Adevěrul, ianuarie 1923 (Anul 36, nr. 11912-11940)

1923-01-29 / nr. 11938

V Conferinţa în caricatura CICERIN Primul delegat al Rusiei la con­ferinţa din Lausanne O­poziţia şi Constituţia guvernului După modul cum se compor­tă guvernul după cele ce au auzit şefii opoziţiunei din gura Suveranului — nu mai încape îndoială că ţara a fost condam­nată, ca să zicem­i aşa, în cerc intim, să fie supusă jugului Consf­ituţunei guvernului, a Constituţiunei liberale. Inutil să cercetăm de ce şi cum şi să căutăm explicaţiuni şi ieşiri. Faptul brutal există. Cei cari deţin puterea printr'o călcare a tuturor regulilor şi tradiţiilor parlamentare, cari au falsificat Camerele prin vio­lenţe electorale cum­ nu s-au pomenit nici chiar la noi, cei cari au transformat Camerele astfel alese în Adunare Naţio­nală, cei cari, lucrul trebue spus, au pus pe Suveran în si­­tuaţiunea de a trece peste dis­­poziţiunile unei Constituţiuni, căreia totuşi i-a jurat credinţie­­pentru a-i pune să jure a doua oară pe una pe care au făurit-o d­upă bunul lor plac, fără con­cursul opoziţiei, ba contra pro­testului ei, — nu sunt oameni cari să dea înapoi de la o hotă­râre pe care au luat-o. Cum stau azi lucrurile, Constituţia liberală va fi votată, regele ca­re a refuzat să aibă într’ânsa partea de iniţiativă la care are dreptul, a avizat că o va sanc­ţiona şi România şi poporul României Mari, va avea să of­teze sub jugul ei. Aşa cum stau azi lucrurile, aşa se va întâmpla.. Mai mult,­­dacă aşa se va întâmpla nimeni şi nimic, ce puţin pentru o gene­raţie, nu va putea anula şi poa­te nici chiar modifica Constitu­­ţia odată votată şi promulgată.­­Toate protestele cari spun alt­mintrelea, sunt ecoul unei in­dignări justificate, dar cari nu pot spera să aibă vreodată eco-­ ul luptei, care singură e hotă­râtoare. Constatarea aceasta poate să fie dureroasă pentru unii, poate să pară altora con­trară intereselor tacticei opozi­ţiei, dar ea este adevărată şi trebue făcută, căci, în cazul de faţă nu e vorba de o jucărie, nu e vorba de un incident poli­tic trecător şi remediabil, ci e vorba de soarta drepturilor şi libertăţilor publice, e vorba de soarta politică a generaţiunei ,viitoare şi de frustrarea celei prezente de drepturi şi libertăţi pe care le-a avut şi pe cari încă le are, fiindcă ele nu încetează ,de a exista prin faptul că simt călcate.­­! Şi fiindcă e vorba de o atât de gravă chestiune, spunem: Nu cu speranţa că Constitu­ţia cea nouă odată votată, va putea fi anulată, trebuie nutri­tă opoziţia şi opinia publică. Amândurora trebuie să li se spuie. Acum e momentul su­prem, acum se dă lupta, acum cad sorţii, daeci România cea mare va trăi în viitor sub un regim de libertate cu adevărat democratic sau va trebui să în­dure toate consecinţele Consti­­tuţiunei liberale, care de câte ori enunţă o libertate sau un­­drept, îi atârnă în coadă o dis­poziţie care le anulează. Opoziţia şi opinia publică trebue să facă totul pentru a împiedeca votarea nouii Con­stituţiuni. Ele trebuie să chib­­zuiască bine mijloacele la cari vor să recurgă şi să se gândea­scă mai ales că au în faţa lor întreaga forţă organizată a sta­tului şi în favoarea lor, numai legea şi dreptatea, lucruri mari­­desigur, dar cam demodate la noi şi cari cer să fie apărate cu curaj şi jertfe. Auzim că consfătuiri au loc pentru realizarea blocului opo­ziţiei, că primejdia evidentă a calmat pentru moment­urile de partid şi pasiunile personale şi că înţelegerea tuturor grupuri­lor opoziţiei este aproape un fapt îndeplinit. Dar cât putem noi vedea, înţelegerea se tratea­ză până acum numai pe ches­tiunea negativă, foarte delica­tă, a retragerei din Parlament.­­Asupra unei acţiuni pozitive de urmat, asupra unui program de luptă eficace, nu auzim­ să se trateze. Or, acesta singur e important. Cum trebuie dusă această luptă și în ce limite, iată ce trebuie fixat, iată ce tre­buie organizat. Vreme însă multă nu e, căci guvernul lu­crează repede. Dacă tratativele şi desbaterile se vor lungi, cu­­rând im mai fi loc, de­cât pentru proteste, cari, repetăm, nu pot fi de­cât platonice. Şi drepturile şi libertăţile publice, sunt în primejdie. Sincer sis­ tuţi­i Mici avem­ ? Este interesant de ştiut câţi bol­navi de tfos exantematic avem în Capitală. Din partea organelor oficiale sa­nitare se spune că numărul bolna­vilor este de vre­o 70 sau 80. Avem motive temeinice să ne în­doim de exactitatea acestui număr. Motivele le scoatem tot din declara­ţiile autorităţilor sanitare. In ade­văr, ni se spune că actuala epide­mie are un caracter foarte virulent şi că marea majoritate a bolnavilor a sucombat. . Ei bine, lucrul acesta nu poate fi adevărat. N’a existat nici­odată şi nu poate exista o epidemie de tifos exantematic cu o mortalitate atât de ridicată. Mortalitatea acestei boli este de 15—16 la sută; ea ar putea uneori, în cazuri de virulenţă deo­sebită, să ajungă la 20 la sută, dar nu mai mult. Cum se explică atunci declaraţiile autorităţilor sanitare? Foarte sim­plu. Marea majoritate a cazurilor nu ajunge la cunoştinţa autorităţi­lor. Numai cazurile extrem de grave, cari duc aproape sigur la moarte, sunt declarate. Dar în afară de ele sunt nume­roase cazuri mai uşoare cari trec drept gripă, răceală de stomah etc., ori cari sunt recunoscut­e dar nu se declară. Să nu uităm că ti­fosul exantematic este o boală a sărăciei. Omul sărac se hotărăşte greu să cheme îî medicul care costă mult. Asistenţă socială organizată, care să asigure bolnavului posibili­tatea de a chema un medic, nu a­­vem mai de loc. Iar bolnavii zac 2—3 săptămâni în pat, se vindecă de la sine şi rămân cu totul necunoscuţi autorităţilor. Dacă vrem deci să socotim numă­rul bolnavilor de tifos exantematic, trebue să pornim dela numărul ca­zurilor mortale. Dar numărul cunos­cut al acestora este cu siguranţă mai mic decât cel real, pentru că sunt cazuri mortale cari n’au fost diagnosticate in viaţă, sau au fost tăinuite. Dacă ni se spune că au fost 60 de morţi, noi trebue să credem că au fost cel puţin 80. Iar 80 de morţi de tifos exantematic corespund la cel puţin 100 de bolnavi. Suntem siguri că nu greşim in plus, dacă afirmăm că acesta este numărul bolnavilor daţi până acum de epidemia în curs, epidemie de care, spre ruşinea noastră, putem încă fi bântuiţi după experienţele războiului. jjj. Q. a­m­basatorul englez la Berlin, reche­mat­ de guvernul englez, spre marea satisfacţie a opiniei publice franceze, care îl consideră ca instigatorul re­zistenţei germane LORD B­ABERNON Cafea cea bună Am put­ea zice singura cale", căci nu există alta pentru combate­rea eficace a sectelor religioase cari se întind dela o vreme în ţară şi ne cam­ conducerea oficială a bi­­sericeî dominante nu le priveşte cu ochi buni. Un diacon dintr’un judeţ a hiat iniţiativa de a organiza o­ activă pro­pagandă in massele tumulare, la o­­rase si la sate, prin conferinţe mo­rale, prin explicarea evangheliilor, prin căutări religioase etc. Iar mi­nisterul înstrucţiuneî publice a de­cis să spri­nească această mişcare, hotărând ca localurile de şcoală din toată ţara să fie puse la dispoziţia comitetului ce s’a format, ori de câte ori va H nevoe. ■Iată, în adevăr calea cea bună. Im propaganda sectelor „pernicioa­se” cum le numeşte comunicatul mi­nis fend­ul, nu se poate opune mod util decât o contrapropagandă- Sectele se răspândesc prin propa­­gandă, şi cum e vorba de credinţă, ele nu pot fi combătute de căt prin contrapropagandă. Bine că a înţeles, în sfârşit, ofi­cialitatea noastră acest adevăr ele­mentar, înţelegere la care a dus-o, probabil, falimentul mijloacelor de luptă întrebuinţate până acum. Per­secuţia, teroarea, urgia întrebuinţa­te împotriva­ adventiştilor de pildă, n’au dat nici un rezultat, şi nici nu puteau să dea vreunul. Ele nu pu­teau decât să întărească sectele persecutate, căci de când­ e lumea persecuţiile, mai cu seamă în ma­terie de credinţă, au avut un ase­menea rezultat. De aceea nădăjduim că experien­ța de până acum nu va rămânea na­rodnica și că, odată cu îndrumarea luptei contra sectelor pe calea cea bună, se va renunța definitiv la mij­loacele brutale și necivilizate. Pan. N­A Z­B­A­T­I­I Am înţeles ! In sfârşit, guvernul ne explică de ce capacitatea lui incontestabilă nu isbuteşte să oprească desfiinţarea leului. E convingător. Iată de ce: „Stabilizarea valutei nu poate fi să­vârşită prin mijloace artificiale şi expediente momentane". înţelegeţi!... E un lucru prea serios pentru a ne coborî la asemenea pro­cedee. E povestea înţeleptului care înnecându-se, a­ refuzat frânghia ce i se arunca fiindcă, şi el, nu vrea să scape prin... expediente momentane Să ne înecăm cu demnitate! Kis. i (Citici conţinuerea în pag. Urii) Introducerea în terapeutică de către Erlich şi Hatta a arseno­­aromaticelor (606 şi 914) pe de o parte, iar pe de altă parte apari­ţia noilor preparate care au ur­mat ca Trepolul (tartro-bismuta­­tul de potasiu şi de sodiu, Epar­­seno (132, sau amino-arseno-feno­­lul) a lui Poaiaret şi altele au produs o perturbare, un adevărat haos în tratamentul clasic care s’a urmat până la apariţia aces­tor produse.­Aşa până la finele anului 1909, tratamentul sifilisu­lui era perfect reglementat şi ori­ce medic se conforma preceptelor sau regalelor, formulate de­­către celebrul sifiligraf Fournier, adică supuneau pe pacienţi la o cură mercurială şi iodurată timp de 4 ani. La această cură astfel for­mulată, . Fournier ca să evite ac­ de Doctor CONSTA­ZAN FIRESCU . "Docent universitar’ ■­ cidentele terţiare, singurele gra­ve, adăuga către al 8-lea şi al 9-lea an al boalei, o cură mercu­rială ele 3 luni. Tratamentul aces­ta urmat în mod scrupulos, a dat rezultate destul de bune pentru că punea în marea majoritate a cazurilor pe pacienţi la adăpostul accidentelor terţiare, singurele grave şi care puteau să le puie viața in pericol. Fără îndoială că la­ epoca de care vorbim nu a­­veam probele humorale, adică de laborator care să ne permită să afirmăm cu oarecare certitudine dacă sifilisul este sau nu, în acti­vitate, adică dacă­ este sau nu vin decât. Incontestabil că" lipsiri du­­ne aceste probe de laborator, des­tul de numeroase cazuri de sifi­lis visceral, rămâneau nediagnos­­­ticate* dar în tot căzul c­eea ce pu­tem afirma este că tratamentul lui Fournier, dacă era cu exacti­tate urmat, permitea celor atinși de sifilis să treacă prin viață fără prea multe riscuri de accidente terţiare. * Această stare de lucruri s’a menţinut — şi atât pacienţii cât şi medicii erau satisfăcuţi—până la congresul dela Königsberg (1909) când Erlich a făcut celebra sa comunicaţie asupra salvarsanu­lui (606), lăsând să se întrevadă chiar posibilitatea unei sterilizări complecte a organismului graţie acestei medicaţii (Therapia mag­na sterilisans). Entuziasmul provocat de acea­­stă comunicare a fost la început foarte­ mare şi cu atât mai pro­nunţat, cu cât cazuri de sifilis terţiar rebele la mercur se vinde­cau cu salvarsanul. Mai mult, re­acţia sângelui (Wassermann) din pozitivă devenea negativă în ur­ma tratamentului cu salvarsan. Un mare număr de medici, în­cântaţi de aceste rezultate au a­­bandonat cu totul mercurul pen* ♦ni salvari«» o * Din nenorocire, entuziasmul de la început nu a tinut prea mult căci s’au văzut că sunt cazuri care rezistă tratamentului cu sal­­vars®®, iar pe măsură ce se în­trebuinţat acest tratament, apă­reau accidente, unele din ele u­­şoare şi trecătoare, iar altele tar­dive şi mai persistente; mai mult, cazuri de moarte începeau să se semnaleze în urma acestui trata­ment. Fără îndoială că cu cât medicamentul se perfecţiona, a­­dică cu cât era mai pur şi cu cât teh­nica injecţiunilor era mai bi­ne studiată, accidentele ce este drept deveneau mai puţin nume­roase. Dar cu toate precauţiunile ce se lua atât în ceea ce priveşte medicamentul cât şi în ceea ce priveşte examenul cât se poate de scrupulos al pacienţilor căro­ra li se practicau aceste injec­­ţiuni, accidente şi cazuri de moar­te tot, se mai semnalau. Am pu­tea da aici statistici impresio­nante de cazuri de moarte în ur­ma tratamentului cu salvarsan şi neosalvarsali, dar acestor cazuri, chiar când se cifrează cu sutele, «ie pot , opune miile şi sutele de mii de cazuri vindecate prin a­­ceastă metodă. S’a crezut că accidentele ar fi datorite în mare parte pătrunde­­rei­ directe în sânge a medicamen­tului (injecţiuni intra­venoase) şi din această cauză s’a căutat ca a­­ceste produse (606 şi 914) să fie injectate în muşchi sau în ţesu­tul celular sub­cutanat, de unde apariţia produselor ca Galilul, Sulfarsenolul, Olarsonul, etc. Deşi pe această cale accidentele s’au micşorat, eie însă nu au dispărut cu totul, ceeace a determinat pe sifiligrafi să caute şi alte sub­stanţe care să poseadă proprie­tăţi antisifilitice şi care injectate pe calea musculară să nu produ­că nici un fel de accident. Dintre numeroasele preparaţiuni, nu ne vom ocupa decât de săru­rile de basmut şi de preparatul doctorului PomaTet numit Epar­­senic (132). Din toate sărurile de bîsmut întrebuinţate se pare că cea care a dat cele mai bune rezultate este tairobismutatul de potasiu şi de sodiu, pare insolubilă,, cunoscută sub­ numele de Trepol. Doctorii I Fournier Louis şî Gnénot la spi­talul Cochin din Paris "încep tra­tamentul prin 2—3 injecțiuni de Trepol de 0,20 centigr. una la fie­care două zile, pe urmă continuă tratamentul prin injecțiuni de 0,30 centigr. de 2 ori pe săptămâ­nă. de face astfel o cură de o lună și jumătate în care timp se intro­duce un organism 2 grm. 10 a­­proape de medicament. După o lună de repaos, se face o nouă serie şi aşa mai departe până la dispariţia reacţiei lui Wasser­mann. Rezultatele obţinute sunt foarte bune, căci s’a constatat că, treponemul (agentul sifilisului) dispare de obicei după a 2-a in­­jecţiune, accidentele secundare, ca rozeola dispar în 5—10 zile, iar în ce priveşte accidentele ter­ţiare rezultatele ar fi şi mai bu­ne. Reacţia Wassermann dispare mai încet şi nu începe să se mo­difice decât după prima serie de injecţii. Iar dacă ar fi să credem pe Livaditi şi Sazerae, tratrobis mutatul, după experienţele lor de laborator pe animale, s’ar opri: I r Anc XXXVI. Ka. 11938 î len exeimitani^ în toata tara ? lei «eiwlani! in străinătate C Luni 29 ianuarie 1923 Adevărul FONDATOR* AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 D-l Dissescu a atins un record de subtrrbare, demonstrează în raport necesitatea libertăţii pre­sei şi propune în proiect desfiinţarea ei completă. Mai puţin subtil, Farfuridi ar fi spus de­sigur mai simplu: nu admit dar sunt pentru r Remanieri în diplomaţia englezSfârşitul libertăţii scrisului Regimul presei în proedul depus Proiectul de Constituţie depus în Parlament sugrumă definitiv li­bertatea presei. Primejdioasele i­­dei emise de guvern încă de la­ înce­put au fost toate menţinute şi cri­stalizate în articole şi paragrafe. Ele nu au primit nici o atenuare, nu au suferit nici o reducţiune. Ba , mai urnit. Au primit adausuri ne­­­­aşteptate, care pun presa în şi mai mare inferioritate şi agravează în mod jicnitor regimul ei viitor. Toate demonstraţiile făcute de gazetari în conferinţe, în articole şi în congres au rămas fără ecou. Promisiunile oficiale nu au fost respectate. Regimul presei pentru a nu apă­rea în goliciunea lui hârdă a fost repartizat cu rafinament în doze mărunte în diferite articole. Con­topit din nou la un loc, el ese în evidenţă ca un brutal atentat în contra libertăţei de a scrie şi în contra gazetarilor. In primul rând, s’a introdus în proiect corecţionalizarea delictelor de presă. Juraţii nu vor n­ai avea ce judeca. Căci orice delict de pre­să care va putea fi considerat co­nex cu un alt delict sau crimă va merge la tribunale şi tot aşa va merge în judecata rigidă şi forma­lişti a tribunalelor tot ce poate îi denumit „calomnie“. Cetăţenii îşi pot lua de acum nădejdea. Nu vom mai putea pu­blica denunţuri, nu vom mai putea demasca nelegiuiri şi abuzuri evi­dente. Căci în lipsa unor probe pal­pabile ele vor fi taxate de calom­nii. Şi nu o vom face, nu pentru că­ ne-ar speria pedepsele în adevăr îngrozitoare —­ căci despăgubirile civile vor putea lua proporţii di­strugătoare — ci pentru că victi­mele acestor abuzuri se vor teme să ni se aducă la cunoştinţă. Se desfiinţează girantul respon­sabil, aşezându-se în loc răspunde­rea personală a directorului şi a redactorilor. De câte ori scrisul u­­nuia sau altuia dintre noi va de­veni nesuferit pen­tru guvern, vom fi târâţi sub diferite motive les­nicioase la bara justiţiei şi sustraşi activităţii noastre. Articolul 56 al proiectului ne face, în fine, insulta supremă de a lipsi pe gazetar, atunci când e în Parlament, de imunitatea acordata celorlalţi parlamentari. Orice de­putat va putea comite la adăpostul imunităţii cele mai îndrăzneţe de­licte. Dacă însă deputatul va fi di­rector de ziar sau redactor res­ponsabil, el va putea fi arestat ori­unde şi oricând, fără „vină vădită“ şi fără să se mai ceara antericaţia Parlamentului. Un deputat nega­zetar poate comite un omor — şi va beneficia de imunitatea parla­mentară. Un deputat-ziarist face te miri ce, — şi poate îi arestat. Dispoziţia aceasta constitue o insultă pentru care vom mai cere socoteala. Trecând însă peste ea, conside­răm în bloc regimul ce se creiază presei ca una din cele mai reacţio­nare părţi ale proiectului. Şi vom protesta până în ultima clipă în contra lui. E. F. Schimbarea edililor In laconismul a două rânduri de ziar, „Viitorul" de aseară a făcut o mare bucurie bucureştenilor. O­­ficiosul anunţă, în adevăr, că de­trrrsituntea comisiei­­ interimare a Ca­pitalei a fost primită, în sfârşit! Dar bucuria nu e decât pe jumă­tate. Informaţia oficiosului e com­plectată cu ştirea că în cursul săp­­tămânei viitoare se va forma noua comisiune interimară. Aşa­dar, tot comisie interimară. Tot un număr de oameni numiţi în capul comunei, împotriva voinţei cetăţenilor ţi datorindu-şî numirea esclusiv statelor de serviciu in­ par­tidul liberal. Ce garanţii pot avea cetăţenii că noua comisiune va fi mai pricepută, mai activă şi mai cu tragere de inimă pentru inte­resele orăşenilor ? Cine ne poate asigura că nu se va perpetua la comună nepriceperea şi incum­a de până acum ? Permanentizarea comisiilor inte­rimare­­ de nouă ani nu s’au mai făcut alegeri comunale — a adus după ea anihilarea complectă a ori cărei urme de viaţă comunala. In tot acest interval de timp guver­nele au socotit comunele ca un te­ritoriu cucerit si le-au administrat după bunul lor plac, suprimând dreptul cetăţenilor de a se admi­nistra singuri. Nefiind alese de ce­tăţeni, comisiile interimare nici n’au putut fi controlate de aceştia. De aci indolenţa­ţi arbitrarul edi­lilor interimari atunci când însăşi selecţia lor nu era complectamen­­te greşită. O îndreptare a halului în care se găsesc comunele şi o restibuire a vieței comunale nu vor fi posibile decât în ziua când comunele vor fi repuse în dreptul lor de a se gospodări singure. Nestor ■. •' ,.V. ■m Carnetul nostru Ultimul articol al lui Ginre® Acum un an. Suia voiniceşte şi bucuros scara casei „Adevgralui", care atâţia ani fusese casa lui, a gândurilor şi a muncii lui neastâm­­păr­ate. Aducea articolul. Şi-avu şi atunci, ca întodeauna, zeci de observaţii adunate pentru toţi, zeci de subiecte pentru inspi­raţia tuturor. Câteva proiecte noui şi vaste de muncă nouă se schiţară sub îndemnul acestui semănător de vigoare şi încredere. Plecă lăsându-ne întremarea pe care numai vorba lui voioasă, învă­ţătoare şi blândă ştia s-o poarte pre­tutindeni. Ajuns acasă, plin de sigur de o nouă recoltă de observaţii şi idei pentru gazetă — pentru public — Ciurcu se aşeză pe sofaua lui şi adormi, simplu, pentru totdeauna. Ultimul lui drum fusese drumul gazetei. Şi, în vreme ce în zeţărie se culegea ultimul lui articol, Ciurcu murea cu măreţia şi cu liniştea unui zeu ce-şi dictează singur destinul. .... Ciurcu iscăli ultimul lui articol de dincolo de viaţă. Şi cel din urmă articol al lui, a fost tot un protest pentru dreptate, a fost apă­rarea unui năpăstuit. Niciodată nu a murit mai frumos­ul luptător. Eroică şi simplă cum i-a fost viaţa, — aşa i-a fost şi moar' Dela imagina lui splendidă putem împrumuta noi, ce­i tineri — predis­puşi oboselilor triste,şi îndemni şi mustrarea de cari are trebui anemia silinţelor de-acum..... D. T. ABONAMENTE 6 Lei 300 pe timp de un an Lei 150 pe timp de 6 luni Lei 75 pe timp de 3 luni IN STREINATATE Lei 560 pe timp de un an Lei 230 pe timp de 6 luni Lei 140 pe timp de 3 luni Daestre xite! când doi se ceartă». LEUL: Ăia se ceartă la Ruhr — și eu scad de mă prăpădesc! ! Iapa împăratului de A. de HERZ Ifihnssa Işi povesteşte amintirile - S’ar părea, că acesta e m­aî mult­­tatiul unui bazin pentru copil, când în realitate nu e vorba de cât de pamfletul unui autor dramatic şi romancier german, d. Carl Stein-­­heim, polemist acerb, mie revolu­ţionar „sui­ generis“, foarte du­şmă-­ nit în ţara’ sa, întâi presa germană şi Pe urmă presa franceză s’au ocupat de per­sonalitatea acestui scriitor, precum şi de operile sale, în urma imul re­cent proces intentat, lui, de fostul Kaizer, care cerea comfiscarea vo­lumului „Libussa“. Wilhelm al doi­lea a pierdut procesul, pentru că aşa păţeşte omul când intră în se­ria ghail­oamelor: întâi războiul, pe urmă tronul şi la urmă procesele. * Steinheim­ a mai publicat după război o lucrare mai serioasă, în două volume, ce se numea „Euro­pa”, în care vroia să rezume isto­ria politică a continentului de la 1871 la 1914, atribuind Franţei şi Engliterei cauzele războiului mon­dial. Germanii nu s’au prea supărat de ce cuprindeau paginele acestor două volume, dar de data aceasta, de când a apărut „Libussa“ inju­riile, la adresă autorului, nu mai contenesc. Cine este Libussa? E o iapă- E­tapa cu care Kakenul a făcut răz­boiul, deşi se insistă asupra faptu­lui că monarhul l-a făcut în tren şi cât mai aproape de bucătăriile, ca­re nu se prea apropie de linia fron­tului. Şi în vremurile acestea de res­trişte,­­ când toate personalităţile ■marcahte care au jucat în război roluri importante, se simt nevoite­ să-și scrie memoriile, rândașul fos-­ telor grajduri imperiale a găsit cu cale să înmâne celui mai combativ­­dintre polemiștii germani, amintiri­le iepii călărite de împărat. Libussa văzu lumina zilei la anul 1897 pe malurile Volgei, atrăgând atenţia Ţarului, prin formele eî per­fecte şi elegante. In grajdurile ţa­riste, se bucură de înalta favoare, de a aparţine Ţarinei, care n’o prea muncea pentru că Ţarina,­­ femee nervoasă şi bolnavă, prefera trăsu­ra şi automobilul. Eduard VII, principele de coroa­nă ,al EnglHereî, admiră mult pe Libussa cu prilejul unei vizite la Petrograd șî Ţarul i-o dăruește. Iată cum iapa ajunge, după o călă­torie destul de monotonă, în graj­durile regale dela Londra. ... Stăpânul eî devine reg e al An­gliei și împărat al Ind'riior. Eve­nimentul impresionează mult pe Li* bussa, care peste câteva vreme își schimbă din nou reşedinţa, ivind«* se în grajdurile imperiale dela Ber­lin. Glorioasa mutare s’a făcut în urma Întrevederii dintre Eduard șî Wilhelm la . Kiel în 1904. . Din ziua aceea Libussa rămase pentru totdeauna la Berlin, bucu­­râmdu-se de cetăţenia germană şî de bună voinţa imperialului ei călib­reţ. * Când cineva a avut o viaţa atât de aventuroasă, — cailor, nu prea, le este dat sa iasă din monotonia activităţii lar, — şi când a mai avut şi prilejul să intre în contact cu oameni atât de iluştri, ar fi o crimă să nu lase posterităţii impresiile, cari pot sluji istoriei universale. Libussa şi-a dat seama decala­­reaţa ei ebiem­are, şi Karl Stein­­heim nu face altceva de­cât să-i pu­­blice memoriile, pieptenând puţin stilul şi îndreptând cuvintele neci­­teţe scrise din fuga copitei. Aprecierile Lionafeei asupra Ţa­rinei, sunt cu totul lipsite de curte­­mie. Femeile între ee, însă, au obi­ceiul să se bârfească, şi e foarte probabil că necazul provine şi de la câteva usturătoare cravaşe. Libussa devine interesantă numai atunci, când povesteşte că regele Engli­terei nu-l prea avea la stomac pe Kaizer, din pricină că acesta se îmbrăca b­nne şi când, foarte indis­cretă, repetă convorbirile lui Wil­helm cu miniştrii şi generalii săi. Libussa e foar­te bine­voitoare faţă de fostul Kaizer. II scuză me­reu, dar îl apără ca funia pe spân­zurat- Aşa de pildă istoriseşte, iapa, că Wilhelm nu putea lăsa fără ,ajju­­tor pe Austriac! în contra sârbilor, pentru că Austria era nevoiaşă şi religia creştină îţi impune să ajuţi pe..cei slabi! . r­o*­­Sunt nenumărate epizoadele a­­cestea amuzante. Libussa are uni cap de om politic, bine organizat, şi o logică din cale afară de agreab'îă. Ea pricepea tot ce intenţiona să­ fa­că imperialul eî stăpân, care, în­­primele zile ale dezastrului, bă­tând nervos’şeaua, nu se gândea că pricepe iapa, tot' ce-î da prin gând. Pamfletul lui Gări Sternheim se citeşte cu plăcere, mai­ ales de a­­ceia care sunt obişnuiţi să citească printre rânduri. A. de Herz

Next