Adevěrul, octombrie 1922 (Anul 35, nr. 11820-11850)

1922-10-01 / nr. 11820

* ­sf FONDATORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONSTI MILLE 1897—1920 Toate s’au scumpit îngrozitor. Numai tronurile s’au ieftenit ! De ce „se impune“ încoronarea Pe ziua de eri oficiosul gu­vernului a fost în vervă şi a ţi­nut să facă destăinuiri. Infor­maţiile pe cari ni le-a dat sânt preţioase prin noutatea lor, dar şi mai preţioase prin con­cluziile pe cari confratele s’a grăbit să le tragă dintrânsele. Fără prea multe ocoluri, „Viitorul“ ne-a adu­s la cunoş­tinţă că „la graniţele noastre se petrec cele mai mari eveni­mente ce le-am avut de înre­gistrat de la încheierea păcii până azi : conflictul greco-turc cu urmările lui, problema strâmtorilor, revoluţia în Gre­cia şi în Bulgaria.“ Dar cu a­­cestea lista dificultăţilor nu e terminată, căci mai este o Chestie gravă pe care ziarul Oficios ne-a destăinuit-o tot erl: politica sovietelor. Două cuvinte, cari cuprind un infi­nit de primejdii. Şi ca şi cum atâta n’ar fi de ajuns, „Viito­rul“ mai adaugă, — foarte dis­cret dar tot atât de emoţio­nant — „şi celelalte mari pro­bleme ale zilei“. Acestea sânt destăinuirile, îŞi acum, concluzia. Concluzia e că opoziţia e criminală şi ri­dicolă, pentru că, într’o situa­ţie atât de groaznică, „ea duce campanie contra guvernului pe chestia scumpirii cărnei, a in­cendiului de la uzina de gaz, etc.“ Se înţelege, „Viitorul“ are perfectă dreptate. In împreju­rări atât de grave, e ridicol şi Chiar criminal să te ocupi de a­­­semenea mărunţişuri: un ban mai mult ori un ban mai puţin la kilogramul de carne, — ce rost mai are această meschină­­comptabilitate ? O uzină mai mult, ori o uzină mai puţin în ÎCapitală — ce importanţă are asta? O uzină ne-a făcut pe noi? In timpii de mărire, ca şi în cel de restrişte al străbuni­lor noştri, und­ele au făcut fala ţării ? Dar opoziţia nu se mulţu­meşte să incomodeze guvernul. „Viitorul“ relevează, cu indig­nare conţinută, că unii „frun­taşi“ (ghilomelele sânt ale ofi­ciosului) au mers până acolo ca să-i ceară regelui audienţă, spre a-i spune nişte lucruri pe Cari­el, oficiosul, le găseşte prea puţin interesante. Şi, în faţa acestei grosolănii fără seamăn, „Viitorul“ nu-şi mai poate stăpâni amărăciunea, şi el izbucneşte! „A tulbura pe şefii statulu­i în momentele mari prin cari trecem azi, este poate cea mai mare dova­dă a lipsei de seriozitate şi de răs­pundere“. Lecţia e tare, dar e meritată! ! Nu sântem înregimentaţi în nici un partid, dar, căutând bine, parcă tot ne simţim mai mult în opoziţie decât la gu­vern. Socotim deci că dojana ne priveşte şi pe noi — şi, to- ttuşi, avem sinceritatea de­ a-i recunoaşte temeinicia. In ce ne priveşte, nu numai că nu vom cere audienţe la re­ge, dar nu vom mai supăra nici guvernul, mai ales pe ches­­tiuni neînsemnate. Când ne­­vom duce să cumpărăm carne, vom da un leu, doi, peste pre­ţul cerut de măcelar. Şi, apro- vizionându-ne cu materii in­flamabile, din când în când, de bună voie, vom da foc la Câte-o uzină, numai ca exem­plu de dezinteresare şi jertfă. Ce vreţi ? Conflictul greco­­turc, strâmtorile, revoluţia, sovietele, plus marile proble­me, — toate acestea trebue să ne scoată din făgaşul apucătu­rilor obişnuite. De cât, după ce luasem, în sinea noastră, aceste angaja­mente solemne, am citit mai departe expozeul „Viitorului“, şi în mintea noastră s’a ivit o nedumerire. Ca să arate care este preocuparea guvernului, în opoziţie cu cea a atât de meschină a „fruntaşilor“ — scumpirea cărnii şi arderea uzinei!! — oficiosul accentuia­­ză cu vigoare că... serbarea în­coronării, — „atât de mult aş­teptată de întreaga români­­me“ — se impune, şi aceasta fără o clipă de întârziere , iar politiciani cari nu înţeleg a­­ceastă supremă necesitate, sânt oameni cu desăvârşire ne­­serioşi. Aşa ?! ? Asta e ? Atunci cum rămâne cu conflictul, cu strâm­torile, cu revoluţia, cu soviete­le şi cu marile probleme, de hatârul cărora trebuia să scum­pim carnea şi să dăm foc Capitalii, numai ca să nu tul­burăm guvernul şi pe rege ? Dacă situaţia e atât de gra­vă — şi, drept vorbind, o cam ştiam noi încă dinainte ca „Viitorul“ să-şi fi făcut destăi­nuirea — este oare momentul să ne încurcăm în petreceri, ori­cât de solemne? „Viitorul“ mărturiseşte că serbarea e „a­­tât de mult aşteptată de în­treaga românime.“ Cum a aş­teptat până acuma — şir, să-i recunoaştem meritul, a aştep­tat fără să murmure — va mai aştepta şi de aci înainte. Mul­te a răbdat poporul acesta, că­ruia î se şi zice „îndelung răb­dător“; şi ori­cât de irascibile ar fi massele în vremea asta de nevroză generală, sântem convinşi că ele nu vor face re­voluţie pentru că s-a amânat încoronarea. Detronările de la Atena şi Constantinopol tre­buie să aibă alt soiu de cauze. Şi astfel, ne întoarcem la ideea noastră dinainte de a fi citit „Viitorul“, poate că tot ar fi mai bine ca să nu se scum­pească alimentele, și ca,—mă­car din când în când — să se evite câte un incendiu, câte o explozie, câte o deraiere. Dacă guvernul și-ar cheltui în acest scop timpul pe care-l acordă unei serbări care — hotărât! — nu-i de sezon, dacă ar încerca măcar să rezolve problemele mari și mici cari preocupă în adevăr țara, ar face o treabă mult mai bună. Gr. Damian # N­A Z­B­A­T­I­I ORTODOX „Viitorul“ crede că nu avem voe să ne ocupăm de porcăria pe care Guver­­nu o încearcă pentru învrăjbirea con­fesiunilor religioase din Ardeal, fiindcă nu suntem destul de... ortodoxi. Iată, deci, încă o diplomă necesară pentru a putea judeca prostiile guver­namentale : diploma de bun ortodox. Eu unul jur că mă duc în fiecare Du­minică la biserică, ascult toată litur­ghia, dau un pol la miruială şi citesc seara „Viitorul“. La denii cânt în stra­nă şi ţin cele patru posturi ale anului. Având aceste însuşiri, pot să spun, mă rog, spiritualului redactor care ne-a certat astfel în „Viitorul“ că e un geniu delicios ? Eii. Jijilan­Sir Intr’un moment de sinceritate şi de cinism, „Viitorul" a mărturisit, în furibundul atac îndreptat împo­triva d-lui Vasile Goldiş, rolul pe care-1 joacă în politica liberală băn­cile şi instituţiile financiare ale par­tidului. Rolul lor e să „întreţină" pe oamenii politici de cari partidul are nevoie. Faptul nu constitue o destăinuire, căci el era ştiut de toată lumea. Dar mărturisirea lui în public e de un cinism nemai­pomenit, chiar pen­tru politica românească în care toate sunt cu putinţă. Ştim acum care e rostul institu­ţiilor de bancă liberale; ştim şi ci­mentul care leagă pe aderenţi de partidul liberal. La baza acestor le­gâturi nu stau convingerile de prin­cipii, ci interesele materiale. Devo­­tamentele se câştigă astfel printr’un adevărat târg de conştiinţe. Con­cepţia liberalilor în această privinţă e atât de negustorească, în­cât vi­na capitală pe care „Viitorul" o gă­seşte d-lui Goldiş e faptul că fiind „întreţinut" şi „sperat" de „finanţa partidului", îşi permite să critice actele acestuia. Iată ce­ a scris Viitorul: sJET suficient să spunem că d. V. Goldiş a fost şi este Întreţinut de finanţa partidului pe care-1 insultă. Şi dacă acest domn insultă pe cel care 11 „spezează“, este liber să co­mită şi necuviinţa..." înţelege acum oricine ce obsta­col real constitue în calea adevăra­tei politici de principii, un partid întocmit ca o organizaţie pur ban­cară şi având o asemenea concep­ţie despre raporturile dintre partid şi aderenţii săi. Nestor Carnetul nostru înaintarea ştiinţei Citesc cu interes şi plăcere, des­­baterile Congresului societăţei natu­raliste germane, care s'a întrunit acum pentru a o suta oară la Lip­sea, învăţaţi din toate părţile lu­me­ au asistat la dânsul. Punctul lui culminant a fost, nu numai o dis­­cuţiune asupra teoriei lui Einstein, ci o expunere a lui Sven Hedin a­­supra Ţarei Tibetului, care prin­­tr’ânsu­l a încetat de a mai fi miste­rioasă. Şi’mî amintesc că înainte de răz­­boiu, mulţumita iniţiativei răposa­­tului doctor Istrati, aveam şi noi interesantele congrese pentru înain­tarea ştiinţelor. In deosebire de con­gresele germane, acestea de la noi­ nu erau congrese numai pentru sa­vanţi, ci şi pentru popularizarea şti­inţelor, prin Înaintarea acestora ele înţelegeau deci, cu drept cuvânt, şi răspândirea lor.­­ Ce nobil program! Căci ştiinţa este adevărata şi marea putere a unui popor. Ştiinţa este şi marea educatoare a omului. Ea nu numai că-î lărgeşte orizontul şi î î discipli­nează gândirea, dar îi modelează şi firea, făcându-l cumpănit şi modest.. Când văd un om de­ ştiinţă care nu e modest, ştiu că e numai un pre­tins om de ştiinţă. Căci numai cel care nu a venit niciodată în atinge­re cu dânsa, numai acela nu are conştiinţa insuficienţei omeneşti, a insuficienţei sale. Marea taină care face tocmai din cei mai iluştri oa­meni ai ştiinţei nişte modeşti, este că primul efect al ştiinţei adevărate este că ea nu lărgeşte numai cercul celor ce ştim, dar şi mai mult încă lărgeşte cercul celor ce nu ştim şi ne face conştient­ de adevărul cu­vântului apostolicesc că ştiinţa noa­­stră­ e numai frântură. Aceasta ne face umili, modeşti, buni. Iată die ce dorim ca mişcarea de înaintare şi popularizare a ştiinţei să fie reluată. La noi unde îndrăz­neala şi îngâmfarea se întind atât de mult, ar fi o dublă binefacere. B. Bi*. Normalizarea operaţiilor bancare In declaraţiile recente de guver­natorului Bancei Naţionale se află un pasagiu demn de a fi relevat. Este vorba de una din cauzele cri­zei monetare şi anume de faptul că băncile noastre şi-au imobilizat capi­talul şi disponibilităţile în investi­­ţiuni şi finanţări industriale, redu­­căndu-şi mult portofoliul comercial Guvernatorul primului­ nostru insti­tut financiar vede bine acest as­pect al crizei monetare, dar mi a­­profundează fenomenul. Este drept că în ultimii anii si­tuaţia economică şi anume nevoia de a pune în valoare nouile bogăţii, nevoia de a spori capitalurile între­prinderilor în raport cu inflaţiunea monetară şi cu deprecierea banului­­ ş. a. m. d. au silit băncile să facă mari investiţi­i industriale. Situa­ţia aceasta anormală îşi avea jus­tificarea în timpul perioadei de tran­ziţie. În tot acest timp băncile au ne­glijat comerţul si s’au îndepărtat de la adevăratul lor scop care re­zidă în operaţii bancare­ propriu zise şi anume în creditarea comer­ţului. Aşa se face că portofoliul co­mercial a ajuns foarte scăzut pe când capitolul ,participări" a luat proporţii extraordinare. E natural că, dacă vrem să revenim la nor­mal băncile sunt datoare să-şi a­­mintească de rostul lor de institute de credit, venind din nou în spriji­­nuul comercianţilor. Până act de guvernator are drep­tate. Noi însă mai adăugăm ceva : Oare Banca Naţională nu are nici o vină în această situaţie? Oare n’a restrâns ea la rândul ei operaţiile de scont şi reescont? N’a silit ea prin aceasta băncile să caute pla­samente mai solide şi mai rentabile? Noi credem că da. Şi apoi, dacă este vorba de a re­veni la operaţiile normale, socotim că pe lângă datoria sus pomenită a băncilor, trebue să amintim şi de obligaţia Băncii Naţionale de a sti­mula operaţiile de credit printr-o scontare uşoară şi prin procurarea numerarului necesar. E. F. tratativele cu Kemal-Paşa FRANKLIN BOUILLON Care a tratat în numele Franţei, acordul cu Turcia, tratează acum cu Kemal Paşa o înţelegere în chestia Orientală. Protocolarii De câteva zile, guvernul­ a in­­tors-o în chestia încoronărei. Opo­ziţia nu cunoaşte protocolul, decla­ră­­ prin oficiosul său. Nu cunoaş­te protocolul pentru că se duce să explice regelui că dacă nu vine să participe la serbările încoronărei, aceasta mi-i o manifestaţiune con­tra persoanei sale şi a principiului monarchic, ci o demonstraţiune pentru principiile constituţionale şi parlamentare pe cari actualul gu­vern le-a călcat în picioare. Şi de ce nu cunoaşte protocolul? Pentru că cu această declaraţie fă­­cu­tă regelui, refuză o invitaţie care nici nu­ i s’a trimis. O asemenea concepţie de ultimă oră, aruncă totuşi o lumină vie­ a­­supra mentaltăţei actualilor guver­nanţi. Dar ce ? Încoronarea este o serbare privată a Suveranului sau a guvernului la care se’nţelege se pot trimite invitaţii pe sprinceană sau numai la partizani ? Sau e o serbare cu înalt caracter politic, la care naţiunea îi de drept invitată, naţiunea care politiceşte e reprezen­tată prin partide, iar legalmente prin reprezentanţii ei în Parlament de toate nuanţele ? Şi dacă aşa este, ce caută în chestia aceasta protocolul ? Ad. O turmă şi-un pastor Prima ciocnire religioasă între românii uniţi şi ortodoxi de la O­­priş, fie ea naturală sau meşteşu­gită, adică venită din sincere con­vingeri sau pusă la cale, chiar de-ar mai fi urmată şi de altele, nu trebue să ne îngrijească peste mă­sură dacă nu-şi vâră coada şi poli­tica, ori mai bine zis ticăloasele in­terese de partid. Vremurile noas­tre ne mai fiind prielnice unor a­­tare lupte, ele vor rămâne circon­­scrise şi se vor stinge în curând ca focuri de pac. Insă, din nenorocire, încep să se întrevadă şi urechile politicei. Co­ntente­riile cu care ziarul guvernu­lui însoţeşte întâmplarea de la O­­priş, că toţi românii trebue să tin­dă la aceiaşi credinţă după cum au aceiaşi limbă şi aceiaşi stăpânire, sunt în adevăr îngrijitoare. Altoiul politicei pe religie poate învenina şi corupe totul. De aci înainte în­cepe a se produce buba cea rea. Ştiind mai cu seamă ce senti­mente religioase slabe au stăpâni­­torii noştri, ceia ce-i va interesa în lupta religioasă va fi scopul politic. Cuvântul „stăpânire“ aşezat la coada „credinţă“ şi a „limbei“ e semnificativ. Unitatea turmei e un pretext pentru ca ea să fie pusă în cele din urmă sub un singur şi a­­celaşi stăpân. Teoria unei singure turme cu un singur păstor e veche, şi deşi foarte utopică, stăpânii nu se obosesc de-a o urmări necon­tenit. Mai adăugaţi şi faptul că printre căpeteniile partidului naţional se află mulţi români uniţi, şi veţi avea întregul fir al chestiei în mâini. Nădăjduim însă că bunul simţ şi ideia de libertate vor învinge totuşi. Ţinem să facem atenţi de­o­cam­­dată pe­­cititori asupra unui punct esenţial. Nu-i adevărat că deosebi­rea de credinţi religioase învrăj­beşte popoarele. In Germania sunt două treimi protestante şi o treime catolici, ceea ce nu-i împiedică de-a fi nemţi perfecţi, şi unii şi alţii. In Franţa numărul nepracticanţlior ca să nu zicem al necredincioşilor, e mai mare decât al catolicilor. Re­prezintă asta acolo o primejdie na­ţională ? In Anglia încalcea ţara e împărţită în câteva zecimi­­de secte. Şi de ce a fi catolic în România e un rău ? Ce pericol ne ameninţă în aceasta ? Se gândeşte cineva că e o primejdie pentru noi de­ a fi ortodoxi în majoritate prin faptul că ortodoxi sunt şi ruşii şi bulgarii? întrucât naţionalitatea, interesele economice şi cele politice au de împărţit ceva cu credinţele religi­oase ? De ce să ajungem numai­decât o turmă şi-un păstor ? I­­Ta Virk­i Ti'i M I Abdicarea Sultanului atitudinea guvernului din Angora Abdicarea Sultanului nu este un eveniment de vre-o neobicinuită însemnătate. Dela 1860 încoace, nici un­ Sultan n’a plecat de bună voe de pe tron. Dela 1481 sub Ba­­iazed II, a devenit regulă la curtea Sultanilor ca aceștia să-și suprime rudele cele mai apropiate, pentru a nu fi suprimaţi ei de­ dânsele cari erau totdeauna doritoare de a le lua locul. E caracteristic că cele mai multe detronări, abdicări şi regicide se petrec tocmai în cele mai absolute monarch­ii. Istoria Ţarilor şi a Sul­tanilor e martoră. Unde Suveranul nu se simte legat prin n­ici o lege, supuşii cei mai apropiaţi de dânsul, simt la fel. O atmosferă de suspi­ciune generală, de frică, de vecini­­că grijă, e priincioasă crimelor pre­ventive şi detronările şi asasinatele devin un mod obicinuit de schim­bare la tron. Scriitorul acestor rânduri a fost la Constantinopol, în momentul când Abdul Hamid a fost detronat. Nici o emoţie nu se vedea în oraş. Aveai impresia că nimeni nu are cu­noştinţă du acest eveniment şi to­tuşi nu era nimeni care să nu-l fi cunoscut. * Pentru politica externă a Tur­ciei nici vechiul Sultan nu a avut nici cel nou nu va avea nici o în­semnătate. De la detronarea lui Ab­dul Hamid, Turcia, deşi proclamată monarchie constituţională, nu mai avea de­cât un Suveran complect neputincios şi câteva pasaje energi­ce cari uzurpaseră puterea Padişa­­hului. Constituţia era un petec de hârtie, Mahomed un om cum se ca­de timid şi econom. Taiaat şi En­ver adevăraţii stăpâni. Guvernul din Angora, în faţa căruia actualul Sultan a abdicat, este de fapt continuatorul şi al spi­ritului şi al metodelor lui Taiaat. E­­vident că izvorul din care-şi trage puterea e mai fortifiant, de­cât cel ce servea lui Talaat în timpul răz­boiului mondial. Mustafa Kemal Paşa e necontestat purtat de un pu­ternic curent naţional, care, cu ca­racter religios cum e natural să fie la musulm­ani, a pus la ordinele lui mulţimea turcă fanatizată, care, ea însăşi apăsată timp de secole de Sultani, viziri, paşale şi bei, se simtia totuşi stăpână fată de raiale si se vedea prin pacea dela Se­vres degradata. Din această situatiune trebue în­ţelese şi hotărârile Adunărei Na­ţionale din Angora, cari nu sunt de sigur luate contra voinţei lui Ke­mal, ci de acord cu dânsul. Aceste hotărâri pornesc mai întâi din ne­încrederea în puterile europene şi privesc continuarea ostilităţilor pâ­nă la obţinerea de garanţii că Tur­cia va reintra îni stăpânirea terito­riilor ce revendică. Apoi aceste ho­tărâri privesc desfiinţarea capitu­­laţiunilor, adică a justiţiei speciale pentru supuşii puterilor europene. Aceste capitulaţiuni îşi au obârşia în drepturile speciale ce a acordat încă în 1453 genovezilor stabiliţi în Galata, Mahomed II, cuceritorul Consta­ntinopolului. Pornite din aceleaşi necesităţi cari au determi­nat mai târziu pe Sultani la politica de toleranţă faţă de comunităţile de alte religii din imperiul lor, aceste drepturi, rezumate apoi în dreptul captulaţiunilor, reprezentau o pro­tecţie specială acordată şi indis­pensabilă supuşilor statelor euro­pene, dar şi o ştirbire, a suverani­­tăţei turceşti. Revendicând toate teritoriile locuite de Tjurcii şi desfiin­ţarea­ capitţiatmii micr, Turcia ieşitii , învinsă prin tratatul de la Sèvres, ar ieşi biruitoare prin cel ce se va încheia acum, dacă el îi va satisfa­ce aceste revendicări. S.­­ ABDUL MEDJID EFENDI Noul Sultan al Turciei Ili­stiről lift Chestia zilei Toboganul turcesc Trebuie să fie foarte plăcut, de vreme ce suvi­tanii se îndeasă unii după alţii­­. / Cronica săptămânală de CONSTANTIN BACALBAŞA Bucureştii de aiti dată XXXVII . Steteam în Piaţa Amzei în ace­iaşi cameră cu Discescu — supra­numit şi Ispahan — ajutor de şef de batrou, la Prefectura Poliţiei cu leafă de 120 lei lunar. II invidiam. Student ca şi mine, trăgea, ca şi mine, pe dracul de coadă. Cu leafa, secrestrată rămăsese „pe drumuri" întocmai cum rămăsesem eu, fiind­că mânca tot la madame Caliopi. Vorba aia:­­ Ce te faci, Ghincule? Dar, ca oameni citiţi, ştiam ca Alexandri, scrisese odată: ; Unde ’s doi puterea creşte,­­ Şi Chesatul nu sporeşte, ; Şi­ ne-am pus pe treabă. Grea vară, prin Iulie. La grădina Raşca erea un oare­care spectacol cu orchestră unde se plătea I leu intrarea. Ne-am împărţit rolurile. Discescu avea mai muilt tulpeu de­cât­ mine. Plecam pe calea Victoriei amândoi. De cum întâlnea un cu­noscut, Discescu îl oprea : — Mă, Mitică, împrumută-mă cu 10 bani. Vreau să mă duc la Raşca şi n’am, pentru intrare de cât 90 bani. Ţi-i dau mâine negreşit. Operaţia se repeta de patru ori cu a­celaş succes. Aveam acum 40 de bani preţul unei pâini. Am spus că rolurile noastre fe­reau împărţite. Eu, pentru nimic în­­lume n’aşi îi cerut cuiva zece bani, iar Discescu, iarăşi pentru nimic în lume, nu ar fi intrat într’o brutărie ca să cumpere o pâine. Fiindcă Discescu erea un elegant, în tot­­d’auna grea îmbrăcat după ultima modă, purta mustaţă — o mustaţă mare şi frumoasă — răsucită în sus, în totd’auna ras, în­totd’auna mirosind frumos. Aşteptam până la ora 1 dimineaţa când eşea pâinea din cuptorul întâiu. Alături de noi pe strada Piaţa Amzei era o brutărie. Discescu sta la distanţă respectabilă, ferindu­­se ca să mi’l bănuiască cineva că e prietin cu mine — de­şi era ceasul­­ după miezul nopţei, eu intram cu­rajos în brutărie, cumpăram pâi­nea şi porneam repede spre casă, fiindcă nu mâncasem de 24 de cea­suri. In urma mea Discescu, uitându­­se în dreapta şi în stânga, ca nu cumva să se compromită, intra bus­­na după mine. Şi intram în odaia care, bine­înţeles, erea cufundată în întunerec. De unde bani pentru gaz? Par’că revăd scena. O fâşie din lumina lunei lumina, în parte, odaia. Eu rupeam în două pâinea care ’mi ardea degetele şi dedeam o jumă­tate lui Discescu. Fie­care stând pe marginea patului său, mâneam în tăcere, şi cu lăcomie, pâinea care fumega şi care la 23 de ani nu prea cădea greu la stomache . Apoi luam cana, mergeam pe sală unde se afla o putină cu apă de băut bă­tută cu piatră acră, şi mă întor­ceam în odaie. Eu băusem la puti­nă, Discescu bea în odaie, găfăind şi bând încă odată. Apoi, cu burţile pline de apă şi de cocă caldă a­­mândoi ne culcam. A doua zi făceam acelaşi lucru. Campania de lucru a ţinut 15 zile. Intr’o zi un prietin dela R.­Vâl­­cea Costică Vlădescu cumnatul l. Grigore Golescu veni proaspăt din provincie. Bine­înţeles ne-a poftit pe Golescu pe Iancovescu si pe lan­cu Zoigrafos un alt camarad din Vâlcea, la o îngheţată la cofetăria Rădulescu sub Otel High-Life, Otel Mano pe atunci. Eream nemâncat de 9 zile şi grozav aşi fi luat, în schimb, o cafea cu lapte. Insă, de­şi prietin intim cu Vlădescu, mi-a fost ruşine şi am mâncat îngheţată pe stomacul gol. Când, după 15 zile am dat de bani — 58 de lei şi 35 — a dat şi Discescu de cele două treimi din leafa lui. Şi atunci ne-am repezit la un birt mai... scump. Acest birt mai scump care nu fe­rea de nasul nostru, studenţi săraci lipiţi, era firma „La Ochiul lui Dumnezeu" şi era aşezat în faţa Palatului regal lângă Oţel Metro­­pol. Erea o cârciuma-birt-simigerie, cu un mic colţ de curte botezată „grădină" unde în­totdeauna putea o latrină. Porţia de mâncare costa 40 de bani dar se serveau şi jumă­tăţi de porţii ai 20 de bani. După 15 zile de post ne-am luat inima în dinţi şi ne-am hotărât pe lux: haidi la Ochiul lui Dumnezeu! — O căpăţână de miel la tavă ! Era eroic. Căpăţâna singură cos­ta 60 de bani. O căpăţână de miel în luna lui Iulie nu era banal de loc. Dar n’am înţeles nimic dintr’însa fiindcă, în urma curei de 15 zile pierdusem cu desăvârşire, simţul gustului. D’abia după câteva zile l-am recăpătat. In grupul mediciniştilor era alt­ceva. In sfârşit am găsit un alt birt. Pe strada Lipscani, lângă casa unde este instalată Banca Agricolă, era o intrătură şi peste drum tipo­grafia P. Cucu. Acolo era instalat într’o odăiţă birtul pentru studenţi ţinut de către macedoneanul Cos­tache Belimace. • Costache Belimace era un tip­ înflăcărat patriot român, adversar al lui Apostol Mărgărit, om cu idei destul de înaintate pentru cultura lui, însă om foarte energic şi foar­te inteligent, după cum era şi foar­te afabil, amabil şi simpatic. Anii de cari îmi aduc aminte cu cea mai mare plăcere din toată ti­nereţea mea, sunt aceşti ani în ca­re, în birtul sărac, ca şi noi toţi, ne întruneam spre a discuta des­pre toate, dar mai ales despre ro­mânii macedoneni. Aci venea: Gheraui un foarte inteligent student în drept, mai târ­ziu advocat, mort foarte tânăr de tuberculoză, încă o pierdere dure­roasă. Apoi toţi studenţii macedo­neni din generaţia cea mare a ma­cedonenilor aduşi în şcolile din România. Era An­dreiu Bagav, un Ercuie, mort de tuberculoză şi în­gropat la Câmpulung.­ Costache Calrette, cel mai vesel camarad ce am cunoscut, plin de viaţă, plin de inimă, plin de cinste, plin de fo­cul nestins al patriotismului. Un entusiast fără seamăn. A murit şi el de tuberculoză.­­ Toţi aceşti atleţi, toţi aceşti pre­mianţi întâi la gimnastică, rupţi dintre brazii Pindului, n’au putut trăi în aerul mlăştinos al Bucureş­tilor. Unul după altul s’au culcat în mormânt, când erau încă tineri şi plini de toate puterile vieţei.­­ Mai venea şi Gulioti, şi Simota, şî Niculescu, toţi studenţi macedo­neni, mai venea, şi bătrânul octo­genar dar încă verde, bătrânul Zisu. Sărac lipit şi el, trăia la masa săracului dar inimosului Costache Belimacea.­­ Aci, în birtul obscur şi ascuns era unul din colţurile cele mai vii ale Bucureştilor. Căci, pe lângă ‘macedoneni, mâncau şi alţi camasa­razi, studenţi şi ei: Nicolae Rainu de la Focşani, Iancu Stătescu de la Romanaţi, şi, din când în când, dis­tinsa noastră artistă Marieta Io­­naşcu. O văd încă, tânără domni­şoară, elevă a Conservatorului de declamaţie, venind modestă, la ma­sa sărăciei vesele, cu ghiozdanul la subţioară, însoţită de logodnicul ei, mai târziu soţul, studentul Pa­­padopolu­ • ! Din birtul acesta a pleca! întâia Citiţi continuam in pag. a I*a

Next