite atribuţiuni, între altele aceea de a goni muştele, cari sunt foarte neplăcute în Orient. Era aşadar adorat sub numele de trall-Zebub, stepinul muştelor, de unde, prin corupţiune, Belzebuth (!). Ideia despre Dracu a trecut din testamentul vechi , în cel nou şi d’acolo în dogmatica creştină. Dracu este un duh rău care se găseşte în capul unui regat de duhuri réu-facătoare şi re cam lumea şi le închipuie în activitate constantă în potriva lui Dumnezeu. Manicheismul, adică lupta între principiul bun şi cel reu, este de origine persană. Credinţa veche populară monoteistă ebraică nu cunoaşte doctrina lui Satan, vrăjmaşul idealizat va admitea o mulţime de fiinţe supranaturale dar inferioare, Demoni. Ovreii considerau orice boală ca rezultatul unei posesiuni demoniace. Pentru a vindeca se gonea Demonii. Urmele acestei credinţe mai sunt şi azi. După cabalişti, şarpele este simbolul fluidului vital, emblema vieţii materiale. A cădea în ispita şarpelui este aşadar a predomina materia asupra spiritului Primul şef al rebelilor de care vorbeşte legenda este Samiaxas care, cu tovarăşii lui, se uni cu fetele de oameni şi produse rasa uriaşilor! Pe aceştia ’i găseşti pretutindeni şi totd’auna ei cad! In prologul cărţii lui Job figura lui Satan apare pentru întâia oară. Pe atunci 1) In nemţeşte Fliegengott, el nu era falnicul prinţ al Infernului, aşa radisul creştin pentru paradisul lui Macum şi’l închipuiră oamenii mai tirziu, ci o fiinţă care sluja lui Dumnezeu, şi opinia asta aruncase rădăcini adinei în credinţa poporului. Atât numai că Dumnezeu îi dăduse voe să încerce evlavia oamenilor. Ideia asta mare şi largă se găseşte şi în prologul lui Faust, al lui Goethe, când Mefistofel zice vorbind doctorului: „Fac prinsoare că’l vei perde şi pe acesta dacă ’mi dai voe să’l atrag încetu calea mea,“ şi Dumnezeu cu încetu în respunde: „Poţi merge ’nainte cu curaj . Eu nici odată nu am urît pe semenii tăi. Intre toate spiritele cari tăgăduesc, aceasta nu’mî e tocmai atâta de urît...“ Vom nota în treacăt că cărţile lui Tobia şi a lui Baruch, scrise sub influenţa persană, vorbesc de Demoni de rang inferior cari se stabilesc în case, supără sau chinuesc pe oameni şi nu pot fi goniţi decât prin procedeuri misterioase. Tocmai la apariţia lui Isus în calitate . Mesia se formă ideia unui imperiu al noului, direct vrăjmaş Bisericei. Satan ajunge atunci marele balaur, vechiul şarpe care amăgise pe Eva. Biruit de arhanghelul Mihail el persecută Biserica lui Dumnezeu pe pămînt. Mesia îl supune. Satan este legat în lanţuri pentru o mie de ani, liberat din nou şi aruncat, după ultimă luptă grozavă, în marele cazan plin cu pucioasă care fierbe, vecinica şi grozava Gehenă. Mai târziu, zeii păgânismului se întâlnesc tot mai mult în Demonii subalterni ai creştiniznaului. Teoria moliftelor se născu. Era logică. Trebuia să se gonească din corpuri diavolii cari le aleseseră ca locuinţe a lor. „Şi când se înseră i se prezintă lui sus mai mulţi demoniaci, din cari goni el prin cuvîntul lui spiritele rele şi vindecă pe toţi câţi erau bolnavi (Sf. Matei, Cap. VIII, V, 16). Afară de asta, toţi păgânii aparţinând Dracului, trebuiau botezaţi tot atâtea molifte. In veacul de mijloc germanic credinţa în Dracu se desvoltă foarte mult. Vechile divinităţi urmau a trăi în basme subt forme de draci şi drăcoaice. Concepţiunile poetice a Elfilor, a Koboldilor, a Piticilor, se fuzionară cu halucinaţiile călugărilor şi a ermiţilor relative la Demoni şi la duhurile rele. Dacă Dracu apărea sub forma omenească, venea cel puţin, ca şi Hephaistos din mitul grecesc, care fa şi el isgonit din cer, şi ca şi fierarul Wieland. Aci era îmbrăcat cu o haină cenuşie, verde ori roşie, ca Piticii şi ca Kobolzii, spiritele pământului şi ale căminului, aci se arăta înegrit cu funingine, după incovenientele locuinţei lui şi în opoziţie lui Dumnezeu. Când veni Mifistofel să caute pe Faust ca să-l însoţească în lume, semăna cu un gentilom îmbrăcat în pur „pură şi cusut cu fir de aur, mantaua „mică tare prinsă pe umăr, pana de cu„coş la pălărie, cu o sabie lungă sub „ţire“. In astfel de împrejurări, el gonea pe cei doi corbi care’l însoţeau de obicei şi ’şi ascundea piciorul lui de ea cu pulpe false, după cum spune singur Dracu poate să zboare prin aer. Basmele sunt pline de incidente în cari Majestatea Sa vine pe coș sau își ia prada zburând prin văzduh. In Faust el zboară cu doctorul călare pe mantaua sa. S’ar putea scrie o carte foarte frumoasă numai cu legendele privitoare la zborul lui. Dracu este un spirit al focului, alt-fel n’ar putea ședea în vifera. Ast-fel fiind pricepe ori cine că el e de o natură așa de rece în cât nicăieri nu’i place de cât numai în flăcări. Heine spune că damele cari au fost în raport intim cu dînsul, s’au mâhnit tot-d’a-una de răceala asta. Nasu’i e mai cu seamă rece. Depunerile făcute de Hexen, în cursul nenumăratelor lor procese, confirmă toate faptul acesta. Damele declară că sărutările şi toată dragostea dracului sunt de o răceală de ghiaţă. Dracu este aşa dar rece, iasă nu e urît, fiindcă el a moştenit de la zeii germani darul de a lua toate formele. Când vrea el se arată sub aspectul unui cal negru, a unei scroafe, al unui lup, al unui corb, al unui cuc, al unui vultur, sau adoptă numai piciorul, coarnele sau coada unui cal sau a unui ţap. Când a ispitit pe Eva era şarpe când a făcut lui Faust întâia vizită a venit în formă de peşte. La sabatul vrăjitoarelor el tronează ca ţap. Adeseori Dracu se iveşte îmbrăcat ca călugăr ; oamenii din categoria aceasta n’au fost niciodată stimaţi de popor. Spiritul focului, ajutat de tovarăşii lui infernal, ia mai cu seamă forma unui animal când vrea să sperie numai.. Când el este vesel, când a băut miit, îi plac trăsurile dobitocului. Alegoria este transparentă. Am cunoscut mulți oameni cari cadeau în bestialitate când li se urca băutura în cap. Departe de a fi totdeauna urât, Dracu știe să animeze corpul unei fete frumoase, mai bine sau mai prost îmbrăcată, cu gura rumenă, cu obrazul tiner fraged, cu ochiul scăpărător, plină de farmec şi de seducţiuni. Ca şi Apsaraşii Induilor, Dracu subt chipul de fată se duce în chilia câte unui călugăr, îl aţâţă la plăcerile sensuale şi ’l face să’şi uite mîntuirea sufletului. Dacă a fost un sfânt Anton care s’a împotrivit — trebue să credem — câţi călugări cum se cade n’au schimbat pahomel. La Sabbat, spiritul focului sboară şi subt forma de fluture negru. Alte ori se arată în forma de pasăre, cu gâtul Slab. Dracu a mai fost reprezintat şi cu corp omenesc purtând cap de balaur, de maimuţă sau de taur. In sfârşit Dracu se mai arată şi cu trei capete şi atunci devine Trinitatea râului. Transformaţiunea cea mai ciudată a crinţului Iadurilor de care s’a vorbit vre-o dată, este poate următoarea: O călugăriţă care nu se ţinea tocmai de regulile ordinului din care făcea parte şi care nu’şi făcea des cruce, mânca într’o zi salată. Abia isprăvi ea mâncarea şi simţi impresiuni noi. Avea distracţii ciudate, bunioară seara când strălucea luna, când cerul era înţesat de mirosul florilor şi când privighetorile cântau ori plângeau cu drag. Peste câtăva vreme făcu cunoștință cu dânsa un tiner. Când fură intimi, frumosul tiner o întrebă o dată: Știi tu cine sunt eu ? Nu! răspunse călugărița foarte mirată. - Eu sunt Dracu! Iți aduci aminte că ai mâncat într’o zi niște salată . Salata eram eu! respunse el. Dracu are totd’auna ceva cinic. Goete a arătat acest lucru în Faust al lui. Să cităm câteva fraze de ale lui Mefistofel : „Dumnezeu care a creat pe băiat şi poată pricepu îndată nobila trebuinţă de a face să se nască ocazia. „Mai cu seamă trebue să te înveţi să conduci pe femei; vecinicii lor vapori de mii de ori îmulţiţi se vindecă toţi prin acelaş tratament şi dacă eşti puţin respectuos cu ele, le ai pe toate în mână.“ Dracu este cu deosebire cinic. Ş’apoi, el ride totd’auna. După ce se întîlni el în cer cu Dumnezeu, Goete îi pune în gură vorbele acestea memorabile: „Din când în când îmi place să văd pe moşul şi mă feresc de a rupe cu dânsul. Un domn aşa de mare să vorbească aşa de omeneşte cu Dracu! Este prea frumos ! Dracu mai aminteşte, prin alte vorbe, ciocanul lui Thor, spiritul reu anglosaxon Grendel sau Riegel, a cărui mumă corespunde cu mama sau cu bunica Dracului. După unii, Dracu are mamă, după alţii are numai bunică. Bunica lui se iveşte câte-odată pe pămînt, şi de aci vine proverbul: „Când Dracu nu poate să izbutească în ceva, trimite totd’auna o femee bătrâna.“ Insă bunica Dracului şade în genere în Iad unde se ocupă cu bucătăria, şi pe urmă ea şade într’un fotoliu roşii şi aşteaptă pe nepotul său. Când se’ntoarce seara Dracu acasă obosit de munca zilei mănîncă iute şi cu mare lăcomie mâncările pregătite. Pe urmă adoarme, adoarme cu capul pe genuchii bunichi si, care’i caută păduchii în cap. Intr’o zi ,atan fusese silit să plece din iad fiindcă bunică sa spăla scândurile pe jos și astfel fiind, o ființă inteligentă nu poate să stea acasă. Pe pămînt, cu toate că soarele frigea grozav, Satan era aproape să îngheţe şi numai un doctor îl scăpă cu viață. Insă Dracu fu cunoscut şi fu închis în o colivie de pasăre. După ce scutură şi spălă prin iad, bunica porni sa’şi caute nepotul şi ajunse la vreme ca să’l scape Credinţele vechi ale păgânismului, aci naive, aci îngrozitoare, suferiră încetu cu încetu o îndoită modificare. Pe de-o parte luară un caracter spăimântător; pe de altă parte D -na Dracu câştigă aparenţe umoristice cu totul necunoscute până atunci. Din toţi zeii cei vechi, cel care lucră mai mult asupra Dracului fu Donar (Thor) pe urmă Loki, cel d’intâi personificând furtuna, cel d’al doilea, focul. Dracu însă nu moşteni mult de la divinităţile scandinave. Uriaşii, Elfii, Piticii modificară mai mult caracterul lui şi ideia ce’şi făceau oamenii despre dînsul. Curînd curînd Dracu putu să se arate şi să se facă nevăzut şi să se transforme ca Elfii; ca şi Alpel şedea pe oameni şi le lua carnea. Dracu se făcu şi îndatoritor însă cu mai multă primejdie pentru om. Se angaja ca fecior şi aducea prietinilor săi grij, bani şi alte bunătăţi, intrând pe coşul sobei, subt formă de balaur de foc. Rezultă de aci că în literatură şi în credinţe Dracu are multe înfăţişări: se cunoaşte Dracu păgîn, Dracu celor d’intâi secole ale creştinismului, Dracu luthero creştin, Dracu catolic şi multe varietăţi. Uriaşii au dat Dracului marea putere fizică şi pofta de a clădi pe care o găsim în multe poveşti. Transportând pietre prin atmosferă i s’a întîmplat de multe ori să piardă din ele pe drum , pietrele astea sunt bolovanii mari izolaţi pe cari poporul îi admiră şi azi pe câmpii. Câte o că au jucat rol mare în istoria popoarelor înainte de venirea lui Christ. Tot de la Uriaşi a moştenit Dracu şi prostia care face că el mai totd’auna e bătut de viclenia oamenilor. Aici este o contrazicere manifestă între dracu filosofilor cum e Goethe, şi Dracu credincioşilor. Amestecul credinţelor a dus civilizaţii diferite produse asemenea prejudiţiul prin care se admite că Dracu exercită o influenţă asupra maturei, timpului şi animalelor. Vrăjitoria modernă nu are altă origine. Bălăngăitul clopotelor, procesiunile, stropirile cu aghiazmă, blestemurile bisericeşti sunt acte de vrăjitorie. Păgânismul german cunoştea contractele făcute cu zeii, însă tocmai în veacul de mijloc, tot sub influenţa păgână, vedem ivindu-se contractele cu Dracu, iscălite cu sângele contractantului. Nu trecu mult şi orice grad extraordinar de ştiinţă sau de dibăcie fu considerat ca rezultatul unei învoeli cu Dracu. Insă pentru a pricepe bine natura acestor pacturi infernale, trebue să ştim că Dracu are mai nainte de toate particularitatea de a disputa, de a prezenta sofisme, silogisme, de a surprinde pe oameni prin combinaţiuni mahiavelice. Origina acestei ciudăţenii este în luptă între metafizică şi religie, în tendinţa trebuincioasă a Bisericei ca să combată orice ştiinţă, orice raţionament serios, -pentru a birui, învăţaţii Bisericei nu aveau nimic mai simplu de făcut decât să declare diavolească. Ştiinţa, diavoli, infeodaţi lui Satan, toţi acei cari încercau să discute cu dînşii. Dracu este logic, zice Heine. El este barte tare în metafizică, bate pe toţi fiaţii săi prin argumentele lui, prin explicaţiile lui pline de fineţe. Nicăieri nu se vede asta mai bine decât în nemuritorul Faust al lui Goethe pe care numai cititorii superficiali îl dispreţuesc ori îl găsesc plicticos. Subtilitatea lui Satan era aşa de cunoscută, pe vremea vrăjitorilor, încât semnatarul chemat să facă un contract cu Dracu avea mare grije ca să se ferească de toate şicanele lui şi să parafraseze toate articolele ce î i erau supuse. Cu toate acestea, protestantismului, luptelor americe ale lui Luther cu Dracu datorim noi concepţiunea Demonului în tot ce are ea enorm, şi deoarece nu existase niciodată. Tot ce nu’i plăcea ui Luther în entusiasmul său pentru cuvântul curat al lui D zeu, tot, chiar Papa, se materializă în spiritul său ca să ia un singur aspect, pe acela al Dracului. Enric Heine zice că Luther nu mai crede în minunile catolice, însă crede mai mult de oricând în faptele Dracului. Operile lui sunt pline de istorii relative la vicleșugurile lui Satan, ale Koboldilor, ale vrăjitoarelor. Chiar el s’a oitat nu numai o dată cu Dracu în persoană. In Wartburg, unde traducea el Noul Testament, Dracu îl supără așa de mult încât el îi aruncă în cap călimara. De atunci Dracu are mare frică de cerneală, dar mai cu seamă de cerneala de tipografie. Iată ce zice Luther: „Nişte prietini se adunaseră într’o cârciumă şi beau. Printre ei era un tiner cu caracter sălbatec. Tinerul acesta zise : „Dacă mi-ar face cinste cu atâta vin cât vreau eu să beau, i-aș vinde sufletul meu“. In cameră intră atunci cineva, se puse la masă, beau și zise tinerului care rostise vorbele acelea nesăbuite: Asculta-mă, ai zis că ’ți-ai vinde sufletul celui care ți-ar face cinste cu avin cât vrei tu să bei“. tata „Atunci cel-l’alt respunse: Da,fac asta. Lasa-mă să chefuesc bine azi, să beau cât îmi place şi să mă veselesc“. „Omul, care era Dracu, respunse: „Bine!“ şi plecă. Cheful fu mare toată ziua şi omul care ceruse să bea aşa de mult se îmbătă. Atunci, acelaş om, Dracu, veni iar, şezu lângă dînsul şi zise celorlalţi: „Scumpii mei Domni, ce ziceţi Dv., când cumpără cineva un cal nu are dreptul şi la şa şi la căpăstru ?“ Toţi se speriară, însă omul zise : „ Aide, spuneţi iute!“ „Ei răspunseră : „Da, şaua şi căpăstrul sunt tot ale lui“. Atunci Dracu înşfăcă pe beţiv şi plecă cu dînsul prin tavan“. Când studiam dreptul la Universitatea din Wittenberg, zice Georgius Godelmannus—am auzit de multe ori pe un profesor spuind că un călugăr se dusese şi bătuse în uşa lui Luther. Feciorul deschizând și întrebându-1 ce voește, călugărul se rugase să fie lăsat să vorbească cu Luther. Luther porunci să ’l lase să intre, fiindcă de multă vreme nu văzuse el călugăr. Călugărul spuse că avea să ’i arate câteva erori papale. Arătă lui Luther câteva silogisme și câteva frse de scholastică. Fiindcă Luther explica tot cu uşurinţă, călugărul arată altele mai grele de deslegat, lucru care făcu pe Luther să zică: „îmi dai de furcă, pe când aveam altceva de făcut“. Şi se sculă şi arătă călugărului în Biblie explicaţia cerută. Şi fiindcă, pe când vorbeau, Luther băgă de seamă că mâinile călugărului cam semănau cu ghiare de pasăre, îi zise : Nu cumva ești ăla ? Ho! ho! Ascultă ce se zice în potriva ta. Și ’i arătă îndată versetul acesta din Geneză : — Sâmînța femei va zdrobi capul șarpelui. Vorbele acestea biruind pe Dracu, se supără și plecă mormâind. Când eși, aruncă călimara după sobă și odaia puți mai multe zile din pricina asta.