Adevěrul, august 1923 (Anul 36, nr. 12120-12145)
1923-08-01 / nr. 12120
Anul XXXVI, No. 12120 I UB 80 BIHplann Ol Ma WTC 0 Mercuri 1 August 1023 fiel exemplarul In străinătate . __ Adeverii! FONDATORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Atentatul împotriva ziarelor » Guvernul închide fabricile de hârtie pentru a suprima ziarele ■■ Aseară* la ora 7, Oficiul de hârtie, — care, după cum am arătat zilele trecute* a cerut ministerului de industrie să-i admită o nouă sporire a preţului hârtiei, — văzând că nu i s’a admis cererea, ne-a comunicat că fabricile dela LETEA şi BUŞTENI s’au închis şi să căutăm deci să apărem cum vom putea... Cum toată producţia de hârtie pentru ziare în ţara noastră este în mâna trustului patronat de guvern, ziarele nu au nici un alt mijloc de a-şi procura hârtie. Astfel stând lucrurile, ziarele sunt ameninţate să-şi suspende apariţia. In faţa acestui atentat împotriva ziarelor, ele au fost nevoite să-şi reducă de azi formatul şi probabil că, cu începere de mâine, nu vor putea apare decât numai în 2 pagini, şi într’un număr restrâns de exemplare. In acelaş timp, am fost nevoiţi să comandăm telegrafic hârtie din străinătate cu orice preţ şi cu toate taxele prohibitoare pe care guvernul le-a pus spre a sili ziarele să nu-şi poată procura nici hârtie străină. ♦ Faţă de această lovitură, ziarele, spre a-şi putea menţine existenţa şi a nu fi nevoite să arunce pe drumuri întregul lor personal tehnic şi redacţional, vor trebui să sporească, cu începere de la 1 August, preţul la 2 lei exemplarul. Conferinţa dela Sinaia In ceasurile în care pacea delaVersailles pârâie din toate încheieturile şi cei mai autorizaţi oameni i de Stat ai lumei, anunţă un mai mare războiu. Mica înţelegere a ţinut 0 Conferinţă la Sinaia. De ce s’a ţinut acum această Conferinţă ? Spre a dovedi că cei trei factori ai blocului minor sunt perfect de acord pe toate marile chestii, nu era nevoie de această întrunire. Ori cât de poetică este reşedinţă regală din creerii Carpaţilor şi ori cât de ozonici brazii înconjurători, întrunirea reprezentanţilor celor trei state aliate nu s’ar fi făcut dacă motive grave şi urgente nu l-ar fi îndemnat să se adune şi să ia hotărâri vitale. Da, am citit şi eu că Mica înţelegere avea, pentru această Conferinţă, un program de lucrări compus din trei articole, de cât aceste puncte de program se puteau dezbate şi prin cancelarii. D. Beneş de la Fraga, d. Ninchi de la Belgrad şi cu d. Duca-Brătianu de la Bucureşti ar fi putut foarte uşor coresponda şi s’ar fi putut pune de acord pe nişte chestiuni care nu reclamau contactul neapărat între oamenii cari conduc politica din afară a celor trei ţări aliate. Este, prin urmare, altceva mai grav la ordinea zilei. Este ceva care nu figurează în programul de apărat, dar care e motivul real al întrunirei. In acest moment o gravă divergenţă desparte pe Anglia de Franţa. Deşi motivul aparent este chestia ocupaţiei Ruhrului, motivele reale ale disensiune] sunt mai multe şi altele. Franţa şi Anglia au ajuns la un conflict de interese iar invengenţele sunt de astfel de natură încât un om ca d. Lloyd George nu se sfieşte să atace făţiş Franţa în persoana dlui Poincaré. D. Beneş, venit acum de la Londra şi de la Paris, a spus la Sinaia că situaţia internaţională este gravă. D. Lloyd George, in ultimul său discurs, a prognosticat că un nou războiu ameninţă de aproape. In Franţa, un fost ministru de război a declarat într’o întrunire, că Franţa poate, dintr’o zi în alta, Să pună iar mâna pe arme. Dacă Franţa şi Anglia rămân limite primejdia războiului este definitiv înlăturată; însă, dacă toată lumea autorizată anunţă răsboiul este că această unire e compromisă. Sunt unele panorame care au uncabinet secret unde, spre a intra, se plăteşte un supliment şi la uşa căruia se află o tablită pe care stă scris: „Numai pentru domni”. La Conferinţa de la Sinaia au fost Şedinţe cu dezbateri destinate a fi anunţate marelui public, presei şi telegrafului cu $1 fără fir. Aceste dezbateri privesc punctele de program oficial anunţate. Dar mai este şi cabinetul secret interzis indiscreţilor. In acest compartiment rezervat se va discuta chestia cea mare si importantă. Cu cine să meargă Mica înţelegere în cazul când ruptura între Anglia şi Franţa va izbucni ? Pot, oare, toate cele trei ţări ale Micei înţelegeri să meargă categoric cu una sau cu cealaltă dintre cele două mari Puteri în cazul rupturei?, d. De pe acum se cam ştie care va fi împărţeala ţărilor europene în cazul unui eventual conflict. lAlături de Franţa se ştie că va fi— până la un punct -- Belgia. In nici un caz Belgia nu va merge contra Franţei. Alături de_Fpata va fi « silitatode fatalitatea împrejurărilor lonia. Apoi mai este Mica înţelegere care încă nu s’a pronunţat. Dintre Statele Micei Integeri Iugo-slavia, mai corect Serbia, va merge cu Franţa, Cehoslovacia e nedumirită şi foarte îngrijorată, România nu este mai hotărâtă de cât ţara d-luî Beneş. Cu Anglia va merge Italia, va merge Spania, vor merge — moralmente — cei mai multi neutrali, va merge, fireşte, Germania. Fată de această primejdioasă controversă, d. Beneş vine din occident şi pune întrebarea: Ce ne facem în cazul unui nou mare războiu şi, mai ales, în cazul rupturei dintre Franţa şi Anglia? Cu cine mergem? In afară de chestia împrumutului ungar şi a celorlalte garnituri din program Conferinţa trebue să fi discutat grava eventualitate, şi să caute să-şi afirme solidaritatea, să-şi strângă rândurile şi să voteze fireşte rezoluţia de a face totul spre a împedeca ruptura dintre Anglia şi Franţa. Fiindcă această ruptură nu ar însemna numai un nou mare păsboiu, dar şi zădărnicirea Micei înţelegeri cu toate urmările grave pentru fiecare din factorii ei actuali. Const. Bacalbaşa NĂZBÂTII O afacere Aşa cum merg lucrurile, cu câte trei deraieri pe zi efective, cu alte douăzeci evitate prin neglijenta acarilor și cu alte mii evitate „prin minune“, — nu e de mirare că vom ajunge la următorul rezultat: nu va mai călători nimeic cu trenul. In cazul ăsta, eu ca om chibzuit, găsesc că e foarte oportun să lansez o mare şi mănoasă afacere, o societate pentru a prevedea România cu o organizaţie confortabilă de diligente. '' ' E singura soluţie şi e unica afacere in care cred că am să isbutesc. Prima condiţie a „Societăţii naţionale de diligente civilizate“ (S. N. D. C.) e , sunt excluşi din administraţia ei viitoare oricine a servit în fostele C. F. R. Şi totul o să mergă de minune. De la conferinţa D. ANA CONSTANTINESCU şeful de cabinet al d-lui ministru de externe a fost tenul din cei cari, intelegând rolul presei într'o asemenea circumstanţă, n’a cruţat nicio osteneală şi nicio amabilitate pentru a a de folos ziariştilor. Omul şcoalei - omul anarhiei La faptele precise, citate de noi şi neenite a Învedera că d. dr. Anghelescu a făcut operă de sector politic şi semănător de ură de rasă în şcoală, „Viitorul“ replică prin insolenţe. I)e sigur că mai cu seamă după anumite fapte petrecute în consiliul de miniştri dela Sinaia, d. dr. Anghelescu trebuie să-şi dea seamă cât adevăr era in cuprinsul susţinerilor noastre şi ce rău serviciu i-au făcut cei dela oficiosul liberal, când s’au apucat să-i glorifice opera. La timp von. vorbi şi despre aceste lucruri, menite a învedera că opera anarhică năşeşte sprijinitori nu chiar rândurile unora din membrii guvernului. Pentru moment rămânem la punctele precise, formulate de noi, şi la care apărătorii d-lui dr. Anghelescu nu cred de cuviinţă să replice. Căci cele ce îndrugă „Viitorul“ de aseară, în această privinţă, nu merită a fi socotit drept un răspuns. Se caută, într'adevăr, o deplasare a chestiune! şi o soluţie tangenţială. Noi ceştia, spune oficiosul liberal, n’am cunoaşte normele, după care se fac numirile în învăţământul superior. In primul loc, de ar fi astfel, se schimbă cu ceva fondul celorlalte Întrebări precise ce i-am pus d-lui dr. Anghelescu ? Dar în fapt, noi n’am nesocotit rolul şi importanţa celor ce fac recomandarea. Am afirmat numai, că acolo unde începe rolul ministrului, d. dr. Anghelescu a fost excesiv de larg cu partizanii şi extrem de şicanator cu adversarii politici. Dar fondul chestiunei stă aiurea: a făcut sau nu d. dr. Anghelescu operă de semănător de ură de rasă în şcoală? La acest lucru să răspundă ministrul şi în acest scop i-am pus chestiuni precise. Răspunsul întârzie. Ne vom face datoria să-l grăbim, şi la nevoie vom recurge, la documente scrise. „Viitorul“ poate continua să insulte. Noi vom rămâne neclintiţi pe terenul faptelor, pentru a pune oamenii în lumina lor adevărată. i„.. popoli d-lui Duca 0 punere la punct In declaraţiile făcute la Sinaia ziarului „Viitorul’’, d. ministru de externe, voirbind de problema minorităţilor etnice, spune între altele şi cele ce urmează: „In discutarea acestei chestiuni, s'a relevat faptul că, deşi s'a aplicat dela incentit principiul cel mai tole-,rant faţă de minorităţile etnice, totuşi anumiţi reprezentanţi ai acestor minorităţi au exagerat realitatea şi s'au adresat Marilor Puteri". Pentru a nu se naşte ceva îndoeli în opinia publică, ţinem să relevăm că afirmaţiile de mai sus ale d-lui I. G. Duca nu se aplică de loc românilor din Iugoslavia. Faţă, de aceşti români, dacă s’a aplicat ceva, a fost principiul celei mai necruţătoare intolerante. In adevăr, tocmai dela început, adică îndată după ocuparea Macedoniei dela turci, sârbii auînchis toate şcolile şi bisericile româneşti ce aveam în regiunea aceia şi de atunci şi până, astăzi ele au rămas închise. Acesta este un adevăr. Al doilea adevăr este că,deşi nedreptăţiţi şi prigoniţi, românii din Iugoslavia nu s’au dedat la nici un fel de agitaţi iredentiste şi nu s’au plâns în nici un fel marilor Puteri In ce priveşte declaraţiile d-lui, Nincici că dorinţa guvernului de la Belgrad este că românii din Jugoslavia să rămână români în limbă şi conştiinţă, chestiunea e foarte simplă. Guvernul Jugoslav n’are decât să revină asupra măsurei, prin care a închis şcolile şi bisericile noastre, să recunoască valabilitatea în acest punct a tratatului de la Bucureşti din 1913 şi să înceteze cu prigonirea intelectualilor români. Altfel, dorinţa şi simpatia ce o arată în cuvinte faţă de români ar suna ca o ironie amară şi crudă. KB. In conferinţa dela Sinaia s'a citat de acord asupra tuturor chestiilor mari ce s'au adus in discuţie. Era şi firesc: in România se ceartă doar pe chestiile mici si meschine. Delegaţii „Ligii Naţiunilor“ la Sinaia O. COLBAN «Delegatii norvegian al Lisei Naţiunilor ‘ D. ASCARATTI Delegatul Spaniei în Liga Natiunilor I. D. M. HODEN Delegatul francez in Soc. Naţiunilor D-ra CONSTANS HARRYS Secretara comisiunei Lisei Naţiunilor Ţara minunată România se cunoaşte şi după aceia că a devenit o ţară mare deoarece pe întinderea ei se îmtâmplă lucruri aşa de deosebite incite evident că le desparte nenumărate dealuri, văi şi limbi de pădure. Intre vechea ţară şi Basarabia de pildă ai zice că sunt la miloc mii de kilometri, sume diverse, rase cliente şi mai nu ştiu ce in plus. Afi observat dv.: ce se irtdmptă acolo cu bandiţii ? Mai întâi numărul lor e extraordinar de considerabil. Al doilea îndrăzneala lor e de neînchipuit întru cât atacă pdnă şi oraşe ziua nămiază mare. Al treilea sunt înarmaţi până in dinţi. Al patrulea nu-î zi lăsată de la D-zeu ca el să fiu dea vre-o lovitură. Al cincilea, şi i cel mai necrezut, e că mai nici o dată nu sunt prinşi. Dar culmea e că avem acolo pentru fiecare bandit pe puţin o mie de soldaţi, o sută de jandarmi, zece poliţişti şi un număr incalculabil de agenţi de siguranţă, cari ar trebui să nu aibă altă treabă şi altă grijă decât să le aie calea şi să-i prindă. Şi e tocmai ceia ce nu se întâmplă. Mai deunăzi un bandit a fost ucis şi altul prins de un.... gard forestier. Evident că în bună logică ,guvernul, văzând nesuccesul forţelor publice de a prinde şi stâlpi pe bandiţi, ar trebui să încerce o dată şi contrarul, adică să retragă de acolo surplusul anormal de armată, jandarmi şi poliţişti. Te pomeneşti că se îndreaptă lucrurile. In orice cats'ar realiza o economie însemnată. CRIZA PRESEI Şi am Intr’un articol trecut ne-am ocupat de criza materială prin care trece presa. Scumpirea din ce în ce mai neînfrânată a tuturor fabricatelor se simte în ce priveşte nevoile presei în chip cu deosebire exasperant. Cum spuneam în acel articol al nostru, situaţia în momentul de faţă e aşa de gravă că nu mai e de ales decât una din singurele două soluţii posibile : ori ziarele se supun reducerilor şi amputărilor pentru a duce o viaţă searbădă cu minimum de cheltuieli, ori ,se hotărăsc să ceară publicului asentimentul la mărirea preţului gazetei. E de ales din aceste două soluţii; un al treilea leac nu există. * Din nefericire, însă, nu e aceasta unica criză care încearcă presa. E una mai rea şi mai periculoasă, e o criză morală. Avem de luptat mai întâi cu duşmănia coalizată a tuturor forţelor reacţiunei care înţelege că se poate folosi de nevoile materiale de-acum ale presei pentru a înlănţui mai lesne această unică libertate cetăţenească, rămasă până mai ori neatinsă de cei ce-şi asiguraseră exploatarea ţării. Regimul constitutional cel nou, în care vechea libertate a presei e de fapt desfiinţată, n’ajunge — se vede — celor lăcomiți de moartea ei definitivă. Zeci de alte mijloace ajutătoare sunt chemate ilegal, sălbatec și necinstit să sature acest complot al politicianismului bătrân împotriva singurei piedici ce se opune serios reînvierii lui. In afară de censura, pe cât de mizerabilă pe atât de caraghioasă din unele regiuni — suntem, împreună cu Rusia, singurele ţări din gazetelor, cari sunt mijloacele laşe Europa în cari mai funcţionează censura ! — în afară de sistemul confiscării şi cel al nedistribuirii ale ucigaşilor presei. — Iată acum şi tentative mai făţişe, iată procurori, mai zeloşi faţă de intenţiile guvernului, cari încearcă să vadă dacă prinde arestarea preventivă în materie de delict de presă, întru crearea necesarului precedent.. Şi cum, tribunalele nu vor să se facă instrumentele unor astfel de necurate tentative, asistăm acum la o nouă încercare: intimidarea depozitarului de gazete, pentru ca presa să fie lovită în cel ce face legăturadintre ziar și cititor. Atâtea mijloace ticăloase, a căror serie garantăm că nu s’a încheiat încă, pentru aceiași țintă, lichidarea grabnică a presei în România. Explicaţia e lesne de găsit: vechii exploatatori ai ţării — adică vechile partide sau cel ce le reprezintă azi, partidul liberal — îşi dau seama că, sub regimul votului universal, libertatea presei încetează de a mai fi inofensivă pentru ei. Ea este azi un mare pericol în calea voinţii de a stărui a vechilor metode şi a vechilor oameni. Trebue să constatăm, însă, că nici ziarele nu reuşesc să ţină frontul cuvenit — indiferent de nepotrivirea opiniunilor — în faţa întinsei coaliţii duşmane. Din nebăgare de seamă sau dintr’o vinovată nesocotire a prestigiului presei, ziarele transformă polemicile dintre partide sau ciocnirile de curente publice, în simple şi urâte polemici personale între ziariști. E încă una din uneltirile e videne ale politicianilor duşmani ai presei, pentru a compromite libertatea scrisului. Faptul că ziariştii i se supun învederează ori o condamnabilă naivitate ori o detestabilă lipsă de prestigiu profesional.* Să cităm exemple ? Le avem zilnic din abundenţă. Lăsăm la o parte ridicula încercare a ministrului de finanţe, bunăoară, care vrea să arunce vina durerosului său eşec pe seama... presei. Gazetele şi gazetarii sunt de vină că d. Vintilă Brătianu n’a inspirat destulă încredere pieţelor Parisului şi Londrei !... Privim cu neplăcere la celelalte sfâşieri dintre ziarişti. Un ziar găsea ca ultim argument al unei discuţii de principiu că adversarul său e... negustor de haine vechi! Mai ori o gazetă sfârşea polemica ei politică, printr’o furioasă acuzaţie de şanntaj în care erau amestecate, din nenorocire, nume de gazetari străini invocaţi ca martori. Şi cum an ziar intervenea, tot de-acolo s’a aruncat acestuia acuzaţia că ar fi încercat să apară în timpul ocupaţiei duşmane, încheind atacul cu pornirea pătimaşă a gazetarului contra gazetarului. E urât. Nu cerem să constituim o societate de cruţare reciprocă, fiind că ar fi şi mai urât. Dar, pretindem ca, în interesul chiar al ideilor ce înfăţişeau fiecare şi deci al demnităţii presei, să nu facem din conflictele de credinţi şi curente publice, harte violente, pe cât de înutile pe atât de odioase, între ziariştii înşişi. Altfel, vom contribui noi singuri la adâncirea crizelor diverse ce amenintă presa. IM UN VECHIU ZIARIST 5 Citit! la Ultima Oră 11 Micei Antante Interviewul „Adeverului cu d. Benes ti” Carne de munca America mai toată, dar in special Statele Unite, simt o mare nevoe de brate. Producţia lor e mereu in creştere de când a Europei e în descreştere. Stăm poate la o importantă răscruce istorică . Un continent nou e pe punctul de-a întrece pe altul vechiu şi învechit; încă undeceniu, două, trei, şi bătrâna Europă îşi va fi închinat steagul în mâinile Americei, dacă nu vom învăţa minte ci vom continua a ne distruge reciproc. In fine, deocamdată, Statele Unite caută pe capete carne de muncă. La noi ca şi pretutindeni. Vom cunoaşte deci, în curând, o sporire a emigraţiei. Pentru Anglia, pentru Germania şi alte ţări unde durează încă şomajul, lucrul poate să fie momentan ca o uşurare. Dar nouă, cari ducem mare lipsă de braţe, nouă cărora ne lipseşte carnea de muncă fiindcă am cheltuit-o prea mult ca carne de tun, el nu ne convine de loc. Nu numai că nu cunoaştem şomajul dar, la ţară mai ales, e o penurie grozavă de braţe. Satele sunt despopulate. A găsi aci muncitori, cu orice preţ ar fi, e o grea problemă. Guvernul nostru cată deci să ia măsuri pentru a preîntâmpina primejdia. Evident că cea mai eficace este ca muncitorimea noastră să se simtă bine în ţara ei. Un trai materialmente precar se poate încă suporta. Insă cel moralmente prost e de nesuferit. De-aceia mulţi emigrează împinşi nu atât de exigenţele stomahului cât de scârba sufletului. Prin urmare măsura cea mai bună de-a împiedeca emigrările este lepădarea de relele obiceiuri administrative şi patronale. Niţică dreptate şi omenie vor rezolva chestia. INDEX La Sinaia MINISTRUL FRANȚEI in Ardcat de C. G. CQSTAFORU Ministerul, a cărui suprimare o reclamase imperios, d. Vintilă Brătianu, — când era in opoziţie, — ca o costisitoare inutilitate, dar pe care, ca ministru de finanţe, ii menţine de hatârul blajinului său titular, ministerul artelor, — căci de culte azi nu va fi vorba, desfăşură o înfricoşată activitate în aceste momente în Ardeal. Activitatea aceasta n’are cu artele absolut nici o altă relaţie decât faptul că victimele ei sunt artiştii şi directorii teatrelor maghiare. De trei luni aproape, 500 de actori şi vreo 8 directori de teatru sunt pe drumuri, străgăniţi în modul cel mai grav în interesele lor, în existenţa lor, în viitorul lor. O interminabilă anchetă, la care un inspector general al artelor îşi consacră o activitate înfrigurată, e cauza torturatoare a acestei tulburări generale în lumea atât de simpatică a artiştilor teatrali. Au venit bieţii artişti şi nenorociţii lor directori la Bucureşti, personal şi în delegaţie, şi-au spus păsul lor la toţi: ministrului/colegilor lor artiştii teatrelor române, directorului general al teatrelor, până şi mie care am avut prilejul d’a cunoaşte mai d’aproape pe unii din ei, toţi le-au recunoscut dreptatea, — în special confraţii lor români — toţi le-au făgăduit concursul, ministrul, colegii, directorul general şi... eu, dar în zadar, căci bieţii oameni tot pe drumuri sunt, tot moralmente torturaţi şi băneşte loviţi au rămas în toate interesele lor tot în starea de incertitudine cea mai nesuferită, căci directorii încă nu ştiu dacă vor mai fi directori în stagiunea care începe la Septembrie, iar actorii nu ştiu nici ei care sunt şi care nu sunt angajaţi, la ce teatru şi la care director? Cei 500 de artişti profesionişti de trei luni n’au leafă, nici de la cine să ia avansuri. Şi se ştie că această simpatică breaslă trăieşte mai mult viaţa de bohem decât acea de rentier. Cei câţiva directori de teatru stau în suspensie cu tot avutul iar până o binevoi să se pronunţe, in fine, marele demnitar de la ministerul artelor care le deţine soarta în mâinile sale , căci blajinul d. Banu îi primeşte pe toţi în audienţă, este prea amabil, le făgădueşte şi îi mulţumeşte din gură perfect, pe vreo, trei delegaţi ai actorilor i-a cinstit croar cu o invitaţie la dejun, dar când ei pleacă încântaţi, se trezesc nenorociţii apoi tot în faţa aceluiaşi inspector general mai închizi-' tor ca în ajun. Dar ce anchetează oared. Inspector general al artelor? Am vrut s’o ştiu şi m’amdus să-î întreb. Aflaţi acum şi d-voastră cum stă chestia. *** Sub regimul maghiar, actorii își alegeau directorii, iar ministrul aproba, de regulă și de pură formă, alegerea. O aproba de pură formă, fiindcă tot interesul unei bune alegeri îl aveau actorii. ... într’adevăr nu oricine poate fi director de teatru. Trebue ca acela mai întâiu să aibă un teatru, apoi capital mare, parte în decoruri, rechisite, costume teatrale a căror valoare se ridică la milioane, parte în bani ca să fie actorii asiguraţi de exacta lor plată la zi, trebuie experienţă, simţ artistic şi, pe deasupra tuturor acestora, să ştie a mulţumi publicul. Când actorii aleg pe cutare director, înţelegeţi acum de ce ministrul n’are decât s’aprobe de îndată, fără nici o esitare, fără nici o întârziere. Aşa era sub regimul maghiar, aşa a urmat şi sub regimul românesc, cât a fost d. Goga ministru. De drept, ar fi putut d Goga să ’disclare atunci: „Eu n’am ce aproba, nici ce refuza“; căci legea română lasă ori şi cui deplină libertate d’a deveni director de teatru, sub singura rezervă d’a se conforma regulelor de porţie sanitară şi a bunelor moravuri; dar de fapt, d. Goga şi-a zis: „de vreme ce pot dobândi statului un drept ce i se oferă hai să pui mâna pe el!“ Și așa a făcut. Când la ministerul d-lui Banu a venit anul acesta chestia numirii directorilor, — opt la număr, mă rog, — tânărul inspector general, setos de activitate, şi-a zis: dacă e vorba de numire, apoi e treaba mea să fac o anchetă ca să văd pe cine voi recomanda ministrului să numească. D’atunci zarvă în breaslă,d’atunci propuneri de sume mari care se fac diferitelor măriri din minister. Faptul acesta mi l’a afirmat mie d. Șoimescu, el însuși carele este acel inspector general ,al artelor. Dumnealui, timp de două ore, a vrut să mă convingă că toata breasla actoricească maghiară în frunte cu directorii ei, nu e altceva decât o vastă organizaţie iredentistă, contra căreia interesele superioare, ale statului trebuie să fie apărate.— Dar „Iredentismul“ maghiar eu îl ştiu : el este pâinea zilnică din care se hrănesc pleiada de agenţi inferiori ai siguranţei generale. Ce te amesteci dumneata, Inspector, general al artelor, în treaba lor ? — Ancheta ce am a face, o voi face alături de şeful siguranţei din Cluj. Şi tânărul inspector general, a cărui onestitate fierbea de necaz că au îndrăznit — cei ce vor fi îndrăznit — să propuie bani pentru numirea directorilor, a lăsat să treacă o lună d’atunci, dând întâlniri, pentru facerea anchetei sale, la 21, dată la care el n’a venit, dar la care s’au adunat la Cluj, venind din toate oraşele Ardealului, toţi bieţii directori şi actorii ahtiaţi până la exasperare să vază, în sfârşit, terminată această mult prea chinuitoare străgănire. Am expus atunci d-lui ministru Banu întreaga această situaţie şi i-am zis : „Am venit să-ţi fac dumitale un serviciu vestindu-te că, în chestia aceasta, se vorbeşte în minister de oferte de mari sanse de bani“. D. ministru, nebulburat, senin şi tot blajin, mi-a răspuns că are toată încrederea în inspectorul său general, pe care l-a lăsat şi de atunci încoace să-şi continuie ancheta. E drept că, după aceea, l-a trimis şi pe directorul general al teatrelor ci să-i ajute,... sau ca să supravegheze. Vom vedea rezultatul pe care ministrul mi l-a făgăduit apropiat. Putem însă de acum afirma că nu prin asemenea procedări, vom cuceri ţării noastre sufletele acelor câteva sute de Intelectuali din care se compune lumea teatrală din Ardeal. Aşa ceva nu s’ar fi putut întâmpla sub regimul maghiar ! — oftează aceşti necăjiţi. Atunci nimeni n’ar fi îndrăznit să propuie bani, la vreun minister» Erau vremurile cele bune.». — Auziţi-l cum fac Iredentism! — exclamă vigilenţii paznici ai siguranţei statului. (Citiţi continuarea in pig&xta]