Adevěrul, martie 1924 (Anul 37, nr. 12299-12324)

1924-03-01 / nr. 12299

Ansi XXXVII. No. 12298 ? lit­eremmann m nur­ rara 4 Lai exemplarul in străinătate C sâmbătă 1 Martie 1924 Adevărul FONDATORI ( AVEXAT )*£8 % CONST. MILLS 1897­—1916 Rusia si Basarabia Am vorbit în „Adevărul*1 de ori de articolul ziarului „Isvestia“ care exteriorizează părerile guver­nului sovietelor cu privire la Ba­sarabia. Cuprinsul acelui articol nu este o surprindere pentru noi. Pă­rerea exprimată într’însul o cu­noaștem, este veche, dar se mani­festă acum cu mai multă hotărî­­re pentru motivul că Rusia vede iritărindu-se situaţia ei internaţio­nală. De când guvernul englez a re­cunoscut, de iure, situaţia creată in Rusia prin revoluţie, guvernul d­e la Moscova a dobândit o încre­dere nouă în puterile sale şi acum crede că e destul de tare ca să pună condiţii Europei. întâiul semn al acestei noul ati­tudini este limbagiul ţinut faţă de Japonia. Japoniei Moscova i-a răs­­pruns cum că, de­oarece poziţia in­ternaţională a Rusiei s’a întărit, pe când aceea a Japoniei a slăbit, Rusia nu mai poate trata pe ba­zele admise până acum. Acum Rusia trimite un avertis­ment şi o somaţiune Franţei. Cât timp Anglia nu recunoscuse guvernul sovietelor, Rusia era si­lită să primească a trata cu Fran­ţa şi a-i face concesiuni: era un motiv de echilibru şi o necesitate de fapt. Dar, de când Anglia şi Ita­lia au acordat recunoaşterea, so­vietele sigure şi de prietenia ger­mană îşi pot permite ca să ţină un alt limbagiu faţă de Paris. Dar mai este şi chestia interesu­lui Franţei. Atât timp cât înţelegerea fran­­co-engleză nu este făcută, Franţa — precum am arătat în alte arti­cole — este silită să caute înţele­gerea cu Rusia. Negreşit i-ar con­veni mai de­grabă o înţelegere cu o Rusie altfel guvernată, dar fata­litatea voeşte altfel. Prin urmare­­Rusia spune Franţei: dacă recu­noaşteţi alipirea Basarabiei cu Ro­mânia te las la discreţia Angliei şi eu mă înţeleg cu tine, iar dacă nu recunoşti pierderea Basarabiei pentru Rusia poţi spera într’o vii­toare înţelegere cu mine. Guvernul sovietelor, foarte activ diplomaticeşte, se sileşte acum ca să tragă maximum de foloase din noua sa situaţie internaţională cu toate că puterea militară a Rusiei nu reprezintă adevărata ei putere. România nu are o­ bună poziţie pe planetă, aceasta au dovedit-o evenimentele istorice. Faptul că neamul românesc a fost hărţuit şi hărtănit din toate părţile pierzând provincii de jur împrejur, este cea mai bună dovadă cum că, deşi situaţia României este foarte inte­resantă pentru liniştea Europei, în schimb este plină de primejdii pen­tru români. Cea mai importantă misiune in­ternaţională a României, de când Rusia a devenit o mare Putere cu tendinţă de expansiune, este ca să fie un zăgaz menit să oprească re­vărsarea maselor moscovite către Constantinopol, dar această mi­siune nu va putea fi îndeplinită atât timp cât la spatele României nu va fi o putere europeană pre­gătită de a susţine silinţele curagi­­oase ale României. La jumătatea secolului al 18-lea această putere o reprezenta Fran­ţa celui d’al doilea imperiu, a că­reia politică era categorică în a­­ceastă privinţă,­ războiul din Cri­­meea a fost o dovadă. Dar una din greşelile politicei napoleonia­­ne cât şi a Engliterei a fost aceea că nu a restituit României întrea­ga Basarabie ci s’au mărginit la o restituţiune trunchiată. După înfrângerea Franţei la 1871 Europa a rămas să fie reprezenta­tă, în rezistenţa ei faţă de Rusia, prin Germania. Europa a avut în­totdeauna un gardian din acest punct de vedere. Acum s’a prăbuşit şi puterea germană, iar Franţa, ca şi Germa­nia solicită prietenia Rusiei. Cui îi revine acum sceptrul, adică înda­torirea de a îndeplini o menire care, pentru civilizaţie şi pentru libertatea lumea, este un imperativ categoric? Germania este în cei mai buni termeni cu Rusia, Franţa doreşte să fie în cei mai buni termeni cu Rusia, nu mai rămâne decât An­glia care — deşi acordând sovie­telor recunoaşterea — rămâne a­­părătoarea libertatei Europei înpo­­triva unei eventuale înaintări ru­seşti. Liniştea Europei nu este, însă, la adăpost. După cum am spus de atâtea ori, pacea lumei nu va fi a­­sigurată real şi pentru multă vre­me, decât atunci când intre Franţa şi Anglia se va statornici adevăra­ta înţelegere. Dar este un fapt sigur: în ziua în care Rusia va fi din nou un ma­re imperiu militar ameninţător şi gata pentru agresiune. Anglia nu va rămâne singură întru apărarea liniştei şi libertatei Europei. Const. Bacalbass Noul regim al chiriilor Nu e greu de desprins din textul proectului de lege asupra chiriilor o tendinţă marcată de a da cât mai multă satisfacţie proprietarilor şi a reduce considerabil protecţia le­gală de care se bucură astăzi chi­riaşii. S-ar putea spune că regimul pe care-l pregăteşte noua lege este ultima etapă a regimului de excep­ţie Înainte de suprimarea lui defi­nitivă. Aceasta e tendinţa proectului. Iată acum şi efectele lui imediate: In primul rând o generalizare a conflictelor dintre­­proprietari şi chiriaşi şi a proceselor dintre ei. Pentru avocaţi el va fi revărsarea Nilului. Noile condiţii de fixare a chiriilor şi a posibilităţilor de eva­cuare nu sunt legate de norme fixe, ci de norme supuse apreciere­. De aceea, aproape nu va rămâne chi­riaş „protejat” de lege, care să nu poată fi tras in judecată în faţa justiţiei sau a comisiunilor arbitra­re. Chiar şi chiriaşii cari până acum n’aveau nici o supărare din partea proprietarilor sunt acum amenin­ţaţi. In adevăr, proprietarul poate să reclame oricâte camere va găsi Justiţia că prisosesc peste nevoile chiriaşului Toţi chiriaşii vor , deci expuşi la descinderi judiciare cari să constate dacă n’au cumva mai multa camere decât Ie trebue, du­pă aprecieri, firește, arbitrare. Altceva si mai grav încă.­­ Cota chiriilor va depinde de ve­nitul chiriașului constatat după re­gistrele fiscului. Se introduce ast­fel in societatea românească spio­najul universal. La spatele fiecărui­­chiriaş legea aşează un spion, pe proprietar, care-l va controla toa­te veniturile ,spre a le denunţa fis­cului, având tot interesul ca ch­l­­iriaşul să plătească dări cât mai­­mari pentru ca şi chiria să fie mai mare. D. Vintilă Brătianu va fi­­mulţumit de concursul pe care proprietarii II vor da Oscului dar­­măsura va introduce la raporturile sociale o atmosferă insuportabilă.­­ Şi toate acestea, fiindcă d. mini­stru al Justiţiei n’a voit să adopte [soluţia cea mai simplă şi mai prac­tică, aceea de a prelungi pur și simplu toate contractele cu un spor de chirie anumit, chiar dacă acesta ar fi fost așezat pe o bază progresivă. W Pan NAZBATII dacă ar fi măcar aşa !... Ziarul „România“ scrie revoltat, cu literă foarte groasă, că Bucu­reştii, capitala României Mari, „e o colonie africană“. Dacă ar fi măcar atât! Dar, e ceva mai rău... E mai rău fiindcă, zişii africani daci­ n’au trotuare, străzi, apă şi ce­lelalte rafinamente ale civilizaţiei, sunt, în schimb, lipsiţi şi de celelalte nefericiri: întâi, n’au croitori; al doilea, n’au restaurante; al treilea, n’au birjari; al patrulea, — dar ce să le mai înşir, că n’aşi mai isprăvi! Ei, ce bine ar fi dacă Bucureştii ar fi deadreptul şi sincer o colonie africană ! Ah !, n'aş mai avea compt la cn­itor fiindcă aş purta mereu a­­ceiaşi rezistentă piele dată de Dum­nezeu nu m’ar mai înjura birjarii, fiindcă traversez prea încet strada, şi cocoana mea nu m’ar mai speria cu tailleur-urile şi pălăriile de pri­măvară !. Vai! nu suntem în colonie afri­cană !... _________________ fix. Cercetaşi­i şi recrutările Vine astăzi rândul să fie recru­tată acea faimoasă şi nefericită generaţie de cercetaşi care a sufe­rit nemaipomenit de cruda, de tra­gica odisee din Moldova în vremea retragerii. Câţi copii din aceştia au pierit atunci, în modul cel mai jalnic şi mai neomenos, ei cei mai nevinovaţi dintre victime, fiindcă nimeni nu s’a îngrijit de ei ! E cel mai dureros tribut, şi un tribut ca­re nu era necesar, pe care l-am plătit molohului războiului. Ei bine, tinerii aceştia, câţi din­­tr’înşii au scăpat cu viaţă, şi au a­­juns în vârstă de-a fi înrolaţi sub drapel, cer — cel puţin aşa scrie unul din ei — ca să li se ţină în seamă jertfa şi suferinţa de atunci. In ce mod, corespondentul meu n’o spune. Bănuesc însă că în aceia, ca foştii cercetaşi duşi în Moldova să se bucure, chiar daca nu înde­plinesc de fapt condiţiuniile nece­sare, de favorurile, legale bine­în­ţeles, ale tinerilor cu termen re­dus. Cererea ni se pare dreaptă din toate punctele de vedere, şi o su­punem celor în drept cu nădejdea că ea va fi luată în consideraţie Măcar atâta desdăunare să li se dea acestor foşti cercetaşi de ne­norocită amintire, cam­ pe lângă că au pătimit atunci, au făcut și ser­vicii cu cari se pot lăuda.­­" Index Retragerea magistraţilor Demisia preşedinţilor înaltei Curţi de Casaţie, din comitetul agrar provoacă o serie de reflecţii se­rioase. Trebue subliniat în pri­mul rând caracterul demonstrativ al acestei demisuni. Nu le-a tre­buit de­sigur două ani iluştrilor ju­decători spre a-şi da seama că e­­xistă o incompatibilitate între func­ţia lor obişnuită şi aceea ce le-a fost dată în baza reformei agrare, decât, pentru a se desolidariza şi moralmente şi în fapt de neregulile cunoscute sau încă necunoscute vream şi de întreaga metodă de lucru a comitetului agrar. E expli­cabil şi legitim că preşedinţii in­stanţei supreme s’au decis să re­fuze a nu­ acoperi prin numele şi prestigiul lor soluţii de o legali­tate indoetnică. Din moment ce acest gest sa­lutar a fost făcut se naşte întreba­rea dacă o continuare a lucrărilor comitetului agrar mai e posibilă. Participarea unor consilieri şi pre­şedinţi ai Curţii de casaţie e ex­pres prevăzută in lege! Ar urma deci ca alţi membri ai înaltei Curţi să fie numiţi în locul preşedinţilor demisionaţi. Vor putea ei insă să accepte o astfel de numire după demonstraţia colegilor lor superi­ori în grad? Vor primi ei să soli­darizeze din nou justiţia a­ nişte nereguli de care ea abia s’a lepă­dat? Iată o grea chestiune, lar dacă toţi judecătorii celei mai înalte in­stanţe vor rămâne solidari cu co­legii lor şi o modificare a legii co­mitetului agrar va fi inevitabilă spre a-i asigura funcţionarea şi fără magistraţi, care va mai fi au­toritatea şi capacitatea acestei in­stituţii lăsată exclusiv pe mâna funcţionarilor, adică la discreţia guvernului? Şi care vor mai fi ga­ranţiile pentru o cinstită şi impar­ţială aplicare a revoluţionarei re­forme agrare? Avem în această neplăcută dar binevenită întâmplare demonstra­ţia elocventă a primejdiilor pe­ ca­re le atrage după sine sistemul a­­tât de des întrebuinţat de a înlocui instanţele constituţionale şi pe ju­decătorii fireşti prin comitete sau comisii excepţionale mixte. Ele micşorează siguranţa juridică şi compromit justiţia aservind-o pu­terii executive sau asociindu-o la abuzurile acesteia. Energica de­monstraţie a preşedinţilor de la Ca­saţie vine la timp spre a arăta şi guvernului şi magistraţilor ce ar fi tentaţi să accepte demnităţi­ străine de funcţia lor strictă. E vremea să se pună capăt sistemu­lui, prin revenirea la o procedare constituţională respectând princi­piul separ­aţi­unii puterilor şi nor­ma fundamentală că ,,nimeni mai poate fi sustras dela judecătorii săi fireştiSă se desfiinţeze deci toa­te instanţele Met excepţia şi să fie lăsată magi străzi şi numai lor sarcina interpretaţii legilor şi îm­părţirii jus. E în joc in toate formele, ff,térés de Stat. F. Anunţată de multă vreme, chestia aceasta revine din nou la ordinea zilei, de data asta pare-se pentru a fi desăvârşit rezolvată — afară dacă tratativele nu se vor rupe­ cu Vati­canul, în cele din urmă, ceia ce nu-i cu neputinţă. Asupra problemei însăşi nu ne vom pronunţa încă de­oarece trebue mai întâi să cunoaştem textul unei atare conventioni. Dar putem fi si­guri de mai inainte că concordatul, ca şi oricare tratat din lume, va sa­tisface pe unii şi va nemulţumi pe alţii, va fi pe placul unora şi in ne­plăcerea altora. Ceva perfest nu se poate închipui intre două puteri,­­din care una, Vaticanul, are absolu­te pretențiuni spirituale şi tot­odată nemărginite aspiraţiuni materiale, timporale cum se zice ca să se as­cundă oarecum materia, şi din care cealaltă, statul român, instituţie e­­minamente timporală, dă la iveală şi aspiraţiuni spirituale. A împăca deplin asemenea antagonist! credem că nici E-zeu în persoană n’ar pu­­tea-o. Cu toate astea sunt state, şi încă din cele mai mari, mai puternice şi mai civilizate, şi în acelaşi timp un stat eminamente creştin, ca cel din Statele­ Unite, de pildă, unde nu e­­xistă un concordat cu Vaticanul, cu Mecca, ca Dalai-Lama, etc., şi nici vorbă nu e de aşa ceva, şi în care ca­tolici, budişti, mozaici, musulmani, protestanţi în număr de 504 secte, şi aşa mai departe, traesc în cea mai rerfectă libertate şi pace. De ce ? Foarte simplu. Fiindcă statul acesta nu se amestecă în chestiuni reli­gioase, nu subvenţionează nici un cult, ci pe toate de­opotrivă le îngă­­dite şi îi protejează în libera lor funcţionare. Şi astfel domneşte acolo cea mai perfectă linişte religioasă, care to­­tuşi implică un sentiment religios extraordinar de puternic, necunoscut la noi unde avem o „religie domi­nantă“, un stat spiritualo-religios, un budget al cultelor şi, în curând, un concordat cu Vaticanul încheiat in sila ambelor părți. I. T. » Săptămâna plastică de VICTOR ION PORA Salonul independenţilor din Pa­ris, în care străinătatea a fost aşa de bogat reprezentată, n’a adus pentru noi, românii decât un sin­gur nume: d. Chivu. Cel puţin a­­tâta ni-i vestit prin Nouvelles litto­­raires. Şi-i de mirare că din numă­rul cel mare de pictori români cari sunt la Paris, numai unul singur să reprezinte ţara noastră, aşa de bogată acum în talente pictori­­ceşti. Pe d. Chivu nu-l cunoaştem de-aici dar cronicarul francez ni-l arată ca pe un peisagist de bună calitate, cu atmosferă frumos îm­binată­ de elemente streine, fără să-i găsească însă o justă caracte­rizare pentru plastica ce-ar trebui să înfăţişeze, adică acela a naţiei lui. Şi ni-i mare părerea de rău, când ne gândim cât de caracteris­tice lucruri româneşti s’ar putea arăta acolo unde suntem apreciate numai individual, că nici o legă­tură nu se resimte între lucrările pornite de la noi şi cât ne-am pu­tea impune dacă societatea aceia artistică, formată acum în capitala Franţei s’ar ocupa puţin şi de che­stia expoziţiilor. Că este acum în Paris o socie­tate care şi-a propus să arate ce-i arta şi literatura românească, dând reprezentaţii, traducând­­opere şi deschizând expoziţii Pusă sub pa­tronajul A. & Principelui CftTOr fi având director pe d. Victor Efti­­miu cunoscutul scriitor, alcătuirea aceasta, prin legătura cu Fundaţia „Principele Carol“ şi prin legătu­rile personale ale d-lui Eftimiu cu artiştii români, ar putea fi un spri­jin de valoare pentru arta noastră. Aşteptăm s’o vedem la lucru. Prieteni, avem noi românii, destui oameni luminaţi din Franţa şi în­curajarea ni s’a dat ori de câte ori am­ meritat-o. Arate d. Eftimiu prin stăruinţa d-sale, cât o meri­tăm. De Brâncuş s’aude iar vorbin­­du-se. Îndepărtarea lui de ţară e o rană veche în trupul plasticei noastre şi orice veste dela dânsul ori despre dânsul, o însângerează iar. Că pe Brandis l’a izgonit de-aici un mediu neînţelegător şi duşman, şi i-a întrerupt brutal un drum care ne era nouă mai folositor tot academismul atâtor sculptori de pietre funerare. Târziu încoace, în perspectiva vremii, opera lui a început să se arate luminoasă, puternică şi cu adânci rădăcini în tendinţele pla­stice ale sufletului românesc. Şi în timpul acesta, critica nemţească făcea din Brâncuş părintele expre­sionismului german. Ciudăţenia unei asemenea con­statări a aruncat asupra marelui sculptor o lumină strâmbă. Primi­tivismul lui, naivitatea adâncă şi sugestivă a subiectelor lui nu pu­tea aminti nemţilor nimic altceva, cum de pildă ne-ar fi amintit nouă. Pentru noi el deschidea o cale nouă: sculptura românească. Că noi n’am avut sculptură. La noi, arhitectura bisericească n’a dat sculpturi ca în tarile catolice, acel imens ajutor ce se vede pe faţada oricărei catedrale. Meşterul nostru pietrar n’a făcut decât or­­totiistatie arhitectonică, liniară, şi îngeraşi pe morminte nu-s mulţi să fi făcut. Tradiţia pe care o a­­vem în pictură d­in sculptură n’am avut-o. Ne-a lipsit valul convingă­tor al artei anonime şi de aceia ne-a lipsit însăşi sculptura. Pe ici pe colo, fireşte, dorinţa de modelare răzbătea totuşi. Dar sfiiciunea ei o oprea în forme nai­ve de păsări şi balauri, în capete de lupi şi fapi elemente de cele -m aî multe ori din mitologia noa* stră românească. Atâta tot, şi a* ceasta era toată tradiţia pe care s’ar fi putut baza o sculptură ro­mânească.­­ „Cumintia pământului“ a lui Brân­cuş de aci a pornit. Ea a fost în­tâia operă sculpturală cultă de la noi Primitivismul concepţiei şi a­ tratării nu era decât continuarea unei direcţii nevăzute. Modernis­mul excesiv al sculptorului era în­ fond altceva. Şi asta, fireşte, n’o (Citiţi continuarea la pag. 1l-al '! C­hestia ssilei Alegerea de la Romanaţi D. Octavian Goga, pasionatul averescan, va fi ales de d. Ionel Brătianu­. Ziarele D. IONEL BRATIANU: Sărăcuţul de el! Cu câtă roită suge la două oi! D. GENERAL AVERESCU : Nu-l cunoşti! E în stare să sugă şi la zece ! , Senzaţionala şedinţă a Camerei Bancherul defăimător e... d. Vintilă Brătianu!! Destăinuirea d-lui Virgil Madgeanu Şedinţa de ori a Camerei ne-a adus o mare surpriză: înainte ca guvernul să răspundă la întreba­rea din ajun a deputatului liberal d. Simion Mândrescu, s’a găsit altcineva care să dea răspunsul: d. Virgil Madgeanu a arătat că pa­­sagiile Incriminate de „inginerul român” se găsesc în adevăr în­tr’o broşură tipărită în franţu- Leşte şi trimeasă în străinătate de o mare bancă dela noi — însă banca în chestiune e Banca Ro­mânească, iar broşura cu pricina e iscălită de d. Vintilă Brătianu ! Surpriza a fost în adevăr mare, pentru toată lumea. Nimeni nu s’ar fi aşteptat la o asemenea dezlega­re a misterului. E adevărat însă că pe când scria broşura franţuzeas­că şi o răspândea în străinătate, d. Vintilă Brătianu era în opoziţie. * * * Din dările de seamă ale şedinţei s’a văzut în ce fel d. Madgeanu şi-a documentat afirmaţiunea. „Inginerul român“, în scrisoa­rea din „Universul”, a rezumat astfel broşura cu pricina: „Dacă e-am reuşit să mărim ca­pacitatea de producere a ţarei, a­­ceasta se datoreşte faptului că Sta­tul n’a secondat economia naţiona­lă şi n’a ţinut seamă de sforţările agricultorilor, cărora le-a răpit, prin măsuri nedrepte şi pripite, fo­loasele recoltelor. Mijloacele de transport­ — pivotul întregei vieţi economice a ţarei — sunt arătate ca neîndestulătoare. Iar situaţia fi­nanciară a Statului e denunţată ca rea. Ceva şi mai grav: se afirmă de către aceiaşi instituţie financia­ră, că politica economică a Statu­lui e complect lipsită de pricepere şi de conducere. Iar pe lângă toate acestea se mai adaugă, că politica noastră financiară este sub orice critică şi că banii Statului sunt ri­sipiţi fără control şi fără măsură. Sistemul cel nou de impozită al mi­nistrului de finanţe — pe care s’au clădit atâtea legitime speranţe — e denunţat ca nestudiat şi incapabil de a produce Statului veniturile ne­cesare. Iar drept încheiere a tutu­ror acestor defăimări, se adaogă că ţara lipsită de colabora­rea Sta­tului, e in neputinţă de a se refa­ce“. Or, toate aceste grave încrimi­nări, d. Madgeanu le-a identificat cu o uimitoare perfecţiune ! D-sa a citit pasagile respective din raportul franţuzesc al Băncii Româneşti pe anul 1921, tipărit în 1922. „Inginerul român“ cita din memorie, foarte exact în ce pri­veşte înţelesul, dar nu destul de accentuat. TEXTUL COMPLECT ŞI AUTENTIC E MULT MAI GRAV. * # * Că impresia produsă asupra ma­jorităţii a fost dezastroasă, se în­ţelege de la sine. Dar apărarea d-lui Vintilă Brătianu a fost la­mentabilă. D-sa a spus, in esenţă, că „inginerul român“ nu viza a­­ceastă broşură ci alta. Ar fi curios să existe două broşuri cu acelaşi c conţinut, afară de cazul când şi au­­torul ar fi acelaşi. Dar intra cât s’ar micşora vina d-lui Brătianu prin faptul că ar mai fi şi alt vino­vat? D. Brătianu a mai spus că astăzi sunt alte împrejurări, intru cât? Dacă e rău să spui astăzi străimi­­tăţii că toate merg prost în Româ­nia, întru cât a fost bine s’o spui aceasta acum doi ani ? * * * Speram că, după vâlva ce s’a fă­cut, inginerul „Universului“ va ieşi la iveală şi va da pe faţă şi banca pe care a vizat-o. Mărturia lui mai poate prezintă Interes numai dacă instituţia vizată de el e alta decât Banca Românească, întru­cât în cazul acesta vom avea doi vinovaţi. In tot cazul, ,,inginerul” a spus că citează din memorie, că n’are documentul, pe când d. Mad­­gearu a prezintat corpul delictului. Acest acuzat, care probabil e și singurul — BANCA ROMANEAS­CA. ADICA D. VINTILĂ BRATIA­NU. LUCRÂND IN NUMELE SI FOLOSUL EI — nu mai poate scăpa de condamnarea cuvenită. * * * Ce fel de condamnare? Strâns cu uşa, văzând că e însu­şi în cau­ză, d. Vintilă Brătianu a spus eri la Cameră că bancherii defăimă­tori, cari compromit în străinăta­te creditul ţării, nu pot fi pedepsiţi prin lege. Rămâne numai pedeap­sa morală. Tot aceasta a fost părerea d-lui Brătianu înainte de a şti că e vor­ba chiar de d-sa, când, adică, a crezut că e vizată „finanţa Inter­naţională” . Nu. In ziua când a apărut in „U­­niversit“ scrisoarea „inginerului român“, oficiosul guvernului, „Vii­torul" i-a adresat un apel căldu­ros să spuie anume cine e auto­rul broşurii denunţate pentru ca guvernul să ia cuvenitele măsuri. Iar a doua zi, adică ori, — prin urmare în momentul când d. Vin­tilă Brătianu se zbatea, la Came­ră, ca să-i „răspundă” d-nui Mad­­gearu — în acel moment „Viito­rul” , proaspăt apărut, anunța că guvernul va ordona o anchetă judiciară. După părerea guvernului este deci posibilă urmărirea prin justiţie. De altfel, cum a şi relevat-o d. Mad­­gearu, oficiosul guvernului a ame­ninţat mereu cu închisoarea pe cei pe cari, fără dovezi, ii acuza de discreditarea ţării în străinătate, adică ii acuza de fapta pe care se dovedeşte acum că a săvârşit-o d. Vintilă Brătianu. Prin urmare, guvernul n’are de­cât să se ţie de cuvânt — cum a­­tât de binevoitor l’a îndemnat d. Madgeanu! — şi să deschidă urmă­rirea judiciară a d-lui Vintilă Bră­tianu! * Nici nu merită discuţie teoria că împrejurările sunt schimbate şi că în 1922 era permis ceea ce azi recu­noaştem şi noi că n’ar fi permis, cu rezerva numai că noi socotim că nu era permis nici atunci. Dar ca să arătăm că teoria e de ocazie, inventată pe ioc. In clipa de mare strâmtoare, când d. Vintilă Brătianu s’a văzut prins în laţ, a­­junge să cităm câte ceva din „Vii­­torul" de eri. Iată: „Nu de azi ci foarte de mult, zia­rul nostru a denunţat, cu destulă perseverenţă, campania de ponegrire pusă la cale împotriva României, nu numai de duşmanii ei din afară ci şi de cei dinăuntru. „Anumita finanţai denunţată şi în­fierată de noi după ce tulbură viaţa dinăuntru a ţării are grija să cotim nice în afa­fi toate nenorocirile în­tâmplate şi adesea numai inventate. „DATORITA ACESTEI OPERE DE PROVOCARE ŞI DE DEFĂIMARE, PRESTIGIUL ROMÂNIEI SCADE ŞI ÎNCREDEREA STREIN­AT­AŢII IN PUTERILE STATULUI ESTE NIMICITĂ”. Va să zică, nu numai de azi de­făimarea ţării în străinătate a de­venit vătămătoare, ci de mult, foarte de mult, încă de pe vremea când erau... alte împrejurări. Dar iată ceva şi mai precis: „Campania de ponegrire a înec­­urt «-dată după încheierea păcii „Ocla,3 cu scăderea prestigiului României, scădea şi valuta el, p« - —-o spec. !au anumiţii ban­cheri din Bucureşti la bursele din Paris şi Zurich“. Foarte lămurit, îndată după în­cheierea păcii a început opera de ponegrire, care făcea să scadă şi prestigiul României şi care nimi­cea încrederea străinătăţii în pute­rile statului nostru. Şi prin ce se manifesta în chip concret aceas­tă nenorocire a ţării? „Viitorul!* ne-o spune în ultimul pasagiu ciinti ,/­ dată cu scăderea prestigiului României, scădea şi valuta ei“. Amin’ifi-vă însă, când a fost­­ ea förmlich’*3 scădere a valu­tei 7 Exact după apariţia broşura! franţu­ esti a d-l­ui Vintilă Brătia* 'U I I Dacă, astfel, e dovedit că d. Vintilă Brătianu a scăzut valuta» este întrebarea: cine sunt „anumi­ţii bancheri din Bucureşti", cari „o speculau la bursele din Paris şi Zürich"? „Viitorul" nu ne-o spune. Dar o deducţie logică se impune: Banca Românească, publicând broșura, nu s’a putut gândi să facă treburile altor bănci. m Partea comică pe care ne-a ofe* rit-o „Viitorul“ de eri a fost că te cele două lungi articole cari tre* tau chestiunea defăimării tării, a­* mesteca și presa: presa indepen­dentă și presa opozantă,­­adică, lQ definitiv, tot ce este neliberal­­ în presa română. Cele două articole, apărute unul în fruntea şi celălalt în coada ziarului, tindeau să baga în capul cititorilor ideea absurdă că toate partidele şi toate ziarele s’au asociat la opera de distrugere a ţării, operă pusă la cale de toata băncile neliberale. Această parte a „Viitorului“, co­mică înainte ca d. Madgearu să-şi fi rostit discursul, a devenit tragi­­că după acel discurs. Căci în adevăr, e tragică situa­ţia d-lui Brătianu şi a partidului d-sate, cu oficiosul lui cu tot când se zbate să arunce asupra unei lumi întregi, care habar n’avea de nimic, o vină care, chiar în acel moment, se dovedeşte a fi exclusiv a d-lui Vintilă Brătianu şi a co­­semnatarilor săi. „Viitorul“ se găseşte în buni companie cu d. Simion Mân­dres­­cu, care alaltăieri s’a repezit atât de impetuos să interpeleze şî eri a trebuit să cugete cu atâta amără­ciune la ironia soartei Hotărît! Şedinţa de eri a Carce­rei a stabilit un lucru: liberalii pot acapara, in folosul lor exciriv, toate monopolurile, afară de unul: monopolul patriotismului! E sin­gurul monopol care le-a scăpat dar dezagrementul acesta rămâne definitiv și fără leac. * * * * Revizuirea legilor fostului guvern bulgar SOFIA, 28 — Camera a ales o comisie care să examineze legile votate sub guvernul Stamboli­sks şi să refere care din aceste legi nu ar fi anticonstituţionale. Comisia care şi-a început lucră­rile a opinat până acum, că legile în puterea cărora guvernul Stăm­­boln­sky a dat judecăţii pe foştii miniştri ai cabinetelor dela 1912—­ 1918, sunt anticonstituţionale şi prin urmare nule­ de drept. Deasemenea a fost declarată ca anticonstituţională legea prin care se hotărâse exproprierea c­acerilor dela orare. — ­­ D-l general Văitoianu proectează mi­litarizarea personalului căilor ferate. ...Rămân crile și, deci, libere să-şi facă de cap numai vagoanele, locomotivele și podurile!...

Next