Adevěrul, iunie 1903 (Anul 16, nr. 4969-4998)

1903-06-11 / nr. 4979

A­nnul XVI.—Xo. 4979 FONDATOR Ali EX. V. BEfi»m.VAU Abonamente : în țară: un an 30 leî; 6 luni 15 leî; 3 luni 8 leî; 1 lună șI străin. „„50„ „„ 25 „ „ „ 13 „ „ „ ft Un exemplar în țară 10 bani ; în străinătate 15 bani /Ediția «fi* <? Pagini interviewul, Jöeverului cu Petre 1. SUPLIMENT GRATUIT Litere și Arte cu următorul cuprins : Text . Critica vehementă, de Iuliu Dragomirescu.—Reverie, poezie de loan N. Roman. —Un dejun, nuvelă de loan A. Basarabescu.—Imitație, poezie de Batma.— Dimitrie Te­­leor, biografie.—Moara dracilor, poveste de D. Florian.— Știri artistice din Iași. — Po­veste, poezie de A. Sandu-Buzău­.—Clinele, Bradul și moliftul și pinul, legende de S. C. V.—Ancheta noastră.—Note.—Noutăți. Ilustrațiunii s Dimitrie Teleor. Duam­inl ni* * * a fu it ■ ^ pereche pantofi de lac, de la magazinul „La Jl AC lu­i Ui gi dlUll . Papagal“, strada Lipscani. Intervievat „Meveranul“ ca Petre I — Corespondență particulară a „ Adevĕrului“ — Geneva 5 Iunie Azi după amiază m’am prezentat la locuința regelui Karageorgevicî din rue de Bellot No. 5 cu intenția de a’l inter­­vieva asupra programului sail politic. La intrarea de jos a casei în care lo­­cuește actualmente Petre I­ ü se găsește loja conciergiului în ușa căreia un om mărunt, ras și îmbătrînit de serviciu mă întreabă ce doresc. După ce ’î spun scopul vizitei mele, bătrînul portar fără a se mișca din poziția lui obișnuită ri­dică mîna dreaptă cu măsură, își scoate pipa ruginită din dinți, clipește din o­­chii lui mici și albaștri, azvîrle din gură un cocoloș de salivă groasă și neagră pe trotuarul ars de soare, apoi cu un ton flegmatic îmi răspunde : „c’est au premier“. (E la catul intim!). * Ajuns la etajul întîiii mă grăbesc să­­ păs pe butonul electric.... Dar nici un răspuns. Repet din nou aceeași mane­vră, nimic. Ușa însă se deschide și un domn­esc grăbit. Profit de această o­­cazie și întreb pe valetul de cameră pe care l zăresc în coridorul apartamen­tului dacă pot să vorbesc cu M. S. Re­gele Pierre I­re și -i explic că am su­nat deja de cîte­va ori fără nici un re­zultat. Tînărul valet (un elvețian din cantonul de Vaud) începu să rîdă din toată inima : „Mais, elle est cassée, la sonnerie. La ne marche , plus depuis hier deja“ (E stricată soneria, de ori nu mai merge) îmi răspunde valetul con­­tinuînd a ride, vesel, fericit și mîndru că aglomerația celor ce au stricat,sone­ria se îmbulzia să felicite pe ilustrul său­ stăpîn. „Cit despre M. S., reia tî­nărul meu interlocutor stăpînindu-și pu­țin veselia,­ e greu, e cam greu a vorbi cu el azi. A lucrat ori toată noaptea și azi e în picioare de mult deja. Pricepeți d-voastră, această „afacere“ de rege îi dă mult de lucru“. In acest moment se aude sunetul u­­nui mic clopoțel de masă, iar valetul mă părăsește brusc pentru a intra în camera din dreapta unde e cabinetul regelui. Ii strecor în grabă carta de vizită în mînă împreună cu o piesă și aștept impacient rezultatul demersului de la acela ce servește pentru moment de in­termediar între mine și rege. După cîte­va minute valetul ese, trece pe lîngă î­î­ne ca un glonț, fără a ma observa, intră în piesa principală care formează salonul și revine însoțit de o doamnă pe care o poftește în cabinetul regelui. Mă apropii din nou de valet care văzîndu-mă îmi face semne ami­cale din cari înțeleg că lucrurile merg bine. In fine­­ doamna părăsește cabinetul regelui, iar valetul de cameră se apropie de mine, făcîndu-mî semn să intru; îna­inte însă de a pune piciorul pe pragul camerei mijlocitorul meu­ vîră capul pe ușă și anunță destul de tare numele meu­.* înăuntrul camerei nu’s de­cît trei per­soane din cari două așezate la două mese laterale improvizate în grabă. Toate persoanele aflătoare aci au aerul a fi foarte ocupate. Regele la biuroul din mijloc în pi­cioare răsfoește un teanc de hîrtie cari nu-s alt­ceva de­cît telegrame. La a­­nunțarea valetului, principele de eli, pe care aveam ocazia să-l întîlnesc dese­ori în sala unei societăți de tir, ridică ochii spre ușă și zărindu-mă, luă în mînă carta de vizită ce î-o prezentase valetul, o reciti, apoi surîzînd îmi în­tinse mîna. — Je ne savais pas que vous étes journaliste. (Nu știam că sînteți ziarist). — E adevărat, sire, că n’am fost jur­nalist; am devenit însă în ziua în care M. V. a devenit rege. — Așa­dar sînteți special însărcinat să comunicați ziarului dv. noutăți și in­formații asupra evenimentelor ce mă privesc ? — Da... Dacă M. V. îmi permite ași ruga-o să bine-voiască a-mi da cîte­va amănunte asupra programului său­ poli­tic... — A­­­rată chestiuni destul de aride, chestiuni al căror răspuns nu se poate expune în cîte­va coloane de jurnal. — Bine­înțeles, sire, că într’o coloană de jurnal, sau­ două, nu se poate expu­ne un program politic, însă cîte­va tră­suri generale ale unui program politic, pot foarte bine încăpea într’o modestă coloană a unui cotidian. — In trăsuri generale dv. îl cunoaș­teți deja programul meu­: aplicarea idei­lor liberale și democratice atît pe cît cultura politică a poporului sîrb o per­mite. Și mai presus de toate respecta­rea Constituției. Dacă regele Alexandru a avut un sfirșit atît de tragic, cauzele trebuesc căutate în loviturile de stat ce le-a făcut, călcînd în picioare Con­stituția pe care jurase s’o respecte. — Așa­­­dar sire, veți introduce în Serbia votul universal ca în Elveția? — Ași fi fericit dacă poporul sîrb ar avea educația politică ce o au elveție­nii, din nenorocire poporul meu nu e încă pe acelaș plan. El va fi însă în curînd v’o promit. Ceea ce doresc e ca poporul sîrb să fie instruit pentru a-șî da seamă de arma politică ce o are în mînă și atunci cînd va înțelege a între­buința această armă, î-o vom perfecțio­na-o, și perfecționarea va fi votul uni­versal. — Odată ajuns în partid politic contați siro ? — Pe acel ce poporul mi-l va trimite la Scupcină, căci voesc ca alegerile să fie cu totul libere iar voința poporului să fie cît se poate de sincer manifesta­tă prin aleșii săi. — Ați decis data cînd veți părăsi Geneva, Siro ? ■ — Nu, pentru că nu depinde de mine. Aștept delegațiunea sîrbă care cum știți are o întîrziere de 3 zile. Deci Sîmbătă sau Duminică probabil vom­ părăsi Ge­­neva și vom­ fi cred Mercuri în Bel­grad. Un ciocănit ușor în a se întrerupe pe rege și valetul de cameră intră din nou depunînd 4 cărți noul de vizită. Văzînd că regele sună pentru a che­ma valetul și a-i da ordine să introducă pe una din acele persoane a cărei cartă părea că interesa pe rege — pentru a nu fi inoportun mi-am luat concediu de la noul rege al Serbiei care cu aceeași afabilitate de acum o lună, cînd nu era de­cît simplu muritor, îmi strînge mîna recomandîndu-mî a nu-i denatura în ziar conversația ce am avut-o cu el și mai ales notele asupra programului sau po­litic. — Vous savez, les journalistes sont un peu blagueurs et puisque vous étes journaliste je me méfie. (Știți, ziariștii spun cam multe și fiind­că ești ziarist n’am încredere). — Pas le moins du monde, sire, je vous le repete, je ne suis pas de mé­­tier. (De loc sire, v'o repet, nu sínt ga­zetar do meserie), Petroc Serbia, pe care să vă sprijiniți, O rușine Doi cămătari ordinari și primejdioși, condamnați defi­nitiv de toate instanțele jude­cătorești, faimoșii Natan Șa­­pira și Kamud Grunberg, au fost grațiați de d. Const. Stoi­­cescu pe cînd d-sa deținea in­­terimatul ministerului de jus­tiție în lipsa d-lui Stătescu. N’am voit să dăm crezămînt, la început, acestei grave știri, căci nu ne-am putut închipui că se va găsi un ministru, un guvern care să îndrăznească să supună regelui u­n raport de grațiare a unor copii ai bandei negre, niște escroci or­dinari, cari au pungășit și nenorocit o sumedenie de ne­gustori din țară și din străi­nătate. Și bine, acum se dovedește că d. Costică Stoicescu, acel care a apărat înaintea justi­ției, ca avocat, acea mizerabilă bandă, a profitat, ca ministru ad-interim al justiției, să în­șele pe rege supunîndu-i un raport de grațiere a clienților săi condamnați pentru escro­cherie și camătă, cu toate că raportul procurorului general se opunea la grațiare ! E ceva fenomenal ! E o ru­șine atît de înjositoare în­cît nu găsim cuvinte pentru a o veșteji. O asemenea murdărie făp­tuită de un ministru, în ziua de astăzi, nu se poate mușa­­maliza și vom vedea dacă un guvern, în care sînt și oameni cinstiți , se poate solidariza cu un act atît de murdar cum este grațiarea clienților d-lui Stoicescu. Strigătul tuturor oamenilor cinstiți trebue să fie : — «Tost îîiiitistrul care a grațiat cămătari și es­croci ca Șapira! — «fos ministrul, avo­cat și protector al că­mătarilor ! Și să nu încetăm cu acest strigăt pînă ce nu va pleca din guvern nerușinatul mini­­stru-avocat care a îndrăznit să sfideze justiția și opinia publică prin această nemai­pomenită grațiare. A.B. Primul semn este că de unde mai era se anunța că ordonanța era să se termine cam pe la 15 sau 20 iunie, s’a terminat în 48 de ore, iar constituirea secției de vacanță a Curtei de apel, anunțată prin „Monitorul Oficial“, a fost anulată"de d. Stătescu. Aceste două fapte sunt suficiente pentru a pune în evidență că d. Stătescu a.... lucrat. * Ceea ce mai este de relevat, e că înaintea Camerei de punere sub a­­cuzare, parchetul s’a opus, acum trei zile, din răsputeri la liberarea in­culpaților sub cuvînt că instrucția nu e gata. Și acum iată ordonanța ! Și acum iar vor fi deținuți pen­tru a se justifica urgența... judecă­­rea procesului! Aceasta pare a fi toată tactica parchetului. * Dar asupra ordonanței d-lui Să­băreanu vom reveni pe larg, căci ea trebue discutată din multe puncte de vedere. Să mai arătăm la ce pedeapsă sunt expuși cei implicați în aface­rea fraudelor, dacă se vor aplica ar­ticolele din codul penal pe cari le indică judecătorul de instrucție. Iată, după codul penal, aceste pe­depse : Al. Parizianu, autor principal, de la 3—5 ani și dacă prejudiciul va trece de 2000 lei se va putea îndoi maximul închisoareî. V. Dimitrescu, complice, se pedep­sește ca și autorul principal în a­­cest caz. Dan Albahary, aceeași pedeapsă. Moren Albahary, pentru compli­citate simplă, de la 2—5 ani închi­soare corecțională. A. Behar, pentru șantaj, de la 6 luni la 2 ani. Rop. Ordonanța d-lui __Săbăreanu — Diferite versiuni — Știam de acum cîte­va zile că, spre surpriza multora, ordonanța în afacerea fraudelor se va da Luni, de­și ea a fost gata, împreună cu rechizitoriul primului-procuror, încă de Sîmbătă. Această grabă de a se închide instrucția acestei afaceri, în ziua cînd s’au închis și dezbaterile pro­cesului Liebling la Berlin și în aju­nul vacanței judiciare, este foarte comentată în cercurile politice. Guvernul s’a plictisit de această afacere și văzînd că politicește ea nu se va mai isprăvi a hotărît, se vede, să accelereze mersul justiției și să termine definitiv procesul pînă la toamnă, pentru a dejuca ast­fel și planurile opoziției. In acest scop d. Stătescu va ră­­mînea în țară în vacanță, va fi în­vestit chiar cu interimatul preșiden­­ției consiliului și va dirige în per­soană procesul fraudelor. Pînă acum avem două semne vi­zibile că d. Stătescu s’a mișcat, a vorbit, a ordonat! Cine răscoală satele? Ni se scrie din Alexandria (Teleorman) că acolo poliția orașului adună pe toți veteranii din localitate și îi înscrie pe un anume registru zicîndu-le că"acesta se face pentru, a le da pămînt în județul în care locuesc. " Se știe însă că legea votată de parla­ment glăsuește alt­fel, și anume că se dă veteranilor pămînt numai în Dobrogea, ceea­ ce a provocat știuta mișcare de la zece Marți. Întrebarea care se pune este dacă a­­ceastă procedare este cuminte, mințindu-se oamenii, pentru ca apoi să vie deziluzia și după aceasta cine știe ce mișcare ? Dacă de la ministerul de interne por­nește acest ordin, aceasta este o proce­dare periculoasă, iar daca­ administrația din Teleorman procedează ast­fel de la sine, se pune a doua întrebare : de ce d. ministru de interne, nu o destitue tele­grafic și motivați Am mai vestit încă odată pe d. mini­stru Lascar de ceea ce se petrecea în Te­leorman. Sî mai facem serviciul acesta încă odată, deși bănuim că nu­ î va sluji nici acum, după cum nu î-a servit nici prima oară.... In tot cazul noi ne-am făcut datoria ! Sf. Din fuga condeiului Ghinionul lui corn Mitiță Nu de­geaba șade corni Mitiță la No. 13 din strada Mercur. Ghinionul îl urmă­rește fără milă, la tot pasul. Așa, acum cîte­va zile, un ziar scria : „D. Dim. A. Sturdza, primul sinistru al țarei, a plecat la Constanța“. Greșala, dacă a fost intenționată sau nu, a fost spirituală însă... Tot așa, Voința, într’o dare de seamă a unei ședințe a Academiei, zicea: „Prezidează d. P. S. Aurelian, asistat de d. Dim. A. Sturdza, sector perpetuu al Academiei“. Diavolul corecturilor e, fără îndoială un om de spirit dacă zice — și trebue să-l credem ! — că conu Mitiță e primul-si­­nistru al țărei și sector perpetuă al Aca­demie­i Trale. "Méretirí li xiffiré 1963< DIRECTOR I'OMC 'CONST, lILLE Amin citir î­n Linia pagina IV . . . i 1 Le! 6.50 banj . . m;í ; i.ii5 . 2.­„ inserții și reclame, I 1­­.­­ 3.— 6 Pagini Ordonanța definitivă inffacerii falsurilor de la finlta Politica in școală Se zice că d. Haret, amicul politic al scandalagiului profesor și direc­tor de liceu V. D. Păun, ar fi foarte dispus să facă dreptate... de partid cu acest nedemn profesor. E vorba ca întreg acest scandal să se ispră­vească cu luarea directoratului lui Păun, lăsîndu-l să necinstească învă­­țământul public și să dea lecțiuni de morală și bună purtare tinerelor ge­­nerațiuni. Un biet profesor de sat, ori profe­soară, pîrîți pentru cine știe ce pleac, sunt dați judecăței, iar Păun, fiind­că este liberal, deși este absolut nevrednic de a fi profesor, este aco­perit de protecția ministrului, care totuși pretinde că este omul școalei și că nu face politică în școală!... Se mai zice de alt­fel că acest ne­norocit profesor, decăzut și stricat, s’ar lăuda cu protecția principelui Ferdinand al cărui profesor a fost. Și aceasta se poate! Dar încă odată, dacă așa este, opiniunea publică va înfiera pe d. Ilaret și nu va vedea de loc cu ochi buni pe elevul d-lui V. D. Păun, cel cu scandalul de la Leul și Cîrnatul și cu poeziile de amor pu­blicate prin gazete. Ad. O. A. F. Buzäü.—Land-wirtschaftliche Hoch­schule, Berlin. Nu se primesc'interni. Land­wirtschaftliche Akademie Hohenheim. Abonat, Bistreț.—In țară la București ma­gazinul Mischonznicky. Fervent cititor, Lespezi.­—1) Da. 2) Nu, dar i se aplică legea în ce privește industriile insalubre. 3) Nu, nefiind trecut printre­ me­seriile organizate. 4) La comună, Bibi, mare.—Pe cît știm nu mai apare. A­­bonamentul în­tot­dea­una la noi e perdut. Zilnic cititor, Negrești.— Spălați-vă capul cu petrolul Hahn. Se zice că ar fi bun. Zilnic cititor, Galați. — Loteria Rîșca s’a tras. D-luî S. K., Brăila.—Reclamați și directo­rului general și parchetului propunînd mar­tori. Valeria din Olt. — Am făcut de­sigur e­­roare. Era vorba de Umberto, tatăl lui Vic­tor Emanuel al III-a, căsătorit în 1868 cu Margareta de Savoia. Actualul rege s’a că­sătorit la 24 Oct. 1896. D-lui I. D., Mănești. — Lotăria corpului didactic din Craiova, după o amînare cu scandal, s’a tras acum două sau trei luni. Unui abonat, Băilești. ■ — 1) Pentru partea medicală, consultați negreșit un medic, fiind­că la distanță nu se poate spune nimic, remediul depinzînd de stadiul boalei și de felul organizmului celui bolnav. 2) Banca Agricolă, da, Banca Generală nr. Chinez, Galați. — Toate manuscrisele lite­rare se predau redactorului însărcinat cu suplimentul „Litere­ și Arte“ și care pe cele nepublicabile le aruncă la coș. Îi procedeu nereal D. procuror general Zamfirescu, pentru a obține de la Camera de punere sub acuzare, respingerea cererei făcută de Behar, de a fi liberat pe cauțiune, cerere care a fost dezbătută înaintea acestei in­stanțe. Vineri 6 Iunie, a uzat de un pro­cedeu care nu face cîtuși de puțin, o­­noare magistraturei. D. Zamfirescu, deși știa că instrucția în afacerea falsurilor e de mult terminată, ba ceva mai mult, că atît rechizitoriul cît și ordonanța definitivă sînt deja gata, to­tuși pentru a face­ pe magistrați să res­pingă opoziția lui Behar, a afirmat că in­strucția nu e terminată, de­oare­ce nu a sosit comisia rogatorie din Berlin. Două neadevăruri a avansat de procu­ror general pentru cîștigarea cauzei sale, neadevăruri cari au indus în eroare Ca­mera de­­ pun­ere sub acuzare, făcînd-o să respingă opoziția lui Behar. Astăzi, prin publicarea ordonanței defi­nitive în această afacere, de dovedește în mod vădit că în momentul, cînd d. Zam­firescu a făcut cunoscutele declarațiuni, instrucția era terminată și comisia rogato­rie din Berlin sosise. Legile noastre opresc după cum se știe, pe avocați, să rostească în pledoariile lor, cuvinte și fapte neadevărate și în contra conștiinței lor. Dacă pentru un avocat, e un fapt grav denaturarea adevărului, în sprijinul cau­zei ce susține, cu atît mai grav e atunci un asemenea fapt cînd el e săvîrșit, toc­mai de unul din aceia cari sînt însărci­nați cu respectarea legilor și a adevăru­lui. Procedeul d-lui Zamfirescu, nu poate fi deci calificat, de­cît ca neleal și nedemn. Jurist SB Evenimentele din ierbia Prințul moștenitor George, prințesa Elena și prințul Alexandru, copiltl regelui Petre I al Serbiei A­griculturii la, noi Ancheta „Adevĕrului“ Convorbire cu un mare agricultor.—Agricultura nesistematica.—Agricultorii noștri­ și mașinele agricole.—Mașinele de semănat.—Pedantismul agricultorilor.— Alte amănunte. Acum o săptămînă, în drumul ce-l făceam spre Bîrlad unde am fost ca sa ascult cuvîntarea defunctului Gh. Pal­lade, am avut prilejul să străbat cîmpii întinse și să văd ast­fel sute de lanuri încărcate de grîne. Prin multe părți, trenul trecea lîngă lanurile oamenilor și trecerea lui oprea pe muncitori de la prășitul porumbului făcîndu-i să se uite cu­ mirare și emoție, la acest monstru care alerga nebunește străbătînd distanțe enorme în spații mici de timp. In acelaș cupeu cu mine se afla prin­tre alții și un mare proprietar moldo­vean, care cultivă cîte­va moșii în ju­dețele Roman și Bacäu. Am intrat în vorbă cu d-sa asupra recoltei din acest an și apoi din una în alta, am ajuns la chestiuni generale, a­­supra agriculturei în Romînia. Interlocutorul meu a adus multe cri­tici sistemului de agricultură în gene­ral uzitat la noi. Aceste critici fiind întemeiate în mare parte, am crezut nimerit să le dăm pu­­blicității, în cele ce urmează. Agricultură sistematică Proprietarii și mai ales arendașii mo­șiilor noastre, îmi spunea interlocutorul meu, deși unica lor resursă este culti­varea pămîntului, nu cultivă moșiile lor în mod sistematic. Foarte puțini sînt la noi agricultorii, cari fac agricultură rațională, bazată pe date științifice în această materie. S’au văzut și să văd încă și astăzi, continuă interlocutorul meu, agricultori cari fac semănături întinse, riscînd ast­fel tot avutul lor, fără ca mai înainte să fi căutat prin analize să afle natura pămîntului de cultivat. întrebuințarea îngrășămintelor pentru pămînt, deși atît de necesară, se face încă, într’un chip foarte restrîns și a­­ceasta numai de puțini agricultori, cari fac în adevăr cultură rațională și sis­tematică. Mașinele agricole a recunoscut de toată lumea că as­tăzi agricultorii noștri au de luptat cu concurența americană, și deci, singurul țol al agricultorului nostru, trebue să fie găsirea soluțiunei, prin care să ob­țină o recoltă cît maî abundentă, de o calitate bună și tot odată cu cheltuelî cît mai mici. Gonii creatoare s’au ivit după cum se știe de toți, în toate direcțiunile mani­festărilor omenești, acolo, unde necesi­tatea cerea creațiune noul și de o utili­tate imperioasă. Și în domeniul agriculturei, am pu­tea zice, mai ales în acest domeniu care este baza economică aproape a întregei omeniri, geniile creatoare au fost nece­sare, căci multe au avut de creat. Numai trecînd în revistă toate fazele prin care a trecut știința sau arta agri­cultureii — numiți-o cum voiți — se­ pot vedea progresele uriașe ce le-ai făcut și cît de mare este numărul în­lesnirilor ce s’au creat agricultorului. In mintea multora cred că există­ încă amintirea „plugului și a grapelor­ de lemn“ atît de rudimentare și nedu­­­rabile. Acest plug este astăzi înlocuit cu pluguri și grape durabile de fier și o­­țel, cu unul, două și mai multe brăz­­dare, ba ce e mai mult avem și pluguri uriașe, conduse cu aburi și nu cu boii’ sau cal, ca cele­ l’alte. Cîți poeți și cîțî pictori nu au nem­a­­­rit în pastelele lor „secerea“ și „coasa“! Frumoasa priveliște a mulțimei da­ oameni, bărbați, femei, fete și copii, cari sub razele arzătoare ale soarelui; din luna lui Cuptor, încovoiați în lanuri;; cosesc frumoasele spice de griu spre a­ le face snopi, nu se vor mai vedea în scurt timp de­cît pe pînză, de­oare­ce „secerătoarele“, mașini simple la vedere,­ trase de doi cai numai, și conduse de., un singur om, înlocuesc munca miilor de oameni, secerînd și făcînd snopi în același timp. Lumea civilizată a știut să aprecieze, imensul folos ce aduc aceste mașini și ca prinos de admirație și recunoștință,, expoziția universală din Paris de la­ 1900, a premiat cu „Grand Prix“ sece­­­rătoarea „Milenium“, a societăței în­ comandită Nicolae Feher et Co. con­struită în atelierele căilor ferate ungare. Utilitatea semănătoarelor a știut de toți agricultorii, continuă interlocutorul meu, că cel mai impo­r­­tant factor care contribue la obținerea unei recolte bune și abondente, este modul cum se introduce sămînța la teren. Agricultorii destoinici și cărora le place a cerceta cauza și efectul fie­cărui lucru, în urma experiențelor fă­­­cute în ultimii ani, au ajuns la convin­­­gerea că singurul mod de semănare­­practic, este semănatul cu mașinile în rînduri, care pe lîngă că face o econo­mie considerabilă a semințelor, mai are­ avantajul că „semănătoarele“ așezînd boa­bele în mod regulat și la distanțe egale,, le dă locul necesar pentru dezvoltarea lor. Un alt avantaj al semănatului cu „semănătoarele“ e și acela că boabele sînt îngropate la o anumită adâncime, așa că ele sînt ast­fel ferite de urmările, secetei, ale umezelei prea m­iî, precum și de distrugerea lor de către insecte, șoa­reci, etc. In Ungaria, continuă interlocutorul meu, aproape uu­­ agricultor care să nu întrebuințeze la semănat. „Secerătoa­­rea“ fabricei Külme-Moson. După cite știm prima experiență în România, cu semănătoarele „Kühme- Moson“ a facut’o administrația domeni­ilor Coroanei. Rezultatul a­ fost atît d­e bun în­cît d. Ioan Kalinderu a comandat pentru MEMORIILE REGELUI MILAN — O viață — Regele Milan a murit la 11 Februa­rie 1901, la orele 4 și jum. d. a. ia lo­cuința sa particulară situată în arondis­­mentul I din Viena. El a îndurat toate amărăciunile „regelui în exil“ și, din cauză că moartea l-a găsit la vîrsta de 47 ani și fără tron, el fu părăsit de că­tre ai săi. In brațele unor oameni străini Milan se stinse, Milan care fusese atît de po­negrit în viață, fără de a fi fost cunos­cut,—se stinse din viața care nu era săracă în momente mari, zguduitoare. Buletinul dat de medici, arată ca pri­cini absolute ale morței o pneumonie crupoasă și slăbiciunea inimei. O fi a­­devărat aceasta­­? Știm că Milan, care suferea cele mai îngrozitoare chinuri, încercase, în timpul boalei sale, să se sinucidă cu un glonte de revolver, și că arma aceasta, pe care Milan o purta mereu cu sine, a trebuit să-i fie ascun­să. Mai știm însă că Milan avea în­tot­­dea­una, la sine, otravă și se susține că intr’un moment cînd nu era observat, nefericitul fost rege al Serbiei și-a scur­tat viața și și-a pus capăt suferințelor, ia o mică doză din otravă. La sfîrșitul lui Ianuarie, Milan se îm­bolnăvise de influența care bîntuia pe atunci la Viena, dar după două­spre­zece zile, el păru complect restabilit. jntr acestea, la 3 Februarie, Milan se îmbol­­năvi din nou, și medicii chemați numai de­cît constatară o pneumonie în par­tea dreaptă a pieptului, în forma cru­­poasă. O boală de ficat, care-l chinuia de multă vreme pe Milan și o degenerare a mușchilor inimei, degenerare prove­nită din numeroasele lovituri ale soar­­tei și din cauza vieței ușuratice pe care o ducea, avută ca urmare că­­ Milan să sufere de astmă și contractărie a­cordu­lui ast­fel că era de temut run sfîrșit fatal pentru boala sa."­ / «Iș* *• ‘ La moartea lui Milan începu.­acea fai­moasă ceartă pentru cadavrul rajfersti­mon care se îngrozea la gundul de a ajunior a mîntat pe pămînt sîrbesc.H­­­w încă în August 1Q66,cînd Alexandr al Serbiei se însurase cu Dragaș Masin și exilase din Serbia pe tatăl său, Milan adresase împăratului Franz Iosef al Au­­stro-Ungariei o scrisoare în care îi se plîngea, în cuvintele cele mai amare, de nerecunoștința sîrbilor și a fiului său Alexandru și în care îl ruga pe Franz Iosef ca în cazul cînd va muri, „să-i acorde o bucățică de pămînt au­striac, pentru a se putea odihni în­­tr’însul“. Prin aceasta scrisoare Milan îl fă­cea pe Franz Iosef executorul său tes­tamentar în această privință și-l mai ruga ca să nu permită în nici un caz ca cadavrul său­ (al lui Milan) să fie a­­dus vre-o­dată în Serbia. Aceeași ce­rere o făcu Milan și într-o scrisoare a­­dresată contelui Glob­chowski, cancela­rul Austriei. Se zice că scrisoarea lui Milan, adre­sată împăratului Franz Iosef ar fi fost scrisă în termeni atît de mișcători și cu cuvinte cari merg la inimă, în­cît bă­­trînul monarh­ al Austriei, care ținea mult la Milan pe care se rezema ade­sea ori, politicește, ar fi plîns cu la­crimi amare la citirea ei. Corpul primului rege sîrb fu deci în­­mormîntat în mînăstirea Kruședol după porunca împăratului Franz Iosef și cu ceremonialul austriac, și toate enormele sforțări din partea Serbiei, de a căpă­ta rămășițile pămîntești ale exilatului [rege, fură zadarnice. * Regele Alexandru, pentru a face o lovitură, poruncise ministrului sîrb din Viena, Costa Cristici, să ia în stăpînire, în numele Serbiei, locuința lui Milan, și credea că, în chipul acesta, va pu­tea pune mîna sub scutul exterior alității, pe corpul lui Milan, și pe moștenirea acestuia. A trebuit să li se atragă atenția, domnilor din Belgrad, că Milan murise la Viena ca persoană particulară și că, ca atare, paza moștenirei sale trebuia să fie în grija executorului testamentar, a autorităților judiciare și polițienești din Viena și că nimeni n’avea­ gustul de a tolera oare­cum jucăria copilăreas­că a întinderea exterioralității legațiunei sîrbești asupra locuinței particulare din Johannesgasse. D’abia acuma, domnii din Belgrad cedară și Milan fu înmormîntat, — tot așa cum murise, adică părăsit de către toți ai săi — lîngă bunică-sa, prințesa Ljubica, in cavoul mînăstirei Kruședol. Milan a lăsat în urmă­ î o sumă de 50,000 franci în bani, afară de locuința sa foarte luxos aranjată, din Johannes­gasse 16, ale căror mobile și obiecte de ornamentație reprezintă de asemenea o sumă destul de frumoasă. Datorii mai mari nu a prea lăsat Mi­lan. El, care în toată viața sa fusese un risipitor și un mare cheltuitor, în­vățase­­­ să economisească, în ultimii săi ani. Anume, în vremea cînd era comandant suprem al armatei sîrbe în Belgrad, prin felul său modest de a trăi, el înmărmuri pe toată lumea. Mi­lan puse atunci de o­parte mai multe sume mari, cu cari își plăti cele din ur­mă datorii mari pe cari le mai avea. Un testament prin care să-șî împartă averea nu a rămas după urma lui Milan; în schimb el a lăsat un fel de testa­ment politic. Testamentul acesta a fost găsit în două exemplare dintre care u­­nul se află în mîinile regelui Alexan­dru, iar cel­alt în arh­iva ministerului casei imperiale și în egale din Viena. După moartea lui Milan s’a vorbit mult dacă el a lăsat sau nu, în urma sa, însemn­ări scrise și autografe asupra agitatei sale vieți, și mai cu seamă, ce s’a întîmplat cu numeroasele documente pe cari le-a lăsat în urma sa. După știința mea, regele Milan și-a scris de două ori memoriile. Prima da­tă cîți­va ani după abdicare, cînd, do­­borît de o enormă mulțime de datorii, părăsit de toți oamenii, fără bani și fără perspective de a avea, el locuia singu­ratic la Paris și, scîrbit de nimicnicia vieței omenești, plin de dispreț pentru venalitatea și ingratitudinea lumea, era hotărît să-și pună capăt vieței. Aceasta se petrecea pe la sfîrșitul a­­nului 1892. In iarna acelui an fus che­mat într’o zi la Paris, la Milan. Regele Serbiei arăta foarte rar și bolnav. Pă­rea că se consumă sufletește și o tră­sătură de oboseală era în jurul buzelor sale. Milan îmi predeze un pachet închis, care părea că conține numai hîrtiî și cînd îl privii, înmărmurit de această misterioasă purtare, el zise : — Am de gînd să fac o călătorie mare și nu știi nici odată ce ți se poa­te întîmpla. Am scris aici, în hîrtiile acestea, un fel de confesiune a vieței mele și nu vreau ca aceste hîrtii să în­capă în mîinile regenței sau a sîrbilor. De aceea vi le încredințez d-voastre. Pot să mă bazez pe discreția d-tale. In ziua cînd voi­ fi mort, lumea să a­­fle p­rin aceste hîrtiî ce era regele Mi­lan, ce a făcut el pentru poporul sau și ce a suferit dînsul. La întrebarea mea, în­cotro are in­tenția să plece, regele abdicat imî ră­spunse că ar fi sătul de Europa, că u­­răște această lume indiferentă, care e plină de minciună. —­ In viața mea, continuă Milan, am gustat tot ce lumea asta e în stare să ofere: înălțimea unui tron, fericirea și nefericirea, glorie și dispreț, iubire și ură , am urmărit pe unii oameni, alto­ra le am făcut bine. Și din toate expe­riențele mele am învățat numai un sin­gur lucru și anume că banul e acela care cîrmuește lumea, și care duce de nas pe toți oamenii, cari toți sînt ve­nali. Ce n’am cumpărat de la toți ? Nu există pe lume nici o convingere și nici o credință, totul nu e de­cît o mască, minciună, aparență, dorul aprig după bani e tot ceea­ ce stă înapoia tuturor. Da, da, să mă crezi , cel ce’țî vorbește ast­fel, e unul care a aflat-o. După cum Jugurtha, vorbind despre Roma, zicea blestemînd: „O, cetate venală!...“ tot așa strig și eu, dar nu vă vorbesc nu­mai de Roma, ci de lumea întreagă ! In mijlocul lui Ianuarie din anul ur­mător (1893) aflat că Milan avea la Bia­­ritz o întrevedere cu fosta sa soție, re­gina Natalia, întrevedere care sfîrși prin aceea că regina făgădui să vie în ajutor fostului ei soț, a cărui datorie se urcase, între acestea, la 345.000 franci,­din cauză că voind să se sal­veze, Milan făcuse mai multe speculaț­i runx de bursă nenorocite. Natalia reuș­ă să-l facă să-și îndepărteze gîndul de la sinucidere. Puțin timp după aceea urmă Căderea regenței, și la 21 ianuarie 1894, Milan sosi pe neașteptate la Belgrad. Fostul rege era vesel, într’o buna dispoziție și părînd a fi foarte sănătos. O grămadă mare de oameni se adunase la gară și îi striga, entuziasmată : „Trăiască regele Milan!“ Milan își­ împinse fiul înainte, și zise : „Nu, nu, trăiască regele Ale­xandru !“ Cîte­va zile după sosirea sa, Milan trin­ise să mă invite la dînsul. Părea să fie cu totul altul, nu cel de la Paris. Hîrtiile pe cari mi le dăduse în capi­tala Franței, mi le ceru îndărăt zicîn­­du-mi că într’un, moment de durere și­­de amărăciune s’a lăsat a fi tîrît de a scrie romanul vieței sale, fără a se me­naja pe sine însu­și sau pe cei­lalțî.­ Se temea, ca fiul sau să n’aibă cînd­va greutăți din pricina aceasta. Și înapliai hîrtiile ce mi le dăduse. Regele foileză cît­va timp printr’însele, apoi se sculă și zvîrli toate hîrtiile în sobă, în focul dogoritor care le consumă în cîte­va clipe. Aceasta era prima oară cînd regele Milan avusese ideea de a-și scrie me­moriile. După împăcarea cu regina Na­talia și după căderea regenței, o slabă rază de soar­e începu să lucească din nou nefericitului ex-rege sîrb și de­și nu era rege domnitor, totuși reuși să facă în Serbia U­i, ceea­ ce i se părea potrivit. (Ca urmeQ,

Next