Adevěrul, martie 1923 (Anul 36, nr. 11969-11999)

1923-03-22 / nr. 11990

«mi xzxn. Ho: 1 isflo lTnT wemprarn In fcafe am 2 Lei exemplarul In străinătate Joi 22 Martie 1921 AdevBFul » aUIj V 1* Jk WliJBs fondatori / AL- v- BELDIMAN 1888-1897 FO AIOH \ CONST. MILLE 1897—1920 Camera a luat In consideraţie proce­­tul de Constitute, cu sgomote și parfu­­muri turburătoare». la aşa Constituţie, aşa „considerafie”! Luarea în considerare Majorităţile au votat în am­bele corpuri legiuitoare, lua­rea în considerare a proiectu­lui de Constituţie. Dacă opo­ziţia nu a participat la vot, toată ţara, toată lumea ştie, că ea e contra acestui pro­iect. E deci o nouă încer­care de a falsifica adevărul, când prin presa oficioasă se vorbeşte de patru sau de cinci voturi contra. Chiar şi pentru o lege ordi­nară, atmosfera în care e vo­tată, primirea ce i-o face opi­nia publică, sunt de o deose­bită importanţă, dar încă pen­tru o lege fundamentală, pen­tru o Constituţiune ? Şi acum considere ori­cine cum a fost luată în considera­tion e Constituţia României Mari! Ea nu a fost discutată în mod serios nici chiar de membrii majorităţei, după ce nu se găsise printre dânşii un om de seamă care să primească rolul de raportor. Nici chiar şeful guvernului nu a găsit cu cale să-i consacre un mare d­iscurs. Asemenea discursuri sunt necesare într’un Parla­ment de oameni Independenţi şi cari judecă prin ei înşişi. Cu o majoritate de porunceală şi la ordin, o expunere menită să convingă şi să învingă ulti­mele rezistenţe, e inutilă. Faţă cu procedeurile politicia­­nilor din România veche, ne aflăm astfel în progres. In România veche minciuna par­lamentară se ascundea sub o comedie parlamentară, care salva aparenţele. Primul mi­nistru a renunţat de astădată şi la obicinuita comedie. Min­ciuna parlamentară a ieşit în toată goliciunea ei. Şi produs al acestei minciuni netede, va fi Constituţia României Mari, dacă poporul român o va ac­cepta până în cele din urmă, dacă partidele democratice vor dezarma în faţa aşa zisului fapt îndeplinit, dacă miragiul Corupător al puterei, va pro­cura vechilor metode politici­aniste adăugite şi revizuite, complici binevoitori. Dar, nici chiar aceasta nu­­va modifica nimic din trista realitate. Dacă unii ar putea­­crede că Constituţia liberală va trăi în virtutea stărei de fapt, le vom răspunde că şi opoziţia şi protestul contra ei, sunt o stare de fapt şi că şi a­­ceastă stare de fapt va trebui să dăinuiască, până când cea­laltă va fi înlăturată, până când adică se va realiza o cin­stită stare de drept. Chiar dacă prin imposibil partidele democratice ar re­nunţa Intr’o zi la lupta contra acestei Constituţii care răpeşte românilor din România mare, chiar şi din drepturile pe cari le-au avut în cea mică şi cea veche, democraţia însăşi, nu va putea renunţa la dânsa. Lupta aceasta va fi grea şi în­delungată poate, dar ea nu se poate sfârşi de­cât cu biruinţa dreptului şi legalităţei. Gu­vernul liberal, nu opoziţia, a creat de fapt o stare revolu­ţionară. A suprimat vechea Constituţie, a numit un Parla­ment în loc să lase să fie ales şi vrea să impute o Constitu­te împotriva tuturor. Tot aşa de bine putea să octroleze Con­stituţia, fără a mai recurge la această comedie, pe care, după cum am arătat mai sus, nici nu a putut-o duce până la capăt. Procedarea sa e incon­testabil revoluţionară şi o ase­menea procedare crează o stare revoluţionară. Ciocnirile de­­stradă, cu împuşcături şi in­cendii şi baricade, nu sunt­­numai de­cât necesare pentru a indica existenţa unei revolu­ţiuni. Ele sunt numai Inci­dente la cari poate duce o re­­voluţiune. Dar, esenţialul unei revoluţiuni este eşirea din le­galitate a unora şi lupta altora pentru reintrarea într’o nouă stare legală şi nu în­totdeauna guvernele au în aceste cazuri rolul păzitorilor legalităţei. Ne găsim acum într-o aseme­nea ciocnire şi luarea în con­siderare a Constituţiei, ba chiar votarea ei, nu va în­semna sfârşitul sau punctul culminant al unei revoluţiuni, ci, din contra, punctul de pornire al ei. De aceia când auzim pe unii liberali lău­­dându-se că Constituţia se­­va vota şi va fi impusă, nu putem de­cât regreta inconştienţa lor. Câ voi vota Constituţia, se poate, că vor încerca s’o impute, iarăşi se ■ poate. In momentul acesta au forţa brutală pentru a o face. Dar, nu există exemplu în is­torie ca o Constituţie impusă cu forţa să fi dăinuit. De aceia avem convingerea că votarea şi impunerea Constituţiei, vor fi punctul de pornire al unor lupte, al căror sfârşit nu poate fi de­cât întronarea legalităţei, dar cu privire la care nimeni nu poate spune în ce forme se va îndeplini. In ajutorulSto­r­­y Ediţia D-a a lucrării d-lui Em.­­Socor : .Plagiatul d-lui A. C. Cu­­za“, a fost primită cu interes de toţi aceia cari ţineau să c­er­ce­teze lucrurile. Nu este nevoe să ai cunoştinţe speciale pentru a pricepe lucrurile. In broşura d-l­ui Socor sunt trecute pe două coloane, textul autorului şi textele plagiate. Citeşti, şi te convingi. Dacă eşti neîncrezător, îţi procuri cărţile din cari s’a co­mis furtul —­ sau măcar una din ele — şi te convingi pe deplin. Apariţia cărţii d-lui Sopor dis­place însă fireşte d-lui A­l- Caza, şi acelora cari vor sâ-l susţie cu ori-ce preţ. Vorbind despre partea d-lui So­­por. Patria organid oficios al par­tidului naţional spune : „Priman la redacţie — nu ştim cu ce scop ne-a trimis-o autorul — o carte despre pretinsul plagiat al d-lui A. C. Cuza“.­­ D. redactor nu ştie în ce scop i s’a trimis cartea. Totuşi lucrul nu-i prea greu de înţeles. Autorul i-a trimis cartea pentru ca d. redactor s’o citească. După ce o va citi, d-sa nu va mai putea spune că „pretinsul plagiat este o mistificare, o calomnie și o tentativă de dis­creditare a valorilor noastre națio­nale“. D. Socor nu comentează ideile originale ale d-lui Cuiza- D-sa ara­tă, negru pe alb, că sute de pagini din cartea „învăţatului uiversitar“ sunt cuvânt pur şi simplu, din autori străini. Aci nu-i chestie de discuţii, de teorii. Este un obiect, pe care-l vezi­­îacă te uiţi la el. Patria în­chide ochii şi spune : — Obiectul nu există, căci eu nu vreau să mă uit la el..­­D. A. C. Cuza are o singură o­­riginalitate : perseverența în a ve­dea pretutindeni comploturi jido­veşti. D-sa a declarat în public că d. Vaida a semnat pacea, fiind cumpărat de jidani. Aceasta este în adevăr, o idee originală. Nimeni n’a acuzat pe d. Cuza că ar fi pla­giat-o de unde­va. Pentru această teorie Patria e în drept să-l proclame om mare. Pentru celelalte nu. D. G. Sincerus Un pas înapoi Guvernul face concesii la chestia presei După ce guvernul a impus cu to­roipanul luarea în consideraţie a Constituţiei, a Început şi el să simtă că trebuie să ţie seamă de iritaţia şi nemulţumirea opiniei publice. S’a decis deci să modifice unele din dis­poziţiile Constituţiei, după ce a a­­părat ca Intangibil fiecare fotă din­­tr’insa. Intre altele vroieşte să modifice şi articolul privitor la presă. In locul enumărărei delictelor cari trebuiau să meargă înaintea tribunalelor or­dinare, vroieşte să puie acum o sin­gură dispoziţie. Înaintea acestor tri­bunale vor merge numai „calomniile cari privesc viaţa privată şi cinstea morală a omenilor, precum şi în­demnurile directe la rebeliune. De­lictele cari privesc acţiunile publice vor răsniune la juraţi“. Mărturisim că la prima vedere, restricţiunea aceasta ar părea un câtştig considerabil, acceptabil, în favoarea libertăţei presei. Presa nu vroieşte doar impunitatea, cum in­­sinuiază unii. Ea nu vroieşte nici să acopere pe calomniatori. De alt­fel cele mai grozave­ calomnii se găsesc nu in presa independentă, ci in presa de partid, in special in pre­sa liberală, care mereu vorbeşte de nevoia de a înfrâna calomnia. Dar, când considerăm mai deaproa­­pe nuanţa subtilă pe care vroieşte s’o introducă guvernul intre calom­niile privitoare la viaţa privată şi cele privitoare la acţiunea publică, ne dăm seamă că ea nu poate fi de­cât păgubitoare libertăţei presei. Cine nu ştie cât este de greu să faci o asemenea deosebire? Cine nu-şi dă seama că cu moravurile de la noi, in caz de îndoială, articolul nu va fi Interpretat în favoarea ziaristu­lui el in cea a omului de stat? Cine nu ştie ce va putea face la noi un po­litician care are puterea in mână, când va 11 să se decidă dacă o acu­­zaţiune adusă lui, priveşte acţiunea lui publică sau viaţa lui privată? Iată de ce libertatea presei nu poa­te fi garantată, dacă delictele de presă nu se deferă toate curaţilor. Ori şi ce altă­ formulă, egalează cu o Încercare de a răpi cu o mână co­lace se dă cu alta, da a anula prin­­tr’un aliniat, proclamarea principiu­lui din fruntea articolului respectiv. N­A Z­B­A­T­I­I Apa Apa e un lichid constituit din hi­drogen şi oxigen (fi* 0) care, in alte părţi ale globului, se utilizează la următoarele operaţii: a) la spă­lat ; b) la băut; c) la stinsul incen­diilor. In România numitul lichid e cu totul prohibit pentru asemenea ope­raţii, fiindcă e cu desăvârşire rezer­vat marelui stat major al armatei, pentru a fi întrebuinţat la votarea constituţiei! înţelepciunea Românului a ştiut să califice din moşi-strămoşi aseme­nea­­ necesităţi strategice. De aceea, se şi zice la noi: „a luat apă la ga­loşi“, sau: ,„ s’a suit apa la cap“, sau: „astari apă chioară“, etc. Şi, slavă Domnului , puţine gu­verne care să fi luat atâta „apă la galoşi“, atâta „apâ la cap“ şi să fi debitat atâtea discursuri ce­­ sunt „apă chioară“. ...Cu atâta apă, de ce vă miraţi că au vrut să înece opoziţia ? Elx. Constituite cu scandal Ne făcusem iluzia că pactul nos­tru fundamental cel trou avea să ne vie cu surle şi timbale, cu îm­brăţişări şi cu cântece, în mijlocul unei armonii şi veselii generale, în fine ca o sărbătoare naţională. Sgo­­motul vedem că nu-i lipseşte dar­e de fluere, de huidueli şi de scrăş­­niri de dinţi, iar pumnul, baioneta, pompele cu apă, arestările şi bă­tăile din­ locul celorlalte pe care ni le închipuisem că vor fi şi tocmai acelea nu sunt. Se poate totuşi să fie a bine. In adevăr actuala Constituţie, sub care am dus-o atâta vreme şi sub care am pus jaloanele României de azi— fără de o Constituţie liberală nici n’am fi ajuns aci — îşi dă duhul în­tr’o groapă fioroasă, neagră şi a­­dâncă în care ne-au aruncat vechi­le partide pe care n’am ştiut şi n- am putut să le înlăturăm din viaţa publică şi dela cârma statului, ac­tuala Constituţie zic ni s’a dat şi am primit-o ca pe un dar, în li­nişte, în ­ul la care, ne-a dus ___, în afară de întregirea neamului, a fost dezastruos. Ea ne părăseşte într’un haos material, moral şi chiar intelectual care ne ţine, şi cine ştie cât încă ne va ţine, în cea mai grea cumpănă. . Prin contrast măcar, nădăjduim că Constituţia cea nouă, atât de re­acţionară, trezind in sfârşit virtu­tea cetăţenească adormită, va avea ca rezultat să scoată la iveală băr­băţia neamului acestuia. Era se ve­de nevoe de dânsa ca să ne desme­­ticim, şi pare că o facem. Cetăţenii vor avea după votarea ei, două preocupări vă şi grave care nu-i vor mai lăsa să recadă în letargie, de a da zi cu zi piept împotriva ei şi de a o preface în scurtă vreme întruna liberală şi democratică. E o luptă care ne va forma şi ne va oţol­a sau cel puţin ne va aşeza la locul pe care-l merităm dacă prin imposibil nu vom­ fi în stare să fim, un popor dârz, cu voinţă şi cu înţelegere a vremurilor. E cu putinţă ca un regim fr­anc reacţionar în locul cehii bizantin şi fanariot pe care l-am îndurat timp de 60 de ani, să fi reuşit a ne forma mai bine. Constituţia cea nouă, cea cu scandal, va fi astfel menită să ne facă în viitor educaţia care ne-a lipsit în trecut, poate fiindcă dor­meam sub una bună, iar de aci îna­inte ne vom trezi sub usturimile celei ce ni se pregăteşte.index TELEFOANELE NOASTRE Direcţia 57/72 Centrala 6 67 şi 46/70 Secretariatul 24/73 Administraţia 7/69 Provincia 10/66 ,u Cronica muzicali de SC. COCORăiC. Concertele simfonice dirijate de d-l Henri Morin • Graţie prezenţei la pupitrul Fi­larmonicei a d-lui H. Morin, publi­cul nostru a avut ocazie să audă pentru prima oară, în toamna anu­lui 1921, mai multe opere ale Şcoa­­lei moderne franceze, între cari Wallenstein şi Istar de Vincent d’Indy şi Daniis şi Cioc de Ravel. Rechemat de d. Georgescu, d. Mo­rin, care duce o întinsă propagan­dă pentru muzica patriei sale şi a făcut cunoscut până şi brazilieni­lor, la Rio-de-Janeiro, ultimele lu­crări scrise de Ravel, Dukas, De­bussy, ş. a., anunţase şi de rândul acesta o serie de lucrări noi pen­tru auditorii bucureşteni. Cum însă nu i s’a putut acorda numărul de repetiţii necesar pentru punerea la punct a tuturor bucăţilor, a fost si­lit, modificând programele, să exe­cute mai puţine pagini noui şi să înlocuiască altele cu opere mai di­nainte cunoscute de orchestră. Programele celor două şedinţe care s’au dat cu concursul foarte talentatului maestru, au rămas cu toate acestea deosebit de interesan­te şi au prezintat şi patru prime audiţiuni : La, Péri de Dukas, La Valse de Ravel, la primul concert, La tragédie de Balomé de Florent Schmitt şi un intermediu simfonic din opera Le meneux de louves de Jean Poneigh, la al doilea. La Péti e un poem coreografic, scris de autorul operei Ariana şi Barbă albastră, Simfoniei în do ma­jor şi amuzantului Ucenic vrăjitor, pentru reprezentaţiile la Paris ale baletului rus. Subiectul, poetic, e extras din legendele persane. Is­­kender, cutreerând­­întreg Iranul în căutarea floarei nemurirei, întâlne­şte la pragul palatului lui Ormuzd o zână care doarme, ţinând floarea în mână. Răpeşte talismanul fără s’o deştepte. Fără floare însă zâna (la peri) nu se mai poate reîntoar­ce în cer. Disperată, ca să-şi reca­pete talismanul, joacă în faţa lui Iskender un danţ atât de atrăgă­tor, atât de elocvent, încât acesta i-l redă. Ziua se face nevăzută răpind însă şi dragostea eroului, care în­trevede cu bucurie apropiatul său sfârşit, ce-l va Înălţa la cer lângă acea pe care o iubeşte. Partiţiunea lui Dukas, dintre toa­te lucrările noi prezentate de d. Morin cea mai magistral tratată, e admirabilă atât ca structură muzi­cală, cât şi ca instrumentaţie. Te­mele melodice întrebuinţate, nici de­cum banale d’almintreli, le-am fi dorit totuşi mai sensuale şi mai pitoreşti. Un Bala Kirev, un Rim­­sky-Korsakoff, ar fi fost de­sigur mai evocatori, mai personali, în zu­grăvirea unei acţiuni ca aceasta. Meşteşugită dezvoltare a acestor te­me însă, bogăţia unei instrumenta­ţii strălucite fără a fi prea încăr­cată, planul ingenios al ansamblu­lui, fac din această bucată aproape o capodoperă simfonică. La Vaise a lui Ravel e o mică poemă coreografică scrisă în 1918. E un fel de omagiu adus valsurilor vieneze, în­­care tema, graţioasă, e înecată de un exces de complicaţii orchestrale, împerecherile neaştep­tate de timbre, armonizarea ultra­modernă constitue aci o stranie di­­formare a gingăşiei şi simplicitatea adevăratului vals vienez. Ascultând La Vaise, te apucă un dor să auzi, la concertul simfonic chiar şi aşa cum a fost scrisă, adorabila „Dună­­re albastră“ a bătrânului J. Strauss, pe care de altfel a şi condus-o Wein­gartner la unul din concertele diri­jate de dânsul la Leipzig. Avea dreptate Wagner când spunea: „un simplu vals de Strauss Întrece prin graţie, fineţă, prin simţul său real­mente muzical, cea mai mare parte din lucrările de fabricaţie străină laborios confecţionate”. Programa concertului Intâiu se complecta cu simfonia fantastică a lui Berlioz, document biografic im­presionant şi una din operile cele mai originale din câte s’au scris, o­­peră d’altmintre şi prea bine cunos­cută şi asupra căreia, din lipsă de spaţiu, trebue să mă mărginesc a spune că, bine secondat de orches­tră, d. H. Morin m i-a dat o interpre­tare vibrantă, plină de nerv. Prodi­giosul Marş spre supliciu, un fel de Scherzo diabolic al simfoniei, a fost bisat. Dintre cele două lucrări noui exe­cutate la al doilea concert, e inte­resantă numai Tragedia Salomeei, inspirată lui Florent Schmitt de poema cu acelaş nume a lui Robert d’Humiéres. Preludiul descrie, în so­­norităţi fluide, terasa palatului lui Irod la asfinţitul soarelui. Curioase accente ale contrafagotului formea­ză legătura între această parte şi Danţul Perleolor, de un ritm impe­­tuos şi de o orchestraţie orbitoare, care-ţi amintesc unele formule ale lui Dukas. Felul de a instrumenta a lui Flo­rent Schmitt e de o nespusă origina­litate. Cu mână de maestru între­buinţează alămurile fără ca să re­zulte în forţele cel mai puternic, o sonoritate greoaie. Paginile pe care le-am menţionat precum şi finalul, de un efect zgu­duitor, sunt părţile cele mai reuşi­te ale acestei opere, care la concert pare cam lungă, din cauză că prea e lipsită de inspiraţie spontană, de invenţie melodică. Şedinţa u­ltimă se complecta cu frumoasa şi damatica Uvertură pentru Le Roi ders de Lalo, de-a­­cum clasică şi poemul simfonic Procesiunea nocturnă, In care ac­tualul director al Conservatorului (Citiţi continuare, in pag. II). O şedinţă rău mirositoare Şi o indignare fără tem­e. La Cameră s’a produs ori un fapt cu totul neuzitat, care arată până la ce grad de exasperare a ajuns lupta parlamentară­ Fără îndoială, răspândirea de gaze puturoase în incintă nu e un procedeu parlamentar elegant, şi numai faptul că gestul s’a putut produce, dovedeşte câtă dreptate avea d. Vaida, când constata că votarea Constituţiei, aşa aim se face astăzi, e o parodie tristă, lip­sită de orice seriozitate. Judecând însă în mod cu totul obiectiv, oricine va recunoaşte că faptul petrecut ori nu distonează prea mult faţă de alte episoade ale luptei din jurul Constituţiei. In ori­ce caz, nu guvernul ar avea îndrep­tăţirea să se indigneze de inciden­­tul­ de or­, atunci când el însuşi a provocat altele de aceeaşi natură. Nu se poate indigna guvernul ca­re a dus în piaţa Teatrului pom­pele de incendiu şi le-a îndreptat nu împotriva unei mulţimi de ma­nifestanţi care ar fi voit să înain­teze în locuri neîngăduite, ci îm­potriva un­ei case particulare. S’a spart fereastra clubului democrat, pentru ca prin spărtură să se infun­­deze clubul cu apă. Nu e aceasta o adevărată bătae de joc? Şi nu mărturiseşte însuşi „Viitorul“, că s’a săvârşit această batjocură numai pentru a umple de ridicol acţiunea opoziţiei ? Ce mirare atunci că la o încer­care de ridicularizare s’a răspuns cu o altă încercare de ridiculizare? Când guvernul recurge la ase­menea procedee de luptă, nu el se poate indigna că i se răspunde în acelaş fel. E foarte adevărat că în­trebuinţarea gazdei rău mirosi­toare scoboară nivelul luptelor par­lamentare. Dar nici maltratarea şi lovirea deputaţilor opozanţi de că­­tre chestori şi de către membrii majorităţii nu, sunt menite a ridi­­acest nivel. Să nu se uite, în a­­ceea de eri s’a petrecut ș­i desfaltaseră, bătuţi ,de către membrii majorităţei un “de­putat şi un senator din opoziţie.­­ Şi când majoritatea are atitudi­nea pe care o are, când deputaţii naţionalişti ardeleni sunt ridiculi­zaţi în mod nedemn pentru felul cum vorbesc românește, când d-lui Maniiu i se strigă mereu „Gyula“ și e trimis „la Budapesta“, nu tre­­bue să se mire nimeni că lupta ia forma neuzitată pe care a luat-o. Rp. Legea ultimului moment - E foarte ciudată — şi e foarte sus­pectă — voinţa, meşteşugit ascunse, cu care d. ministru al justiţiei ţine să prezinte parlamentului legea chi­riilor în cel din­­urmă, moment îngă­duit de expirarea celei vechi. D. Florescu, care s’a arătat aşa de activ, aşa de neobosit, aşa de pa­sionat, pentru pregătirea şi votarea unei legi de interes ceva mai re­strâns; legea advocaţilor­­— cari, orice s ar zice, nu sunt clasa cea mai obijduitâ din această ţară!... — d. Florescu e foarte lent, lenevos şi în­­cetinel când e vorba de o lege ce in­teresează aşa de adânc ordinea so­cială şi morală a statului. Deşi de un an de zile presa şi opi­nia publică cer statornic guvernului fixarea din vreme a orânduirii lo­cuinţelor, orânduire pe care capri­ciul bizar al legiuitorului o lasă me­reu în jocul liber al conflictelor şi disputelor periculoase, e d. Jean Th. Florescu s’a îndărătnicit să surâdâ drăgăstos şi să n’audâ... Suntem la sfârşitul sesiunei parla­mentare şi la expirarea contractelor în curs.’ Aflăm că de-abia acum, in sfârşit, ministrul justiţiei a sesizat pe colegii săi de intenţiile sale asu­pra nouei legi a chiriilor. Fireşte, bazele şi inovaţiile acestui proect vor rămâne o taină bine păzită până in ziua când din pricina... lipsei de timp, legea va fi adusă grabnic în­tr’un sfârşit de şedinţă, pentru a fi votată într’o noapte de plictiseală parlamentară... Metoda — fiindcă repeţirea fapte­lor arată că e la mijloc o adevărată Ce-ar pierde legi el ar fi din vreme cunoscute, cerce­tate, discutate și limpezite? Dch- Scrisoare deschisă Domnului Constantin G. Dissescu, fost mi­nistru, profesor universitar, etc. Die VASILE DUMITROPOL Istoria este testamentul lăsat de strămoşi strănepoţilor ca să le slu­jească de tâlmaci vremei de faţă şi de povăţuire vreunei viitoare. MIHAIL KOGALNICEANU Am citit de două-trei ori pro­­ectul de Constituţiune întocmit de tine cu graţiosul concurs al d-lui Dimitrie I. Ioaniţescu, de­putat, profesor de­ geografie, se­cretar al cercului de studii al partidului naţional liberal. (A nu se confunda cu d. D. R. Ioani­ţescu, avocat, profesor la şcoala de înalte Studii Comerciale, fost vice-preşedinte al Camerei, fost membru la decedatul partid al poporului, etc.). Credeam, păcă­tosul de mine, că, după 57 ani de Constituţie belgiană, o să a­­vem în sfârşit o Constituţie ro­mânească, cu inspiraţiuni din trecutul nostru şi potrivită cu geniul rasei noastre. Amar m’am înşelat. Constitu­ţia ta este tot vechea Constitu­ţie din 1866 cu nişte adause foar­te puţin fericite. Din citirea a­­cestui proect de Constituţie m’am convins că nu cunoşti nici isto­ria ţării, nici vechile ei datini şi obiceiuri, isvorul cel mai curat şi cel mai sănătos al legilor scri­se ale oricărui popor. M’am mai convins că nu cunoşti nici mă­car istoria Constituţiunei dela 1866.* * * Şi acum ascultă: Vodă Cuza, cum se ştie, a fost detronat în noaptea de 11 Februarie 1866 de către coaliţia ambelor partide politice de atunci, liberalii şi conservatorii (roşii şi albii). Locotenenta Domnească, care, după abdicarea lui Cuza-Vodă a luat în mâinile sale frânele puterei, se compunea din Lascar Catarg­ (conservator), colonel Nicolae Haralamb (atunci fără culoare politică) şi generalul Ni­colae Golescu (liberal). Cei trei lo­­cotenenţi domneşti şi-au ales ca­­_____ Sor pe Petre Carp, care a primit postul, dar n’a­ voit să primească nici un fel de retribuţiune (a se vedea „Mo­nitorul Oficial“ No. 39 din 1865). In guvern au intrat: Ion Gh­ica, prim-ministru, cu portofoliul ex­ternelor ; prinţul Dimitrie C­hi­ba, la interne ; Ion C. Cantacu­­zino, la justiţie ; C. A. Rosetti, la­ culte şi instrucţia publică; Pe­tre Mavrogheni la finanţe ; Di­mitrie Sturdza (pe atunci conser­vator), la lucrările publice ; şi, in sfârşit, maiorul Dimitrie Leca la război („Monitorul Oficial“ No. 33 din 1866). A doua zi Camera şi Senatul au­ proclamat Domn şi stăpâni­­tor al ţării pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei sub numele de Filip I („Monito­rul Oficial“ No. 34 din 13/25 Fe­bruarie 1866). Acesta neacceptând tronul, Locotenenţa Domnească a însărcinat pe Ion Brătianu (bătrânul, cel mare), ca să mear­gă în Germania, spre a decide pe prinţul Carol de Hohenzollern să primească tronul României (Xe­­nopolu, istoria partidelor poli­­tice, pag. 472). Cele petrecute la Bucureşti, n’au fost­ pe placul nici al Sulta­nului nici al împăratului Napo­leon al III-lea. Pentru potolirea lucrurilor, Locotenenţa Dom­nească a trimis la Constantino­­pol o misiune compusă din Ma­­nolache Costache, Gheorghe Cos­­taforu şi Alexandru Golescu (A­­răpilă). La Paris s-au dus Vasile Boerescu, Ludovic Steege şi Scarlat Fftlooiami. Toţi aceştia au plecat la drum greu şi lung fără retribuţii şi nici parale de drum din partea Locotenentei Domneşti. Cum vezi, dragul meu, pe vre­mea aia, la 1866, stâlpii ţării nu umblau cu limba scoasă, ca cel de azi, după retribuţii şi tantie­me şi etc. etc. La 10/13 Martie 1968, Locote­­nenţa Domnească a disolvşi am­bele Corpuri­ Legiuitoare­­ şi a convocat pentru finele luntei Iul (Citiţi continuarea In pig. II-a) Lupta contra Constitui*!! Un grup de manifestanţi indreptindu-se spre Calea Victoriei

Next