Adevěrul, aprilie 1924 (Anul 37, nr. 12325-12349)

1924-04-20 / nr. 12342

Anul XXXVil. &p. 123427 Kff exemplara!­n toata tara 4 Lei exemplarul ifi străinătate C Duminecă zu Aprilie 1924 AL. V. BELDIMAH 1688—1897 CONST. MILLS 1897—1989 Libertatea internă şi unitatea naţională Putem spune fără de exage­rare, că aproape zilnic tema celor mai multe dintre artico­lele ce publicăm, tendinţa tu­turor informaţiunilor politice ce comentăm, este, de a demoni­stra că libertatea, dreptatea şi legalitatea în politica internă, sunt garanţia cea mai sigură a existenţei României Mari. I­­n mod logic decurge din a­­cest adevăr, că lipsa de drep­tate, lipsa de libertate, lipsa de legalitate­ sunt cea mai mare ameninţare pentru uni­tatea noastră naţională, pen­tru existenţa României Mari. Şi din aceasta iarăşi decurge în mod logic ca o datorie na­ţională şi patriotică de a lupta contra abuzurilor şi ilegalită­­ţii. Guvernanţii noştri însă, cari nu-şi pot imagina politica şi guvernarea, fără abuz şi ilega­litate, pentru cari deci, drepta­tea şi ilegalitatea sunt vorbe goale, bune pentru a ameţi vulgul sau a înşela opinia lu­­mei, îşi continuă oribilele lor metode de guvernare şi au aj­­ins în cele din urmă rezulta­­tul, că nimeni nu se mai gân­deşte la lege, căci găseşte lesne pretexte aşa zise patriotice, pentru a o călca ba în favoa­rea unora, ba în defavoarea celor mai mulţi. Pentru că nu am contenit şi nu contenim să constatăm aceasta, suntem „anumita pre­să“. Purtăm cu mândrie acea­stă poreclă, fiindcă ştim că va veni, că trebuie să vie ziua dreptăţei noastre. Atunci, sau principiile şi metodele pe care le propovăduim se vor fi reali­zat spre binele acestei ţări. Sau nu se vor fi realizat, şi în faţa consecinţelor acestei ne­norociri, căci ar fi o nenoroci­re, cel puţin conştiinţa noastră va fi împăcată şî toţi cari ne hulesc vor trebui să spuie pa­ter peccavi măcar In forul lor interior. Nu ne putem însă decide a lăsa ca ultimă ipoteză să se realizeze, căci ar fi o mare neno­rocire pentru ţară. De aceia e o datorie ca să urmăm calea pe care am apucat de când ţi­nem un condei în mână şi să chemăm pe oamenii noştri cu răspundere, la dreptate. Iar dacă cuvântul nostru nu gă­seşte har în urechea lor, — să-i facem ca să audă măcar ce se spune din afară. Vorbind de aluziunile pe pari şi d. Millerand şi regele nostru le-au făcut în toastu ■ rile lor, la principiile de­mocratice, ca bază a păcii. „Le Temps“ constată că „li­bertatea e pavăza cea mai bună a tmnităţei naţionale".­­Se poate, ba este chiar pro­babil că marele ziar francez cunoaşte starea de lucruri de la noi şi că a găsit şi el prile­jul, pentru ca indirect şi fără a avea aerul că se amestecă în afacerile noastre interne, să atragă oamenilor noştri poli­tici atenţiunea asupra căilor greşite pe cari rătăcesc. Se poa­te însă şi ca „Le Temps“ să fi făcut numai o constatare, să fi repetat un adevăr, care este un axiom al politicei interna­­ţionale moderne. Şi într’un caz şi în cellalt guvernanţii noştri ar trebui să îa notă. Căci să nu ne înşelăm asu­pra realităţii. Dela încheierea păceî de multe ori s’a vorbit aiurea şi la noi de vre-o pri­mejdie care ar ameninţa aşe­zarea internaţională a Româ­niei Mari. Dar toate aceste primejdii erau şi s’au dovedit a fi mai mult imaginare sau atât de îndepărtate încât pen­tru politica practică, nu in­trau în linie de compt. Acum pentru întâia dată se desem­nează la orizont, o primejdie reală şi apropiată, pentru uni­tatea noastră naţională. Con­ferinţa de la Viena şi tot ce s’a întâmplat în ajunul ei şi după închiderea ei, luminează acea­stă primejdie. O vede toată lu­mea, o vede şi „Le Temps“. Şi în aceste momente el aminteşte conducătorilor ţării noastre, că mai presus de tratate şi alian­ţe, cari depind în ultimă linie totdeauna de alţii, libertatea internă, care depinde numai şi numai de noi, este pavăza u­­nităţei naţionale. Libertatea însă este egală cu legalitatea şi nici nu este imaginabilă fă­ră aceasta, căci sub regimul ilegalităţei nu se poate naşte decât abuzul sus şi li­cenţa jos, iar peste tot acea ne­mulţumire care a fost întotdea­una fatală chiar şi celor mai puternice state, cum arată e­­xemplul Rusiei ţariste şi al Germaniei stăpânite de jun­­kerismul prusac. Inţelege-vor oare politicianii noştri acum, ce n’au vroit sau ce n’au putut să înţeleagă pâ­nă astăzi? B. Brănişteanu „Viitorul” şi comuniştii „Viitorul" a pornit iar una din stupidele sale, aşa zise campanii, contra presei democratice. De astă­­dată pentru că ea nu vroeşte să lase ca un tratament neomenos şi ilegal să fie aplicat comuniştilor. Ch­eiosul guvernului, care trăieşte din abonamentele impuse de pre­fecţi primăriilor, face pe indignatul de această atitudine a noastră şi intr'un acces de mândrie atotpu­ternică, exclamă că „guvernul nu va face martiri, ci va face numai dreptate şi va aplica legile ţării". Atâta şi nimic mai mult cerem şi noi. Dar pentru noi legea e lege şi nu există pretext in lume, care să ne determine a admite că ea s'ar putea aplica după două măsuri. Până când să fie comunişti, până cftnd să fie judecaţi, — e vorba de oameni şi într'o ţară civilizată, — până şi ultimul criminal, are drep­tul la protecţia legii. Dar în cazul special nu este vorba numai de atâta. Pentru noi, atâta ajunge. Ştim insă că pentru concep­ţia celor care stăpânesc această ţară, atâta nu-i nimic. Ei bine, ei trebuie să aibă in vedere, că oricât lucrul le-ar fi de dezagreabil, există in Europa întreagă o mare mişcare a muncitorime!, o mare mişcare a democraţiei, care, chiar dacă nu ad­mite comunismul, nu admite însă nici ca drepturile elementare ale o­­mului să fie călcate in picioare. De simpatia acestei mişcări, care este singura pavăză sigură Împotriva nedreptăţii in materie internaţiona­lă, orice ţară au nevoie, avem mai ales nevoie noi, cari suntem ame­ninţaţi pe faţă de o mare nedrep­tate. însuşi „Viitorul" cu toată concep­ţia lui poliţistă, găseşte cu cale şi spune efi „comuniştii nu sunt ares­taţi pentru credinţele lor politice, cî pentru fapte de Înaltă trădare". El admite deci că pentru credinţele lor politice comuniştii nu puteau fi arestaţi, nu trebuiau arestaţi. Şi totuşi a aprobat arestarea şi mal­tratarea lor într'o vreme, când nici chiar el nu-i acuza de inaltă tră­dare şi când au fost liberaţi, după lungi detenţiuni, fără ca să fi putut fi măcar judecaţi. Dar de astă-dată, zică „Viitorul", cazul nu mai este aşa. De astă-dată comuniştii arestati sunt acuzaţi de inaltă trădare. Ei bine, şi aceasta-i numai o acuzaţie, despre care „Viitorul" ştie, dar cei arestaţi nu ştiu, căci ei cer zadar­nic să li se spuie de ce sunt în­­chişi şi de ce nu se scoate măcar hârdăul cu murdării din celula in care sunt deţinuţi. Dacă Intr'adevăr au comis acte de înaltă trădare, să Ii se spuie, să fie puşi In situaţie de a se apăra, să fie judecaţi şi condamnaţi dacă sunt vinovaţi. Nimeni nu va avea ceva de zis întriun asemenea caz. Toată lumea va fi de acord ca justi­ţie să se facă. Dar justiţie după lege! Atâta cer comuniştii, atâta trebuie să ceară fiecare om civi­lizat Aceasta nu însemnează a lua apă­rarea comuniştilor, aceasta însem­nează a lua apărarea legei, adică apărarea bunei reputaţiuni a acestei ţări, căreia comuniştii nu ar putea niciodată să-i facă răul, pe care i l-ar face faima că i-a scos afară din lege. .. NĂZBÂTII ' N’avem vecinătăţi ! „Viitorul“ a descoperit, în sfârşit, de ce sufere Capitala: „Capitala n’are ve­­ciilătăţi“! In ce mă priveşte, vă jur: nu mi-am închipuit niciodată că pricina pentru care am căzut alaltăeri într’o gură de canal neastupată e lipsa...' ^vecinătăţilor“. Totuşi, înţeleg! E o mare nenorocire că nu avem vecinătăţi. Am fi foarte fericiţi dacă am avea. De ce ? Foarte simplu : n’ar mai sta nimeni în Bucureşti. Şi, cum toţi am sta în vecinătăţi, ar fi o plăcere pentru noi că suntem bucureşteni!.. N’am o­­bliga să stea din Bucureşti decât comi­sia interimară. Dar, desigur, asemenea meserie ar trebui hotărâtă prin sen­tință judecătorească, potrivit vr’unui articol ce s’ar adăoga la codul penal, capitolul pedepselor. KIX ABONAMENTE IN TARA Pe msî­asi 250 lei. Pe şase luni 350 lei. Pe trei luni Í8© lei. IN STRAI­NATATE Pe un an 1300 lei. Pe şase luni 70­ lei, Pe trei luni 350 lei. Atentatul de la „Boulevard” , fata Justifie. Luni judecătoria ocolului I din Bucureşti va avea să se ocupe de­­ procesul acelui Bacaloglu care în Octombrie trecut a atentat la via­ţa d-lui I. Rosenthal, director al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Nu ştim dacă procesul se va ju­deca sau va suferi vreo amânare; detaliul nu ne interesează, cum nu ne interesează nici detaliul celă­lalt , sentinţa ce se va da. Am spus din capul locului că la proces nu vom participa, fiindcă nu înţelegem să stăm în judecată cu oricine, fiindcă nu ne conduce setea de răzbunare şi fiindcă nu ne preocupă pedeapsa fizică sau materială ce i s’ar putea da incul­patului. Nu e vorba de o chestiune personală. O scurtă amintire a faptelor, aşa cum le-a stabilit instrucţia. In seara de 16 Octombrie 1923, pe când d. Rosenthal intra în ho­telul Boulevard, Al. Bacaloglu l-a lovit pe la spate şi a fugit, ajutat fiind de Gh. Lungulescu şi Vale­­riu Spătaru. Nu se ştia cine sânt atentatorii. Au fost totuşi descoperiţi, şi s’a dovedit că ei* n’au lucrat pe compţ propriu, ci în numele organizaţiei fasciste, care hotârise atentatul mai de mult şi Însărcinase întâi cu executarea lui pe Amedeu Gro­­su, purtătorul, în „fasoie“, al nu­mărului 1104. Acestea sânt faptele stabilite de instrucţie. Tot instrucţia a stabilit şi falsitatea pretextului la care a recurs autorul material, când a fost descoperit şi prins: nevoia su­fletească, irezistibilă, care l’ar fi năpădit, de a răzbuna onoarea u­­nei surori, şifonată printr’o scri­soare publicată în Adevărul. Sen­timentul invocat de atentator nu se împacă deloc cu procedeul la care a recurs, căci lovind pe la spate şi fugind, fără a lăsa să se bănu­iască măcar cine a lovit şi pentru ce a lovit, nu rectifica întru nimic, în conştiinţa publică, onoarea cu pricina. Dar sora în chestie este o veche scriitoare şi luptătoare, care pretinde să participe la viaţa po­litică a două ţări şi care a a­­vut şi are încă nenumărate po­lemici şi procese de tot felul. Nu era nici un lucru nefiresc, nici un lucru nou ca ea să fie atacată prin­tr’o scrisoare publică. Mai mult, autorul scrisorii, şi el un publicist cunoscut, a publicato sub propria lui răspundere, lucru menţionat şi de ziar în rândurile introductive. Este evident că nu aperi onoa­rea unei surori când nu ceri so­coteală celui care ar fi atacat-o, ci loveşti, pe la spate, pe un om străin de această chestiune. Adăugăm că d. Baroncea, auto­rul scrisorii, şi-a reînoit atacurile şi după atentat, nu numai menţi­­nându-le in Întregime, dar sporin­­du-le cu afirmaţiuni şi mai grave, — fără să i se ceară socoteală. * Această scurtă amintire a fapte­lor era necesară, pentru ca opinia publică să-și dea seama de ce re­fuzăm să luăm parte la proces. Ar fi o înjosire pentru noi să admi­tem că putem avea chestiuni per­sonale cu indivizi de specia acelor atentatori. Nouă opinia publică ne-a dat sa­tisfacţia, pe care o puteam dori. Indignarea manifestată atunci de atâţia fruntaşi ai ţării ca şi de re­prezentanţi ai tuturor claselor so­ciale, rămâne ca o strălucită dova­dă că sălbatica faptă a fost jude­cată exact aşa cum trebuia. D. Oc­­tavian Goga, unul din autorii mo­rali ai atentatului, a relevat atunci, cu multă, amărăciune, „strălucita listă a atâtor somităţi politice, în frunte cu o întreagă pleiadă de foşti şi actuali miniştri, cari şi-au depus carta de vizită d-luî I. Ro­senthal". Acea „strălucită listă" şi-a făcut datoria, căci ea a ţinut să arate că nu admite sălbătăcirea moravurilor pe care ţintesc s-o rea­lizeze energumenii de diferite specii, şi nu admite atacul laş, pe la spate, al unui­ grup organizat şi înarmat, în potriva unui om care nu putea bănui că-l pândeşte cine­va din umbră. Manifestarea de solidaritate so­cială a tot ce este civilizat în a­­ceastă ţară, manifestare atât de spontană şi atât de viguroasă, con­stituie pentru noi suprema mulţu­mire sufletească. Ce va face justiţia, datoare să se descurce dintr’un dedal de formu­le de drept cari urmăresc drepta­tea dar nu reușesc în­tot­deauna să se confunde cu ea, aceasta e o chestie de amănunt, importantă, de sigur, din punctul de vedere al interesului general, dar nume din acesta. Ad. * Opinia europeană şi alianţa cu Franţa Ştirea că e vorba ca un tratat de alianţă defensivă să fie înche­iat, între România şi Franţa este­ viu comentată în toată presa eu­ropeană. Pe cât se pare, până a­­cum, cel puţin după informaţii vni­­le noastre,­ presa engleză e singu­ra care nu dă o prea mare atenţi­une evenimentului. Nu am încli­na însă să interpretăm aceasta ca o desinteresare, ci mai curând ca o atitudine de expectativă, moti­vată de argumentul că numai fap­tele îndeplinite merită a fi consi­derate. Dacă luăm notă de cele ce spu­ne presa europeană, trebuie să ne dăm seamă că toate comentariile sunt inspirate de interesele politi­ce ale diferitelor ţări. Aşa, cum nici nu era de aşteptat altfel, pre­sa naţionalistă germană caută să aţâţe pe ruşi. După concepţia ei şi date fiind aspiraţiiunile panger­­manilor, tot ce depărtează Rusia de Franţa, tot ce desparte mai mult aceste două ţări, este în fa­voarea politicei de revanşă. Presa democratică germană vede mai departe. Ea nu găseşte că un răz­boi ar mai putea fi rentabil pen­tru Germania şi că faţă cu tendin­ţa de expansiune a Rusiei spre Strâmtori, Germania ar avea alte interese decât toate ţările occi­dentale. Mai curioasă e atitudinea pre­sei italieneşti. Cu toate sforţările ei de a ascunde aceasta, presa i­­taliană trădează desiluzia ce ar cauza la Roma, o alianţă formală a noastră cu Franţa. Se poate ve­dea că eventualitatea unei aseme­nea alianţe depărtează şi mai mult Italia de Franţa, şi o aprob­e, chiar prin aceasta, de Rusia.. Este de mirat această orientare a gu­vernului din Roma, când politica tradiţională a Italiei, ca putere me­diteraneană, o plasează între pute­rile adversare unei expansiuni a Rusiei spre Mediterană Dar atât de mult se pot exaspera spiritele şi rătăci judecăţile, încât de Musso­lini poate urma o politică pericu­loasă marilor interese ale Italiei, depărtând-o de anaţii ei din răz­boi şi apropiind Rusia de Medite­­rana, numai pentru că politica lui internă, reclamă o permanentă su­rescitare a şovintismulu­i în afară. Necontestat că în aprecierea uti­­lităţei alianţei cu Franţa, nu pu­tem ţine seamă decât de interese­le noastre, dar este necesar ca în acelaş timp să ne dăm seamă de repercusiunile defavorabile pe cari le-ar putea avea. Căci, cum a spus foarte bine „Le Temps", când cu­getăm la ajutorul Franţei împotri­va Rusiei, sau, cum sperăm că se vor dezvolta lucrurile, pe lângă Rusia, gândurile noastre traver­sează toată întinderea continentu­lui european şi trece prin atâtea Unul anonim Primesc o foarte interesantă, scri­soare în care e vorba de un sub­prefect ce deţine, în trei comuni, 160 de pogoane de pământ în aren­dă şi care dacă l-ar lucra ca toată lumea, i-ar aduce un venit între 300—400.000 de lei pe an. Dar nu-l lucrează ca toată lumea, ci prin a­­jutorul primarilor şi al notarilor, scoţând pe săteni la muncă cu dea­­sila şi fără plată. De unde venitul acestor pogoane numai unul Dum­nezeu îl poate şti. Iar în vremea asta ţăranii se dau în vânt după pământ de lucru şi nu-l găsesc. Se poate. Asemenea procedări n’au fost rare la noi şi nu cred să se fi stârpit. Insă din nefericire corespondentul meu semnează „un prieten”. NI cred că-mi este, dar nu-i de ajuns. Căci dacă definitul ar fi neîntemeiat, sau întemeiat iar subprefectul cu neamuri la Ierusa­lim, risc să înfund Văcăreştii sau Jilava pe sfânta dreptate, de unde nici greva foamei nu mă va scoa­te, deoarece aşa-i noua Constituţie, şi­ chiar de n’ar fi aşa, Constituţia o face guvernul cum vrea. Şi între un subprefect şi subsemnatul, vă închipuiţi că guvernul n’ar sta mult la îndoială. Prin urmare, afle anonimul meu prieten, că tot ce pot face, este să public lucrurile aşa cum stau mai sus, adică, tot anonim. Iar dacă subprefectul în chestie s’a născut cumva într’o zodie rea, se poate ca vreo autoritate oarecare din ţara, asta să vie să mă întrebe de scri­soare ca să-i cerceteze conţinutul. E de presupus însă că ea va ză­cea în biuroul meu până la com­plecta putrezire a acestui biurou. Cronica săptămânală de CONST. BACALBASA Bucureştii de altă dată XCVI — îndată după instalarea cabi­netului Carp mişcarea antisemită ia o desvoltare mai întinsă. Se spunea că partidele din opo­ziţie — sau măcar unele din ele,— ştiind că fără concursul finanţei evree din străinătate, guvernul nu va putea îndrepta situaţia, opozi­ţia vrea să puie pe Carp în dile­ma: ori reprimă cu violenţă miş­carea antisemită şi, prin aceasta, devine nepopular şi va trebui să cadă, ori va tolera mişcarea şi, în acest caz, nu va dobândi bani d­in străinătate. Unele ziare anunţă că propa­ganda antisemită este patronată de oameni politici şi de unii ge­nerali. Adevărul spune că, afară de doi generali, toţi ceilalţi fac parte din societatea secretă anti­semită, că mai mulţi prefecţi re­fuză , să demisioneze tocmai spre a putea patrona răscoala în contra evreilor. Fostul prefect de poliţie general Aîgiu e acuzat că a încurajat anti­semitismul şi că a tolerat întruni­rile secrete ale antisemiţilor prin­tre care se aflau mulţi funcţionari superiori de la ministere. Iar d-rul Istrati,­ fost ministru în cabinetul Cantacuzino, e desemnat ca unul dintre protagoniştii mişcărei. In cercurile iniţiate se afirmă că mişcarea antisemită e provo­cată din cauza refuzului finanţei evree de a ajuta ţara în grelele vremuri pe care le străbate. ■ Se vorbeşte de­ o societate se­cretă centrală antisemită al căreia organ e ziarul Apărarea Naţiona­lă. Dar asaltul se dă mai mult în contra guvernului, fiindcă Petre Carp are reputaţia unui om cu simpatii pentru evrei. Ziarele filosemite acuză pe Nicu Filipescu, ministrul dome­niilor, că ar fi sufletul mişcărei. Ştirea nu poate fi adevărată de­oarece acum Filipescu e interesat la menţinerea cabinetului Carp. * O ştire din afară anunţă că re­gele Umberto al Italiei a fost a­­sasinat în oraşul Monza pe când ieşea dela un concurs de gimnas­tică. Regele avea 56 ani. Asasinul, un anume Angelo Bressi, s-a lă­sat a fi prins şi şi-a mărturisit crima. Bressi era de profesie pă­lăriei şi aparţinea anarhismului. — O zi în urmă telegraful a­­nunţă că dulcele Alfred de Saxa Coburg Gotha, tatăl principesei moştenitoare a României, actuala regină Maria, a murit la Viena. Ducele avea 56 ani şi era al do­ilea fiu al reginei ,Victoria a En­­gliterei. Curtea română a luat do­liul. — Pe ziua de 20 Iulie 1900 d. Vintilă I. Brătianu a luat direcţi­unea oficială a ziarului L'Inde­­pendance Roumainer * — In noaptea de 23 Iulie spre 24, un asasinat înfiorător s’a făp­tuit în Bucureşti. Ştefan Mihăi­­leanu, român macedonean de o­­rigină, profesor la liceul Sf. Sava, se întorcea acasă pe la ora 12 dim­preună cu soţia şi o copilă de 10 ani. Pe strada Liniştei colţ cu stra­d­a Iancului, Mihăileanu a fost a­­tacat şi omorât. Acest asasinat a pricinuit o­ mare fierbere în Bucureşti ca şi în celel­alte părţi ale ţării, acest asasinat a fost punctul de plecare al antagonismului româno-bulgar şi al tuturor neînţelegerilor şi tre­căturilor ce au urmat apoi. Intra cele două popoare. Ştefan Mihăileanu redacta zia­rul „Peninsula Balcanică“ şi lupta energic împotriva revendicărilor bulgare în Macedonia. De aceia fusese osândit la moarte de către comitetul secret revoluţionar ma­cedonean care a expediat la Bucu­­reşti pe croitorul Stoian Dumitrof însărcinat cu asasinatul. Ucigaşul a fost prins îndată de către inspectorul de poliţie Sava Grigorescu. El era ascuns într’un gang şi purta asupra-i un pumnal cât şi revolverul cu care ucisese pe Mihăileanu. Asasinatul fusese pregătit cie mult mai înainte. Ştefan Mihăilea­nu primise numeroase scrisori de (Citiţi continuarea în pagina a­­I-a) ■■tM——H———.. Guvernul s’a hotărît - spune „Viitorul'' -- „să studieze modul cum s’a făptuit reforma agrară". ...lată o indiscreţie care o să supere pe drept cuvânt o mulţime de deputaţi guvernamentali foarte devotaţi! Problema exproprierea pădurilor — Guvernul ezită­­ Chestiunea înfii­nţărei pădurilor comunale — care presupune de fapt exproprierea pădurilor —pre­ocupă în cel mai înalt grad gu­­­vernul şi, în special, pe primul­­ministru — aceasta pentru consi­­deraţiuni de ordin financiar şi de armonie socială. D. I. Brătianu ţine în primul loc, ca noua expropriere, care urmează să se facă pe baza Constituţiei actualmente în vigoare, să satisfa­că principiul unei juste desdău­­nări. In orice caz, expropriere cu caracter de confiscare, In sen­­sul celei făcute în legătură cu re­forma agrară, primul-ministru nu mai admite. Nici un motiv de su­premă necesitate socială și de or­dine în stat nu mai impune sacri­ficii, ca cele făcute de marea pro­prietate cu ocazia exproprierei pă­mântului. Or, din moment ce se pune ches­tia pe principiul unei juste des­­daunări, exproprierea pădurilor devine o operaţie financiară extra­ordinar de împovărătoare pentru punga statului şi pentru creditul lui. Şi dacă este astfel, atunci se pune chestiunea atât pentru gu­vern cât şi pentru ministrul de fi­nanţe, dacă în împrejurările ex­trem de dificile de acum, prin cari trece economia ţării­, este posibil şi este permis să se facă o atât de mare operaţiune, fie şi în bonuri de expropriere. Iată temeiurile pentru cari, cu toată dorinţa unora de a face lici­taţie pe tem­e populari ţâţei, nu este exclus ca în cele din urmă guvernul să nu aducă, în seziunea aceasta cel puţin, proiectul de lege pentru înfiinţarea pădurilor co­munale. Afară de cazul, când, în extra­ordinara d-sale inventivitate, d. I. Brătianu nu va găsi o formulă de a vota legea, dar aplicarea să sufere o întârziere suficientă, pen­tru ca alţii şi nu partidul liberal să o aducă la îndeplinire. Ar fi repetarea celor întâmplate cu reforma agrară, votată de ave­­rescanii și executată de liberali. Ren. Gârneţul nostru La intervale scurte, societatea dramatică a primei noastre scene, a cinstit prin solemnităţi emoţio­nante jubileele celor mai însemnaţi dintre membrii ei. Iată acum după Ion Petrescu, Maria Ciucurescu şi Aristid Demetriad că Ion Brezeanu este sărbătorit de public şi colegi la împlinirea a 35 ani de la înce­puturile lui actoriceşti. Este un respectabil jubileu, care mişcă, dar nu întristează. Căci da­că în genere serbările acestea au semnificaţia unei solemne încheeri de carieră, aniversarea celebrată a­­seară la Teatrul Naţional, nu poate însemna decât o etapă în glorioasa viaţă de actor a lui Brezeanu. Căci el, care acum câteva săptămâni abia a îmbogăţit seria marilor sale realizări cu o copleşitoare întru­chipare a lui Shylock, este de­sigur departe de a fi învinsul vârstei şi al muncii. Făcând parte din pleiada de pa­sionaţi, cinstiţi şi pătrunzători slu­jitori ai scenei, cari au întemeiat şi înălţat teatrul românesc de stat, Brezeanu este nu numai o strălu­cită conştiinţă artistică ; e cel mai robust, mai profund şi mai subtil dintre interpreţii contimporani. Aces­te rare însuşiri, au făcut din el şi cea mai populară, cea mai iubită figu­ră de actor. Şi dacă teatrul este unul din elementele esenţiale în determinarea fiecărui moment cul­tural, Ion Brezeanu este una din personalităţile reprezentative proe­minente ale artei şi geniului naţio­nal din zilele noastre. Consacrarea pe care o înfăţişează dragostea po­pulară, e verificarea temeinică a a­­cestui fapt. Această dragoste este generală. Brezeanu a reuşit minunea un ade­văr neobişnuită, de a cuceri admi­raţia­ vulgului, fără a pierde o cli­pă stima celor mai rafinaţi înţele­gători de artă, deci fără a părăsi cu un pas limitele necesare şi se­vere ale artei pure. E o constatare importantă, mai ales pentru că e vorba de un comic. Puţini sunt în istoria teatrului universal, co­mici nemuritori, cari să nu fi per­­dut totuşi acest sever şi aspru con­trol de sine, care n’a fost sacrificat de Brezeanu, în dispreţul atâtor is­pite atrăgătoare. Aşa se explică de ce marele săr­bătorit a putut să se avânte fără riscuri pe cele mai ameţitoare culmi ale marelui repertoriu. Crea­torul care a izbutit să identifice fi­gurile lui Caragiale, create de el, cu însăşi persoana lui fizică, a fost în acelaş timp interpretul autori-Harpagon, leppe din aspiranţii au acla­mat aseară pe maestru, cei 35 de ani de devotată şi inspirată mun­că, sunt o pildă vie. Fie ca spre binele teatrului românesc, Brezea­nu s’o exercite cât mai mulţi ani, de-acum înainte. E. FIL­ iat şi prestigios al lui Phylock şi­­al burlescului Pentru toţi actorii şi la dificila meserie, cami Consideraţii fragmentare de C. R. GHilILB In funii apariţiei mm japoneze vagabonds Pe străzile vetuste ale laşului am văzut femei japoneze, lunecând va­­poros şi exotic. In zilele acestea de primăvară, cu o succesiune a intemperiilor a­­tât de capricioasă şi neobişnuită, tentaţi­­în socotelile noastre de a­­matori semi-senzaţionali), a ne în­chipui că firea şi-a modificat bă­trânele ei legi, — apariţia micuţe­lor japoneze ne-a dat impresia u­­nor flori monstruoase, crescute ca o prevestire de miracol, prin gene­raţie spontanee. Erau însă japoneze veritabile, cu ochii oblici; cu pieptănătură înal­tă; cu îmbrăcămintea lor tradiţio­nală; cu picioruşe mici ca de copil; cu obrazul veşted întocmai ca lu­mina proectată pe ziduri de soa­rele în asfinţit şi urâte la vedere — după concepţia noastră estetică. Ele te întâmpinau discret, oferin­­du-ţi evantai de vânzare. Nu cu­noşteau graiul moldovenesc, dar aveau noţiunea măsurii leului, so­coteau pe degete şi îşi îndeplineau cu pricepere rolul de negustor. Prezenţa acestor trei sau patru făpturi nipone, în colţul nostru de lume, mi-a apărut ca un eveni­ment demn de atenţie şi de oare­care medităm­. Nu faptul în sine al vizitei­ unor tipuri din Orientul extrem, nici as­pectul fizic ciudat al vizitatoarelor nipone ar fi putut să ne impre­sioneze în chip deosebit. Dovadă că, aproape în acelaş timp s’au produs la noi două îm­prejurări „japoneze“, care ne-au lă­sat cu desăvârşire indiferenţi. A­­nume: Am sărbătorit în Capitală pe Un trimis imperial din Tokio, am ad­mirat în ziare instantanee de la părăzile festive, am cetit toasturile rostite la banchetele de rigoare­, am urmărit impresiunile exprima­te protocolar de Alteţa Sa Impe­rială, întreg acest program oficial nu ne-a spus absolut nimic. Sau: • am privit fast,­! exotic al unui festival, organizat de elita iteşană în mila invalizilor, orfanilor şi vă­­duvelor din război. Pentru înde­plinirea acestui­ scop cu caracter naţional, doamnele ieşene s’au îm­brăcat în kimonouri de mătasă și argint, s'au coafat în formă de pi­(Cititi continuarea în nagim /T-a) . Su­pra-turcul D. Al. Constantinescu îl va însoţi pe d. Ionel Brătianu în călătoria se In Turcia. Ziarele — Păi eu îs mai turc de­cât turcii, să poftească dumnealor să facă exproprieri şi împroprietăriri aşa de turceşti ca ale mele!...

Next