Adevěrul, octombrie 1922 (Anul 35, nr. 11820-11850)
1922-10-01 / nr. 11820
* sf FONDATORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONSTI MILLE 1897—1920 Toate s’au scumpit îngrozitor. Numai tronurile s’au ieftenit ! De ce „se impune“ încoronarea Pe ziua de eri oficiosul guvernului a fost în vervă şi a ţinut să facă destăinuiri. Informaţiile pe cari ni le-a dat sânt preţioase prin noutatea lor, dar şi mai preţioase prin concluziile pe cari confratele s’a grăbit să le tragă dintrânsele. Fără prea multe ocoluri, „Viitorul“ ne-a adus la cunoştinţă că „la graniţele noastre se petrec cele mai mari evenimente ce le-am avut de înregistrat de la încheierea păcii până azi : conflictul greco-turc cu urmările lui, problema strâmtorilor, revoluţia în Grecia şi în Bulgaria.“ Dar cu acestea lista dificultăţilor nu e terminată, căci mai este o Chestie gravă pe care ziarul Oficios ne-a destăinuit-o tot erl: politica sovietelor. Două cuvinte, cari cuprind un infinit de primejdii. Şi ca şi cum atâta n’ar fi de ajuns, „Viitorul“ mai adaugă, — foarte discret dar tot atât de emoţionant — „şi celelalte mari probleme ale zilei“. Acestea sânt destăinuirile, îŞi acum, concluzia. Concluzia e că opoziţia e criminală şi ridicolă, pentru că, într’o situaţie atât de groaznică, „ea duce campanie contra guvernului pe chestia scumpirii cărnei, a incendiului de la uzina de gaz, etc.“ Se înţelege, „Viitorul“ are perfectă dreptate. In împrejurări atât de grave, e ridicol şi Chiar criminal să te ocupi de asemenea mărunţişuri: un ban mai mult ori un ban mai puţin la kilogramul de carne, — ce rost mai are această meschinăcomptabilitate ? O uzină mai mult, ori o uzină mai puţin în ÎCapitală — ce importanţă are asta? O uzină ne-a făcut pe noi? In timpii de mărire, ca şi în cel de restrişte al străbunilor noştri, undele au făcut fala ţării ? Dar opoziţia nu se mulţumeşte să incomodeze guvernul. „Viitorul“ relevează, cu indignare conţinută, că unii „fruntaşi“ (ghilomelele sânt ale oficiosului) au mers până acolo ca să-i ceară regelui audienţă, spre a-i spune nişte lucruri pe Cariel, oficiosul, le găseşte prea puţin interesante. Şi, în faţa acestei grosolănii fără seamăn, „Viitorul“ nu-şi mai poate stăpâni amărăciunea, şi el izbucneşte! „A tulbura pe şefii statului în momentele mari prin cari trecem azi, este poate cea mai mare dovadă a lipsei de seriozitate şi de răspundere“. Lecţia e tare, dar e meritată! ! Nu sântem înregimentaţi în nici un partid, dar, căutând bine, parcă tot ne simţim mai mult în opoziţie decât la guvern. Socotim deci că dojana ne priveşte şi pe noi — şi, to- ttuşi, avem sinceritatea de a-i recunoaşte temeinicia. In ce ne priveşte, nu numai că nu vom cere audienţe la rege, dar nu vom mai supăra nici guvernul, mai ales pe chestiuni neînsemnate. Când nevom duce să cumpărăm carne, vom da un leu, doi, peste preţul cerut de măcelar. Şi, apro- vizionându-ne cu materii inflamabile, din când în când, de bună voie, vom da foc la Câte-o uzină, numai ca exemplu de dezinteresare şi jertfă. Ce vreţi ? Conflictul grecoturc, strâmtorile, revoluţia, sovietele, plus marile probleme, — toate acestea trebue să ne scoată din făgaşul apucăturilor obişnuite. De cât, după ce luasem, în sinea noastră, aceste angajamente solemne, am citit mai departe expozeul „Viitorului“, şi în mintea noastră s’a ivit o nedumerire. Ca să arate care este preocuparea guvernului, în opoziţie cu cea a atât de meschină a „fruntaşilor“ — scumpirea cărnii şi arderea uzinei!! — oficiosul accentuiază cu vigoare că... serbarea încoronării, — „atât de mult aşteptată de întreaga românime“ — se impune, şi aceasta fără o clipă de întârziere , iar politiciani cari nu înţeleg această supremă necesitate, sânt oameni cu desăvârşire neserioşi. Aşa ?! ? Asta e ? Atunci cum rămâne cu conflictul, cu strâmtorile, cu revoluţia, cu sovietele şi cu marile probleme, de hatârul cărora trebuia să scumpim carnea şi să dăm foc Capitalii, numai ca să nu tulburăm guvernul şi pe rege ? Dacă situaţia e atât de gravă — şi, drept vorbind, o cam ştiam noi încă dinainte ca „Viitorul“ să-şi fi făcut destăinuirea — este oare momentul să ne încurcăm în petreceri, oricât de solemne? „Viitorul“ mărturiseşte că serbarea e „atât de mult aşteptată de întreaga românime.“ Cum a aşteptat până acuma — şir, să-i recunoaştem meritul, a aşteptat fără să murmure — va mai aştepta şi de aci înainte. Multe a răbdat poporul acesta, căruia î se şi zice „îndelung răbdător“; şi oricât de irascibile ar fi massele în vremea asta de nevroză generală, sântem convinşi că ele nu vor face revoluţie pentru că s-a amânat încoronarea. Detronările de la Atena şi Constantinopol trebuie să aibă alt soiu de cauze. Şi astfel, ne întoarcem la ideea noastră dinainte de a fi citit „Viitorul“, poate că tot ar fi mai bine ca să nu se scumpească alimentele, și ca,—măcar din când în când — să se evite câte un incendiu, câte o explozie, câte o deraiere. Dacă guvernul și-ar cheltui în acest scop timpul pe care-l acordă unei serbări care — hotărât! — nu-i de sezon, dacă ar încerca măcar să rezolve problemele mari și mici cari preocupă în adevăr țara, ar face o treabă mult mai bună. Gr. Damian # NA ZBATII ORTODOX „Viitorul“ crede că nu avem voe să ne ocupăm de porcăria pe care Guvernu o încearcă pentru învrăjbirea confesiunilor religioase din Ardeal, fiindcă nu suntem destul de... ortodoxi. Iată, deci, încă o diplomă necesară pentru a putea judeca prostiile guvernamentale : diploma de bun ortodox. Eu unul jur că mă duc în fiecare Duminică la biserică, ascult toată liturghia, dau un pol la miruială şi citesc seara „Viitorul“. La denii cânt în strană şi ţin cele patru posturi ale anului. Având aceste însuşiri, pot să spun, mă rog, spiritualului redactor care ne-a certat astfel în „Viitorul“ că e un geniu delicios ? Eii. JijilanSir Intr’un moment de sinceritate şi de cinism, „Viitorul" a mărturisit, în furibundul atac îndreptat împotriva d-lui Vasile Goldiş, rolul pe care-1 joacă în politica liberală băncile şi instituţiile financiare ale partidului. Rolul lor e să „întreţină" pe oamenii politici de cari partidul are nevoie. Faptul nu constitue o destăinuire, căci el era ştiut de toată lumea. Dar mărturisirea lui în public e de un cinism nemaipomenit, chiar pentru politica românească în care toate sunt cu putinţă. Ştim acum care e rostul instituţiilor de bancă liberale; ştim şi cimentul care leagă pe aderenţi de partidul liberal. La baza acestor legâturi nu stau convingerile de principii, ci interesele materiale. Devotamentele se câştigă astfel printr’un adevărat târg de conştiinţe. Concepţia liberalilor în această privinţă e atât de negustorească, încât vina capitală pe care „Viitorul" o găseşte d-lui Goldiş e faptul că fiind „întreţinut" şi „sperat" de „finanţa partidului", îşi permite să critice actele acestuia. Iată ce a scris Viitorul: sJET suficient să spunem că d. V. Goldiş a fost şi este Întreţinut de finanţa partidului pe care-1 insultă. Şi dacă acest domn insultă pe cel care 11 „spezează“, este liber să comită şi necuviinţa..." înţelege acum oricine ce obstacol real constitue în calea adevăratei politici de principii, un partid întocmit ca o organizaţie pur bancară şi având o asemenea concepţie despre raporturile dintre partid şi aderenţii săi. Nestor Carnetul nostru înaintarea ştiinţei Citesc cu interes şi plăcere, desbaterile Congresului societăţei naturaliste germane, care s'a întrunit acum pentru a o suta oară la Lipsea, învăţaţi din toate părţile lume au asistat la dânsul. Punctul lui culminant a fost, nu numai o discuţiune asupra teoriei lui Einstein, ci o expunere a lui Sven Hedin asupra Ţarei Tibetului, care printr’ânsul a încetat de a mai fi misterioasă. Şi’mî amintesc că înainte de războiu, mulţumita iniţiativei răposatului doctor Istrati, aveam şi noi interesantele congrese pentru înaintarea ştiinţelor. In deosebire de congresele germane, acestea de la noi nu erau congrese numai pentru savanţi, ci şi pentru popularizarea ştiinţelor, prin Înaintarea acestora ele înţelegeau deci, cu drept cuvânt, şi răspândirea lor. Ce nobil program! Căci ştiinţa este adevărata şi marea putere a unui popor. Ştiinţa este şi marea educatoare a omului. Ea nu numai că-î lărgeşte orizontul şi î î disciplinează gândirea, dar îi modelează şi firea, făcându-l cumpănit şi modest.. Când văd un om de ştiinţă care nu e modest, ştiu că e numai un pretins om de ştiinţă. Căci numai cel care nu a venit niciodată în atingere cu dânsa, numai acela nu are conştiinţa insuficienţei omeneşti, a insuficienţei sale. Marea taină care face tocmai din cei mai iluştri oameni ai ştiinţei nişte modeşti, este că primul efect al ştiinţei adevărate este că ea nu lărgeşte numai cercul celor ce ştim, dar şi mai mult încă lărgeşte cercul celor ce nu ştim şi ne face conştient de adevărul cuvântului apostolicesc că ştiinţa noastră e numai frântură. Aceasta ne face umili, modeşti, buni. Iată die ce dorim ca mişcarea de înaintare şi popularizare a ştiinţei să fie reluată. La noi unde îndrăzneala şi îngâmfarea se întind atât de mult, ar fi o dublă binefacere. B. Bi*. Normalizarea operaţiilor bancare In declaraţiile recente de guvernatorului Bancei Naţionale se află un pasagiu demn de a fi relevat. Este vorba de una din cauzele crizei monetare şi anume de faptul că băncile noastre şi-au imobilizat capitalul şi disponibilităţile în investiţiuni şi finanţări industriale, reducăndu-şi mult portofoliul comercial Guvernatorul primului nostru institut financiar vede bine acest aspect al crizei monetare, dar mi aprofundează fenomenul. Este drept că în ultimii anii situaţia economică şi anume nevoia de a pune în valoare nouile bogăţii, nevoia de a spori capitalurile întreprinderilor în raport cu inflaţiunea monetară şi cu deprecierea banului ş. a. m. d. au silit băncile să facă mari investiţii industriale. Situaţia aceasta anormală îşi avea justificarea în timpul perioadei de tranziţie. În tot acest timp băncile au neglijat comerţul si s’au îndepărtat de la adevăratul lor scop care rezidă în operaţii bancare propriu zise şi anume în creditarea comerţului. Aşa se face că portofoliul comercial a ajuns foarte scăzut pe când capitolul ,participări" a luat proporţii extraordinare. E natural că, dacă vrem să revenim la normal băncile sunt datoare să-şi amintească de rostul lor de institute de credit, venind din nou în sprijinuul comercianţilor. Până act de guvernator are dreptate. Noi însă mai adăugăm ceva : Oare Banca Naţională nu are nici o vină în această situaţie? Oare n’a restrâns ea la rândul ei operaţiile de scont şi reescont? N’a silit ea prin aceasta băncile să caute plasamente mai solide şi mai rentabile? Noi credem că da. Şi apoi, dacă este vorba de a reveni la operaţiile normale, socotim că pe lângă datoria sus pomenită a băncilor, trebue să amintim şi de obligaţia Băncii Naţionale de a stimula operaţiile de credit printr-o scontare uşoară şi prin procurarea numerarului necesar. E. F. tratativele cu Kemal-Paşa FRANKLIN BOUILLON Care a tratat în numele Franţei, acordul cu Turcia, tratează acum cu Kemal Paşa o înţelegere în chestia Orientală. Protocolarii De câteva zile, guvernul a intors-o în chestia încoronărei. Opoziţia nu cunoaşte protocolul, declară prin oficiosul său. Nu cunoaşte protocolul pentru că se duce să explice regelui că dacă nu vine să participe la serbările încoronărei, aceasta mi-i o manifestaţiune contra persoanei sale şi a principiului monarchic, ci o demonstraţiune pentru principiile constituţionale şi parlamentare pe cari actualul guvern le-a călcat în picioare. Şi de ce nu cunoaşte protocolul? Pentru că cu această declaraţie făcută regelui, refuză o invitaţie care nici nu i s’a trimis. O asemenea concepţie de ultimă oră, aruncă totuşi o lumină vie asupra mentaltăţei actualilor guvernanţi. Dar ce ? Încoronarea este o serbare privată a Suveranului sau a guvernului la care se’nţelege se pot trimite invitaţii pe sprinceană sau numai la partizani ? Sau e o serbare cu înalt caracter politic, la care naţiunea îi de drept invitată, naţiunea care politiceşte e reprezentată prin partide, iar legalmente prin reprezentanţii ei în Parlament de toate nuanţele ? Şi dacă aşa este, ce caută în chestia aceasta protocolul ? Ad. O turmă şi-un pastor Prima ciocnire religioasă între românii uniţi şi ortodoxi de la Opriş, fie ea naturală sau meşteşugită, adică venită din sincere convingeri sau pusă la cale, chiar de-ar mai fi urmată şi de altele, nu trebue să ne îngrijească peste măsură dacă nu-şi vâră coada şi politica, ori mai bine zis ticăloasele interese de partid. Vremurile noastre ne mai fiind prielnice unor atare lupte, ele vor rămâne circonscrise şi se vor stinge în curând ca focuri de pac. Insă, din nenorocire, încep să se întrevadă şi urechile politicei. Contenteriile cu care ziarul guvernului însoţeşte întâmplarea de la Opriş, că toţi românii trebue să tindă la aceiaşi credinţă după cum au aceiaşi limbă şi aceiaşi stăpânire, sunt în adevăr îngrijitoare. Altoiul politicei pe religie poate învenina şi corupe totul. De aci înainte începe a se produce buba cea rea. Ştiind mai cu seamă ce sentimente religioase slabe au stăpânitorii noştri, ceia ce-i va interesa în lupta religioasă va fi scopul politic. Cuvântul „stăpânire“ aşezat la coada „credinţă“ şi a „limbei“ e semnificativ. Unitatea turmei e un pretext pentru ca ea să fie pusă în cele din urmă sub un singur şi acelaşi stăpân. Teoria unei singure turme cu un singur păstor e veche, şi deşi foarte utopică, stăpânii nu se obosesc de-a o urmări necontenit. Mai adăugaţi şi faptul că printre căpeteniile partidului naţional se află mulţi români uniţi, şi veţi avea întregul fir al chestiei în mâini. Nădăjduim însă că bunul simţ şi ideia de libertate vor învinge totuşi. Ţinem să facem atenţi deocamdată pecititori asupra unui punct esenţial. Nu-i adevărat că deosebirea de credinţi religioase învrăjbeşte popoarele. In Germania sunt două treimi protestante şi o treime catolici, ceea ce nu-i împiedică de-a fi nemţi perfecţi, şi unii şi alţii. In Franţa numărul nepracticanţlior ca să nu zicem al necredincioşilor, e mai mare decât al catolicilor. Reprezintă asta acolo o primejdie naţională ? In Anglia încalcea ţara e împărţită în câteva zecimide secte. Şi de ce a fi catolic în România e un rău ? Ce pericol ne ameninţă în aceasta ? Se gândeşte cineva că e o primejdie pentru noi de a fi ortodoxi în majoritate prin faptul că ortodoxi sunt şi ruşii şi bulgarii? întrucât naţionalitatea, interesele economice şi cele politice au de împărţit ceva cu credinţele religioase ? De ce să ajungem numaidecât o turmă şi-un păstor ? ITa Virki Ti'i M I Abdicarea Sultanului atitudinea guvernului din Angora Abdicarea Sultanului nu este un eveniment de vre-o neobicinuită însemnătate. Dela 1860 încoace, nici un Sultan n’a plecat de bună voe de pe tron. Dela 1481 sub Baiazed II, a devenit regulă la curtea Sultanilor ca aceștia să-și suprime rudele cele mai apropiate, pentru a nu fi suprimaţi ei de dânsele cari erau totdeauna doritoare de a le lua locul. E caracteristic că cele mai multe detronări, abdicări şi regicide se petrec tocmai în cele mai absolute monarchii. Istoria Ţarilor şi a Sultanilor e martoră. Unde Suveranul nu se simte legat prin nici o lege, supuşii cei mai apropiaţi de dânsul, simt la fel. O atmosferă de suspiciune generală, de frică, de vecinică grijă, e priincioasă crimelor preventive şi detronările şi asasinatele devin un mod obicinuit de schimbare la tron. Scriitorul acestor rânduri a fost la Constantinopol, în momentul când Abdul Hamid a fost detronat. Nici o emoţie nu se vedea în oraş. Aveai impresia că nimeni nu are cunoştinţă du acest eveniment şi totuşi nu era nimeni care să nu-l fi cunoscut. * Pentru politica externă a Turciei nici vechiul Sultan nu a avut nici cel nou nu va avea nici o însemnătate. De la detronarea lui Abdul Hamid, Turcia, deşi proclamată monarchie constituţională, nu mai avea decât un Suveran complect neputincios şi câteva pasaje energice cari uzurpaseră puterea Padişahului. Constituţia era un petec de hârtie, Mahomed un om cum se cade timid şi econom. Taiaat şi Enver adevăraţii stăpâni. Guvernul din Angora, în faţa căruia actualul Sultan a abdicat, este de fapt continuatorul şi al spiritului şi al metodelor lui Taiaat. Evident că izvorul din care-şi trage puterea e mai fortifiant, decât cel ce servea lui Talaat în timpul războiului mondial. Mustafa Kemal Paşa e necontestat purtat de un puternic curent naţional, care, cu caracter religios cum e natural să fie la musulmani, a pus la ordinele lui mulţimea turcă fanatizată, care, ea însăşi apăsată timp de secole de Sultani, viziri, paşale şi bei, se simtia totuşi stăpână fată de raiale si se vedea prin pacea dela Sevres degradata. Din această situatiune trebue înţelese şi hotărârile Adunărei Naţionale din Angora, cari nu sunt de sigur luate contra voinţei lui Kemal, ci de acord cu dânsul. Aceste hotărâri pornesc mai întâi din neîncrederea în puterile europene şi privesc continuarea ostilităţilor până la obţinerea de garanţii că Turcia va reintra îni stăpânirea teritoriilor ce revendică. Apoi aceste hotărâri privesc desfiinţarea capitulaţiunilor, adică a justiţiei speciale pentru supuşii puterilor europene. Aceste capitulaţiuni îşi au obârşia în drepturile speciale ce a acordat încă în 1453 genovezilor stabiliţi în Galata, Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului. Pornite din aceleaşi necesităţi cari au determinat mai târziu pe Sultani la politica de toleranţă faţă de comunităţile de alte religii din imperiul lor, aceste drepturi, rezumate apoi în dreptul captulaţiunilor, reprezentau o protecţie specială acordată şi indispensabilă supuşilor statelor europene, dar şi o ştirbire, a suveranităţei turceşti. Revendicând toate teritoriile locuite de Tjurcii şi desfiinţarea capitţiatmii micr, Turcia ieşitii , învinsă prin tratatul de la Sèvres, ar ieşi biruitoare prin cel ce se va încheia acum, dacă el îi va satisface aceste revendicări. S. ABDUL MEDJID EFENDI Noul Sultan al Turciei Ilistiről lift Chestia zilei Toboganul turcesc Trebuie să fie foarte plăcut, de vreme ce suvitanii se îndeasă unii după alţii. / Cronica săptămânală de CONSTANTIN BACALBAŞA Bucureştii de aiti dată XXXVII . Steteam în Piaţa Amzei în aceiaşi cameră cu Discescu — supranumit şi Ispahan — ajutor de şef de batrou, la Prefectura Poliţiei cu leafă de 120 lei lunar. II invidiam. Student ca şi mine, trăgea, ca şi mine, pe dracul de coadă. Cu leafa, secrestrată rămăsese „pe drumuri" întocmai cum rămăsesem eu, fiindcă mânca tot la madame Caliopi. Vorba aia: Ce te faci, Ghincule? Dar, ca oameni citiţi, ştiam ca Alexandri, scrisese odată: ; Unde ’s doi puterea creşte, Şi Chesatul nu sporeşte, ; Şi ne-am pus pe treabă. Grea vară, prin Iulie. La grădina Raşca erea un oarecare spectacol cu orchestră unde se plătea I leu intrarea. Ne-am împărţit rolurile. Discescu avea mai muilt tulpeu decât mine. Plecam pe calea Victoriei amândoi. De cum întâlnea un cunoscut, Discescu îl oprea : — Mă, Mitică, împrumută-mă cu 10 bani. Vreau să mă duc la Raşca şi n’am, pentru intrare de cât 90 bani. Ţi-i dau mâine negreşit. Operaţia se repeta de patru ori cu acelaş succes. Aveam acum 40 de bani preţul unei pâini. Am spus că rolurile noastre fereau împărţite. Eu, pentru nimic înlume n’aşi îi cerut cuiva zece bani, iar Discescu, iarăşi pentru nimic în lume, nu ar fi intrat într’o brutărie ca să cumpere o pâine. Fiindcă Discescu erea un elegant, în totd’auna grea îmbrăcat după ultima modă, purta mustaţă — o mustaţă mare şi frumoasă — răsucită în sus, în totd’auna ras, întotd’auna mirosind frumos. Aşteptam până la ora 1 dimineaţa când eşea pâinea din cuptorul întâiu. Alături de noi pe strada Piaţa Amzei era o brutărie. Discescu sta la distanţă respectabilă, ferinduse ca să mi’l bănuiască cineva că e prietin cu mine — deşi era ceasul după miezul nopţei, eu intram curajos în brutărie, cumpăram pâinea şi porneam repede spre casă, fiindcă nu mâncasem de 24 de ceasuri. In urma mea Discescu, uitânduse în dreapta şi în stânga, ca nu cumva să se compromită, intra busna după mine. Şi intram în odaia care, bineînţeles, erea cufundată în întunerec. De unde bani pentru gaz? Par’că revăd scena. O fâşie din lumina lunei lumina, în parte, odaia. Eu rupeam în două pâinea care ’mi ardea degetele şi dedeam o jumătate lui Discescu. Fiecare stând pe marginea patului său, mâneam în tăcere, şi cu lăcomie, pâinea care fumega şi care la 23 de ani nu prea cădea greu la stomache . Apoi luam cana, mergeam pe sală unde se afla o putină cu apă de băut bătută cu piatră acră, şi mă întorceam în odaie. Eu băusem la putină, Discescu bea în odaie, găfăind şi bând încă odată. Apoi, cu burţile pline de apă şi de cocă caldă amândoi ne culcam. A doua zi făceam acelaşi lucru. Campania de lucru a ţinut 15 zile. Intr’o zi un prietin dela R.Vâlcea Costică Vlădescu cumnatul l. Grigore Golescu veni proaspăt din provincie. Bineînţeles ne-a poftit pe Golescu pe Iancovescu si pe lancu Zoigrafos un alt camarad din Vâlcea, la o îngheţată la cofetăria Rădulescu sub Otel High-Life, Otel Mano pe atunci. Eream nemâncat de 9 zile şi grozav aşi fi luat, în schimb, o cafea cu lapte. Insă, deşi prietin intim cu Vlădescu, mi-a fost ruşine şi am mâncat îngheţată pe stomacul gol. Când, după 15 zile am dat de bani — 58 de lei şi 35 — a dat şi Discescu de cele două treimi din leafa lui. Şi atunci ne-am repezit la un birt mai... scump. Acest birt mai scump care nu ferea de nasul nostru, studenţi săraci lipiţi, era firma „La Ochiul lui Dumnezeu" şi era aşezat în faţa Palatului regal lângă Oţel Metropol. Erea o cârciuma-birt-simigerie, cu un mic colţ de curte botezată „grădină" unde întotdeauna putea o latrină. Porţia de mâncare costa 40 de bani dar se serveau şi jumătăţi de porţii ai 20 de bani. După 15 zile de post ne-am luat inima în dinţi şi ne-am hotărât pe lux: haidi la Ochiul lui Dumnezeu! — O căpăţână de miel la tavă ! Era eroic. Căpăţâna singură costa 60 de bani. O căpăţână de miel în luna lui Iulie nu era banal de loc. Dar n’am înţeles nimic dintr’însa fiindcă, în urma curei de 15 zile pierdusem cu desăvârşire, simţul gustului. D’abia după câteva zile l-am recăpătat. In grupul mediciniştilor era altceva. In sfârşit am găsit un alt birt. Pe strada Lipscani, lângă casa unde este instalată Banca Agricolă, era o intrătură şi peste drum tipografia P. Cucu. Acolo era instalat într’o odăiţă birtul pentru studenţi ţinut de către macedoneanul Costache Belimace. • Costache Belimace era un tip înflăcărat patriot român, adversar al lui Apostol Mărgărit, om cu idei destul de înaintate pentru cultura lui, însă om foarte energic şi foarte inteligent, după cum era şi foarte afabil, amabil şi simpatic. Anii de cari îmi aduc aminte cu cea mai mare plăcere din toată tinereţea mea, sunt aceşti ani în care, în birtul sărac, ca şi noi toţi, ne întruneam spre a discuta despre toate, dar mai ales despre românii macedoneni. Aci venea: Gheraui un foarte inteligent student în drept, mai târziu advocat, mort foarte tânăr de tuberculoză, încă o pierdere dureroasă. Apoi toţi studenţii macedoneni din generaţia cea mare a macedonenilor aduşi în şcolile din România. Era Andreiu Bagav, un Ercuie, mort de tuberculoză şi îngropat la Câmpulung. Costache Calrette, cel mai vesel camarad ce am cunoscut, plin de viaţă, plin de inimă, plin de cinste, plin de focul nestins al patriotismului. Un entusiast fără seamăn. A murit şi el de tuberculoză. Toţi aceşti atleţi, toţi aceşti premianţi întâi la gimnastică, rupţi dintre brazii Pindului, n’au putut trăi în aerul mlăştinos al Bucureştilor. Unul după altul s’au culcat în mormânt, când erau încă tineri şi plini de toate puterile vieţei. Mai venea şi Gulioti, şi Simota, şî Niculescu, toţi studenţi macedoneni, mai venea, şi bătrânul octogenar dar încă verde, bătrânul Zisu. Sărac lipit şi el, trăia la masa săracului dar inimosului Costache Belimacea. Aci, în birtul obscur şi ascuns era unul din colţurile cele mai vii ale Bucureştilor. Căci, pe lângă ‘macedoneni, mâncau şi alţi camasarazi, studenţi şi ei: Nicolae Rainu de la Focşani, Iancu Stătescu de la Romanaţi, şi, din când în când, distinsa noastră artistă Marieta Ionaşcu. O văd încă, tânără domnişoară, elevă a Conservatorului de declamaţie, venind modestă, la masa sărăciei vesele, cu ghiozdanul la subţioară, însoţită de logodnicul ei, mai târziu soţul, studentul Papadopolu • ! Din birtul acesta a pleca! întâia Citiţi continuam in pag. a I*a