Adevěrul, august 1923 (Anul 36, nr. 12120-12145)

1923-08-01 / nr. 12120

Anul XXXVI, No. 12120 I UB 80 BIHplann Ol Ma WTC 0 Mercuri 1 August 1023 fiel exemplarul In străinătate . __ Adeverii! FONDATORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 A­tentatul împotriva ziarelor » Guvernul închide fabricile de hârtie pentru a suprima ziarele ■■ Aseară* la ora 7, Oficiul de hârtie, — care, după cum am arătat zilele tre­cute* a cerut ministerului de industrie să-i admită o nouă sporire a preţului hârtiei, — văzând că nu i s’a admis cererea, ne-a comunicat că fabricile dela LETEA şi BUŞTENI s’au închis şi să căutăm deci să apărem cum vom putea... Cum toată producţia de hârtie pentru ziare în ţara noastră este în mâna trus­tului patronat de guvern, ziarele nu au nici un alt mijloc de a-şi procura hârtie. Astfel stând lucrurile, ziarele sunt ameninţate să-şi suspende apariţia. In faţa acestui atentat împotriva ziarelor, ele au fost nevoite să-şi reducă de azi formatul şi probabil că, cu începere de mâine, nu vor putea apare decât numai în 2 pagini, şi într’un număr restrâns de exemplare. In acelaş timp, am fost nevoiţi să comandăm telegrafic hârtie din străinătate cu orice preţ şi cu toate taxele prohibitoare pe c­are guvernul le-a pus spre a sili ziarele să nu-şi poată procura nici hârtie străină. ♦ Faţă de această lovitură, ziarele, spre a-şi putea menţine existenţa şi a nu fi nevoite să arunce pe drumuri întregul lor personal tehnic şi redacţional, vor trebui să sporească, cu începere de la 1 August, preţul la 2 lei exemplarul. Conferinţa dela Sinaia In ceasurile în care pacea dela­­Versailles pârâie din toate încheie­turile şi cei mai autorizaţi oameni i de Stat ai lumei, anunţă un mai ma­re războiu. Mica înţelegere a ţinut 0 Conferinţă la Sinaia. De ce s’a ţinut acum această Conferinţă ? Spre a dovedi că cei trei factori ai blocului minor sunt perfect de a­­cord pe toate marile chestii, nu e­­ra nevoie de această întrunire. Ori cât de poetică este reşedinţă rega­lă din creerii Carpaţilor şi ori cât de ozonici brazii înconjurători, în­trunirea reprezentanţilor celor trei state aliate nu s’ar fi făcut dacă motive grave şi urgente nu l-ar fi îndemnat să se adune şi să ia hotă­râri vitale. Da, am citit şi eu că Mica înţe­legere avea, pentru această Confe­rinţă, un program de lucrări com­pus din trei articole, de cât aceste puncte de program se puteau dez­bate şi prin cancelarii. D. Beneş de la Fraga, d. Ninch­i de la Belgrad şi cu d. Duca-Brătianu de la Bucu­reşti ar fi putut foarte uşor cores­ponda şi s’ar fi putut pune de a­­cord pe nişte chestiuni care nu re­clamau contactul neapărat între oa­menii cari conduc politica din a­­fară a celor trei ţări aliate. Este, prin urmare, altceva mai grav la ordinea zilei. Este ceva ca­re nu figurează în programul de apărat, dar care e motivul real al întrunirei. In acest moment o gravă diver­genţă desparte pe Anglia de Fran­ţa. De­şi motivul aparent este ches­tia ocupaţiei Ruhrului, motivele reale ale disensiune] sunt mai mul­te şi altele. Franţa şi Anglia au a­­juns la un conflict de interese iar in­vengenţele sunt de astfel de natu­ră încât un om ca d. Lloyd Geor­ge nu se sfieşte să atace făţiş Fran­ţa în persoana dlui Poincaré. D. Beneş, venit acum de la Lon­dra şi de la Paris, a spus la Si­naia că situaţia internaţională este gravă. D. Lloyd George, in ulti­mul său discurs, a prognosticat că un nou războiu ameninţă de aproa­pe. In Franţa, un fost ministru de război a declarat într’o întrunire, că Franţa poate, dintr’o zi în alta, Să pună iar mâna pe arme.­­ Dacă Franţa şi Anglia rămân li­mite primejdia războiului este defi­nitiv înlăturată; însă, dacă toată lu­mea autorizată anunţă răsboiul este că această unire e compromisă.­­ Sunt unele panorame care au un­­cabinet secret unde, spre a intra, se plăteşte un supliment şi la uşa căruia se află o tablită pe care stă scris: „Numai pentru domni”. La Conferinţa de la Sinaia au fost Şedinţe cu dezbateri destinate a fi anunţate marelui public, presei şi telegrafului cu $1 fără fir. Aceste dezbateri privesc punctele de pro­gram oficial anunţate. Dar mai este şi cabinetul secret interzis indiscre­ţilor. In acest compartiment rezer­vat se va discuta chestia cea ma­re si importantă. Cu cine să mear­gă Mica înţelegere în cazul când ruptura între Anglia şi Franţa va izbucni ? Pot, oare, toate cele trei ţări ale Micei înţelegeri să meargă categoric cu una sau cu cealaltă dintre cele două mari Pu­teri în cazul rupturei?, d. De pe acum se cam ştie care va fi împărţeala ţărilor europene în cazul unui eventual conflict. lAlături de Franţa se ştie că va fi­­— până la un punct -- Belgia. In nici un caz Belgia nu va merge contra Franţei. Alături de_Fpata va fi « silita­to­de fatalitatea împrejurărilor lonia. Apoi mai este Mica înţelegere care încă nu s’a pronunţat. Dintre Statele Micei Integeri Iu­­go-slavia, mai corect Serbia, va merge cu Franţa, Cehoslovacia e nedumirită şi foarte îngrijorată, România nu este mai hotărâtă de cât ţara d-luî Beneş. Cu Anglia va merge Italia, va merge Spania, vor merge — moral­mente — cei mai multi neutrali, va merge, fireşte, Germania. Fată de această primejdioasă controversă, d. Beneş vine din occi­dent şi pune întrebarea: Ce ne fa­cem în cazul unui nou mare războiu şi, mai ales, în cazul rupturei dintre Franţa şi Anglia? Cu cine mergem? In afară de chestia împrumutului ungar şi a celorlalte garnituri din program Conferinţa trebue să fi discutat grava eventualitate, şi să caute să-şi afirme solidaritatea, să-şi strângă rândurile şi să vo­teze fireşte rezoluţia de a face totul spre a împedeca ruptura din­tre Anglia şi Franţa. Fiindcă această ruptură nu ar în­semna numai un nou mare păsboiu, dar şi zădărnicirea Micei înţelegeri cu toate urmările grave pentru fie­care din factorii ei actuali. Const. Bacalbaşa NĂZBÂTII O afacere Aşa cum merg lucrurile, cu câte trei deraieri pe zi efective, cu alte douăzeci evitate prin neglijenta aca­rilor și cu alte mii evitate „prin mi­nune“, — nu e de mirare că vom ajunge la următorul rezultat: nu va mai călători nimeic cu trenul. In cazul ăsta, eu ca om chibzuit, găsesc că e foarte oportun să lansez o mare şi mănoasă afacere, o socie­tate pentru a prevedea România cu o organizaţie confortabilă de dili­gente. '' ' E singura soluţie şi e unica afa­cere in care cred că am să isbutesc. Prima condiţie a „Societăţii naţio­nale de diligente civilizate“ (S. N. D. C.) e , sunt excluşi din adminis­traţia ei viitoare oricine a servit în fostele C. F. R. Şi totul o să mergă de minune. De la conferinţa D. AN­­­A CONSTANTINESCU şeful de cabinet al d-lui ministru de externe a fost tenul din cei cari, in­­telegând rolul presei într'o asemenea circumstanţă, n’a cruţat nicio oste­neală şi nicio amabilitate pentru a a de folos ziariştilor. Omul şcoalei - omul anarhiei La faptele precise, citate de noi şi ne­enite a Învedera că d. dr. Anghe­­lescu a făcut operă de sector politic şi semănător de ură de rasă în şcoa­lă, „Viitorul“ replică prin insolenţe. I)e sigur că mai cu seamă după anumite fapte petrecute în consiliul de miniştri dela Sinaia, d. dr. An­­ghelescu trebuie să-şi dea seamă cât adevăr era in cuprinsul susţinerilor noastre şi ce rău serviciu i-au făcut cei dela oficiosul liberal, când s’au apucat să-i glorifice opera. La timp von.­ vorbi şi despre aces­te lucruri, menite a învedera că o­­pera anarhică năşeşte sprijinitori nu chiar rândurile unora din membrii guvernului. Pentru moment rămâ­nem­ la punctele precise, formulate de noi, şi la care apărătorii d-lui dr. Anghelescu nu cred de cuviinţă să replice. Căci cele ce îndrugă „Viitorul“ de aseară, în această privinţă, nu merită a fi socotit drept un răspuns. Se caută, într'adevăr, o deplasare a chestiune! şi o soluţie tangenţială. Noi ceştia, spune oficiosul liberal, n’am cunoaşte normele, după care se fac numirile în învăţământul su­perior. In primul loc, de ar fi astfel, se schimbă cu ceva fondul celorlalte Întrebări precise ce i-am pus d-lui dr. Anghelescu ? Dar în fapt, noi n’am nesocotit rolul şi importanţa celor ce fac recomandarea. Am afir­mat numai, că acolo unde începe rolul ministrului, d. dr. Anghelescu a fost excesiv de larg cu partizanii şi extrem de şicana­tor cu adversarii politici. Dar fondul chestiunei stă aiurea: a făcut sau nu d. dr. Anghelescu o­­peră de semănător de ură de rasă în şcoală? La acest lucru să răspun­dă ministrul şi în acest scop i-am pus chestiuni precise. Răspunsul în­târzie. Ne vom face datoria să-l gră­bim, şi la nevoie vom recurge, la do­cumente scrise. „Viitorul“ poate continua să insul­te. Noi vom rămâne neclintiţi pe te­renul faptelor, pentru a pune oame­nii în lumina lor adevărată. i„.. popoli d-lui Duca 0 punere la punct In declaraţiile făcute la Sinaia ziarului „Viitorul’’, d. ministru de externe, voirbind de problema mino­rităţilor etnice, spune între altele şi cele ce urmează: „In discutarea acestei chestiuni, s'a relevat faptul că, deşi s'a aplicat dela incentit principiul cel mai tole-,­rant faţă de minorităţile etnice, to­tuşi anumiţi reprezentanţi ai aces­tor­ minorităţi au exagerat realita­tea şi s'au adresat Marilor Puteri". Pentru a nu se naşte ceva îndoeli în opinia publică, ţinem să relevăm că afirmaţiile de mai sus ale d-lui I. G. Duca nu se aplică de loc româ­nilor din Iugoslavia. Faţă, de aceşti români, dacă s’a a­plica­t ceva, a fost principiul celei mai necruţătoare intolerante. In adevăr, tocmai dela început, adică îndată după ocuparea Mace­doniei dela turci, sârbii au­­închis toate şcolile şi bisericile româneşti ce aveam în regiunea aceia şi de atunci şi până, astăzi ele au rămas închise.­­ Acesta este un adevăr. Al doilea adevăr este că,­­deşi ne­dreptăţiţi şi prigoniţi, românii din Iugoslavia nu s’au dedat la nici un fel de agitaţi iredentiste şi nu s’au plâns în nici un fel marilor Puteri In ce priveşte declaraţiile d-lui, Nincici că dorinţa guvernului de la Belgrad este că românii din Jugos­lavia să rămână români în limbă şi conştiinţă, chestiunea e foarte sim­plă. Guvernul Jugoslav n’are decât să revină asupra măsurei, prin care a închis şcolile şi bisericile noastre, să recunoască valabilitatea în acest punct a tratatului de la Bucureşti din 1913 şi să înceteze cu prigonirea intelectualilor români. Altfel, dorinţa şi simpatia ce o arată în cuvinte faţă de români ar suna ca o ironie amară şi­­ crudă. K­B. In conferinţa dela Sinaia s'a ci­tat de acord asupra tuturor chestiilor mari ce s'au adus in discuţie. Era şi firesc: in România se ceartă doar pe chestiile mici si meschine. Delegaţii „Ligii Naţiunilor“ la Sinaia O. COLBAN «Delegatii norvegian al Lisei Na­ţiunilor ‘ D. ASCARATTI Delegatul Spaniei în Liga Natiu­­­­nilor I. D. M. HODEN Delegatul francez in Soc. Naţiunilor D-ra CONSTANS HARRYS Secretara comisiunei Lisei Naţiu­nilor Ţara minunată România se cunoaşte şi după a­­ceia că a devenit o ţară mare de­oa­rece pe întinderea ei se îmtâmplă lu­cruri aşa de deosebite incit­e evident că le desparte nenumărate dealuri, văi şi limbi de pădure. Intre vechea ţară şi Basarabia de pildă ai zice că sunt la miloc mii de kilometri, su­­me diverse, rase cliente şi mai nu ştiu ce in plus. Afi observat d­v.: ce se ir­tdmptă acolo cu bandiţii ? Mai întâi numă­rul lor e extraordinar de considera­bil. Al doilea îndrăzneala lor e de neînchipuit întru cât atacă pdnă şi oraşe ziua nămiază mare. Al treilea sunt înarmaţi până in dinţi. Al pa­trulea nu-î zi lăsată de la D-zeu ca el să fiu dea vre-o lovitură. Al cin­cilea, şi i cel mai necrezut, e că mai nici o dată nu sunt prinşi. Dar culmea e că avem acolo pen­tru fie­care bandit pe puţin o mie de soldaţi, o sută de jandarmi, zece poliţişti şi un număr incalculabil de agenţi de siguranţă, cari ar trebui să nu aibă altă treabă şi altă grijă decât să le a­ie calea şi să-i prindă. Şi e tocmai ceia ce nu se întâmplă. Mai deunăzi un bandit a fost ucis şi altul prins de un.... gard forestier. Evident că în bună logică ,guver­nul, văzând nesuccesul forţelor pu­blice de­ a prinde şi stâlpi pe bandi­ţi, ar trebui să încerce o dată şi con­trarul, adică să retragă de acolo surplusul anormal de armată, jan­darmi şi poliţişti. Te pomeneşti că se îndreaptă lucrurile. In orice cat­s'ar realiza o economie însemnată. CRIZA PRESEI Ş­i am Intr’un articol trecut ne-am ocu­pat de criza materială prin care trece presa. Scumpirea din ce în ce mai neînfrânată a tuturor fabrica­telor se simte în ce priveşte nevoi­le presei în chip cu deosebire exas­perant. Cum spuneam în acel articol al nostru, situaţia în momentul de faţă e aşa de gravă că nu mai e de ales decât una din singurele două soluţii posibile : ori ziarele se supun reducerilor şi amputărilor pentru a duce o viaţă searbădă cu minimum de cheltuieli, ori ,se hotă­răsc să ceară publicului asentimen­tul la mărirea preţului gazetei. E de ales din aceste două soluţii; un al treilea leac nu există. * Din nefericire, însă, nu e aceas­ta unica criză care încearcă presa. E una mai rea şi mai periculoasă, e o criză morală. Avem de luptat mai întâi cu duş­mănia coalizată a tuturor forţelor reacţiunei care înţelege că se poa­te folosi de nevoile materiale de-a­­cum ale presei pentru a înlănţui mai lesne această unică libertate cetăţenească, rămasă până mai ori neatinsă de cei ce-şi asiguraseră exploatarea ţării. Regimul constitu­tional cel nou, în care vechea li­bertate a presei e de fapt desfiin­ţată, n’ajunge — se vede — celor lăcomiți de moartea ei definitivă. Zeci de alte mijloace ajutătoare sunt chemate ilegal, sălbatec și ne­cinstit să sature acest complot al politicianismului bătrân împotriva singurei piedici ce se opune serios reînvierii lui. In afară de censura, pe cât de mizerabilă pe atât de caraghioasă din unele regiuni — suntem, îm­preună cu Rusia, singurele ţări din gazetelor, cari sunt mijloacele laşe Europa în cari mai funcţionează censura ! — în afară de sistemul confiscării şi cel al nedistribuirii ale ucigaşilor presei. — Iată acum şi tentative mai făţişe, iată procu­rori, mai zeloşi faţă de intenţiile guvernului, cari încearcă să vadă dacă prinde arestarea preventivă în materie de delict de presă, întru crearea necesarului precedent.. Şi cum, tribunalele nu vor să se facă instrumentele unor astfel de necu­rate tentative, asistăm acum la o nouă încercare: intimidarea depo­zitarului de gazete, pentru ca presa să fie lovită în cel ce face legătura­­dintre ziar și cititor. Atâtea mijloace ticăloase, a că­ror serie garantăm că nu s’a înche­iat încă, pentru aceiași țintă, lichi­darea grabnică a presei în Româ­nia. Explicaţia e lesne de găsit: ve­chii exploatatori ai ţării — adică vechile partide sau cel ce le repre­zintă azi, partidul liberal — îşi dau seama că, sub regimul votului universal, libertatea presei încetea­ză de a mai fi inofensivă pentru ei. Ea este azi un mare pericol în calea voinţii de a stărui a vechilor meto­de şi a vechilor oameni. Trebue să constatăm, însă, că nici ziarele nu reuşesc să ţină fron­tul cuvenit — indiferent de nepotri­virea opiniunilor — în faţa întin­sei coaliţii duşmane. Din nebăgare de seamă sau din­tr’o vinovată nesocotire a presti­giului presei, ziarele transformă polemicile dintre partide sau cioc­nirile de curente publice, în simple şi urâte polemici personale între ziariști. E încă una din uneltirile e vid­ene ale politicianilor duşmani ai presei, pentru a compromite liber­tatea scrisului. Faptul că ziariştii i se supun învederează ori o con­damnabilă naivitate ori o detesta­bilă lipsă de prestigiu profesional.* Să cităm exemple ? Le avem zil­nic din abundenţă. Lăsăm la o parte ridicula încercare a minis­trului de finanţe, bunăoară, care vrea să arunce vina durerosului său eşec pe seama... presei. Gazetele şi gazetarii sunt de vină că d. Vintilă Brătianu n’a inspirat destulă încre­dere pieţelor Parisului şi Lon­drei !... Privim cu neplăcere la celelalte sfâşieri dintre ziarişti. Un ziar gă­sea ca ultim argument al unei dis­cuţii de principiu că adversarul său e... negustor de haine vechi! Mai ori o gazetă sfârşea polemica ei po­litică, printr’o furioasă acuzaţie de şanntaj în care erau amestecate, din nenorocire, nume de gazetari stră­ini invocaţi ca martori. Şi cum an­ ziar intervenea, tot de-acolo s’a aruncat acestuia acuzaţia că ar fi încercat să apară în timpul ocupa­ţiei duşmane, încheind atacul cu pornirea pătimaşă a gazetarului contra gazetarului. E urât. Nu cerem să constituim o societate de cruţare reciprocă, fiind că ar fi şi mai urât. Dar, pretin­dem ca, în interesul chiar al idei­lor ce înfăţişeau fiecare şi deci al demnităţii presei, să nu facem din conflictele de credinţi şi curente publice, harte violente, pe cât de î­­nutile pe atât de odioase, între zia­riştii înşişi. Altfel, vom contribui noi singuri la adâncirea crizelor diverse ce a­­menintă presa. I­M UN VECHIU ZIARIST 5 Citit! la Ultima Oră 11 Micei Antante Interviewul „Adeverului cu d. Benes­ ti” Carne de munca America mai toată, dar in­ special Statele­ Unite, simt o mare nevoe de brate. Producţia lor e mereu in creş­tere de când a Europei e în des­creştere. Stăm poate la o importantă răscruce istorică . Un continent nou e pe punctul de-a întrece pe altul vechiu şi învechit; încă un­­deceniu, două, trei, şi bătrâna Europă îşi va fi închinat steagul în mâinile Ame­­ricei, dacă nu vom învăţa minte ci vom continua a ne distruge reciproc. In fine, de­ocamdată, Statele­ Uni­te caută pe capete carne de muncă. La noi ca şi pretutindeni. Vom cu­noaşte deci, în curând, o sporire a emigraţiei. Pentru Anglia, pentru Germania şi alte ţări unde durează încă şomajul, lucrul poate să fie momentan ca o uşurare. Dar nouă, cari ducem mare lipsă de braţe, nouă cărora ne lipseşte carnea de muncă fiindcă am cheltuit-o prea mult ca carne de tun, el nu ne convine de loc. Nu numai că nu cunoaştem şo­majul dar, la ţară mai ales, e o pe­nurie grozavă de braţe. Satele sunt despopulate. A găsi aci muncitori, cu orice preţ ar fi, e o grea pro­blemă. Guvernul nostru cată deci să ia măsuri pentru a preîntâmpina pri­mejdia. Evident că cea mai eficace este ca muncitorimea noastră să se simtă bine în ţara ei. Un trai ma­terialmente precar se poate încă su­porta. Insă cel moralmente prost e de nesuferit. De-aceia mulţi emi­grează împinşi nu atât de exigen­ţele stomahului cât de scârba sufle­tului. Prin urmare măsura cea mai bună de-a împiedeca emigrările este lepădarea de relele obiceiuri admi­nistrative şi patronale. Niţică drep­tate şi omenie vor rezolva chestia. INDEX La Sinaia MINISTRUL FRANȚEI in Ardcat de C. G. CQSTA­FORU Ministerul, a cărui suprimare o recla­mase imperios, d. Vintilă Brătianu, — când era in opoziţie, — ca o costi­sitoare inutilitate, dar pe care, ca mi­nistru de finanţe, ii menţine de hatâ­rul blajinului său titular, ministerul artelor, — căci de culte azi nu va fi vorba,­­ desfăşură o înfricoşată acti­vitate în aceste momente în Ardeal. Activitatea aceasta n’are cu artele absolut nici o altă relaţie decât faptul că victimele ei sunt artiştii şi direc­torii teatrelor maghiare. De trei luni aproape, 500 de actori şi vreo 8 directori de teatru sunt pe drumuri, străgăniţi în modul cel mai grav în interesele lor, în existenţa lor, în viitorul lor. O interminabilă anchetă, la care un inspector general al artelor îşi consa­cră o activitate înfrigurată, e cauza torturatoare a acestei tulburări gene­rale în lumea atât de simpatică a ar­tiştilor teatrali. Au venit bieţii artişti şi nenorociţii lor directori la Bucureşti, personal şi în delegaţie, şi-au spus păsul lor la toţi: ministrului/colegilor lor artiştii tea­trelor române, directorului general al teatrelor, până şi mie care am avut prilejul d’a cunoaşte mai d’aproape pe unii din ei, toţi le-au recunoscut drep­tatea, — în special confraţii lor ro­mâni — toţi le-au făgăduit concursul, ministrul, colegii, directorul general şi... eu, dar în zadar, căci bieţii oa­meni tot pe drumuri sunt, tot moral­mente torturaţi şi băneşte loviţi au rămas în toate interesele lor tot în starea de incertitudine cea mai nesu­ferită, căci directorii încă nu ştiu dacă vor mai fi directori în stagiunea care începe la Septembrie, iar actorii nu ştiu nici ei care sunt şi care nu sunt angajaţi, la ce teatru şi la care director? Cei 500 de artişti profesionişti de trei luni n’au leafă, nici de la cine să ia avansuri. Şi se ştie că această sim­patică breaslă trăieşte mai mult viaţa de bohem decât acea de rentier. Cei câţiva directori de teatru stau în suspensie cu tot avutul iar până o binevoi să se pronunţe, in fine, marele demnitar de la ministerul artelor care le deţine soarta în mâinile sale , căci blajinul d. Banu îi primeşte pe toţi în audienţă, este prea amabil, le făgă­­dueşte şi îi mulţumeşte din gură per­fect, pe vreo, trei delegaţi ai actorilor i-a cinstit croar cu o invitaţie la de­jun, dar când ei pleacă încântaţi, se trezesc nenorociţii apoi tot în faţa a­­celuiaşi inspector general mai închizi-' tor ca în ajun. Dar ce anchetează oare­­d. Inspector general al artelor? Am vrut s’o ştiu şi m’am­­dus să-î întreb. Aflaţi acum şi d-voastră cum stă chestia. *** Sub regimul maghiar, actorii își ale­geau directorii, iar ministrul aproba, de regulă și de pură formă, alegerea. O aproba de pură formă, fiindcă tot interesul unei bune alegeri îl aveau actorii. ... într’adevăr nu oricine poate fi di­rector de teatru. Trebue ca acela mai întâiu să aibă un teatru, apoi capital mare, parte în decoruri, rechisite, cos­tume teatrale a căror valoare se ri­dică la milioane, parte în bani ca să fie actorii asiguraţi de exacta lor pla­tă la zi, trebuie experienţă, simţ ar­tistic şi, pe deasupra tuturor acestora, să ştie a mulţumi publicul. Când actorii aleg pe cutare direc­tor, înţelegeţi acum de ce ministrul n’are decât s’aprobe de îndată, fără nici o esitare, fără nici o întârziere. Aşa era sub regimul maghiar, aşa a urmat şi sub regimul românesc, cât a fost d. Goga ministru. De drept, ar fi putut d Goga să ’dis­clare atunci: „Eu n’am ce aproba, nici ce refuza“; căci legea română lasă ori şi cui de­plină libertate d’a deveni director de teatru, sub singura rezervă d’a se con­forma regulelor de porţie sanitară şi a bunelor moravuri; dar de fapt, d. Goga şi-a zis: „de vreme ce pot do­bândi statului un drept ce i se oferă hai să pui mâna pe el!“ Și așa a făcut. Când la ministerul d-lui Banu a ve­nit anul acesta chestia numirii direc­torilor, — opt la număr, mă rog, — tâ­nărul inspector general, setos de acti­vitate, şi-a zis: dacă e vorba de nu­mire, apoi e treaba mea să fac o an­chetă ca să văd pe cine voi recoman­da ministrului să numească. D’atunci zarvă în breaslă,­­d’atunci propuneri de sume mari care se fac diferitelor măriri din minister. Faptul acesta mi l’a afirmat mie d. Șoimescu, el însuși carele este acel inspector general ,al artelor. Dumnea­lui, timp de două ore, a vrut să mă convingă că toata breasla actoricească maghiară în frunte cu directorii ei, nu e altceva decât o vastă organizaţie iredentistă, contra căreia interesele superioare, ale statului trebuie să fie apărate.­­— Dar „Iredentismul“ maghiar eu îl ştiu : el este pâinea zilnică din care se hrănesc pleiada de agenţi inferiori ai siguranţei generale. Ce te amesteci dumneata, Inspector, general al artelor, în treaba lor ? — Ancheta ce am a face, o voi face alături de şeful siguranţei din Cluj. Şi tânărul inspector general, a cărui onestitate fierbea de necaz că au în­drăznit — cei ce vor fi îndrăznit — să propuie bani pentru numirea direc­torilor, a lăsat să treacă o lună d’a­tunci, dând întâlniri, pentru facerea anchetei sale, la 21, dată la care el n’a venit, dar la care s’au adunat la Cluj, venind din toate oraşele Ardea­lului, toţi bieţii directori şi actorii ah­­tiaţi până la exasperare să vază, în sfârşit, terminată această mult prea chinuitoare străgănire. Am expus atunci d-lui ministru Banu întreaga această situaţie şi i-am zis : „Am venit să-ţi fac dumitale un servi­ciu vestindu­-te că, în chestia aceasta, se vorbeşte în minister de oferte de mari sanse de bani“. D. ministru, nebu­lburat, senin şi tot blajin, mi-a­ răspuns că are toată în­crederea în inspectorul său general, pe care l-a lăsat şi de atunci încoace să-şi continuie ancheta. E drept că, după aceea, l-a trimis şi pe directorul general al teatrelor ci să-i ajute,... sau ca să supravegheze. Vom vedea rezultatul pe care minis­trul mi l-a făgăduit apropiat. Putem însă de acum afirma că nu prin asemenea procedări, vom cuceri ţării noastre sufletele acelor câteva sute de Intelectuali din care se com­pune lumea teatrală din Ardeal. Aşa ceva nu s’ar fi putut întâm­pla sub regimul maghiar ! — oftează aceşti necăjiţi. Atunci nimeni n’ar fi îndrăznit să propuie bani, la vreun minister» Erau vremurile cele bune.». — Auziţi-l cum fac Iredentism! — exclamă vigilenţii paznici ai siguranţei statului. (Citiţi continuarea in pig&x­­t­a]

Next