Adevěrul, martie 1924 (Anul 37, nr. 12299-12324)

1924-03-29 / nr. 12323

Ano) XXXVII. No. 12323 2 lei MempiarBl in » wa 4 Lei «planii I» străinătate C Sâmîsătă 29 Martie 1924 A igFifflli f Qmnt&Tfm­­ i AL» V» FCLDIMAR 1888—189T ^ \ CONST. MILLE 1307—132­3 S n contra Fără nici un motiv, fără ca leul să scadă de un an de zile, fără cri­__ .1.___j.j.:__ zy.^tt «u yyd. uc piL­uuL.tiun­c, i­ua iuwi un ai motiv de ordin economic, social sau politic viaţa se scumpeşte şi toate preţurile se urcă in chip ver­tiginos. In oricare altă ţară din^ lume gu­vernul ar fi­ luat măsuri; nu singura ţară din lume care e România ,gu­vernul priveşte cum speculaţia se obrăzniceşte zilnic şi copleşeşte bia­ta lume neputincioasă să se apere iar preţurile se urcă, se urcă, se urcă. In acest început de primăvară, în alimentaţie este o nebunie. O gă­ină, de la 50 lei astă toamnă, a a­­juns la 100. Un chilogram de linte costă 40 de lei, carnea de vacă 30 şi 35- Şi tot la fel pentru toate ar­ticolele. La nici un compartiment nu este scădere. Chiriile — de­şi se spune că ar fi acum în Bucureşti 2000 ca­mere nelocuite — nu mai sânt de­cât la îndemâna multimilionarilor.­­Viaţa se scumpeşte cu atâta repezi­ciune şi cu atâta lipsă de motiv în­cât chiar şi cel mai lipsit de vlagă popor, care e poporul român, va fi silit să pue în mâna pe care i-­o eşi înainte şi să iasă la drumul mare. Guvernul liberal va fi făcut, ast­fel, pentru triumful ideei revoluţio­nare mai mult de­cât cel mai revo­luţionar partid din România. Noua lege a chiriilor va fi un nou prilej de scumpire, dar guvernului şi partidului liberal puţin îi­ pasă. Un partid care e în­totdeauna la guvern, găseşte mai uşor atâtea mijloace ca să se acopere. Parla­mentarii îşi sporesc diurnele, cei­lalţi partizani au funcţiuni, fac­ a­­faceri, primesc misiuni, în sfârşit acei cari reprezintă,partidul au în permanenţă o situaţiune mai bună de­cât ceilalţi oameni şi pot în­dura mai uşor greutăţile vieţei. Dar care este starea nenorociţilor celorlalţi cari­, departe de Hnefa­, cerile guvernamentale, trebue să lupte cu scumpetea traiului ? Când a venit la guvern în Anglia partidul muncitoresc, cea dintâiu grije a d-lui Macdonald a fost să declare că va lua măsuri eficace în potriva speculei. Şi probabil că a luat. Zilele trecute în Franţa de Poin­caré când a făcut să i se voteze de către Senat nouile impozite a făgă­duit că, dacă preţurile se vor urca în mod nelegitim, va lua cele mai­­ drastice măsuri in­potriva specu­lanţilor. Iată două ţări constituţionale şi foarte liberale, una leagănul parla­mentarismului şi a libertatei indi­viduale, cealaltă o republică de­mocratică, cari nu se sfiesc să de­clare că Statul are dreptul să ră­pească tâlharilor dreptul de a se îmbogăţi din cea mai revoltătoare tâlhărie, care este­ jefuirea zilnică şi progresivă a întregului popor-Şi la noi ţara cea mai falsă ce există, unde nu e nimic serios, un­,1 ~ _ 1 „ — —....... ut un caic u 1C&C iau un­ puuupiu respectat, unde nu e un om la locul lui, unde pumnul guvernamental este întotdeauna pe ceafa cetăţea­nului, în aceasta­­ară guvernul — în numele unei oarecari libertăţi de carnaval — îşi face un scrupul — unde s’au încuibat scrupulele ! ? — ca să pună ordine in acest câmp al Vlăsiei speculei ! Legea chiriilor fiind votată, vor începe evacuările, şi chiriile se vor mai urca ameţitor , apoi comercian­ţii ale căror chirii vor fi sporite de 50 de ori, vor veni cu aportul lor de scumpete spăimântătoare, apoi în virtutea scutu­petei care leagă în­tre ele toate ramurile producţiei şi ale distribuţiei, traiul general va a­­junge unde nici nu ne putem închi­pui. Şi astfel la iarnă va fi un ade­vărat iad. Cu toate acestea guvernul, care se ocupă de tot felul de lucruri, numai de acest fapt, principal în­tre toate, nu vrea să se ocupe. Iar impozitele curg. Şi curg in­trăm chip atât de covârşitor în­cât se pune întrebarea dacă cetăţenii, cu toată buna lor voinţă, vor mai putea plăti. Intre altele, la sfârşitul anului 1923 comisia interimară a votat o taxă de 500 lei de cap de contribu­abil pentru... controlul sanitar. Des­tul de frumos. Dar ceea­ ce este de o frumuseţe fără pereche pe lume, e că taxa decretată la sfârşitul a­­nului 1923 va trebui plătită şi îna­poi pe întregul acest an. Acum câteva luni am scris un alt articol în care arătam că percepţia comunală trimite contribuabililor şomajului prin care reclamă taxe­le pe un an înainte şi cu pedeapsa amende! în caz de neplată ! ? Şi atunci se impune întrebarea :­­ cât timp o să mai poată răbda im­pasibilul, blajinul şi revoltător de apaticul popor român soarta la ca­re este osândit ? Până când să nu aibă dreptul să voteze pe cine-i place ? Până când să nu se poată întruni de­cât sub baionetele soldaţilor ? Până când să îmbogăţească pe toți speculanţii cari cresc milionari la fie­care jumătate de oră ? Până când să plătească biruri şi taxe şi înainte şi înapoi, şi în pre­zent , şi pentru trecut şi pentru vi­itor ?••• Plus dobânzile, plus evaluă­rile de fantezie, plus scumpetea tra­iului care nu mai are oprire ?... Răzbunătorii popoarelor asuprite şi jefuite răsar de­odată de unde nimenea nu se aşteaptă, fiindcă ceasul ca şi omul răzbunărei vin în­totdeauna. De aceea să nu ne descurajăm, fi­indcă aceea ce trebue să se întâm­ple se va întâmpla. Const. Bacilbaşa Trusist liberal și Hifii statului ! Dis­cuția proectului de lege pen­tru comercializarea întreprinderilor statului, întreruptă o zi, va conti­nua astăzi la Cameră. Va­ continua deci spectacolul de alaltăeri, atât de rușinos pentru viața parlamen­tară, atât de degradator pentru moralitatea publică. Vom vedea din nou un guvern şi o majoritate, so­lidari prin aceeaşi impuritate de conştiinţă, strâns uniţi să-şi apere în chip brutal şi agresiv prada pe care ne-o asigură proectul d-lui mi­nistru de industrie. Pe­­obrajii apă­rătorilor atât de îndârjiţi ai unui proect în care însuş partidul lor e interesat, declaraţiile partidelor de­­opoziţie au răsunat ca atâtea palme şi ca tot atâtea ruperi de măşti. In dosul aşa zisei necesităţi de a da viaţă întreprinderilor economice ale statului s’a ivit, lacom şi nesăţios, apetitul imens al partidului liberal. Proectul nu comercializează în­treprinderile economice ale statu­lui , el ia bunurile statului, de o va­loare considerabilă și le dă pe mâna unor particulari ca să le ad­ministreze, evident, nu în favoarea statului, ci în a acestor particulari, întreprinderile se constituesc cu a­­vuţiile statului, dar în administra­rea lor interesele statului sunt jert­fite, căci în consiliile de admini­straţie statul va avea numai 3 membri din 9. S’a dat majoritatea particularilor, tocmai pentru că prin măsurile ce s’au luat în pri­vinţa repartiţiei acţionarilor, aceş­tia vor fi aleşi din familia liberală.­­ Felul cum e alcătuit consiliul su­perior de control şi atribuţiile ex­cesive ce i se dau înseamnă de fapt acapararea tuturor bogăţiilor statu­lui — mine, petrol, gaz metan, că­deri de apă, pescării, păduri, servi­ciul maritim, navigaţia fluvială­­ de către trustul financiar-politic al partidului liberal. Acest consiliu în­tocmit potrivit intereselor trustu­lui, va putea să dispue după plac de toate, aceste bogăţii, fără nici o posibilitate de control din partea parlamentului. Proectul constitue astfel o scan­daloasă si cinică tentativă de spo­liaţiune a averei statului în folosul unui partid politic. împotriva proectului partidele din op­oziţie au început lupta parlamen­tară. De rezultatul ei atârnă sau dezrobirea economică a ţarei, sau definitiva ei subjugare fată de trus­tul financiar-politic al partidului li­beral. A 22-a expoziţie a Tinerimei ar­tistice aduce un material bogat şi-l prezintă frumos distribuit în cele patru săli mari şi luminoase, aran­jate cu gust de către excelentul că­min al artelor „Regina Maria“ din calea Victoriei. De la început dar toate felicitările iniţiatoarelor aces­tui cămin. Expoziţia Tinerimii are însă o va­rietate de şcoli plastice care-i strică unitatea, şi face neînţeles scopul so­cietăţii. Fără îndoială există aici o dorinţă de primenire a cadrelor, lu­cru pe care l-am văzut şi Fam notat şi în cronica de anul trecut­, publi­cată, în acest foileton, decât prime­nirea n’ar trebui să iasă din cadrul anumitor vederi, căci altfel, însuşi rostul alcătuirii plastice la alt drum. Lucrul n’ar fi rău dacă acest nou drum s’ar preciza şi el. Or, aici nu-i vorba de aşa ceva. Tinerimea artis­tică îşi continuă programul ei pen­tru care îi datorăm şi mulţumirea şi admiraţia noastră, program ur­mat încă dela înfiinţare, dar lasă, să se strecoare într’însa, elemente a căror artă discordă vădit. Şi aici e vina juriului. Trecând însă peste mica abatere de la regulă, reprezentată prin exce­lentele lucrări ale doamnei Olga Greceanu, vechea noastră, societate plastică reuneşte şi acum mănun­chiul impozant de artişti cari şi-au legat numele de cea dintâi mişcare colectivă de la noi. Spaţiul restrâns ne obligă să trecem repede pe de­asupra expozanţilor şi să, ne mărgi­nim la note fugare menite să fixeze doar o impresie, şi nici de cum să cerce caracterizări. D. Aricescu e acelaş pictor al peisagiilor aburite până dincolo de graniţele realului. E viziunea d-sale şi nu i se mai poate imputa nimic unui om aşa de consequent sie în­suşi decât doar tocmai calitatea asta mare şi rară. Căci dacă ea e pre­ţioasă uneori, în cazul d-lui­ Aricescu a stăvilit o anume împrospătare ce n’ar fi stricat în nici un caz, cel pu­ţin, pastei d-sale subţire şi uscată. D. Artachiho care şi-a schimbat maniera, lucru de care­ am vorbit mai pe larg cu prilejul expoziţiei d-sale dela Ateneu, aduce puţine şi bune lucrări pline de ştiinţa cumin­te a meşteşugului şi mai cu seamă bogate intr’un substrat sufletesc de melancolie ce răzbate din toate păr­ţile dela desenul static până la cu­loarea cu lumină înăbuşită, un ce­nuşiu colorat, discret, dulce şi trist­ ca un cântec de demult. D. Bacalu prezintă într’o formă nouă — dacă nu ne înşelăm — un subiect pe­­­­care la mai trat­at: Un vad larg de apă, albastru-verzui, fae oblic pânza. E multă simţire în cu­loare, e un joc viu de pete mari frumos împărţite, o justă atmosferă umedă şi rece. D. Aurel Băeşu în două bucăţi cu frenetică lumină, peisaje din munţii Moldovei tratate în pete mari, ner­voase, care se fac şi fug dând o miş­care curioasă însăşi vederii din na­tură, reaminteşte talentul­ lui frumos pe care împrejurări neprielnice ?! ţin departe de manifestări mai am­ple. D­na EL Barbu aduce două bucăţi care le-am putea socoti „intimistei! după restrângerea sufletească din ele, acea delicateţe a viziunii şi a culorii răsfrântă din subiect şi din tratare. D. L. A. Biju cu care nu ne întâl­nim decât foarte tar­ e de astă dată nelămurit. Nu mai este în el acel rafinat cenuşiu-violet, cu infinit-de­­licata lui nuanţare. E mai degrabă o tulburare vagă, o nervozitate ce caută altceva, mărturisind nepotri­viri descoperit© de curând între con­cepţia plastică, în firească evoluţie şi o manieră ce s’a închis complect — oricât de valoroasă artisticeşte ar fi putut fi. In desen însă d. Biju a rămas acelaş neîntrecut schiţător, cu linia fermă, degajată, plină de nerv, de expresie şi de eleganţă. D­. Lud. Bassarab iubitor de spaţii mici, readuce scenele d-sale obiş­nuite tratate cuminte şi cu o cântă­rită poezie.­­ D. Richard Canisius sare în ochi pretutindeni. E o deosebire com­plectă între desenul, subiectele, cu­loarea şi compoziţia d-sale şi ale celorlalţi vecini de panouri. E mai făcut, mai compus, mai artificial­­artistic decât feţi. Zic notific in l-ar­tistic gândindu-mă la expresionis­mul pe care _ cu toată forma apa­rent contrarie _ d. Canisius îl pune In lucrările d-sale. Lucrarea, la ex­pozant, nu-i o copie după natură, cine Fa văzut la lucru ştie că, schiţa pe care şi-o ia la faţa locului e un simplu studiu, şi uneori o simplă notaţie. Memoria vizuală transformă vederea după ce şi-a fixat-o în li­niile prime, într’o alta, care s’a colo­rat altfel în interior. D. Canisius nu arată cum e natura ci povesteşte plastic despre ea. Ii este mijloc şi nu scop. Viziunea d-sale monumentală era firesc să-l ducă într’acolo. Căci mo­numentul — monumentalul — nu se poate conduce după natură (ca materie) din moment ce caută s’o înfrunte. El înfrânge regulele natu­rii și trece peste ele căci îi adaugă temelia spiritului omenesc. D-na Ol­ga Greceanu este fără în­doială o artista de valoare. Am ur­mărit-o în fazele cele mai caracte­ristice ale dezvoltării d-sale şi-am văzut-o evoluând în cadrul unei a­­celeaşi viziuni, complectându-se, a­­dâncindu-se, desâvfirşindu-se. Por­tretele d-sale sunt izbânzi remarca­bile prin însuşirile lor duble de meş­teşug şi artă modernă. N’a­re însă ce căuta la Tinerimea artistică. Un interior excelent compus adu­ce dr .Marin Georgescu. D. K­iiaon Lorihi e prea cunoscut şi prea unitar ca să­ mai aibă nevoe de lămuriri din parte-ne. Aceiaşi poezie foarte dulce spusă în culori delicate şi vaporoase (asta în peisa­gii şi fantezii) şi­ aceiaşi înfăţişare de vis a tomeei (în portrete) răzbat şi-acum ca şi în trecut. D. N. K­antu aduce foarte frumoa­se bucăţi, flori, în maniera pe care o prefera cândva Grigorescu. Sunt unele din cele mai bune lucrări ale expoziţiei. Puţin lămuriţi am rămas despre d. Mărculescu. Lucruri interesante are destule dar sunt neegalităţi cari stăvilesc parcă o impresie ce am putea-o justifica în vre-un fel. II aş­teptăm într’o expoziţie personală.­­D. Murr­u mărturiseşte mereu îm­­bietoarea ispită ce şi-o exercită asu­pra d-sale abureala viorie a munţi­lor depărtaţi. E multă poezie în ce face şi multă abilitate Doar pe a­­locuri nourii rămân prea duri, prea lipsiţi de transluciditatea aceea scă­­moasă, umedă şi caldă care le face farmecul şi valoarea plastică. Despre d. Pătraşcu ar trebui să­ scrim mult. Admirabile calităţi sunt în pasta d-sale grasă, severă, cu to­nuri pline şi energice, in armonia sumbră a cadrelor, în viaţa naturi­(Citiţi continuarea in pag. II ■ I. - — —••— Tinerimea artistică de WTOI ION POPII Cenzor „Lelea comercializării”trece avuţia na­ţională la patrimoniul particular al Insti­tiiuiltor liberale. ...ii aia, guvernul va putea pretinde că a siespărfit afacerile de politică! Atitudinea sovietelor Delegaţia sovietică venită la Vie­­n­a pentru a trata stabilirea de ra­porturi normale între Rusia şi ţara «•«« n*« --X ÎL. îi. ti ,1 ~ S ~ liuajuu, mi o a aiduu gtauua uctuw. Ea nu a lungit vorba. Dinpotrivă. Dar a tot amânat deschiderea vor­bei, deschiderea oficială a Confe­rinţei, ceea ce însemnează că a voit să câştige timp. In ce scop, nu se poate ghici şi poate că nu e fără de temei explicaţia dată de unii, că demnitarii sovietici vor să profite cât mai mult de frumuseţile Vienei şi de vreme ce după instrucţiunile ce au, ştiau că prima luare de con­tact trebue să ducă la închiderea conferinţei, au căutat să tărăgă­­nească, pe cât posibil mai mult, deschiderea. Delegaţia noastră nu are aseme­nea motiv pentru a lungi vorba. Guvernul sovietic a fost grăbit cât timp al nostru ezita să ia contact cu dânsul, dar a devenit foarte greoi, acum că delegaţii noştri s’au întâlnit cu ai săi. Aceasta denotă în tot cazul că nu se simte deloc si­gur pe poziţiunea, pe care a luat-o în ultimul timp, cu atâta zgomot şi cu atâta in­s de telegrame. Căci toate frazele din lume, nu pot şterge faptul că Basarabia a fost acum un secol, parte inte­grantă a Moldovei, iar în parte a aparţinut încă acum cincizeci de ani României. Când Rusia ţaristă a răpit-o, nici nu s’a gândit să in­voce dreptul etnic, ci l-a invocat pe cel al cuceritorului. Dacă sovie­tele se consideră moştenitoare ale acestui drept, şi dacă, fiindcă înţe­leg să-l revendice, conferinţa nu va putea avea loc, — delegaţia noastră se poate întoarce fără de nici un fel de grijă. In faţa Europei demo­cratice, care a început să inspire oarecare consperaţiun­e chiar şi d-nul Trotzkî, toată vina va cădea asupra acestui guvern revoluţionar care se demască a fi reprezentan­tul acelei politici internaţionale, că­reia războiul acesta mare, prin cea mai splendidă creaţiune a lui, pac­tul Ligei Naţiunilor, l-a pus, sperăm, definitiv capăt. La ora când scriem aceste rân­duri, încă nu ştim ce s-a întâmplat la Viena. Deschiderea oficială a conferinţei a avut loc, dar, credin­cioşi tacticei lor, după absolvirea părţii formale, delegaţii ruşi au ce­rut din nou amânarea începerii lu­crărilor pentru a doua zi. Se poa­te însă ca zarul să şi fi căzut şi conferinţa să se sfârşească astăzi, după prima şedinţă. In tot ca­zul, după toate ştirile venite din Viena, cel mai mare pesimism este îndreptăţit şi va mai trebui proba­bil să treacă vreme până când gu­vernul sovietic să înţeleagă că za­darnic speră să zdruncine o stare de fapt care este inatacabilă, pen­tru că se reazămă pe o stare de drept clară ca lumina zilei, scrisă în inimi și în cărți, *d. T­âlcul unei alegeri Dacă guvernul n’ar fi săvârşit în restul ţării, acum doi ani, decât numai violenţele, neomeniile şi ile­galităţile dela Romanaţi, el ar fi ob­ţinut cam a treia parte din manda­te. Considerând însă că­ Romana­­ţii e o cetate liberală, cu care pu­ţine se pot compara, aleşii săi n’ar fi trecut de un sfert. Iar dacă mai considerăm că simplul prestigiu al unui guvern, care-i aduce întotdea­una o anumită zestre, chiar şi fără violenţe, îi dă un aport considerabil, în opoziţie liberalii n’ar fi avut, cu alegeri absolut libere, decât vre-o jumătate de sfert din locuri. Cu a­­legeri sofistificate, ca cele averes­­cane, e natural ca ei să fi dobândit numai cele 6—7 mandate ştiute. Iată ce ne dovedeşte, odată mai mult, alegerea parţială din Roma­­naţi unde, pe drept cuvânt, alesul nu-i candidatul liberal, ci cel ţără­nist. Aşa se explică de ce zisele par­tide mari şi istorice nu pot obţine cârma Statului decât excluziv prin creditul Coroanei. E chiar de mira­re că ele nu sunt mai recunoscă­toare, atacând-o destul de violent când se află î­n opoziţie, ceea ce partidele noui şi populare se feresc totuşi de-a o face, căci dacă am par­e pe două coloane atacurile la adresa Coroanei săvârşite de libe­rali şi de ţărănişti de pildă, am a­­vea la stânga o coloană aproape albă şi la dreapta una colosal de lungă. Şi cu toate astea creditul de sus e inepuizabil pentru unii şi extrem de sgârcit — dacă nu chiar absent pentru ceilalţi. La cumpăna dreap­tă a regelui ca şi la cea slobodă a celuilalt suveran care e poporul, ar corespunde o rupere totală de e­­chilibru în materie de guvernă­mânt, adică dispariţia istoricilor şi nimerea în evidenţă a celor ce au a forma istoria de­ aci înainte. Evident că nu liberalilor avem a ne adresa pentru a face apel la logica, la simţul lor de dreptate, la imparţialitatea, regalizmul şi patrio­­tizmul lor într’o chestie ca aceasta, căci zece alegeri la fel cu cea din Romanaţi nu-i vor hotărî să recu­noască realitatea. Dar regele ce zice? Ce crede? Poate Coroana să pue la nesfârşit creditul ei la dispoziţia celor pe ca­re ţara nu-i vrea şi să se descope­re mereu pentru a acoperi partide cărora opinia publică nu le acordă alt acoperemânt decât un capac de sicriu? Nu sunt de făcut oare a­­ceste întrebări în însuşi interesul Coroanei? ---9 ^ESIN­|1 -------------­I. T. 30 milioane mărci Şi încă de aur ! Aceasta e suma, totuşi din cale afară de mică, ce s’a alocat României din despăgubi­rile de peste, cinci miliarele mărci încasate până acum de la Germa­nia, deşi nimeni n’a avut, propor­ţional, pagube de război mai mari decât noi. Din acest punct­ de vede­re ni s’a făcut o nedreptate strigă­toare la cer, la care nu ştim până la ce punct au contribuit guvernele noastre prin­­ simpatia redusă­ de care s’au bucurat pe lângă aliaţi. Valoarea acestor mărci este ega­lă cu ceva cam între un miliard 700 de milioane şi un miliard opt sute de milioane lei hârtie actuală. Din aceste 3,5 milioane numai 4000 de mărci aur ni s’au dat pe sine restul în mărfuri. Le-am primit re­almente sau le vom primi de-aci încolo ? ’ Dacă le-am­ mit deja ar fi in­teresant de știut in ce. Dacă de-aci încolo le vom primi nădăjduim că vor fi în cărbuni şi mai cu seamă în material de cale ferată, nu in cine ştie ce fleacuri. Gazetele guvernului care ştiu toate cele ce nu trebue, până şi se­cretele cele mai intime şi mai puţin onorabile de siguranţei , care îşi umple coloanele de neadevăruri, de calomnii şi de insulte, ar face bine să ne spue două cuvinte asupra rostului acestor 35 milioane de mărci. O mică listă de mărfurile primite sau a celor ce avem a Pri­mi, n’ar strica■ De asemenea şi a­­supra întrebuinţarei lor ar putea să ne sufle o vorbă, dacă le-am recep­ţionat deja. Căci nu vedem nici cea mai mică îmbunătăţire a transpor­turilor de pildă, din care pricină toate se scumpesc la București, fi­indcă nu se pot aduce din provin­cie. " , Index ferinţa din Viena DR. GRUENBERGER Ministrul de externe al Austriei, care a prezidat prima şedinţă a conferinţei româno-ruse. NAZBATII A GIK-a! O nouă centrală ! Vom avea şi cen­trala a IIl-a, la telefon. Pentru a obţine pe a doua trebuie să parvii a fi în le­gătură cu l-a. In hipoteza îndrăsneaţă că parvii, trebue să aştept! să-ţi răs­pundă centrala 11-a. Oamenii cari n-au altceva mai bun de făcut aşteaptă, — aşteaptă un ceas, două şi, fireşte, că „sunt serviţi". Acum, pentru a obţine pe a 111-a, tre­buie să ceri voie centralei­­, care îţi dă pe a doua, care îi va da pe a tceia... E de nădăjduit că cererile abonaţilor cari vor să cheme un „număr“ se fac în scris la poştă şi se satisfac după or­dinea înregistrării, în cursul lunei... KIX. Criza universitară Ea este înspăimântătoare de 1. TEODORESCU Nu e vorba de criza intelectuală căci, din nefericire pentru noi, nici n’am ajuns până acolo ci suntem cu mult dincoace de ea, întrucât universităţile noastre n’au nici lo­cal, nici laboratorii, nici instrumen­te, nici mobilier, nici biblioteci, nimic. Ele sunt ca şi cum nici n’ar fi. S’o luăm de pildă pe cea din Bucureşti care datează din 1862. Se numără astăzi 12.000 de stu­denţi. Dacă am presupune că în să­lile actuale ei ar fi aşezaţi în ca­turi, câte trei caturi unele peste al­tele, fără bănci ci numai pe picioa­re, dându-se fiecărui student un sfert de metru pătrat ca să stea şi un sfert de metru cub de aer ca să respire, încă pentru cincimi din­­tr’înşii ar rămânea afară pe străzi sau ar trebui să se ducă acasă — acasă în provincie, căci n’au nici cămine, nici restaurante, nici alte mijloace de trai cum se cade. In mod normal, aşezaţi în bănci, încap exact în toate sălile Univer­sităţii din Bucureşti circa 1000 de studenţi din cele 12.000, însă nu spre a învăţa ceva ci numai de­ a se aciuia la căldură sau la umbră, după sezon, de­oarece lipsesc căr­ţile, instrumentele şi altele.. .chiar pentru mia aceasta de privilegiaţi. Mai rău. Sălile astea nu’s nici măcar la un loc, ci răspândite în cele patru puncte cardinale ale prea vastei şi murdarei noastre Ca­pitale, în clădiri dărăpănate unele, improprii altele, de­oare­ce în bu­nă parte sunt luate cu chirie cum a dat D-zeu şi întâmplarea. Şi nie mai mirăm că studenţii se ocupă de alte drăcovenii decât de carte !.Dar ce sa facă şi ei? Veţi zice că de ce nu pornesc o mişca­re împotriva Celor ce-au adus în­văţământul superior un asemenea hal în loc să se lege de oameni absolut nevinovaţi cărora nu le-a fost nici o­dată încredinţată con­ducerea ţării şi maniarea budgetu­lui? Să sperăm însă că până în cele din urmă văzând cum îşi pierd vremea în zădar, ei se vor deş­tepta la lumina adevărului şi vor şti încotro să-şi îndrepte mânia. Până atunci situaţia universităţi­lor noastre va­ fi aşa de jalnică a de ruşinoasă încât n’aş găsi cuvin­­te s’o descriu. Plângerile care s’ aud, cu drept cuvânt şi acelea, a­­supra halului învăţământului pri­­mar şi secundar, sunt curat­itoare la ureche. Se poate afirma, fără umbră de exagerare, că nimic la ţara asta în care totul sufere de mari lipsuri şi metehne, nimic nu a ajuns în starea d­e plâns a Uni­versităţilor. Şi dacă e ceva în car am reuşit să ne aşezăm dincolo de c­oada lumei, apoi e acest învăţă­­mânt superior care trebuia, poate cel d’întâi, să facă faţă României Mari şi să-i dea faţă şi în ochii noş­­tri şi în ochii lumei din afară.­­ Nu s’a înspăimântat oare delega­«­­tul misiunei Rockefeller de celei ce-a văzut la universitatea din Iaşi, declarând că nici nu putea bănui existenţa unei asemenea stări şi lucruri? ! Ce-o fi la Cluj, la Cernăuţi şi la­ Timişoara, nu ştiu. Dar chiar de-ar­ fi mai bine acolo, ce ne facem cu­ Bucureştii şi cu Iaşii?! Să nu care cumva să credeţi cai prin clădirea celor două aripi ale­ universităţii dîn Bucureşti, din cari numai una e în parte gata, iar cea­­laltă departe încă foarte, situaţia s’ar fi îmbunătăţit. Nu, căci tabloul pe care vi l’am prezentat la înce­e­put e făcut în ipoteza că acesta două aripi ar fî fost date spre fo­­losinţă. In orice caz zidurile nu implică nici cărţi nici instrumente de la­borator, aşa încât chiar cu zece aripi pe de­asupra universitatea din Bucureşti nu-i în stare încă să sboare în regiunile culturii. Lipsu­rile mijloacelor de învăţătură sunt şi mai grozave decât lipsurile da local. D. ministru al instrucţiei s’a spe­riat de numărul fantastic al analfa­beţilor noştri şi şi-a propus să în­drepte boala. Vai! nu ştim dacă va fi a bine sau a rău într’un caz de reușită. Dacă cu 30 la sută știutor? !Cititi continu'iren In nan al. Demisia lui Poincaré D. Poincaré care suportase cu succes asalturile periculoase ale o­­poziției în chestii delicate ca cea a decretelor-legi și cea a noilor im­pozite, s’a văzut pus în minoritate, la Cameră, pe un simplu vot de pro­cedură parlamentară. E ciudat că faptul nu s’a petrecut la Senat unde majoritatea e foarte redusă şi unde chiar în cursul săp­tămânii trecute guvernul Poincaré şi-a asigurat dăinuirea numai cu 12 voturi. Criza s-a produs tot la Cameră unde blocul majoritar pă­rea aşa de indestructibil• Fapt e că apropierea alegerilor şi marele curent ce se manifestă în toată Franţa pentru blocul partide­lor din stânga, produce o firească enervare in rândurile majorităţii d-lui Poincaré. Deputaţii „blocului naţional“ îşi dau seama că legile votate în ultimul timp nu sunt de natură să le asigure simpatia mas­­selor şi de aceea, oricât de mult se simt legaţi de soarta guvernului Po­incaré, votul lor a început să şovăie. De această şovăială s’a folosit desi­gur opoziţia pentru a provoca inci­dentul ce­ a adus demisia cabinetu­lui . Deşi, despărţit mimai cu câteva săptămâni de noile alegeri, d. Po­incaré nu a stat un moment la îndo­ială ca să tragă consecinţele fireşti, dictate chiar de votul unei Camere în agonie. Ceea ce la noi pare ex­traordinar, e un lucru natural în ţa­ra realului parlamentarism. Se pare, însă, că d. Poincaré va fi determinat să accepte o nouă al­cătuire de guvern, care — dat fiind termenul atât de apropiat al alege­rilor — n’ar avea de fapt, decât în­datorirea de a gira afacerile până ce votul universal își va spune cu­vântul. O. Ch. C­hiesfra Ultima consecinţă După comercializarea cea mare, d. Vintilă Brătianu se va sili să acapareze până şi cele mai modeste ramuri de comerţ şi numai atunci îşi va considera idealul economic pe deplin realizat. 70niv.­a. NEGUSTORUL AMBULANT: Bine, d-le Vintilă, îmi iei pănete­ de la gură , nu-mi mai rămâne decât să mă fac eu ministru în locul d-tale !_____________________________________________ i

Next