Adevěrul, martie 1924 (Anul 37, nr. 12299-12324)
1924-03-01 / nr. 12299
Ansi XXXVII. No. 12298 ? literemmann m nur rara 4 Lai exemplarul in străinătate C sâmbătă 1 Martie 1924 Adevărul FONDATORI ( AVEXAT )*£8 % CONST. MILLS 1897—1916 Rusia si Basarabia Am vorbit în „Adevărul*1 de ori de articolul ziarului „Isvestia“ care exteriorizează părerile guvernului sovietelor cu privire la Basarabia. Cuprinsul acelui articol nu este o surprindere pentru noi. Părerea exprimată într’însul o cunoaștem, este veche, dar se manifestă acum cu mai multă hotărîre pentru motivul că Rusia vede iritărindu-se situaţia ei internaţională. De când guvernul englez a recunoscut, de iure, situaţia creată in Rusia prin revoluţie, guvernul de la Moscova a dobândit o încredere nouă în puterile sale şi acum crede că e destul de tare ca să pună condiţii Europei. întâiul semn al acestei noul atitudini este limbagiul ţinut faţă de Japonia. Japoniei Moscova i-a răspruns cum că, deoarece poziţia internaţională a Rusiei s’a întărit, pe când aceea a Japoniei a slăbit, Rusia nu mai poate trata pe bazele admise până acum. Acum Rusia trimite un avertisment şi o somaţiune Franţei. Cât timp Anglia nu recunoscuse guvernul sovietelor, Rusia era silită să primească a trata cu Franţa şi a-i face concesiuni: era un motiv de echilibru şi o necesitate de fapt. Dar, de când Anglia şi Italia au acordat recunoaşterea, sovietele sigure şi de prietenia germană îşi pot permite ca să ţină un alt limbagiu faţă de Paris. Dar mai este şi chestia interesului Franţei. Atât timp cât înţelegerea franco-engleză nu este făcută, Franţa — precum am arătat în alte articole — este silită să caute înţelegerea cu Rusia. Negreşit i-ar conveni mai degrabă o înţelegere cu o Rusie altfel guvernată, dar fatalitatea voeşte altfel. Prin urmareRusia spune Franţei: dacă recunoaşteţi alipirea Basarabiei cu România te las la discreţia Angliei şi eu mă înţeleg cu tine, iar dacă nu recunoşti pierderea Basarabiei pentru Rusia poţi spera într’o viitoare înţelegere cu mine. Guvernul sovietelor, foarte activ diplomaticeşte, se sileşte acum ca să tragă maximum de foloase din noua sa situaţie internaţională cu toate că puterea militară a Rusiei nu reprezintă adevărata ei putere. România nu are o bună poziţie pe planetă, aceasta au dovedit-o evenimentele istorice. Faptul că neamul românesc a fost hărţuit şi hărtănit din toate părţile pierzând provincii de jur împrejur, este cea mai bună dovadă cum că, deşi situaţia României este foarte interesantă pentru liniştea Europei, în schimb este plină de primejdii pentru români. Cea mai importantă misiune internaţională a României, de când Rusia a devenit o mare Putere cu tendinţă de expansiune, este ca să fie un zăgaz menit să oprească revărsarea maselor moscovite către Constantinopol, dar această misiune nu va putea fi îndeplinită atât timp cât la spatele României nu va fi o putere europeană pregătită de a susţine silinţele curagioase ale României. La jumătatea secolului al 18-lea această putere o reprezenta Franţa celui d’al doilea imperiu, a căreia politică era categorică în această privinţă, războiul din Crimeea a fost o dovadă. Dar una din greşelile politicei napoleoniane cât şi a Engliterei a fost aceea că nu a restituit României întreaga Basarabie ci s’au mărginit la o restituţiune trunchiată. După înfrângerea Franţei la 1871 Europa a rămas să fie reprezentată, în rezistenţa ei faţă de Rusia, prin Germania. Europa a avut întotdeauna un gardian din acest punct de vedere. Acum s’a prăbuşit şi puterea germană, iar Franţa, ca şi Germania solicită prietenia Rusiei. Cui îi revine acum sceptrul, adică îndatorirea de a îndeplini o menire care, pentru civilizaţie şi pentru libertatea lumea, este un imperativ categoric? Germania este în cei mai buni termeni cu Rusia, Franţa doreşte să fie în cei mai buni termeni cu Rusia, nu mai rămâne decât Anglia care — deşi acordând sovietelor recunoaşterea — rămâne apărătoarea libertatei Europei înpotriva unei eventuale înaintări ruseşti. Liniştea Europei nu este, însă, la adăpost. După cum am spus de atâtea ori, pacea lumei nu va fi asigurată real şi pentru multă vreme, decât atunci când intre Franţa şi Anglia se va statornici adevărata înţelegere. Dar este un fapt sigur: în ziua în care Rusia va fi din nou un mare imperiu militar ameninţător şi gata pentru agresiune. Anglia nu va rămâne singură întru apărarea liniştei şi libertatei Europei. Const. Bacalbass Noul regim al chiriilor Nu e greu de desprins din textul proectului de lege asupra chiriilor o tendinţă marcată de a da cât mai multă satisfacţie proprietarilor şi a reduce considerabil protecţia legală de care se bucură astăzi chiriaşii. S-ar putea spune că regimul pe care-l pregăteşte noua lege este ultima etapă a regimului de excepţie Înainte de suprimarea lui definitivă. Aceasta e tendinţa proectului. Iată acum şi efectele lui imediate: In primul rând o generalizare a conflictelor dintreproprietari şi chiriaşi şi a proceselor dintre ei. Pentru avocaţi el va fi revărsarea Nilului. Noile condiţii de fixare a chiriilor şi a posibilităţilor de evacuare nu sunt legate de norme fixe, ci de norme supuse apreciere. De aceea, aproape nu va rămâne chiriaş „protejat” de lege, care să nu poată fi tras in judecată în faţa justiţiei sau a comisiunilor arbitrare. Chiar şi chiriaşii cari până acum n’aveau nici o supărare din partea proprietarilor sunt acum ameninţaţi. In adevăr, proprietarul poate să reclame oricâte camere va găsi Justiţia că prisosesc peste nevoile chiriaşului Toţi chiriaşii vor , deci expuşi la descinderi judiciare cari să constate dacă n’au cumva mai multa camere decât Ie trebue, după aprecieri, firește, arbitrare. Altceva si mai grav încă. Cota chiriilor va depinde de venitul chiriașului constatat după registrele fiscului. Se introduce astfel in societatea românească spionajul universal. La spatele fiecăruichiriaş legea aşează un spion, pe proprietar, care-l va controla toate veniturile ,spre a le denunţa fiscului, având tot interesul ca chliriaşul să plătească dări cât maimari pentru ca şi chiria să fie mai mare. D. Vintilă Brătianu va fimulţumit de concursul pe care proprietarii II vor da Oscului darmăsura va introduce la raporturile sociale o atmosferă insuportabilă. Şi toate acestea, fiindcă d. ministru al Justiţiei n’a voit să adopte [soluţia cea mai simplă şi mai practică, aceea de a prelungi pur și simplu toate contractele cu un spor de chirie anumit, chiar dacă acesta ar fi fost așezat pe o bază progresivă. W Pan NAZBATII dacă ar fi măcar aşa !... Ziarul „România“ scrie revoltat, cu literă foarte groasă, că Bucureştii, capitala României Mari, „e o colonie africană“. Dacă ar fi măcar atât! Dar, e ceva mai rău... E mai rău fiindcă, zişii africani daci n’au trotuare, străzi, apă şi celelalte rafinamente ale civilizaţiei, sunt, în schimb, lipsiţi şi de celelalte nefericiri: întâi, n’au croitori; al doilea, n’au restaurante; al treilea, n’au birjari; al patrulea, — dar ce să le mai înşir, că n’aşi mai isprăvi! Ei, ce bine ar fi dacă Bucureştii ar fi deadreptul şi sincer o colonie africană ! Ah !, n'aş mai avea compt la cnitor fiindcă aş purta mereu aceiaşi rezistentă piele dată de Dumnezeu nu m’ar mai înjura birjarii, fiindcă traversez prea încet strada, şi cocoana mea nu m’ar mai speria cu tailleur-urile şi pălăriile de primăvară !. Vai! nu suntem în colonie africană !... _________________ fix. Cercetaşii şi recrutările Vine astăzi rândul să fie recrutată acea faimoasă şi nefericită generaţie de cercetaşi care a suferit nemaipomenit de cruda, de tragica odisee din Moldova în vremea retragerii. Câţi copii din aceştia au pierit atunci, în modul cel mai jalnic şi mai neomenos, ei cei mai nevinovaţi dintre victime, fiindcă nimeni nu s’a îngrijit de ei ! E cel mai dureros tribut, şi un tribut care nu era necesar, pe care l-am plătit molohului războiului. Ei bine, tinerii aceştia, câţi dintr’înşii au scăpat cu viaţă, şi au ajuns în vârstă de-a fi înrolaţi sub drapel, cer — cel puţin aşa scrie unul din ei — ca să li se ţină în seamă jertfa şi suferinţa de atunci. In ce mod, corespondentul meu n’o spune. Bănuesc însă că în aceia, ca foştii cercetaşi duşi în Moldova să se bucure, chiar daca nu îndeplinesc de fapt condiţiuniile necesare, de favorurile, legale bineînţeles, ale tinerilor cu termen redus. Cererea ni se pare dreaptă din toate punctele de vedere, şi o supunem celor în drept cu nădejdea că ea va fi luată în consideraţie Măcar atâta desdăunare să li se dea acestor foşti cercetaşi de nenorocită amintire, cam pe lângă că au pătimit atunci, au făcut și servicii cu cari se pot lăuda." Index Retragerea magistraţilor Demisia preşedinţilor înaltei Curţi de Casaţie, din comitetul agrar provoacă o serie de reflecţii serioase. Trebue subliniat în primul rând caracterul demonstrativ al acestei demisuni. Nu le-a trebuit desigur două ani iluştrilor judecători spre a-şi da seama că există o incompatibilitate între funcţia lor obişnuită şi aceea ce le-a fost dată în baza reformei agrare, decât, pentru a se desolidariza şi moralmente şi în fapt de neregulile cunoscute sau încă necunoscute vream şi de întreaga metodă de lucru a comitetului agrar. E explicabil şi legitim că preşedinţii instanţei supreme s’au decis să refuze a nu acoperi prin numele şi prestigiul lor soluţii de o legalitate indoetnică. Din moment ce acest gest salutar a fost făcut se naşte întrebarea dacă o continuare a lucrărilor comitetului agrar mai e posibilă. Participarea unor consilieri şi preşedinţi ai Curţii de casaţie e expres prevăzută in lege! Ar urma deci ca alţi membri ai înaltei Curţi să fie numiţi în locul preşedinţilor demisionaţi. Vor putea ei insă să accepte o astfel de numire după demonstraţia colegilor lor superiori în grad? Vor primi ei să solidarizeze din nou justiţia a nişte nereguli de care ea abia s’a lepădat? Iată o grea chestiune, lar dacă toţi judecătorii celei mai înalte instanţe vor rămâne solidari cu colegii lor şi o modificare a legii comitetului agrar va fi inevitabilă spre a-i asigura funcţionarea şi fără magistraţi, care va mai fi autoritatea şi capacitatea acestei instituţii lăsată exclusiv pe mâna funcţionarilor, adică la discreţia guvernului? Şi care vor mai fi garanţiile pentru o cinstită şi imparţială aplicare a revoluţionarei reforme agrare? Avem în această neplăcută dar binevenită întâmplare demonstraţia elocventă a primejdiilor pe care le atrage după sine sistemul atât de des întrebuinţat de a înlocui instanţele constituţionale şi pe judecătorii fireşti prin comitete sau comisii excepţionale mixte. Ele micşorează siguranţa juridică şi compromit justiţia aservind-o puterii executive sau asociindu-o la abuzurile acesteia. Energica demonstraţie a preşedinţilor de la Casaţie vine la timp spre a arăta şi guvernului şi magistraţilor ce ar fi tentaţi să accepte demnităţi străine de funcţia lor strictă. E vremea să se pună capăt sistemului, prin revenirea la o procedare constituţională respectând principiul separaţiunii puterilor şi norma fundamentală că ,,nimeni mai poate fi sustras dela judecătorii săi fireştiSă se desfiinţeze deci toate instanţele Met excepţia şi să fie lăsată magi străzi şi numai lor sarcina interpretaţii legilor şi împărţirii jus. E în joc in toate formele, ff,térés de Stat. F. Anunţată de multă vreme, chestia aceasta revine din nou la ordinea zilei, de data asta pare-se pentru a fi desăvârşit rezolvată — afară dacă tratativele nu se vor rupe cu Vaticanul, în cele din urmă, ceia ce nu-i cu neputinţă. Asupra problemei însăşi nu ne vom pronunţa încă deoarece trebue mai întâi să cunoaştem textul unei atare conventioni. Dar putem fi siguri de mai inainte că concordatul, ca şi oricare tratat din lume, va satisface pe unii şi va nemulţumi pe alţii, va fi pe placul unora şi in neplăcerea altora. Ceva perfest nu se poate închipui intre două puteri,din care una, Vaticanul, are absolute pretențiuni spirituale şi totodată nemărginite aspiraţiuni materiale, timporale cum se zice ca să se ascundă oarecum materia, şi din care cealaltă, statul român, instituţie eminamente timporală, dă la iveală şi aspiraţiuni spirituale. A împăca deplin asemenea antagonist! credem că nici E-zeu în persoană n’ar putea-o. Cu toate astea sunt state, şi încă din cele mai mari, mai puternice şi mai civilizate, şi în acelaşi timp un stat eminamente creştin, ca cel din Statele Unite, de pildă, unde nu există un concordat cu Vaticanul, cu Mecca, ca Dalai-Lama, etc., şi nici vorbă nu e de aşa ceva, şi în care catolici, budişti, mozaici, musulmani, protestanţi în număr de 504 secte, şi aşa mai departe, traesc în cea mai rerfectă libertate şi pace. De ce ? Foarte simplu. Fiindcă statul acesta nu se amestecă în chestiuni religioase, nu subvenţionează nici un cult, ci pe toate deopotrivă le îngădite şi îi protejează în libera lor funcţionare. Şi astfel domneşte acolo cea mai perfectă linişte religioasă, care totuşi implică un sentiment religios extraordinar de puternic, necunoscut la noi unde avem o „religie dominantă“, un stat spiritualo-religios, un budget al cultelor şi, în curând, un concordat cu Vaticanul încheiat in sila ambelor părți. I. T. » Săptămâna plastică de VICTOR ION PORA Salonul independenţilor din Paris, în care străinătatea a fost aşa de bogat reprezentată, n’a adus pentru noi, românii decât un singur nume: d. Chivu. Cel puţin atâta ni-i vestit prin Nouvelles littoraires. Şi-i de mirare că din numărul cel mare de pictori români cari sunt la Paris, numai unul singur să reprezinte ţara noastră, aşa de bogată acum în talente pictoriceşti. Pe d. Chivu nu-l cunoaştem de-aici dar cronicarul francez ni-l arată ca pe un peisagist de bună calitate, cu atmosferă frumos îmbinată de elemente streine, fără să-i găsească însă o justă caracterizare pentru plastica ce-ar trebui să înfăţişeze, adică acela a naţiei lui. Şi ni-i mare părerea de rău, când ne gândim cât de caracteristice lucruri româneşti s’ar putea arăta acolo unde suntem apreciate numai individual, că nici o legătură nu se resimte între lucrările pornite de la noi şi cât ne-am putea impune dacă societatea aceia artistică, formată acum în capitala Franţei s’ar ocupa puţin şi de chestia expoziţiilor. Că este acum în Paris o societate care şi-a propus să arate ce-i arta şi literatura românească, dând reprezentaţii, traducândopere şi deschizând expoziţii Pusă sub patronajul A. & Principelui CftTOr fi având director pe d. Victor Eftimiu cunoscutul scriitor, alcătuirea aceasta, prin legătura cu Fundaţia „Principele Carol“ şi prin legăturile personale ale d-lui Eftimiu cu artiştii români, ar putea fi un sprijin de valoare pentru arta noastră. Aşteptăm s’o vedem la lucru. Prieteni, avem noi românii, destui oameni luminaţi din Franţa şi încurajarea ni s’a dat ori de câte ori am meritat-o. Arate d. Eftimiu prin stăruinţa d-sale, cât o merităm. De Brâncuş s’aude iar vorbindu-se. Îndepărtarea lui de ţară e o rană veche în trupul plasticei noastre şi orice veste dela dânsul ori despre dânsul, o însângerează iar. Că pe Brandis l’a izgonit de-aici un mediu neînţelegător şi duşman, şi i-a întrerupt brutal un drum care ne era nouă mai folositor tot academismul atâtor sculptori de pietre funerare. Târziu încoace, în perspectiva vremii, opera lui a început să se arate luminoasă, puternică şi cu adânci rădăcini în tendinţele plastice ale sufletului românesc. Şi în timpul acesta, critica nemţească făcea din Brâncuş părintele expresionismului german. Ciudăţenia unei asemenea constatări a aruncat asupra marelui sculptor o lumină strâmbă. Primitivismul lui, naivitatea adâncă şi sugestivă a subiectelor lui nu putea aminti nemţilor nimic altceva, cum de pildă ne-ar fi amintit nouă. Pentru noi el deschidea o cale nouă: sculptura românească. Că noi n’am avut sculptură. La noi, arhitectura bisericească n’a dat sculpturi ca în tarile catolice, acel imens ajutor ce se vede pe faţada oricărei catedrale. Meşterul nostru pietrar n’a făcut decât ortotiistatie arhitectonică, liniară, şi îngeraşi pe morminte nu-s mulţi să fi făcut. Tradiţia pe care o avem în pictură din sculptură n’am avut-o. Ne-a lipsit valul convingător al artei anonime şi de aceia ne-a lipsit însăşi sculptura. Pe ici pe colo, fireşte, dorinţa de modelare răzbătea totuşi. Dar sfiiciunea ei o oprea în forme naive de păsări şi balauri, în capete de lupi şi fapi elemente de cele -m aî multe ori din mitologia noa* stră românească. Atâta tot, şi a* ceasta era toată tradiţia pe care s’ar fi putut baza o sculptură românească. „Cumintia pământului“ a lui Brâncuş de aci a pornit. Ea a fost întâia operă sculpturală cultă de la noi Primitivismul concepţiei şi a tratării nu era decât continuarea unei direcţii nevăzute. Modernismul excesiv al sculptorului era în fond altceva. Şi asta, fireşte, n’o (Citiţi continuarea la pag. 1l-al '! Chestia ssilei Alegerea de la Romanaţi D. Octavian Goga, pasionatul averescan, va fi ales de d. Ionel Brătianu. Ziarele D. IONEL BRATIANU: Sărăcuţul de el! Cu câtă roită suge la două oi! D. GENERAL AVERESCU : Nu-l cunoşti! E în stare să sugă şi la zece ! , Senzaţionala şedinţă a Camerei Bancherul defăimător e... d. Vintilă Brătianu!! Destăinuirea d-lui Virgil Madgeanu Şedinţa de ori a Camerei ne-a adus o mare surpriză: înainte ca guvernul să răspundă la întrebarea din ajun a deputatului liberal d. Simion Mândrescu, s’a găsit altcineva care să dea răspunsul: d. Virgil Madgeanu a arătat că pasagiile Incriminate de „inginerul român” se găsesc în adevăr într’o broşură tipărită în franţu- Leşte şi trimeasă în străinătate de o mare bancă dela noi — însă banca în chestiune e Banca Românească, iar broşura cu pricina e iscălită de d. Vintilă Brătianu ! Surpriza a fost în adevăr mare, pentru toată lumea. Nimeni nu s’ar fi aşteptat la o asemenea dezlegare a misterului. E adevărat însă că pe când scria broşura franţuzească şi o răspândea în străinătate, d. Vintilă Brătianu era în opoziţie. * * * Din dările de seamă ale şedinţei s’a văzut în ce fel d. Madgeanu şi-a documentat afirmaţiunea. „Inginerul român“, în scrisoarea din „Universul”, a rezumat astfel broşura cu pricina: „Dacă e-am reuşit să mărim capacitatea de producere a ţarei, aceasta se datoreşte faptului că Statul n’a secondat economia naţională şi n’a ţinut seamă de sforţările agricultorilor, cărora le-a răpit, prin măsuri nedrepte şi pripite, foloasele recoltelor. Mijloacele de transport — pivotul întregei vieţi economice a ţarei — sunt arătate ca neîndestulătoare. Iar situaţia financiară a Statului e denunţată ca rea. Ceva şi mai grav: se afirmă de către aceiaşi instituţie financiară, că politica economică a Statului e complect lipsită de pricepere şi de conducere. Iar pe lângă toate acestea se mai adaugă, că politica noastră financiară este sub orice critică şi că banii Statului sunt risipiţi fără control şi fără măsură. Sistemul cel nou de impozită al ministrului de finanţe — pe care s’au clădit atâtea legitime speranţe — e denunţat ca nestudiat şi incapabil de a produce Statului veniturile necesare. Iar drept încheiere a tuturor acestor defăimări, se adaogă că ţara lipsită de colaborarea Statului, e in neputinţă de a se reface“. Or, toate aceste grave încriminări, d. Madgeanu le-a identificat cu o uimitoare perfecţiune ! D-sa a citit pasagile respective din raportul franţuzesc al Băncii Româneşti pe anul 1921, tipărit în 1922. „Inginerul român“ cita din memorie, foarte exact în ce priveşte înţelesul, dar nu destul de accentuat. TEXTUL COMPLECT ŞI AUTENTIC E MULT MAI GRAV. * # * Că impresia produsă asupra majorităţii a fost dezastroasă, se înţelege de la sine. Dar apărarea d-lui Vintilă Brătianu a fost lamentabilă. D-sa a spus, in esenţă, că „inginerul român“ nu viza această broşură ci alta. Ar fi curios să existe două broşuri cu acelaşi c conţinut, afară de cazul când şi autorul ar fi acelaşi. Dar intra cât s’ar micşora vina d-lui Brătianu prin faptul că ar mai fi şi alt vinovat? D. Brătianu a mai spus că astăzi sunt alte împrejurări, intru cât? Dacă e rău să spui astăzi străimităţii că toate merg prost în România, întru cât a fost bine s’o spui aceasta acum doi ani ? * * * Speram că, după vâlva ce s’a făcut, inginerul „Universului“ va ieşi la iveală şi va da pe faţă şi banca pe care a vizat-o. Mărturia lui mai poate prezintă Interes numai dacă instituţia vizată de el e alta decât Banca Românească, întrucât în cazul acesta vom avea doi vinovaţi. In tot cazul, ,,inginerul” a spus că citează din memorie, că n’are documentul, pe când d. Madgearu a prezintat corpul delictului. Acest acuzat, care probabil e și singurul — BANCA ROMANEASCA. ADICA D. VINTILĂ BRATIANU. LUCRÂND IN NUMELE SI FOLOSUL EI — nu mai poate scăpa de condamnarea cuvenită. * * * Ce fel de condamnare? Strâns cu uşa, văzând că e însuşi în cauză, d. Vintilă Brătianu a spus eri la Cameră că bancherii defăimători, cari compromit în străinătate creditul ţării, nu pot fi pedepsiţi prin lege. Rămâne numai pedeapsa morală. Tot aceasta a fost părerea d-lui Brătianu înainte de a şti că e vorba chiar de d-sa, când, adică, a crezut că e vizată „finanţa Internaţională” . Nu. In ziua când a apărut in „Universit“ scrisoarea „inginerului român“, oficiosul guvernului, „Viitorul" i-a adresat un apel călduros să spuie anume cine e autorul broşurii denunţate pentru ca guvernul să ia cuvenitele măsuri. Iar a doua zi, adică ori, — prin urmare în momentul când d. Vintilă Brătianu se zbatea, la Cameră, ca să-i „răspundă” d-nui Madgearu — în acel moment „Viitorul” , proaspăt apărut, anunța că guvernul va ordona o anchetă judiciară. După părerea guvernului este deci posibilă urmărirea prin justiţie. De altfel, cum a şi relevat-o d. Madgearu, oficiosul guvernului a ameninţat mereu cu închisoarea pe cei pe cari, fără dovezi, ii acuza de discreditarea ţării în străinătate, adică ii acuza de fapta pe care se dovedeşte acum că a săvârşit-o d. Vintilă Brătianu. Prin urmare, guvernul n’are decât să se ţie de cuvânt — cum atât de binevoitor l’a îndemnat d. Madgeanu! — şi să deschidă urmărirea judiciară a d-lui Vintilă Brătianu! * Nici nu merită discuţie teoria că împrejurările sunt schimbate şi că în 1922 era permis ceea ce azi recunoaştem şi noi că n’ar fi permis, cu rezerva numai că noi socotim că nu era permis nici atunci. Dar ca să arătăm că teoria e de ocazie, inventată pe ioc. In clipa de mare strâmtoare, când d. Vintilă Brătianu s’a văzut prins în laţ, ajunge să cităm câte ceva din „Viitorul" de eri. Iată: „Nu de azi ci foarte de mult, ziarul nostru a denunţat, cu destulă perseverenţă, campania de ponegrire pusă la cale împotriva României, nu numai de duşmanii ei din afară ci şi de cei dinăuntru. „Anumita finanţai denunţată şi înfierată de noi după ce tulbură viaţa dinăuntru a ţării are grija să cotim nice în afafi toate nenorocirile întâmplate şi adesea numai inventate. „DATORITA ACESTEI OPERE DE PROVOCARE ŞI DE DEFĂIMARE, PRESTIGIUL ROMÂNIEI SCADE ŞI ÎNCREDEREA STREINATAŢII IN PUTERILE STATULUI ESTE NIMICITĂ”. Va să zică, nu numai de azi defăimarea ţării în străinătate a devenit vătămătoare, ci de mult, foarte de mult, încă de pe vremea când erau... alte împrejurări. Dar iată ceva şi mai precis: „Campania de ponegrire a înecurt «-dată după încheierea păcii „Ocla,3 cu scăderea prestigiului României, scădea şi valuta el, p« - —-o spec. !au anumiţii bancheri din Bucureşti la bursele din Paris şi Zurich“. Foarte lămurit, îndată după încheierea păcii a început opera de ponegrire, care făcea să scadă şi prestigiul României şi care nimicea încrederea străinătăţii în puterile statului nostru. Şi prin ce se manifesta în chip concret această nenorocire a ţării? „Viitorul!* ne-o spune în ultimul pasagiu ciinti ,/ dată cu scăderea prestigiului României, scădea şi valuta ei“. Amin’ifi-vă însă, când a fost ea förmlich’*3 scădere a valutei 7 Exact după apariţia broşura! franţu esti a d-lui Vintilă Brătia* 'U I I Dacă, astfel, e dovedit că d. Vintilă Brătianu a scăzut valuta» este întrebarea: cine sunt „anumiţii bancheri din Bucureşti", cari „o speculau la bursele din Paris şi Zürich"? „Viitorul" nu ne-o spune. Dar o deducţie logică se impune: Banca Românească, publicând broșura, nu s’a putut gândi să facă treburile altor bănci. m Partea comică pe care ne-a ofe* rit-o „Viitorul“ de eri a fost că te cele două lungi articole cari tre* tau chestiunea defăimării tării, a* mesteca și presa: presa independentă și presa opozantă,adică, lQ definitiv, tot ce este neliberal în presa română. Cele două articole, apărute unul în fruntea şi celălalt în coada ziarului, tindeau să baga în capul cititorilor ideea absurdă că toate partidele şi toate ziarele s’au asociat la opera de distrugere a ţării, operă pusă la cale de toata băncile neliberale. Această parte a „Viitorului“, comică înainte ca d. Madgearu să-şi fi rostit discursul, a devenit tragică după acel discurs. Căci în adevăr, e tragică situaţia d-lui Brătianu şi a partidului d-sate, cu oficiosul lui cu tot când se zbate să arunce asupra unei lumi întregi, care habar n’avea de nimic, o vină care, chiar în acel moment, se dovedeşte a fi exclusiv a d-lui Vintilă Brătianu şi a cosemnatarilor săi. „Viitorul“ se găseşte în buni companie cu d. Simion Mândrescu, care alaltăieri s’a repezit atât de impetuos să interpeleze şî eri a trebuit să cugete cu atâta amărăciune la ironia soartei Hotărît! Şedinţa de eri a Carcerei a stabilit un lucru: liberalii pot acapara, in folosul lor exciriv, toate monopolurile, afară de unul: monopolul patriotismului! E singurul monopol care le-a scăpat dar dezagrementul acesta rămâne definitiv și fără leac. * * * * Revizuirea legilor fostului guvern bulgar SOFIA, 28 — Camera a ales o comisie care să examineze legile votate sub guvernul Stambolisks şi să refere care din aceste legi nu ar fi anticonstituţionale. Comisia care şi-a început lucrările a opinat până acum, că legile în puterea cărora guvernul Stămbolnsky a dat judecăţii pe foştii miniştri ai cabinetelor dela 1912— 1918, sunt anticonstituţionale şi prin urmare nule de drept. Deasemenea a fost declarată ca anticonstituţională legea prin care se hotărâse exproprierea cacerilor dela orare. — D-l general Văitoianu proectează militarizarea personalului căilor ferate. ...Rămân crile și, deci, libere să-şi facă de cap numai vagoanele, locomotivele și podurile!...