Adevěrul, iulie 1898 (Anul 11, nr. 3217-3246)

1898-07-22 / nr. 3238

Anul XL- No. 3238. Abonamente Incep la 1 r1 la 15 ale fie-căreî luni şi plătesc înainte. Un an in ţară 30 lei , in străinătate 50 lei Şase luni 15 „ „ » 25 „ Trei luni 8­­• •» M 13 Numărul IO Bani In străinătate 15 BaniA­devărul Anuneiurî Se primesc direct la administraţia ziarului Linia pagina Vl-a » ,, V-a ., ,, IV-a La un mare număr de linii se fac redacţii din tarif Numărul IO Bani T .. •**, , Un număr vechiu 20 baniv* 8 T , . . , I t________ »3 ■ Director CONST. HILLE Fondator: ALEX. V. BELDIMANU REDACŢIA ŞI 11»MIN­ ISTRAŢII STRADA SĂRINDAR No. 11 (TELCFOUI)'. Edilii de seara - -- _____ Mercuri, 22 Iulie, 1898. lei 0.50 bani Omul-tinic­hea Omul-tinichea este acelaşi tot una cu omul ignobil, omul-lacheu şi omul-Ieszen­­sky. Cu alte cuvinte Mitiţă Sturza roade­­slujbe. Acest om tinichea a trăit o viaţă în­treagă pentru dragostea tinichelei; în par­tid protejează tinichele ca Bianu; pe la Curţile împărăteşti se duce pentru a că­păta cîte o tinichea de gît, iar la toamnă va face alegerile comunale pentru ca cetă­ţenii să-i poată lega tinicheaua de coadă. Care va să zică : tinichea la cap, tini­chele în partid, tinichea la coadă, numai un buzunar nu e tinichea, de cînd tot tini­­cheleşte ţara. Vax. CULISELE POLITICE Isprăvile colectiviştilor Toată gălăgia colectiviştilor în chestia succeselor d-lui P. Poni, la Paris, începe să se dovedească că nu a fost alt­ceva de­cît numai praf în ochii oamenilor. Pretinsele succese ale d-lui Poni nu se, reduc la alt­ceva de­cît la co­losala încurcătură în care se află membrii comisiunei pentru aranjarea secţiei româneşti, de­oare­ce nu văd unde au să facă expoziţia. Cererile de teren Pînă acum nu sînt făcute socoteli de­cît numai pentru secţiunile sta­tului. Şi din aceste socoteli rezultă că ministerul domeniilor, instrucţiei, răs­­boiuluî, G. F. II. regia etc., au ne­­voe de aproape toţi cei 400 de metri de teren de care dispune staticl noştru. Apoi domeniul Coroanei cere cel puţin 150 de metri. Din instituţiile particulare, nu­mai vre­o trei, cari au făcut deja ce­reri, cer peste 100 de metri. Şi unde puneţi toate industriile, culturile şi instituţiile particulare din ţară, cam­ de sigur, au, să voiască să fie repre­zentate la expoziţie. In starea de dezvoltare la care am ajuns ne-ar fi trebb­it, fără îndo­ială, cel puţin 1500 metrii. Combinaţiunile comisiunei Se ştie că d. Poni, după multe sacrificii şi osteneli, du­pă ce a încredinţat d-lui For­mige construcţia pavilionului român, a obţinut încă 50 de me­tri în galeria de pictură şi 150, dacă nu mă înşel, în secţia a­­griculturei. Asta şi cu nimic este aproape tot una Moartea lui Bismarck Castelul Friedrich­sh­ilie in care a murit fostul cancelar. isprăvire colectiviştilor 6 pagini la fie­care ediţie Politica Romîniei ~. Acum doi ani, şi chiar a­­cum un an, politica noastră exterioară şi mai ales frămîn­­tările politicianilor din partidul liberal creaseră Rominiei o si­­tuaţiune intolerabilă. Neamul şi Statul romin erau încon­juraţi de duşmani, din toate părţile; la nici o graniţă nu a­­veam prieteni ; Ruşii, Ungurii şi Bulgarii ne erau de o po­trivă inamici de moarte. Atunci am scris cite­va ar­ticole, prin cari am arătat că un stat nu poate trăi în ase­menea condiţiuni dezavanta­­gioase şi că, pentru viitor, Ro­­mânia e datoare să-şi asigure prietenia uneia dintre cele două puteri energice: Rusia ori Un­garia. Politica de duşmănire cu toată lumea este vătămătoare, nu numai pentru idealul înde­părtat al nostru, dar încă şi pentru traiul de toate zilele; o putere mare, cea mai mare putere a lum­ei, precum An­glia, a simţit neputinţa de a trăi in «mîndra-î izolare»; cu a liti mai virtos mica Rominie er­a datoare să iasă din izola­rea ei care, de­şi foarte peri­culoasă, nu era nici măcar mindră. In ultimii ani, Rominia avea această situaţiune intolerabilă. Statul oficial, rămînînd credin­cios triplei alianţe, avea drept duşman pe dubla alianţă. Gra­ţie acestei politici, România a­­vea la graniţele sale doi duş­mani: pe Rusia, despre Prut, pe Bulgaria, despre Dunăre. Ţara, neamul întreg era cu­­prins de fiorii agitaţiune­ an­­timaghiare; întreaga opinie pu­blică era antimaghiară! înşi­şi şefii de partide făceau pe faţă politică antimaghiară. De aci România se alegea cu un alt duşman dinspre Car­­paţi. Am arătat, la vreme, că a­­ceastă politică nu poate să ur­meze, că este o politică de ne­buni, că bărbaţii politici, cari o urmează sau măcar o tolerează, sunt nedemni de a ţine cîrma Statului. Ceea­ ce am spus atunci, cu privire la raporturile noastre zilnice cu vecinii şi cu pute­rile europene, repet astă­zi, pri­vitor la politica din afară a României, adică la politica noas­tră naţională. România are un Orient o mi­siune pentru viitor, precum are un ideal. Idealul ei este o Rominie mare,­ întregită cu toate provinciile locuite de Rom­inî: cu Ardealul, cu Bu­covina, cu Basarabia; o Romi­nie, nu agresivă, nu cuceri­toare, nu hrăpitoare a dreptu­rilor altora, dar o Rominie destul de puternică, pentru a se putea împotrivi duşmanilor numeroşi ce se vor revărsa a­­supra ei. Şi aci începe rolul cel mare şi cel frumos al di­plomaţiei române. Pentru realizarea acestui ideal, adică pentru redobindi­rea atit a provinciilor supuse stăpinirei Austro-Ungare, cit şi a celei supuse Rusiei, neapărat că România nu va putea intra de­odată în ostilitate cu amin­­două aceste mari puteri. Dibă­cia diplomaţiei noastre va fi, aşa­dar, să -şi aleagă victima şi aliatul; cu alte cuvinte, ori să se alieze cu Rusia, pentru a putea libera Ardealul şi Buco­vina, ori să se alieze cu Au­­stro-Ungaria, pentru a putea libera Basarabia. Ast­fel a pro­cedat Prusia şi ast­fel a putut deveni marea Germanie de as­tăzi. Şi Prusia avea nevoie de Sta­tele germanice confederate Aus­triei, cit şi de Alsacia Lorena , de cit ar fi fost o nebunie să atace pe Franţa şi pe Austria in acelaş timp. Şi, ast­fel, am asistat la războiul din 1866, făcut cu asentimentul Fran­ciei, şi, mai pe urmă, la răz­boiul din 1870, făcut cu con­­simţimintul Austriei. Iată linia noastră de pur­tare. Dar, pentru moment, care ar fi aliatul nostru cel mai fo­lositor ? Const. C. Sacalbaşa. Ivim s’au ghidit, pentru ca să mai capete teren, să facă pavilionul cu două etaje. Zia­rele guvernului s’au grăbit deja să anunţe că, făcindu-se pavi­lionul nostru cu două etaje, vom avea, deci, în loc de 400 de me­tri, 800. Dar lucrul nu stă aşa. Nu e vorba de două etaje, ci numai de o galerie la Înălţimea unui al doilea etaj, galerie în care să se poată aşeza obiectele, ast­fel, ca să poată fi văzute de jos, să prezinte, cu alte cuvinte, un ansamblu cu expoziţia de jos. Ast­fel fiind, galeria nu se va putea întinde pe 400 de metri,ci numai pe vre-o 200, de­oare­ce centrul, de vre-o 200 de metri, va trebui să fie liber. Dar nici aceşti 200 nu vor fi complect ciştigaţi, de­oare­ce, făcindu-se galeria, va trebui să se facă şi două scări, una de urcat şi alta de scoborît. Or, aceste două scări vor o­­cupa cel puţin 50—60 de me­tri jos. Atunci jos, în loc de 400 de metri, mai rămîn numai 350. Prin urmare, cu galeria nu se va ciştiga de­cit 100— 350 de metri. Părerea generală Din toate acestea reese că o să stăm rău­ de tot. O să avem o expoziţie, ca întindere, inferioară Bulgariei. Şi sunt temeri că o să ne prezentăm­ rău şi ca valoare. Deja sunt descurajaţi­­ chiar şi şefii de serviciu,—vorbesc despre cei mai muncitori şi cari au­ dorinţa să facă ceva serios ; — cei mai mulţi dintre ei se plâng că se cheltuesc banii fără nici un rost şi s'a pus totul la dispoziţia unor oameni ab­solut incompetenţi. Dacă cu funcţionarii stau lucrurile aşa de rău­, ce va fi cu particularii? Rep. lămuriri. Cerem adică să ni se răs­pundă dacă s'au­ creeat asemenea si­necure, dacă unii ,membrii din co­­misiunea consultativă — unii din ei deputaţi guvernamentali — vor primi diurne de acum şi pînă la 1900, şi dacă guvernamentalii, che­maţi din judeţe pentru a participa, în această comisiune, au primit bi­lete de liber parcurs şi spese de drum. Aşteptăm. Bragoş Adevărat să fie? Se spune că şi Expoziţia din Pa­ris ar sluji pentru „partid“ la rea­lizarea de nenumărate gheşefturi. Nu putem încă afirma nimic, dar în­registrăm zvonul public. Aşa, se zice că guvernul a profi­tat şi de această ocaziune, pentru a căpătui pe tot felul de favoriţi, a le acorda diurne şi a le creea posturi de ocazie. Se afirmă că unii membrii din comisiunea consultativă vor avea di­urne, sub pretext că vor lucra în per­manenţă, alţii, cari domiciliază prin judeţe, au­ primit bilete de liber par­curs, cît şi spese de drum; în sfîrşit, chiar pentru, Paris s'au creeat posturi, absolut inutile, dar bine retribuite. înainte de a ne pronunţa, cerem Trecutul, prezentul şi viitorul — Scene din viaţa­ premierului nostru. — Trecutul In opoziţie D. Sturdza (intr'o Întrunire publi­că) , noi trebuîeşte să combatem pe aceşti nemernici, gata ori cînd să trădeze şi pa­tria şi neamul... Noi vrem o Romînie ma­re, de la Nistru pînă la Tisa, şi de a­­ceea locul nostru nu este nici alături de tripla alianţă, în care, duşmanii neamului nostru, Ungurii, joacă un atît.t de materal, nici alături de Rusia, care, în 1877, ne-a tradat în mod atît de mişelesc... Mulţime­a. — Bravo ! bravooo ! D. Sturdza. — De aceea să spunem regelui că nu vrem alianţa cu duşmanii neamului nostru... la rege deci să mer­gem şi să strigăm: jos ciocoii! jos Un­gurii ! jos muscalii! Prezentul La putere Un colectivist. — Bine, domnule mi­nistru, am auzit că mergeţi la Buda­pesta ? Premierul. — Eu ?ferit-a sfîntul, eu nu mă duc... Colectivistul.— Atunci de ce se vor­beşte atîta în oraş, că regele... Premierul.—A, regele... aiasta-i altă­ceva... regele trebuie să meargă... Colectivistul.—Da ce o să zică opo­ziţia... Ştii că d-ta ai zis în întruniri că nu se poată să ne aliăm cu Ungurii, şi cînd colo, cînd ai şi d-ta niţică putere, îl laşi pe rege să meargă taman la Bu­dapesta... Premierul.— Ei, ce să-i faci nene, aşa merg lucrurile... interesele mari ale ţărei... 11Colectivistul.—Asta au zis-o şi albii... Premierul.—Una sunt albii şi alta noi... (Trece un an şi iarăşi soseşte un colectivist cu limba scoasă, la pre­mier). Colectivistul.—Ce aud, domnule mi­nistru ?.. Acuma vreai să mergi și la Pe­tersburg ? Premierul.— Da... vom merge în triumf în Rusia. Colectivistul (întrerupându-l și ne­­dumerit).—■ Bine, nene, ce ziceai la în­trunirile publice, că să nu ne dăm nici cu Muscalii, nici cu Ungurii.. Şi după ce ai lăsat pe rege să meargă la Budape­sta, te duci d-ta acum la Petersburg... A­­sta-i o ruşine... Mai ales că opoziţia o să-ţi vîre ’n nas broşura... Premierul.— Nu-mi tot vorbi de bro­şuri şi iar broşuri... Ce ne pasă nouă de vorbele ciocoilor, dacă servim ţara ?... Viitorul In opoziţie n. Sturdza (intr'o întrunire pu­blică).— ...Apoi bine, domnilor, cum ra­mme cu fraţii noştri de peste munţi ? cum cu aceia din Basarabia ? Aceşti ciocoi au ajuns atit de departe in cît îşi vînd neamul şi ţara cînd Ruşilor, cînd Ungu­rilor... A! sintem­ în opoziţie... Dară vom şti să ne apărăm neamul, vom merge la rege, vom protesta... Mulţimea.— Bravo ! Bravooo ! Gramofon CARNETUL MEU Cancelarul de fier Omul care a ţinut in mina sa de fier destinele lumei şi care, printr’o voinţă de fier, a creat imperiul ger­man, stă azi întins, fără suflare, pe catafalcul înălţat in palatul săli de la Friedrichsruhe. Omul de fier a sfîrşit ca toţi mu­ritorii, supunîndu-se legilor naturei. Azi începe să se facă istoria ade­vărată a vieţei lui; azi abia se vor cunoaşte sentimentele pe cari opera lui le-a sădit, pentru el, in inima po­porului german. Bismarck a fost, fără îndoială, un mare german. Nimic, nici o ideie umanitară, nici o chestie de dreptate nu l'a putut zgu­dui pentru­ ca să puie adevărul sau justiţia mai presus de interesele sta­tului german. Iată un om despre care se poate spune că a fost omul ţarei sale. El a fost, in acelaş timp, insă, şi cel mai puternic stâlp al Hohenzollernilor. Şi dacă se explică lupta democra­ţilor in contra tiraniei lui, va ră­mâne un exemplu vecinic de ingra­titudinea potentaţilor atitudinea lui Wilhelm al II-lea, faţă de el. Căci dacă umanitatea putea să va­dă in el o mină greoaie de fier, flo­­henzollernii n'au avut in el de­cat cea mai inflexibilă pârghie. Om care a luptat pentru mărirea neamului său, el a avut rara feri­cire de a fi trăit să-şi vadă visul împlinit. Si, dacă ingratitudinea o­­menească l’a silit să trăiască in li­mitele înguste ale unui castel, isto­ria va lega de numele său imperiul cere este opera sa. Dar, dacă a ştiut să înalţe un imperiu a’a putut să-şi inalţe mintea spre libertate. De a­­ceea, istoria ii va refuza locul ce se cuvine numai acelora cari au ştiut să-şi întindă vederile peste graniţele ţărei sale şi să se devoteze ome­nirei. Cancelarul de fier a murit in re­tragerea sa silită, după ce muncise o viaţă întreagă pentru triumful des­potismului. El a făurit lanţurile cari l'au strins puternic şi l au făcut să simtă grozăvia despotismului, in ultimii ani ai vieţei sale. Este un exemplu pentru aceia cari eşiţi din rîndurile poporului, se dez­votează prea mult tronurilor. I. O. B. Prinţul de Bismarck Ştirea a pus o lume întreagă în mişcare : omul de fier,a căruia vo­inţă şi putinţă, de­o potrivă de tari, au­ condus cu atîta conştiinţă şi e­­nergie destinele Prusiei, şi, în urmă, ale imperiului german, — nu mai este. El a fost o figură istorică dintre acelea cari sînt atît de mari în acţiunile lor, în­cît toate părţile rele ce le-au avut şi toate greşelile ce le-au comis, nu reuşesc să întu­­ne­c întru nimic binele şi actele mari, cari au rămas pe urma lor. Bismarck a fost un junkăr pru­sac. Sentimentul de datorie era în­născut într’însul; de asemenea şi datoria către regele săli. Intre jun­kăr­ul şi monarchul prusac există a­­cel sentiment de solidaritate nestră­mutată, provenit din convingerea că existenţa unuia este strins legată de soarta celuî­l’alt. Regele trebuie să facă totul pentru stîlpii tronului său, pentru junkărî; în schimb, a­­ceştia servesc, mai presus de toate, pe rege. In asemenea principii şi tradiţii a fost crescut principele de Bismarck, şi aceasta explică cum el a putut să pătrundă şi să con­ducă afacerile internaţionale cu a­­tîta pătrundere şi inteligenţă, — pe cînd în afacerile interne era de o îngustime de vederi de necrezut. * Intre Austria şi Prusia dominau de mult neînţelegeri. De mult se simţise trebuinţa uniune! tuturor statelor şi stătuleţelor germane, şi ori­ce om politic ştia că, mai curînd sau mai tîrziu­, această uniune va trebui să se facă. Cestiunea cea mare, în jurul căreia se dădea lup­ta, era dacă în această uniune tre­buie un stat care să aibă conduce­rea, și, la caz că da, cui s’ar cu­veni acea conducere : Austriei sau Prusiei? Supus credincios al regelui Pru­siei, Bismarck visa, deja ca student, acela ce, ca om matur, ca ministru prusac, avea să realizeze­­ unirea statelor germane, sub conducerea, sub hegh­emonia prusacă. Ar fi să nu pricepi istoria, ca să susţii că noul imperiu german se datoreşte numai lui Bismarck. Zoll­­vereinul, aceea uniune vamală a statelor germane, care a precedat imperiul, dovedeşte în­deajuns că con­diţiunile economice de prima ordine cereau desfiinţarea frunta­riilor vamale, cari, pe actualul teri­toriu german, în trecut erau pe alo­­carea departe una de alta numai printr’un ceas de drum,—şi că, deci, au­ existat anumite condiţiuni, cari au înlesnit fondarea imperiului. Dară Bismarck a înţeles aceste condi­ţiuni, a întărit mereu Prusia, şi a ştiut să aleagă momentul în care situaţiunea Austriei, pe de o parte, şi europeană, pe de alta, permiteau, ba înlesneau, chiar proclamarea im­periului. * De la Dueppel, la Koeniggraetz, unde cerbicia austriacă a fost în­­frîntă, de la Koenigsberg la Ver­sailles, unde s’a sigilat căderea ce­lui de al treilea Napoleon și sta­bilirea celei de a treia republici, Bismarck a urmat un anumit plan, a cărui bunătate s’a dovedit în mod eclatant. Pe teritoriul francez, la Versailles, Bismarck ’şi-a văzut visul realizat. Toate statele mari şi mici germane întrunite într’un mare imperiu, avînd de împărat pe regele Prusiei. Un capo d’operă de artă de stat a fost constituţia imperiului german. Toate statele mici erau menţinute cu dinastiile lor,—„ele sînt tot atît de necesare acum, zicea adesea ori Bismarck, pe cît erau de primejdioase pe cînd unianea nu exista, căci ele înlesnesc formarea a numeroase centre culturale şi împiedică o ex­tremă centralizare, care a dat pe alocurea, de pildă în Franţa, roade atît de nenorocite. Imperiul german formează, ast­fel, o confederaţie de monarchii, fie­care avînd monarchul şi ministerele ei, şi neavînd comune de­cît armata şi a­­facerile externe. Finanţele se divid

Next