Adevěrul, iulie 1909 (Anul 22, nr. 7119-7149)

1909-07-22 / nr. 7140

A«n­ al XX-lea. Nb.­ffMO* FOND­­ATOR Alex. V. Beldimanu PUBLICITATEA 1 CONCED si T Ä EXCLUSIV Agenției de Pu­b­ertate CAROL SCHULDER & Ca. BUCUREȘTI ltt­ bn­e«cctu« ts— Tikti«n SM Birourile ziarului: Str. Sărindar No. It S»n­­m­i Tig TivMr TTT if~í~~T----8 * Miercuri 22 Iulie 1909 DIRECTOR POLITIC CONST. MILLE AB09MO8BITE . eTi> .ti • . A.n­ * . • • • L.I t im­*. ..­ • . M­8* Y 8 -lnnX » . • " •­­ . — 4 o lună ..*••».* Pentru străinătate prețul­ este nut cît ... TELEFON! Direcția ?i ASWi în­ strația No­ IA/ÎO Red­acții.^Cv1 Qj^SSI*­. » 14,10 «r* '■» Provine'» „ IAD® •Wî' j»; Strâînătarea Nck, 12.^0fi Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții noștri din țară ș­i străinătat­e..........­ t ----- -—n—inîr--------------~i~iTn----------^xm:xTc_niLmmrcrrcc»Tirr­TrnfimTrB»ja iBBiBagagig BaMffTr^aa^ iwaMar fa Nebunul dela serviciul sanitar — ȘEASE LUMI DE EPIDEMII! — lațul e decimat de febră tifoidă ți alte epidemii transmise ți in alte județe, gra­ție vigilenței noastre sanitare; lumea e a­­larmată ți cere din toate părțile să se lu­creze cu­ mai repede și mai neobosit. Ca se intîmplă? In loc ca de la serviciul sanitar să pornească semnalul activitate!; in loc ca de acolo să fie dat îndemnul u­­nei arunci ți supravegheri fără preget, de acolo vine încurajarea la indolență ți se da și pretextul „științific“ chipurile, pe temeiul căruia indolența cea mai criminală să se poată justifica. In plină furie a unei epidemii ca febra tifoidă, vine un sub-director de serviciu sanitar și spune printr'un interview că e­­pidemia nu se poate combate cu succes pînă prin Ianuarie sau cel mai curînd De­cembrie viitor. Așa­dar, nu vă mai trudiți, nu vă mai repeziți, domnilor medici pri­mari, comunali și agenți sanitari—că e de­geaba. Până la Ianuarie lumea trebue să moară de febră tifoidă, la Ianuarie vom vedea și dacă o fi nevoe, o să se acorde, din grația științei sub-directorului servi­ciului sanitar, o prelungire de termen: încă ș­ase luni de va fi nevoe! Și cînd face această declarațiune nebu­nul de la serviciul sanitar? Cînd, în sfîr­­șit, pînă și șeful său direct, d-rul I. Canta­­cuzino se decide să plece la Iași și să an­cheteze mersul epidemiei. Parcă ar fi voit să-i spună prin interview: — Ce mai stai in țară, d-le Cantacuzi­­no? Ce faci pe grozavul și mergi la Iași? Nu sînt eu aici?... Și eu declar că mersul d-tale la Iași e mort, toată strășnicia sa­nitară e mort; pînă la ianuarie lumea tre­bue să moară de febră tifoidă. E termen fatal. Cu drept cuvînt lumea medicală e insig­­nată de acest îndemn criminal la it­dolen­­ța autorităților sanitare. Cine știe cum­ sunt adevăratele cauze ale acestui act! In tot căzui, oamenii cu adevărat de știință proclamă aserțiunea nebunului de la serviciul sanitar ca dictată de orice mo­bile, numai de motive științifice și umane nu. O asemenea declarațiune care încura­jează orientalismul îndestul de cunoscut al organelor noastre sanitare și alarmează­­ publicul den țară și in afară­ este operă de smintit, care numai în capul unei ad­­ministrațiunî n’are ce căuta Ad. Aristide Briandi Monel I. Brătianu Mdi — Doua guverne socialiste în Europa — Nu știm pentru ce, conservatorii­ noștri au poreclit, de socialist guver­nul d-lui Ionel I. Brătianu. O fac din ignoranță, din rea voință, din simplitate de spirit, sau poate e o poreclă oare­care, cum obicinuesc partidele noastre, ca și m­aharegii, cari nu se chiamă între ei mai nici o­­dată pe numele adevărat? Pînă mai dăunăzi nu se zicea liberalilor „co­­lectiviști“, cum pe la Obor sau Dea­lul Spirei își zic „jaghet“, „cîrpâ", „nas“, „pușcărie“, etc. ? Sau poate conservatorii se simt așa de înspăimântător de înapoiați în­cît pînă și actualul guvern li se pare socialist? Intra aceste ipoteze se poate ale­ge ori­care din ele sau cîte o bucă­țică din fie­care. Este însă în afară de orice­­ îndoială, pentru ori­cine pose­dă cea mai rudimentară noțiune de socialism și știe măcar cît de cît ce este­ actualul guvern, că numai so­cialist nu e­­s? Ga antiteză avem la cel­lalt ca­păt al Europei, în Franța un guvern în care figurează socialiști cunos­cuți și care e prezidat de un socia­list marcant. Iar ca curiozitate e de remarcat că nici burghezia liberală, nici chiar conservatorii francezi nu se arată prea speriați. E pentru întîia oară în Europa ca o țară să aibă în capul ei, în mod normal și după­­patinele legale obicinuite, un gu­vern prezidat de un șef socialist. In tinerețele mele am avut niște coteai foarte mercenghi, cari s’au a­­pucat într’o noapte să schimbe fir­mele de pe la prăvălii. A doua zi era o frumusețe să vezi capul băr­bierului devenit cofetar, al farma­cistului devenit bărbier și al pie­lării lui devenit birtaș. Dacă am putea face, și noi astăzi drăcovenia asta, să trimitem într’o noapte cu bagheta magică pe d. Ionel Brătianu premier la Paris și ped.A­­­ristide Briand șef de guvern la Bu­curești, atunci în adevăr c’am­ azista la o smulgere de păr și la o teroare cum nu s’ar produce nici la auzi­rea trimbițelor arh­anghelilor anun­țând sosirea judecatei celei de apoi! Atunci am vedea ce caz ar face conservatorii noștri trezindu-se cu un guvern cu adevărat socialist, și ce țipete fioroase ar scoate pînă și legitimiștii francezi de groaza unui guvern așa, de reacționar. I Atunci d. Ionel Brătianu ar fi complect reabilitat în ochii conser­vatorilor romîni, cari vorbeau de socializm ca ăla de ursul din pădure ,pe care-l nu văzuse încă. ■ 3 ®­­ I * .< D. Aristide Briand e urs socialist, veritabil, și guvernul său, fără a fi încă cîtuși de puțin măcar aurora vremurilor noul, e totuși un semn caracteristic al apusului vremurilor ■noastre.­­ Anul 1909 are în epoca noastră ce­va, asemănător cu­­ anul 370 (dacă nu mă trădează memoria, dar pe de­parte nu-s) cînd împăratul Con­stantin a consfințit în mod oficial creștinismul. După disprețul de la început, du­pă arderile pe rug, crucificările și sfâșierea din amfiteatre de mai târ­ziu­, adepții „utopiei“ lui Hristos au intrat cu cinste și cu triumf nu în împărăția cerurilor, ci în împără­țiile lumești, pe cari le-au condus 15 veacuri. Și socializmul a trecut prin ace­leași încercări. Bătăi de joc, dispreț, calomnii, persecuții­, pușcărie, de­portare, ștreang și masacre,—și ia­tă „utopia“ la putere, cu cinste și cu triumf, făcîndui-i loc în silă la gu­vern chiar trufașă burghezie, în silă dar cu multă plecăciune. E semn că socialismul a pus și el un picior pe seara puterei lumei, că viitorul e al lui dacă după atîtea încercări de a fi distruși „subver­sivii“ sînt chemați să conducă tre­buri­le statelor celor de frunte. Mare iluzie n’avem­ să ne facem insă. Triumful e colosal ca prin­cipiu, dar­­ va fi mic, în fapte. Vre­murile ele abia se pîrguesc, și multe guverne socialiste vor mai veni și vor cădea, și iarăși vor veni, pînă ce „timpurile se vor îndeplini“. Dar, începutul îl vedem și de a­­cum viitorul se desenează. Cînd privim întreaga evoluție de fapte și de idei din lume, cînd vedem succe­­dindu-se cu atîta iuțeală cele mai extraordinare descoperiri ști­ințifice­, menite să transforme repe­de și adune condițiile de viață, înțe­legem că un guvern Briand nu e un accident și că lumea ia îndrumări no­i, îndrumări către ceea ce repre­zintă un Briand ca dotrină. Dar de la Briand la Ionel Bră­­nu­l... E drept însă că pe vremea cînd I­paratul Constantin consfințea cștinismul, în părțile îndepărtate a imperiului, pe unde viețuiau ni bal­ii, și chiar pretutindeni pe ide se adorau încă idolii păgîniș­­ului, mulți au trebuit să treacă opt creștini pe de­geaba și multă me veche de pe atunci trebue să-și făcut spaimă din nimic cum își­­ conservatorii noștri despre actu­al guvern. Este­­ și acesta un fel de semn al noului, dar fără prea mare cinste pentru acel luat ca pretext de fri­coși sau de neînțelegători. Păstrînd proporțiile dintre Occi­dent și Orient, dintre Franța și Romînia, dintre Aristide Briand și Ionel I. Brătianu, poate și la noi un guvern să se arate revoluționar și novator. Pentru aceasta e de ajuns­­ să fie liberal, dar europenește liberal. Ceea ce, exceptând poate un zece la sută din timp, din oameni și din fapte, de cînd e țara încă n’am­ avut. Acum avem și mai puțin ca ori­cînd. Dacă d. Ionel Brătianu ar voi și ar putea să fie vizaviul lui Aristide Briand, cu cinste și cu glorie, va fi de ajuns să devie liberal. Și dacă e pe teamă și pe gălăgie, atunci să se sperie cu adevărat con­servatorii, nu acum cînd îl pore­clesc socialist. Eu unul ași fi cel dinții să la dau dreptate, judecind lucrurile obiec­tiv, căci o eră liberală, europenește liberală în Romînia, de­­ ar fi o pri­mejdie reală pentru conservatorii romîni și un mare bine pentru țară. I. T. Iarăși spionii ruși Marele ziar rusesc din Petersburg, „Roci“ în numărul său de la 29 iulie st. n. tipărește un lung foileton scris de d-nul Eugenia Dună și privitor la călăto­ria sa prin Macedonia, Bulgaria, și, Ro­­m­ânia. Vorbind de țara noastră călătorul scrie : previn pe ori­ce voiajor rus, care trece prin Romînia, să se ferească de spionii, ruși, care mișună în această țară.“ Curios lucru ! Sub liberali, ca muș­ti­le la miere se adună spionii ruși în Romînia. Ce ii atrage aci ! Firește că mi doară cei zece-două­zeci de pîrlițî „po temk­iniștî“ can aă mai rămas în țară și pier­i de foame. Alunei ce ? ! De ce Ro­mînia a deschis un paradis pentru acești indivizi ?! Două trebue să fie pricinile cari con­tribuie la înmulțirea spionilor ruși în Ro­mînia, a cărora prezență de nesuferit, ca­ culme, o denunță, pe­ lângă Burtzew, chiar un mare ziar rusesc: prima e că guvernul­ nostru se face sluga lor plecată, al doilea că Rusa trebue să pregătească vre-o lovitură din repertorul ei. Ca o invazie de șoareci cari anunță ciuma, tot astfel invazia spionilor ruși tr­ebue să anunțe o nenorocire, o catas­trofă pe care planurile rusești ne-o pre­gătesc. 0 Dacă am fi o țară care face o politică independentă, am mai înțelege că e nevoe să se menajeze din cînd în cînd, pe rînd, pe puternicii noștri vecini. Dar în feudatî cum sîntem la politica austro-germană, nu putem de loc înțelege pentru ce guvernul nostru tolerează a­­ceastă mișunare de spioni moscoviți ? E o teamă stupidă, o prostie, ignoranța lucrului, o atitudine mișelească din fire ? Enigmă nepătrunsă pînă astăzi. Din mocirla, asta întunecoasă și pestilențială în care mișună sub voi spionajul rusesc, nu poate eși vre­un lucru bun. Dar vom mai reveni. Aă. Un articol al baronului Chlumecky Importanta revistă politică aus­triaca Oesterreichische Rundschau care se ocupă în deosebi­ cu ches­tiunile naționalităților, publică în numărul ei recent un articol al cu­noscutului publicist și om politic, baronul de Ghlumecky, cu privire la întrevederea de la Sinaia. Auto­rul atinge fapte și idei de o mare însemnătate pentru noi și o face în modul cel mai sincer și categoric. Credem interesant pentru cititorii noștri să expunem nci vederile­ ba­ronului Chlumecky. . După ce aduce laude regelui Ca­rol, Carmen Sylvei și progreselor repezi ale României, „așa cum se poate înregistra istoria“, după ce face o expunere a serioasei forțe mi­litare de care dispune regatul, au­torul se ocupă de înalta însemnă­tate a vizitei de la Sinaia, de însem­nătatea ei istorică. In ce constă această însemnăta­te ? Nu doară că ea ar pregăti vre-o nouă grupare a Puterilor și ar aduce neașteptate schimbări politice. Im­portanța vizitei stă tocmai în aceea că întărește starea de fapt. Aceasta se știe în toate cancelariile europe­ne și cu deosebire în Rusia. De cînd s’a isprăvit cu războiul din Manciu­ria, Rusia începe să-și vîre din nou coada în Balcani și în interesul ei este ca, Austria să aibă cu­ mai pu­țini prieteni aci. <5 In așa condiții, Austria se simte stingherită, căci are prea­­ puțini prieteni în sud-estul Europei.... Serbia— zice autorul — a uitat marile servicii pe cari i le făcuse monarh­ia vecină și prin atitudinea ei a provocat, nu de mult, serioase temeri de războiri. Bulgaria, de­și în mare parte își datorește ultimele succese atitudinea Austro-Ungariei, totuși a fost îm­brobodită de Rusia care s’a priceput la această manevră, și astfel Bulga­ria nu poate ca nici un preț să fie trecută de Austria ca „activ“ în bi­lanțul balcanic. „De aceea prietenia Romîniei are pentru noi un preț deosebit“, zice­ baronul Chlumecky. „Ea este „puternic punct de sprijin al pozi­ției noastre din Balcani, după cum “și la București Austro-Ungaria și „Germania sunt socotite ca un spi­i­­njin puternic pentru toate eventua­litățile pe cari le-ar aduce viito­rul“. Această prietenie firească trebue încă din cînd în cînd să fie întărită și scopul acesta­­ a îndeplinit vi­zita arh­iducelui. Dar felul în care s’a exprimat Brătianu, după audi­­­­nța sa la prințul nostru moșteni­tor, ne arată că și el consideră con­tinuarea prieteniei cu Austro-Unga­ria ca un factor important în poli­tica externă a Romîniei. # Ajuns aci baronul Chlumecky a­­bordează o chestiune de-o externă importanță­" „Și pentru politica internă a A­­­ustro-Ungariei și în deosebi a Un­gariei, zice d-sa, întărirea relați­ilor cu Romînia e de-o mare în­semnătate. „Romînia numără azi aproxima­tiv șase milioane de locuitori, însă „în Austro-Ungaria locuesc aproape „3 milioane de romîni, cari prin „biserica, prin cultura lor, prin „viața lor literară, prin arta și obi­ceiurilor lor sînt legați cu conația­­„nalii lor din regat“. Insă această legătură, urmează publicistul austriac, e departe de a înseamnă o mișcare iredentistă. Fe­lul în care prințul moștenitor a fost primit și de romînii din Ungaria și de cei din regat, o dovedește. S’a arătat lămurit că și unii și alții sunt devotați în modul cel mai real Habsburgilor. Ei au cîntat cu însu­flețire acel cîntec pe care­ maghiarii nu vor să-l audă, și prințul care primind pe românii ungari a do­vedit că respinge insinuările despre o pretinsă iredentă, a creat noui pri­etini familiei sale și monarh­ic!. „iar aceasta este cu atît mai îm­bucurător cu cît purtarea mag­gi­orilor față de tominii nu este deloc ,,făcută ca să inspire romînilor din „Ungaria o înclinare deosebită că­­„tre monarchia“. Aci autorul amin­tește în treacăt persecuțiile de tot felul pe cari le îndură românii din Ungaria, procesele, scenele sălbatice din Camera ungurească și condam­narea doamnei Vlad—și urmează: „Pînă și călătoria prințului moș­tenitor, anumite cercuri ungurești „au vrut s’o exploateze în interesul „lor, punînd-o într’o lumină falsă“, își după ce scoate în evidență ati­tudinea hipocrită pînă și a lui Pes­ter Lloyd, arată că „purtarea pa­triotică a romînilor e un spin în ochii maghiarilor“, căci ,„în mod lo­gic ea duce la­­ necesitatea unei po­­olitici de prietenie către românii din „partea guvernului unguresc“. & Acesta e miezul chestiunei. Publi­cistul austriac își exprimă speranța că vizita arhiducelui Franz Ferdi­nand va fi dat imboldul necesar pentru ca într’un viitor nu tocmai îndepărtat, asuprirea românilor din Ungaria să fie înlocuită cu o trata­re mai dreaptă, iar ca rezultat pozi­tiv să poată socoti de pe acum că în­trevederea de la Sinaia a dovedit cît de scumpă îi este arhiducelui prietenia Romîniei și cît preț se pu­ne în regat pe reciprocitatea acestei prietenii. Cum văz­ cetitorii, ideile baronului Chlumecky sînt foarte sănătoase. Ar fi de dorit ca toate cercurile poli­tice romînești—și mai ales cele ho­tărâtoare—să fie adinc pătrunse de ele, pentru ca prietenia dintre cele două state, atît de folositoare Austro- Ungariei să aibă și pentru români— pentru toți românii — rezultatele practice necesare. Este adevărat că nu există o ire­­dentă romina. Dar de aci nu rezul­tă că răbdarea românească e fără sfîrșit și că românii se vor resemna pentru vecii-vecilor să îndure tira­nia asiatică a șovinizmului ma­ghiar*. Viena, 18 Iulie. NAZRITII ZEPELINURILE ■Blériot a trecut în zbor canalul Mîne­­cei, ceea ce înseamnă că amicul Latham a cam băgat’o pe mînecă, iar contele Ze­pelin s’a plimbat cu ZepelinRii pînă la Frankfurt și acum se duce la Colonia, un­de va fi primit cu odicolon și­ cu un en­tuziasm nemțesc de 15 ds halde putere. Cum se vede Zepelimirile s’au înțepenit de-a binelea în sistemul de locomoțiuae. Pînă și Niculescu-Buzău ,și-a permis lu­xul de a-șî adăuga la „Nasturele lui Șpriț” „Zepelinul lui Țepe­’u­ș“. Apropos de Zepelin, auzi­erî de la un circi­umăr grec, următorul atroce calam­bur: — Eî, kir Janis, ce zici de Zepelinul No. 2? — Ma țe Zepelinul No. .2, bre omule? Să vezi țe­pelinul No. 1 am­ego!!... Pac. Curioasă mărturisire! Ziaru­l „Le Temps“, ocupîndu-se de situația din Spania, arată, ceea­­ce cunosc și cititorii noștri, că *poli­­tica nesățioasă, necinstită și nesin­ceră a partidelor de acolo, lipsa u­­nu­­­iei opinii publice, o administrație păcătoasă la ordinile poli­tic­i ani Ur corupți și bizantini, minciună de sus și pînă jos a intregit înjghebări prolifice a țării, sunt cauzele princi­pale cari au adus-o în halul de față. Cele spuse­ despre Spania se po­trivesc de minune și Romîniei. Din ce în ce se vădește că nu pe Franța și pe Belgia le imităm, ci pe Spania, și că in­ lumea așa zisă latină de as­tăzi, cele mai gangrenate membre sînt Spania și Romînia. Era foarte natural ca­ noi, să fa­cem constatarea și apropierea aceas­ta dureroasă între cele două țări. Dar care nu ne au mirarea cînd „Epoca“ după ce reproduce apre­cierile din „Le Temps“, exclamă: Dar în Bont,inia?1 Ar e tot la fel? , Așa? Care va să zică unul din partidele istorice cari au guvernat țara, își găsește icoana fidelă în des­crierea păcătoasei politice a parti­delor spaniole ? Credeam pînă la un punct, că erorile și ticăloșiile guvernanților noștri se produceau inconștient. La învinuirile ce le aduceam că duc țara de mal, ei protestam Acum în­să s’au convins că aveam dreptate și c­rul chiar un ziar străin se pune oglinda dinainte, nu se mai sfiesc a spune : Da, noi sîntem! Să fie un început de pocăință sau desăvârșirea nerușinării ? Dacă numai s’ar mira de ce e în Spania, ar semăna mai mult a neru­șinare. Dar cînd în fața spectaco­lului ce-i prezintă nenorocita țară, prima lor mișcare e să se gândească la asemănarea cu situația de la noi, parcă ne-ar face să credem că e și ceva pocăință la mijloc. Am dori să nu ne înșelăm. To­tuși, să nu ne­ prea grăbim. Index Atitudinea generalului flatin Deunăzi, se făcea politică la Si­naia, într'un grup de politician, printre care era și un fost ministru conservator. La Sinaia se face poli­tică și vacanță, se face însă po­litică m­ai puțin aprinsă, mai răco­roasă și deci mai rezonabilă. Era vorba de chestia etern palpi­tantă a stKceshmei la putere. Constatarea generală era că de unde acum două ani, imediat după ruptură, carpi­știi aceau­ cel puțin dtnșii credința că au­ rămas singurul partid conservator și că vor veni ceva mai târziu­ la putere, dar vor veni; astăzi nu mai au nici frunta­șii lor această­ credință, necum par­tizanii. Unul din cei de față a avut o ob­­servațiune judicioasă. —Generalul Manu—orice s'ar spu­ne, a observat acest politician con­servator—este încă și a­zi, dată­ară după ruptura din sinul nostru — barometrul care ridică vanafimile de temperatură în rîndurile noastre. Așa indecis cum îl arată unii, gene­ralul Manu, reprezintă încă adevă­ratul fond sufletesc al vechilor conservatori. Afară, de familia Can­­tacuzino, care face politică anti-ta­inice Austria și Romînia li stă din răzbunare și d. Filipescu, care e sufletul acestei politici, în chiar gruparea d-lui Carp eficaci­tatea acestei politici e pusă foarte mult la îndoială. Anti-tachismul e împărtășit cu foarte puțin entuziasm de junimiștii cuminți, cari văd pe șeful lor îmbătrs­nit și totuși împie­dicat, de a guvern­a, precum­ și de a­­cei vecin conservatori, cari fără a fi urmat pe generalul Manu, urmează în chiar șinul grupărei d-lui Carp, politica acestuia. Generalul Manu este cel mai ve­chi și din colaboratorii lui Lascăr Catargi și știe de cîte ori, s'a repetat istoria intrărei și eșirea junimiști­lor în partidul conservator, cunoaș­te incompatibilitatea de tendință și de omoare dintre vechii boem­ și d. Carp, ca să înțeleagă că, ceea ce nu s'a putut treizeci de ani — adică o conlucrare durabilă, cu d. Carp, căci de alții nu poate fi vorba — n'o să se poate acum, la apusul vieței d-lui Carp. Și generalul Manu mai știe un lu­cru : dacă partidul conservator s'a refăcut și a putut face față partidu­lui liberal, de douăzeci de ani în­coace, de la 188S, ca partid de gu­vern, aceasta se datorește faptului că Lascăr Catargi, Alexandru Laho­­vary și generalul­ Manu, deși cei mai vechi și mai autorizați reprezentanți ai conservatorismului, au imprimat, acestui partid caracterul unui partid de evoluțiune în sensul­ de a se cu­ceri elementele tinere și masele, cel puțin simpatia straturilor socia­le care reprezintă, forța electorală și de opiniune publică în țară. Lascar Catargi și Alexandru La­­hovary au dispărut. Generalul Manu a rămas și faptul că acest­ bărbat continuă politica sa de splendidă izolare este, indicațiunea cea mai serioasă că ori­care ar fi micile și trecătoarele incidente o guvernare carpistă e un lucru de care nu se poate vorbi cu temelă. E posibil că generalul Manu, re­prezintă pentru­­ moment, irealizabi­lul în politica conservatorilor, dar, cum observa fostul ministru conser­vator, în parcul de la Sinaia, ceea­­c­e reprezintă cu siguranță, e nece­sitatea. Și acum iată și încheierea aces­tui bărbat : Politica familiei Cantacuzino și a d-lui Filipescu desființează, vechiul partid conservator și amenință, țara cu o nouă a­tot-puternicie ocultistă. E o încheiere asupra căreia me­ntă să revenim S. U. R. -fmmm IIII ................... 1­­31 Adevĕruri EXTRA... — Ce e cu activitatea ălor de la servi­­ciul sanitar, că văd că nior oamenii cu duiumul? — E o activitate... extra-sanitară, iar nu o activitate sanitară— extra! O OBSERVARE Mai­­orî politician]­! noștri se duc la Karlsbad, încă o dovadă că obosesc prea mult stomacul—cu ■politica! ALEGERILE — Ce o să se facă guvernul cu alegeri parțiale? — O să tragă peste cinci, Rigoletto FAPTE ȘI VORBE Ce mai plăcere! Fusem și eu Duminica asta la țara, prin împrejurimile Capitalei, nu de plă­cere,ci de nevoe, cu o afacere. La gară dădui peste o forfoteală de lume” ne mai pomenită. Nu-ți puteai trage su­bletul pe peron. Ce era ? La început fuses nedumerit. Privind însă la figurile cam palide și triste ale bărbaților, femeilor și copiilor, la toaletele lor modeste, la pachetele enorme și diverse cu cari toți erau în­cărcați, am conchis pe dată că plecau­ la țară, să petreacă și să mai răsufle toți cei cărora mijloacele și genurile de ocupație nu le permitea și să meargă în „vilegiatură“. Foarte bine, Capitala fiind un focar de căldură, de praf și de infecție, mă bucuram că poporul începea și el să ia higienicul obiceiu de­ a petrece mă­car o zi pe săptămînă la cîmp, pe iar­bă, la aer curat. Intîmplarea făcea că mergeam în a­ceiașî direcție ca și escursioniștii, ba chiar in aceleași localități: Vidra, Gră­diștea, Comana. Cînd am ajuns însă în aceste ținu­turi de plăcere am fost îngrozit de ce-am văzut. Știam că împrejurimele imediate ale Capitalei sînt niște orori. Cînd ajungi la barieră îți vine să urli și să fugi. Dar nu credeam cu­ oroarea, se întinde pînă la 30-10 de Chilometri dincolo de barieră. Ce spectacol deprimant! Pretutindeni o profurie orbitoare. Peste tot locul murdăria cea mai respingătoare Uite Sabar­ul, apă curgătoare, ce de­­liciu să iei o bac pe arșița asta. Pri­vesc peste tot. Niște maluri rîioase de pe care se prăvălesc gunoaele satului, nici un pom, de abia în total 10 sal­onul împrăștiați plini­­ de, praf de nu se mai cunosc, ce sint. Pru­ndișul apei unde formează „plajă“ e presărat cu baligă, unde mi e plajă e sm­îrc. Apa de o șchioapă. In acest noroi si lichid se tăvălesc cînd pe burtă, cînd pe spate,“ câteva sute de hipopotami cari cu un ceas mai înainte erau bu­­cureșteni. Cîrcium­Î mizerabile, cu D-zeii știe ce fel de băuturi și de mîncări, fără um­bră, sate ticăloase, o populație nenoro­cită care pare de o rasa și de un neam de la 10.000 kilometri distanță. In fine nimic mai trist, nimic mai dureros la vedere ca aceste împreju­rimi ale Capitalei noastre. Ce departe sîntem de occident, ci­că la 1000 de kilometri. Eî ași, la anti­pozi ! cinci C . , *. CHESTIA ZILEI ISPRĂVILE LUI SF. SUA .Trăzniții“ de ea! Cauzele crizei din Spania înțelegerea franco germană a indispus Spania D. Eugene Lautier, redactorul în­sărcinat cu rubrica politicei exter­ne la ziarul parizian „Le Temps“ are în „Neue Freie Bresse“ un in­teresant articol în care, cu compe­­tiția-i cunoscută, arată adevăratele cauze—după d-sa—ale crizei actuale din Spania. In primul rînd, d-sa găsește că tulburările de acum au luat naște­re în urma măcelăriri de către cabilî a, 14 mineri spanioli, în Riff (Maroc). Trebuind a se trimite acolo contin­gente militare din patrie, poporul, care nu vede cu ochi bună războiul, încercă de a împiedecă plecarea contingentelor, așa că atît în jurul gărilor cît și pe străzi se dădură lupte în regulă. De fapt, nu știm precis toate amănuntele, căci cenzu­ra spaniola, nu lasă să treacă toate știrile.­ ­ Spania a­ pus piciorul pe pămîn­­tul marocan și posedă Melilla,de peste 400 ani. Ea însă nu s’a prepu­­­pat să-și întindă acolo influența­­ din motive asupra cărora nu găseș­te d. Lautier loc să inziste. D-sa însă afirmă că din clipa cînd au apărut francezii în Africa de nord, Spa­nia și-a amintit că există un Maroc și că stindardul ei e împlântat aco­lo. Franța a cucerit Algeria în 1830 și, în tot timpul domniei lui Napo­leon III, s-a ocupat cu pacificarea acestei țări. De aci a urmat în 1859 marea campanie spaniolă în Maroc, care a costat 300 milioane. Să nu se­ crează că ace­asta a fost ceva întâm­plător. Vecini ai Marocului —zice d. Lautier—pe o întindere de 1200 kilometri, aveam de atunci în Fran­ța o politică marocană, care a avut darul de a trezi politica marocană a Spaniei din lungu-i somn în care sta cufundată din vremea lui Carol V. Ori­ce mișcare a Franței în Africa de nord atrăgea deosebita atențiu­ne­ a Spaniei, și vice-versa, înainte ca cele două state să se fi legat între ele prin înțelegeri directe și actul de la Algesiras. E interesant de urmă­rit această acțiune paralelă și pentru cititorul­ care,vrea,să-mi acorde pu­țină răbdare—adaogă d. Lautier— voi­ dovedi că actualul conflict spano-marocan este o consecință i­­mediata­ a înțelegere­, de curînd în­cheiate1 între Franța și Germania, cu privire la Maroc. In anul 1893 avu loc o nouă acți­une militară a­ Spaniei la Melilla, care costă 40 milioane și nenumăra­te jertfe omenești. Puțin timp după acea revoluția cubană, căreia-i ur­mă, curînd războiul cu Statele­ Uni­­te, aruncă o mare nepopularitate a­­­supra tuturor întreprinderilor colo­niale. Dar guvernanții Spaniei, ca și cei ai Franței, nu încetau a se tot ghidi la Maroc. Nici unul din cele două state nu pierdea din vedere Marocul. Și cînd d. Delcassé, silit mai mult de parti­da colonială, voi să ducă înainte­a­­facerea Franței în Maroc, se adresă Intíiü Spaniei. El trată cu delegatul trimis la Paris, d. Leon V. Castillo, marchiz del Mani, pentru limitarea sferelor de influență. Dar miniștrii de externe cari s’au succedat la Ma­drid n’au avut nici­odată curajul de a sfârși și semna negocierile­, temîn­ TATASE du-se ,să nu fie acuzați de a fi făcut prea multe concesiuni Franței. A­­tunci de Delcassé, obosit de atîtea tărăgăneli, și-a îndreptat ochii spre Anglia și încheie înțelegerea din A­­prilie 1904. Din momentul acesta bărbații de stat ai Spaniei se hotărî­­ră a trata cu francezii în Septembrie a aceluiaș an. E de prisos, cred, a aminti de con­flictul franco-german, din 1905 și nici de conferința de la Algessiras. Franța și Spania primiră din par­tea Puterilor un mandat hotărât și sarcini comune. Fie­care din aceste două state, tot urmărindu-șî apăra­rea intereselor, se străduia să facă figură bună. Acum, unde a trecut fierbințeala polemicei,—continuă d. Lautier—nu cred că ar putea fi învi­nuită Franța de a fi abuzat de situa­ție. O serie de atentate îndreptate împotriva francezilor au fost lăsate, din prudență, nepedepsite. Cînd asasinarea, d-rului Manechamp umplu cupa și sili Franța a lua po­­ziți/ în mai toată presa spaniolă, se ridică un concert de tînguiri. Desi­gur că, pe lingă altele, era la mijloc neîncredere în Franța, deși între aceasta și Spania nu se întâmplase pînă acum nici un incident serios. Spaniolii au un suveran cavaler, iar francezii au în d. Pichon un mi­nistru de externe al cărui spirit și sentimente pașnice sînt destul de a-i predate. Era clar pentru dînsu­l o nimica toată de a adormi suscepti­bilitățile spaniole. Ceea ce însă e fapt, este că înțelegerea franco-ger­­mană a făcut o adîncă impresie în unele cercuri conducătoare ale­ Spa­niei. #­ Experiențele unei crize europene au dat toată greutatea lor înțelegem franco-germane1. Se poate spune, fără exagerare, că s’a schimbat fun­damental atmosfera de înfrigurare, ce o respiram pînă acum. Spania a văzut bine că această înțelegere ne lasă mină liberă pe pământul Afri­­cei. Pentru a arăta curățenia inten­­țiimilor noastre, n’am ezitat de a trata. Căci acțiunea Spaniei în sfe­ra ei de influență, este compensațiu­­nea firească a acțiunei noastre. De aceea nu trebue a se atribui mare­­ însemnătate încăerărei din Rif. E­a n’a­ servit de­cât de motiv in­cidental. încă din luna iunie guver­nul spaniol a cerut un credit de trei milioane pentru a reorganiza apăra­rea Melillei și de a putea ține piept evenimentelor ce s’ar produce. Spa­nia avea car intențiunea premeditată de a face ceva spre a nu fi întrecută de noi.—și­ î s’a părut că acum e mo­mentul. Cilii* în „DIMINEAȚA“ SACI o roita in­ unn -HARE ROHAN POPULAR-

Next