Adevěrul, mai 1924 (Anul 37, nr. 12350-12373)
1924-05-01 / nr. 12350
Anul XXXVII, no. 12350 2 Uf exemplarul Ili tcafftr rara 4 Lei exemplarul in străinătate Joi 1 Mal 1924 Adeverul tOUMnt i 1888—189T I CONST. MILLS 1W7__1Mt Franța, România $i Turcia drumil Dreptul şi datoria poporului român faţă de Basarabia Pentru a dovedi că Basarabia este românească, s’a invocat mărturia istoriei, s’a invocat caracterul românesc al imensei majorităţi a populaţiei acestei provincii, s’au invocat documente din archive şi mărturii ale oamenilor politici şi ale istoricilor ruşi, — dar toate aceste dovezi nu au avut efect asupra guvernului sovietic. Există însă o mărturie pentru dreptul sfânt al României asupra Basarabiei, mărturie pe care nu o vor putea contesta nici cei mai fanatici bolşevici, mărturie care nu suferă replică în Rusia, căci e mărturia doctorului Rakowski, preşedintele republicei sovietice a Ucrainei, ambasadorul Rusiei sovietice la Londra, unul din leaderii şi oamenii de încredere de primul ordin al sovietelor, să se ştie că doctorul Rakowski era un pacifist convins, un adversar din principiu al războiului. Dar răpirea Basarabiei îi apărea ca o nedreptate atât de mare, îl revolta atât de mult și făcea atâta să clocotească indignarea într’ânsul, încât i se părea, că oricari au fost împrejurările, poporul român ar fi trebuit să protesteze cu arma în mână și cu sângele lui, împotriva ei. ...Ca o urmare a manifestului din care am extras pasagiile de mai sus, partidul social-democrat a convocat la Dacia o mare întrunire de protestare împotriva răpirei Basarabiei. Au luat cuvântul Toma Dragu, Zamfir Arbore, Ilie Moscovici şi doctorul Rakowski. La sfârşitul întrunirei s'a votat o moţiune prin care s’a „vestejit politica de cucerit anul 1912. România serba cen- rirea absolutismului rusesc, în Ba tenarul răpirei Basarabiei, centena-sarabia, Finlanda, Polonia, Caucaz“. rul uneia ,din cele mai strigătoare iar doctorul Rakowski în cuvântanedreptăţi ale istoriei. Serbarea a- rea ce a rostit a declarat că e o aceasta nu avea numai menirea sătimist pentru că „aşteaptă salvarea verse lacrimi pe mormântul în Basarabiei de la revoluţia poporului care ţarismul închisese dreptul Ro- rus“. mâniei asupra provinciei dintre Prut A avut dreptate doctorul Rakovşi Nistru, ci avea să fie şi un pro- ski. Revoluţia poporului rus, a arest împotriva acestei nedreptăţi, a dus salvarea Basarabiei. Dar, cei manifestarea categorică a voinţei pe cari această revoluţie i-a adus poporului român de a reintra în în fruntea Rusiei, par a nu şti că dreptul lui, manifestarea categorică, răpirea Basarabiei a fost o laşitate a sentimentului de frăţie pentru roa ţarismului, ci îndreaptă privirile mânimea condamnată să sufere sub lor lacome asupra pradei ce s’a jugul şi cnutul ţarist. I zmuls din ghiarele ţarismului şi so-Partidul social-democrat, al căcotesc că e drept să încerce a pune lui şef era atunci doctorul Racov- în discuţiune dreptul României aski, a serbat şi el această dată şi supra unei provincii, pentru apăraprotestul sau împotriva marei nerea căreia, doctorul Rakowski fădreptăţi a răpirei Basarabiei, a fost cea o culpă guvernanţilor noştri, că mai energic şi mai hotărît, decât cel nu au vărsat sângele poporului real guvernanţilor şi partidelor de mân. B. Brănişteanu« guvern ale tării, cari, între altele, " • ■*-------------Unirea partidelor democratice Lu aceasta ocaziune partidul soocial-democrat a lansat un manifest către „tovarăşi si cetățeni“. Manifestul, care a apărut în fruntea ziarului „România Muncitoare“ din 10 Mai (st. v.) 1912, a fost scris de către doctorul Rakowski. Intrânsul el arată cu dearmănuntul cum şi pentru ce ţarismul a rupt de două ori Basarabia dela trupul României şi ajungând la al doilea rapt, aruncă răspunderea lui şi asupra clasei noastre stăpânitoare, în termeni următori: „Anexând Basarabia, absolutismul rusesc rămâneţi credincios politicei sale prădătoare. „Dar ce au făcut clasele noastre stăpânitoare pentru a împedica acest pericol ? „Dacă împotriva, anexatei Basarabiei la Rusia s’a făcut numai o manifestaţie platonică la congresul din Berlin, dacă poporul nu sa răsculat să împedice cu sângele său, comiterea unei asemenea laşităţi, este vinovat acest, regim care de mult a pus afară de lege, afară de patrie, imensa majoritate a poporului român". Nu intrăm în discuţiunea punctului de vedere al doctorului Rakowski. El avea poate dreptate când imputa clasei noastre stăpânitoare că nu a luptat îndeajuns pentru apărarea Basarabiei, că nu a făcut din liberarea ei, crezul de toate zilele al acestui popor. Dar desigur că nici situaţiunea celor cari au avut răspunderea conducerei României, nu era uşoară. Şi de ar fi ridicat poporul român la un război contra Rusiei, — la ce rezultat ar fi ajuns ? Ce rezultat ar fi putut avea, în lupta cu acest colos, sângele românesc ce ar fi curs ? Dar nu aceasta ne interesează acum, ci convingerea doctorului Rakowski că răpirea Basarabiei de către tari a fost o laşitate, care ar fi îndrituit chiar pe guvernanţi ca să facă apel la poporul român pentru ca cu sângele său să încerce a o împedeca. Pentru a se aprecia toată importanta acestor cuvinte, este destul posibilul bloc al acestor state ? In ajunul plecărei, care n’a mai avut loc,, a d-lui Brătianu la Constantinopol, ziarul „Viitorul“ consacrase Turciei câteva rânduri foarte elogioase. In aceste rânduri era vorba, între altele, de simpatia cu care românii urmăriseră lupta turcilor pentru a-şi asigura independenţa şi de sprijinul dat de către delegaţii români la conferinţa dela Lausanne justelor revendicări turceşti. In aceleaşi zile s'a vorbit cu insistenţă despre o mai strânsă apropriere turco-română, ba chiar s'a precizat că e iminentă încheierea unui tratat de alianţă cu Turcia, alianţă al cărei obiectiv ar fi fost apărarea în comun împotriva intenţiilor agresive ale Rusiei1 sovietice. S’a făcut ceva mai mult. S’a stabilit anume o legătură între semnarea la Paris a tratatului de alianţă franco-română şi încheierea alianţei cu Turcia. Era vorba, deci, de o înţelegere în trei: Franţa, România şi Turcia. Insă, cu câteva zile mai înainte de punerea în circulaţie a veştilor de mai sus, generalul Weygand, înaltul comisar francez din Siria, chemat la Paris de guvernul său, declara într’un interview acordat ziarului „Le Gaulois" că raporturile cu Turcia nu sunt tocmai armonioase şi că incidentele se înmulţesc la graniţa siriană. N’au trecut multe zile de la aceste declaraţii şi în Siria au avut loc nu incidente simple şi banale, ci adevărate lupte sângeroase, cu pierderi însemnate între răsculaţii sirieni şi trupele franceze. .„Iar,nu în puţine, rânduri presa franceză a învinuit guvernul de la Angola că priveşte cu o simpatie suspectă la agitaţiile antifranceze din Siria şi că chiar le sprijină pe ascuns. In aceiaşi ordine de idei ziarele de la Paris au avut de câteva ori ocazia să releve că membrii parlamentului dela Angora, când vorbesc de Siria, o numesc „Alsacia- Lorena turcească". * Aşa dar, chestiunea siriană, adică mişcările revoluţionare antifranceze cari n’au luat sfârşit în provincia aceea sunt o piedică serioasă la o apropiere mai strânsă şi la închegarea de raporturi mai cordiale între Franţa şi Turcia. O a doua piedică o constitue chestiunea şcolilor şi in genere a instituţiunilor culturale şi franceze din Turcia. Se ştie că chiar în vremile când Turcia era sub influenţa politică a Germaniei influenţa limbei şi culturei franceze era covârşitoare. Francezii aveau în Turcia cele mai multe şcoli, iar vestitul liceu imperial „Galata-Serai" nu era în fond decât un liceu aproape francez. Turcia republicană a adoptat însă faţă de instituţiile de cultură străine o atitudine făţiş duşmănoasă. Nici mai mult, nici mai puţin, a închis şcolile întreţinute de străini. Bineînţeles, şcolile franceze, ca fiind cele mai numeroase, au fost cele mai lovite de această măsură. Guvernul francez a protestat, guvernanţii dela Angora nu s’au lăsat însă impresionaţi de proteste. Să nu se uite acă în conferinţa de la Angora turcii au obţinut cel mai mare succes ce l’a înregistrat vreodată diplomaţia lor: desfiinţareatuturor capitulaţiunilor de orice natură au fost ele. Uzând, aşadar,” de dreptul lor de stat cu desăvârşire independent şi porniţi pe rin ’ naţionalizm cam intolerant, ei au desfiinţat dintr’o trăsătură de condei toată cultura străină din Turcia. O astfel de atitudine nu este însă de natură să contribue la o restrângere a raporturilor între Turcia, de o parte, şi statelevătămate în interesele lor, de partea cealaltă. * Aşa se prezintă actualmente situaţia între Franţa şi Turcia. O îmbunătăţire a ei este, desigur, posibilă şi chiar uşor de realizat. E deajuns pentru aceasta ca Turcii să împrăştie printr’o atitudine reală bănuelile francezilor cum că nu sunt străini de agitaţiile din Siria, iar pe de altă parte să fie mai moderţi şi mai toleraţi faţă de instituţiile franceze de cultură. Deocamdată, însă, pentru motivele arătate mai sus situaţia, după judecata noastră, nu se prezintă aşa încât să se poată vorbi de o înţelegere comună între Franţa, România şi Turcia. Intru cât priveşte România, ea poate face înţelegeri separate cu fiecare din aceste două state, dar pentruînjghebarea unui bloc franco-turco-român, ar fi nevoie de schimbarea actualelor condiţiuni. Vă închipuiţi, desigur, că vreau să sap reputaţia vreunui grav doctor în filosofie, care cu bucăţi luate din felurite cărţi bune, reuşeşte să compue o carte proastă?... Ei bine, vă Înşelaţi’... . Vreau să vorbesc de papagalul propriu zis. Papagalul ? Ce interes poate prezenta această pasăre pentru publicul mare ? Că are darul de a imita vorbirea omului , e uri fapt banal. Cetitorul se înşală. * Papagalul reprezintă una din cele _ mai_ însemnate probleme ale biologiei şi psihologiei. El întrece prin inteligenţă toate celelalte păsări. Ceia ce-i maimuţa întremamifere, este papagalul între păsări. Studiul papagalului poate arunca o vie lumină asupra împrejurărilor cari, chiar, dela începutul terţia de H. SANIELEVICI rului, au ridicat pe strămoşii moştri direcţi, deasupra celorlalte mamifere, pregătind domnia noastră asupra acestui glob de tină. Dar să nu anticipăm. Cetitorul trebue să-şi dea mai întâia seamă de gradul de inteligenţă al lui Psittacus. Citez din Viaţa animalelor de Brehm: Oricât aţi voi să puneţi pe seama exageraţiunilor şi interpretărilor, tot rămâne destul pentru demonstrarea tezei mele. Un distins papagal a trăit ani de zile în Viena şi în Salzburg, şi a avut parte de observatori fideli şi stăruitori. Comunicările lor au fost,, adesea tipărite.. Pasărea a aparţinut unui domceremoniarius Hanikl, care a instruit-o zilnic câte două ceasuri, dar se ocupa şi altmintrelea mult cu dânsa. Primul studiu asupra ei s’a publicat la 1835, în revista „Isis“ din Viena. ...Jako bagă de seamă tot ce se petrece în jurul lui, judecă toare, dă la adrebări răspunsul potrivit, face la poruncă ce i se cere, salută pe cei ce vin și pe cei ce pleacă, zice numai dimineaţa „bună dimineaţa" şi numai, seara „bună seară“, cere hrană când i-e foame. Pe fiecare membru al familiei îl strigă pe nume, şi la unul ţine mai mult decât la altul. Dacă vrea să viu lângă dânsul, mă strigă: „papa, vino încoace!“. Vorbeşte, cântă şi flueră ca un om. Iată repertoriul lui (spicnesc numai):. . . . . .: 1 î i „Părinte, bună ziua!“ „Părinte, dă-mi o migdală“. „Vrei o migda- M2 Vrei o nucă? Capeţi ceva. Uite, ai ceva“. „Salutare, domnule căpitan, salutare". j,Servitorul d-tră, doatmnă! „Ţărane, pungaşule, pungaşule, ţărane, contrabandistule, mergi înainte? Te duci acasă, sau nu? Aşteaptă, găinăriile!“. Câne bate cineva la uşă, papagalul strigă tare şi foarte dor, ca un om: .Intră, intră ! Mă recomand, domnule Bran, servitorul d-tale. Mă bucur că am onoarea“. Uneori bate el singur în colivie şi spune aceste cuvinte. Când strică ceva în colivie, strigă: „nu strica, lasă ’n pace ! Ce-ai făcut? stai găinarele, stai că te bat!“ „Paperl, împuşcă, Paperl!“ Apoi împuşcă, făcând „pu gugu! gugu !“ Trage clopotul din colivie şi strigă tare: „Cine sună? Cine sună? Paperl”. întreabă: „Cum vorbeşte câinele?“ Apoi latră. Dacă-i porunceşti: „împuşcă!“, el strigă: „pu!“. Când vede punându-se masa, sau aude din a treia cameră că se pune masa, strigă îndată: „să mergem la masă! Alto! veniţi la masă!". Când pleacă stăpânul său de acasă, îi strigă: „mergi cu Dumnezeu!" Dacă pleacă însă alte persoane, le strigă: „mergeţi cu Dumneeu“. Dacă petrece noaptea în camera stăpânului, tace cât îl vede dormind. Dacă doarme însă în altă cameră, începe din zorii zilei să vorbescă, să cânte şi să fluere. Auzind o mierlă cântând, i-a strigat: „bravo, Paperl, bravo!“. A învăţat o melodie cu toate cuvintele... Flueră gama, în susşi în jos, curent şi limpede. Cântă şi flueră melodii, când cu un ton mai sus, când cu un ton mai jos, fără a greşi. In Viena a învăţat să fluere o arie din opera „Martha“, şi fiindcă profesorul lui dansa cântând, papagalul ridică și el un picior după altul și clătină capul. Stăpânul lui muri în antul 1850; papagalul fusese cumpărat la 1827 dela un căpitan de vapor din Triest. Cum se pare, de dorul stăpânului, Jako începu să bolească, fu pus la 1854 într’un mic pat, căutat cu îngrijire, mai vorbi mult, zicea adesea cu voce tristă: „Paperl e bolnav, bietul Paperl e bolnav“ şi muri. Despre un alt papagal, adus din India, o doamnă povesteşte că era atât de atent, că prindea singur fraze şi le întrebuinţa la prilej potrivit. „Papchen vrea să mănânce“. Dacă nu i se dădea îndată, striga: „Papchen vrea şi trebue să mănânce“. Dacă nici aşa nu căpăta, svârlea şi răsturna totul de necaz. Dimineaţa zicea „bon joir“, seara „bon soir“ Când ,voia să doarmă, zicea: „Papchen vrea să doarmă“. Când îl duceau din odaie, striga: „bon soir, bon soir". Pe stăpâna lui o iubea foarte mult. Când îi aducea mâncare, papagalul îi punea ciocul pe mână şi zicea: „sărut mâna doamnei“. O urmăria în tot ce făcea şi de câte ori o vedea ocupată cu ceva, o întreba cu o seriozitate comică: „ce face doamna?“ După moartea ei se arătă cumplit de abătut, primia cu greu mâncarea și întreba adesea: , ,unde este doamna?“ Cânta foarte bine. „Papchen trebuie să cânte“, se îndemna el singur și apoi începea: Perroquet mignon Dis-moi sans faCon, Qu’a-t-on fait dans ma maison, Pendant mon absence ? sau: Ohne Lieb und ohne Dein Können wir docli leben. Uneori combina el însuși: Ohne Lieb und ohne maison Können wir doch leben. sau: Ein Kuss-sans falon. Ceia ce-1 înveselea, atât de mult, că începea să râdă tare... zicea: „Ah, ce frumos e, Papchen“ şi-şi mângâia ciocul cu piciorul. Avea obicei să-şi smulgă penele şî i s’aordonat băi de vin. Cum băga de seamă că se pregăteşte mica stropitoare, începea să se roage: „nu udaţi pe Papchen — ah, biela, Papchen—nu-l udaţi!".. Un maior gras pe care-l simpatiza, se silia să-l înveţe într’o zi acrobaţii. „Pe băţ, Papchen, sai pe băţ!“ Plictisit, papagalul râse deodată ,şi strigă: „maior, pe băţ, maior". Un alt prieten al lui, Roth, nu fusese de mult în vizită. Era aşteptată sosirea lui şi se vorbia de dânsul. „Iată vita Roth", zise doaară Papchen, se uitase pe ferenstră şi-l recunoscuse de departe. (Citiţi continuarea în pagina: N-am „Viitorul" trădează toată frica ce-o inspiră guvernamentalilor, eventuala înţelegere între partidul naţional şi cel ţărănesc. Am înregistrat, ştirea că in partidul national ar fi fost o divergentă de opinii între d. Maniu de o parte si d. Goldiş de alta., cu privire, la un acord între susnumitele două partide. Dl. Maniu a dezminţit această Stire, arătând că cel mai perfect acord, domneşte,in sânul partidului national, în toate chestiunile, deci şi în cea a unei eventuale înţelegeri cu partidul ţărănesc. Nu putem decât să ne bucurăm de aceasta. Nu noi, cam deplângem, atâta faptul că partidele opoziţiei democratice nu se unesc, şi risipescastfel forţele de luptă ale democraţiei, ne-am putea bucura sau, am putea dori neînţelegeri la sânul acestor partide, neînţelegeri care ar slăbi şi mai mult valoarea lor combativă, puterea lor de acţiune. Dar odată cu dezminţirea sfirei despre dezacordul dintre d-nii Maniu şi Goldiş, a apărut în oficiosul din Cluj al partidului naţional în ziarul „Patria", o notă care ar arăta chiar că ne aflăm în preajma stabilirei acordului definitiv între partidul naţional şi cel ţărănesc. Referindu-se la, bucuria rău marcată sub pretinse ironii ale „Viitor uluit", privitoare la, „pertractările" opoziţiei, „Patria" aminteşte oficiosului guvernamental, adevărul zicătoarei că „de ce te, fereşti, nu scapi" şi îl asigură „că funia se apropie de apar". Vom, fi fericiţi în ziua când o vom vedea legată, căci vom şti că succesul democraţiei în lupta contra despoticilor alieniste, este asigurat. Căci, noi de mult, am arătat că simplu faptul, că acordul între cele două partide democratice s’ar produce, ar punte capăt regimului ilegalității și ar răsturna guvernul Brătianu. .. în ultimul consiliu de miniștri s’a hotărât exproprierea pădurilor. ..Nu vă scăpa decât... codrul Vlăsiei! Fnterne şi problema reparaţiunilor După ce guvernul german a declarat că priveşte raporturile experţilor,interaliaţi ca o bază de discuţie, Jpesee, echivalează cu acceptarea în principiu a concluziilor acestor raporturi, iată că guvernele iparilor puteri , Anglia, Franţa şi Italia se declară de acord cu propunerile experţilor şi recomandă Comisiunei RaparatiUnitor să procedeze cât mai Urgent pe baza lor la alcătuirea planului definitiv* de reluare a plăţilor germane şi de control asupra organizaţiei ei economice. La acestea se adaugă cuvântul preşedintelui Statelor Unite care recomandă atât aliaţilor cât şi Germaniei să se pună de acord pe aceste baze pentru binele păcii europene. Cine ar putea să nu vadă cu bucurie că pentru prima oară de aproape patru ani, aliaţii se înţeleg aproape fără rezerve în chestia aplicării tratatelor şi că Germania prin conducătorii ei autorizaţi — însuş cancelarul Marx în discursul său electoral de Duminică a declarat-o — se arată dispusă a plăti şi a executa cu realitate obligaţiunile ei? In asemenea condiţiuni aplicarea soluţiilor propuse şi care vor fi, fără îndoială, adoptate în întregime de Comisia reparaţiunilor, pare cu anticipaţie asigurată. Este locul să exprimăm şi aci întreaga admiraţie pentru remarcabila operă săvârşită de cele două comisiuni de experţii de sub preşedinţia generalului american Dawes şi a fostului ministru de finanţe britanic Mc. Kenna. Numai graţie obiectivităţii depline, răbdării supraomeneşti şi voinţei de înţelegere pe care au arătat-o aceşti liniştiţi şi iscusiţii oameni de finanţe, problema reparaţiunilor, pe care zadarnic bărbaţii politici se străduiseră s’oi deslege, primeşte o soluţie pe care avem dreptul s’o credem definitivă. Cu toate imponderabilele ce pot surveni şi primire care principala o înfăţişează apropiatele alegeri generale, din Germania. Alături de problema propriu zisă, două alte susţiie mi care au deshinat" pe m|,i-F Vîtaţi îşi vor primi soluţia. E chestiunea ocupaţiei Ruhrului şi a gajurilor economice luate ,de Franţa şi e chestiunea sancţiunilor viitoare ce vor Trebui să fie luate în cazul că Germania ar refuza din nou mai curând,sau mai târziu, să execute îndatoririle ei- Iţi ce priveşte Kasimil Ruhr, d. Poincaré a declarat că, fără a-şi retrage trupele, Franţa va restitui Germaniei întreaga organizaţie economică şi fiscală din regiunile ocupate, deîndată ce va fi dat doveii de executare a noului plan de plăţi. Iar în ce priveşte sancţiunile viitoare, premierul britanic a asigurat că va da Franţei garanţiile de care are nevoie. Franţa, a declarat d. Macdonald, poate fi sigură de prietenia şi sprijinul Angliei. Sancţiunile viitoare vor fi luate în comun. Ştirile acestea îngăduesc în adevăr toate speranţele optimiste. Şi desigur că fericitul acord nu survine prea devreme. Pentru ca însă acordul aliat să fie deplin, mai trebue un lucru: Sa nu se nesocotească interesele „nucilor" state aliate atât, de încercate în război şi printre care România a fost cea mai nedreptăţită. E. Fii. NAZBAŢII Unificarea legislativi Oficiosul libera! ne anunţă că guvernul e hotărâtsă realizeze... unificarea legislativă. Nu ştim dacă şi-a dat cineva seamă până acum că ar îi vreo deosebire de legislaţie intre o provincie şi alta !... Administraţia liberală şi-a luat de mult sarcina să dea tutror cetăţenilor români din toate provinciile impresia că trăesc intr’o ţară foarte unificată prin cea mai generală şi mai uniformă dintre legislaţii, cea a bunului plac ! Kix. N, Batzaria intâi Mai Muncitorimea din lumea toată, serbează mâine Joi, întâi Mai, sărbătoarea internaţională a spimeei. De- astâdbhă la am serbeazâ odată cu aceasta şi triumful vebhei revendicări, ca serbarea această să fie decretată prin lege, ca obligatorie pentru toată lumea. , Nu este întâmplător,fără de Însemnătate, ca chiar şi in ţara noastră, supusă guvernărei origanal.ce, revendicarea aceasta a biruit, tocmai când organizaţia socialistă a muncit crimei noastre, trece printre grea criză, care a j osificat un moment credinţa adversarilor ideilor socialiste, că in România ele nu au tărâm şi socialismul a pierit pentru totdeauna. întâi Mai sărbătoare oficială, este semnul reinvierei acelei mişcări a muncitorime care nu luptă numai pentru revendicările materiale ale ei, ci face dintrânsa şi purtătoarea acelor mari idealuri umanitare fără de cari întregirea naţiunilor nu era nici imaginabilă şi nu poate fi durabilă ! Am spus-o în acest loc de repeţite ori şi o repetăm şi astăzi : cei cări fac un titlu de laudă, poporului nostru din faptul că ar fi refractar ideilor socialiste, nici nu-şi dau samă cât il scoboară in ochii lumei civilizate. Din fericire îi fac cu aceasta cea mai mare dintre toate nedreptăţile pe cari el le are de suferit, nedreptatea de a-l prezenta ca inferior moraliceşte şi din punctul de vedere ideal. Muncitorimea română de la sate şi oraşe insă, se arată accesibilă marilor idei democratice şi sociale. Intrucât ele au ajuns la cunoştinţa ei, nici persecuţiunile cele mai grozave nu au putut-o despărţi de ele. Şi sub tăcerea şi impasivitatea aparentă, marile idei ale vreme! îşi taie înainte drumul lor. Iar recunoaşterea zilei de întâi Mai ca sărbătoare oficială, recunoaşterea legală a sărbătoarei muncei, al cărei scop este manifestarea solidarităţei internaţionale a clasei muncitoare din toată lumea, este un simbol al tăriei ideilor care biruiesc şi pe cei mai tenace duşmani ai Ier. Ad. Citestrassifief Corisuitefi^fc Societăţile de presă vor fi consultate înainte de a se depune legea presei. Ziarele Continuând vizitareaidlor mai caracteristice, monumente istorice ale României, membrii primului congres de studii bizantine au vizitat şi Curtea de Argeş, călăuziţi de domnii Iorga, Drăghicescu şi Teodorescu, şi însoţiţi de d. Bănescu, prefectul judeţului, de d. profesor Nedelcu de la „Fondaţia Principele Carol", de d. primar, de preşedintele secţiei focale a Ligei culturale şi de profesorii din ‘■localitate. Frumuseţea monumentelor vizitate a fost accentuată de încadrarea pitorească ce le-a oferit splendida zi de primăvară cu verdele fraged, cu pomii în floare în toate grădinile şi pe toate dealurile, cu Carpaţii strălucitori la soare sub mantia de neauă groasă ce-i acoperă încă, sub albastrul adânc al cerului senin, încântaţi de la început de farmecul peisagiului, iluştrii vizitatori au stat fascinaţi din faţă mânăstirei legendare a Meşterului Manole, a cărei poleială de aur strălucea sub razele soarelui în liniştea ameazei D. arhitect A. Balş, delft Academia Română şi comisiunea monumentelor istorice, explică conştiincios şi convingător, că din punct de vedere al arhitectura, nu s’a făcut la renovare nici cea mai mică abatere monument preţios al artei universale. Intr’adevăr, pe cunoscătorul erudit şi care ştie aprecia, îl uimeşte armonia desăvârşită şi nespus da pură a liniilor arhitecturei Bisericei Domneşti. Toţi privesc şi etaminează cu atenţiune admirabilul exterior, din fericire păstrat în întregime. D. CHARLES DIEHL, acest principe al bizantinologiei contemporane, constată asemănarea cu architectura bisericilor bizantine din secolul al doisprezecelea. Şi mai mult îi captivează interiorul bisericei Mormântul voevodului ctitor, inscripţia despre moartea Marelui Basarab, inscripţia contestată de la proscomidie, cele trei registre de pictură din altar, scenele din viaţa mântuitorului pictate pe bolta principală, chipul lui loan Botezătorul, portretul cavalerului, tot atâtea elemente de artă desăvârşită, în toate detaliile lor, toate sunt examinate cu admiraţie pe care n’o ascund de loc erudiţii vizitatori. In faţa inscripţiei contestate de pe poala hainei sfântului de lângă altar, şi a cărei descifrare a dat-o d. Tafrali d. profesor Millet de la Sorbonă, che,mat de însuş d. Charles Diehl cacel mai informat cunoscător în materie declară că răspunsul ar reclama cercetare mai îndelungată, minuţioasă, comparativă, dar că princide la liniile originale, poate singură _lo_ „ , înflorirea reliefată a plumbului de P.fT. ^ se. °Pune la posibilipe acoperişul turlelor n’ar putea „Ca.,f5„vfI0t-ad 0 inscripţie, even- - - - tual o inscripţie secundară, personală a pictorului, bunăoară. Pasionaţi pentru ştiinţă oaspeţii sunt răpiţi de interesul ce li-l prezintă poblemele ce se impun cercetătorului conştiincios în Biserica Domnească din Argeş. Răsleţiţi în grupuri, slaviştii examinează mai ales inscripţiile slave, francezii, belgienii, italienii mai ales pe cele eline şi iconografia, cu d-nii Perdriset, Mantuani şi Greinwald, în timp ce d. Puigi Cadafaldi, din Spania, a rămas cu gândul la podoabele Mă- năstirei, care li reamintesc elemente din ornamentica orientală a patriei sale. Aprinşi la discuţie împrejurul unei inscripţii de pe absida altarului, „se sfătuiesc domnii Grégoire (Bruxelles), Gramdor (Gând) şi P. Henry (Cernăuţi) ; d. Gramdor aduce scara copiată de sus semnele discutate şi cu ajutorul d-lor Ch. Diehl şi Millet le descifrează şi găsesc cheia explicării frumoasei icoane din altar inspirată din Testamentul Vechiu. Dar se apropie ora trenului. D-mi fi dovedită cu documente, încolo totul e conturat cu evlavie după forma dintâi. In interior, aceeaş admiraţie pentru calitatea aleasă a materialului, pentru exactitatea executării în toate detaliile, şi, mai ales, pentru deosebit de fericita deslegare a unor probleme architectonice din cele mai grele. Impresia generală a savanţilor oaspeţi este că e nepotrivit a se opri la neînsemnate chestii de detalii, discutabile şi acelea, faţă de măreţia unui monument atât de grandios, şi care este o podoabă a Europei. înainte de a eşi, în timp ce d-nii examinează, cu d. Iorga, splendidul relief de pe piatra mormântală a voevodului Radu de la Afumaţi, doamnele admiră, înduioşate, Evangelia pictată de Regina Elisabeta întru pomenirea Principesei Marioara, care a pătimit în Săptămâna Patimilor Mântuitorului lumei. După amiazi vizitatorii au trecut la Biserica Domnească, unde iluştrii savanţi au avut surprize cari au întrecut tot ce au văzut până aci la congres, şi termină declarând Biserica Domnească drept un(Citiți continuarea în pagina Jt-s. O. !■ BRAT I ANII s Uns ft-n na să fi bntt^ fi ură, că pe urmă te consult eu.... pumnii tt