Adevěrul, august 1924 (Anul 37, nr. 12426-12458)

1924-08-01 / nr. 12426

Anul XXXVII. No. 12426 \ vn exemplanfl in togt» tara 4 lei exemplarul In străinătate C Vineri 1 August 1924 A­deverul ----------------- g al Y MELDIXIAB _ÎMI I AL. Y. BILDIMAR 1885—18*7 I COK­ST. KILLS 1197—1«*» Am semnalat semnificaţia consti­tuirii noului guvern sârbo-croato­­sloven. După mai multe luni de cri­ză in timpul cărora bătrânul om de stat Pasici încercase zadarnic să-şi asigure prin mijloace extraconsti­­tuţionale continuitatea guvernărei sale personale, fie chiar împingând înainte în ultimele zile pe prietenul său Liuba Iovanovici, preşedintele Scupcinei, după ce toate mijloacele fuseseră uzitate şi nu mai rămăsese decât soluţia unei dizolvări a parla­mentului şi facerea de noul alegeri care ar fi asigurat partidelor de o­­poziţie o putere şi mai mare,—rege­le a încredinţat guvernul şefului de­mocrat Davidovici care şi-a asigu­rat sprijinul opoziţiei moderate din Croaţia, Slovenia şi Bosnia. Non’­­n pare a dispune de o majoritate sigură, fiind susţinut şi de anumite dizidente radicale şi de partizanii mai moderaţi ai lui Ră­dici, care în urma agitaţiilor din străinătate a pierdut din populari­tate. Din programul anunţat de noul minister rezultă că el va men­ţine Constituţia care consfinţeşte caracterul unitar al statului S.H.S. Va fi aşa­dar un guvern de linişte şi pace internă. In acelaş timp însă — şi aceasta interesează mai mult — va fi un guvern de sinceră democraţie, cum nu a fost şi nu a avut pretenţia să fie guvernul Pask­i. Comunicatul făcut presei iugoslave de noul mi­nistru de externe, deputatul demo­crat Voislav Marincovici, cunoscut pentru concepţiile lui generoase a­­firmate întotdeauna cu curaj sunt în această privinţă foarte semnifi­cative. Noul guvern—spune d. Marinco­­vici — nu va părăsi politica exter­nă de până acum, întemeiată pe ne­­voia colaborării cu foştii aliaţi în vederea menţinerea tratatelor. El va schimba însă modalităţile şi me­todele. Tendinţa ministerului Davidovici va fi de a urmări o legătură cât mai strânsă între scopurile politicei iu­goslave şi succesul cauzei demo­cratice în Europa­. Iugoslavia va încerca să devină iarăşi ca înainte de răsboi un şampion al principiu­lui democratic. Iată deci că la guvernele demo­cratice din Franţa, Anglia, Ceho­slovacia ş. a. m. d. se adaugă unul nou. Puternicul curent de democra­ţie se întinde sigur şi victorios până la frontierele noastre. Va putea Ro­mânia legată prin alianţă de cele­lalte state democratice să oprească curentul la graniţele ei pentru a tolera indefinit o dictatură sprijinită pe starea de asediu? AJD. -Triumful democraţiei De ce avem stare de asediu? Explicaţia e foarte simplă Ce m’a mirat mai mult citind or­donanţele prin care se înăspreşte starea de asediu a fost mirarea oa­menilor cu scaun la cap. Totuşi ni­mic nu mi se pare mai simplu, mai limpede, mai logic şi mai fatal ca această stare de asediu pe care eu unul mă aştept s’o văd mai cu­rând întinsă asupra întregei ţări, şi am vedea-o domnind asupra în­tregului continent dacă România s’ar întinde dela Oceanul îngheţat la Mediterana şi dela Ural­ la Alantic şi ar fi condusă de actualul guvern. Era impasul la care musai tre­buia să ajungem sub o asemenea guvernare.­­ Mai întâi o chestie de impudoare complicată cu una de ipocrizie, ca toate neruşinările. Ordonanţa zice că va fi urmărit cu strășnicie „ori cine va propovădui prin viu graiu sau prin scris schimbarea formei de guvernământ, sau suprimarea, sau schimbarea prin violentă a legilor sau aşezămintelor Statului". Cuvin­tele «prin violen­tă“ erau absolut de prisos, din faptul că nimeni nu e nebun ori destul de tare ca s-o facă. Guvernul știe prea bine a­­ceasta. De­ aceia e subversiv și pa­sibil de 10 ani de închisoare tot românul care ar contribui chiar în mod pacinic la atare schimbări, în caz bine înţeles, când se va simţi că­­lucrul ar fi cu putinţă. Fiind dat că ameninţarea ne este adresată de o cârmuire care a schimbat deja forma constituţională in cea absolutistă şi, prin legile ei economice, a suprimat din temelie vechile aşezăminte ale Statului în profitul ei şi al partizanilor ei, iată chestia de impudoare şi cea de ipo­crizie. Ceia ce au săvârşit d-nea­­lor, cu de la sine putere şi împo­triva voinţei ţării, altora nu le­­ mai­­ este îngăduit. Aţi auzit de cocotele bătrâne care cad în bigotism?. E’ tocmai cazul. In al doilea rând vine chestia practică, de fapt, guvernul începe a se teme de-o mișcare a opiniei publice. Prin aceasta el ne dă o crudă desmintire, nouă celor cari desnădăjduisem până într’atât de existenta unei atare opiniuni încât o spuneam zilnic, su­s și tare; dar primim desminţirea cu plăcere. Se vede că ne înşelasem. Lucrul se explică, de­oarece, în definitiv, nu posedăm nici pe de departe mijloacele de informaţie ale guvernului. Gândiţi-vă numai la Siguranţa Generală. Şi chiar dacă informaţiile guver­nului ar fi liniştitoare, totuşi are şi el o conştiinţă, dacă nu o conştiin­ţă, măcar instinctul de conservare, care îl avertizează că scăderea leului, scumpirea necontenită a tra­iului, criza financiară şi economică, budgetul anemic, neîncrederea străinătăţii, etc., nu pot lăsa lumea indiferentă la infinit. Nu vedeţi că această înăsprire a stării de asediu coincide exact cu înăsprirea taxe­lor vamale, deci cu o nouă scum­pire a vieţii? Prin urmare cred că am drepta­te să mă mir de mirarea unora a­­supra motivelor ce­ au determinat guvernul la luarea unei măsuri ce părea nebunească. Ea e foarte cu­minte dacă ne punem în pielea şi în mintea miniştrilor. Ce e de făcut? Mai mult ca ori unul din noi, nici măcar comunist de-ar fi, să risce cei 10 ani de în­chisoare. Căci salvarea nu ne pu­tea veni decât din două părţi, n mai din două: diri­jttmscarea pu­ternică a opiniei publice sau din­­tr’o exasperată violenţă a guver­nului. S’a produs ipostaza din ur­mă. Mai bine e aşa. Apucat pe a­­ceastă cale, guvernul va cădea repede în prăpastia pe care sin­­gura şi-o sapă. Să-l lăsăm deci să cenzureze, să suprime legi şi Con­stituţie, să se afunde în absolutism, în terorism, în anarhie, dar să-l lăsăm s’o facă, de data asta, fără nici o împotrivire din parte-ne, căci e la capătul ananghiei şi al periei. I. TEODORESCU Alarmiştii Mai multe ziare au pus în cir­culaţie ştirea şi „Viitorul“ a fost printre ele — că guvernul va ex­tinde starea de asediu asupra ţa­rei întregi. Eri „Viitorul“ reia ştirea, de astădată sub forma unei dorinţe pe care şi-o exprimă, deşi consi­liul de miniştri — să zicem: deo­camdată ? — nici nu s’a ocupat măcar, nici nu a discutat ideia li­nei extinderi a stărei de asediu. Atunci ce să fie ? Răspunsul este poate mai lesne de găsit, dacă se are în vedere că în răspândirea ştirei despre extin­derea stărei de asediu, îţi campa­nia pentru obţinerea unei aseme­nea măsuri, în aprobarea ei an­­ticipativă, s’au­ întâlnit toţi reac­ţionarii, toţi amatorii de situaţii tulburi, toţi cei cari pot trage fo­los din complicaţii războinice, toţi exploatatorii frazei naţiona­liste, toţi cei cari stau îngroziţi în faţa primejdiei ce-i ameninţă, sub forma democraţiei biruitoare în Anglia şi Franţa şi hotărîtă să se impute peste tot, în interesul pă­­cei şi al progresului omenirei so­lidare, cu sau fără voia ei. Când reacţionarii s’au văzut la sfârşitul filosofiei lor totdeauna au ţipat după poliţie, după repre­siune. Ei cred acum că vor putea speria Europa, prezentând aceas­tă ţară, prin proclamarea stărei de asediu, sub aspectul unei re­giuni din care vor porni mişcări anarchice şi revoluţionare, menite să-i dea foc. Ridicolă credinţă! Am constatat insă cu părere de rău,că cu aceşti reacţionari face cor şi organul oficial al par­tidului naţional. Crede oare acest partid sau cred ziariştii lui, că guvernul acesta nu comite destule ilegalităţi şi abuzuri şi fără sta­rea de asediu ? Cred ei că fără stare de asediu nu s’a practicat in deajuns furtul de urne, nu s'au împedicat in deajuns întrunirile, nu s’au arestat îndeajuns opozan­ţii, nu s’a zugrumat în deajuns presa ? Cred ei că fără starea de asediu, armata nu a fost băgată în deajuns, în treburile politice în cari n’are ce căuta ? Bine, reacţionarii vor să înles­nească guvernului extinderea stă­rei de asediu asupra întregei ţări, — dar care-i interesul democra­ţilor din partidul naţional ca să­­ când. Nu a­revoe .fia vre^fecundeze 9 EU „Guvernul și ministrul de externe a­nual pot numai să hotărască a­ctd­irft­eri strânsă între scornirile politicii nationale si succesul cauzei democrate în Europa”. MARINCOVICI, (noul ministru de externe al Jusoslab­ist). V. G. Morţurt • —■■■■ i»­­ Cinci ani dela moartea lui­­ Ieri s’au împlinit cinci ani de la moartea lui V. G. Morţun, frun­ta lul liberal — căci nouile gene­ralii, şi mai cu seamă nouile pro­vincii, nu-1 cunoşteau de cât sub această ipostază, care, totuşi, n’a fost cea mai strălucită a vieţii lui active. Căci dacă Morţun, care a murit tânăr — 57 de ani, cum stabileşte d. Ion Nădejde în re­­centa-i lucrare — avea o însem­nată vechime în partidul liberal, el a avut un trecut public şi mai lung şi infinit mai interesant încă înainte de a trece la liberali. Fire bogată şi complexă, artist, literat, orator de mare tempera­ment şi om de avânt generos, Morţun s-a pus din prima tinere­ţe în slujba binelui public, hotă­rât să jertfească totul pentru pă­turile de jos. Dragostea de ţă­rani era pasiunea lui dominantă. Intrat în mişcarea socialistă, a ră­mas mulţi ani unul din factorii ei principali. In acelaşi timp a dat impuls vieţii literare şi ştiinţifice. Ajunge să amintim că a­ editat zi­lui din prindere rentabilă, când orice în­cercare de acest fel era o jertfă conştientă. Se ştie că l-a editat şi pe Emin,eseu, spre a-i veni în a­­jutor după prima fază a boalei a­­cestuia, şi se cunosc rândurile profund mişcătoare pe care nefe­ricitul polet i le-a adresat in a­­ceastă chestiune. Activitatea socialistă i-a dat lui Morţun satisfacţii personale, în­tru­cât i-a creat o mare popu­laritate şi i-a adus de mai multe ori mandatul de deputat, un pri­lej mai mult de propagandă. U­­nele din discursurile lui parlamen­tare au făcut epocă. In deosebi s’a dedat unei intense propagan­de, printre parlamentarii „bur­ghezi“, pentru reformele imediat necesare: votul universal, împro­prietărirea țăranilor, etc. Dar pen­tru temperamentul lui activ şi pentru dorinţa lui de mai bine, roadele luptei îi apăreau prea modeste şi prea încete. Şi astfel, ajungând la convingerea că trans­formarea României nu se­ va pu­­tea face de jos în sus, el s-a ho­tărât să treacă la liberali pentru a-i democratiza pe aceştia şi a-i împinge la reforme. Intr’un con­gres socialist, în şedinţă intimă, Morţun, expunându-şi noua con­cepţie, a cerut autorizaţia ca să treacă la liberali. A fost combătut de d. Nădejde, şi autorizaţia i-a fost refuzată. Astfel trecerea la li­berali a mai întârziat câţiva ani. Sub şefia lui D. Sturdza şi a­­poi a d-lui Ionel Brătianu, Mor­ţun,­ deşi ridicat la înalte situaţii oficiale, s’a manifestat puţin în public şi uneori într’un chip con­trar aceluia cu care ne deprinsese în epoca de independenţă socia­listă, epoca lui de glorie. Se pare însă că în intimitatea noului său­ domiciliu politic el a lucrat în­tocmai aşa cum îşi propusese şi cum îşi prevenise tovarăşi so­cialişti în acea şedinţă intimă a unui Congres socialist. Căci în necrologul scris acum cinci ani de d. I. G. Duca, citim următoarele : „In ziua în care patimile vor a­­muţi şi se va putea scrie istoria ne­părtinitoare a ultimelor decenii, se va recunoaşte rolul covârşitor jucat de Morţun la înfăptuirea celor două mari reforme pe cari se razimă pu­ternic aşezământul României între­gite ruvenni obştesc şi exproprierea". Prin­ urmare, Morţun s’a ţinut de cuvânt. De altfel, d. Ioan Nă­dejde, tovarăşul din tinereţe al lui Morţun, într’o lucrare de cu­rând apărută („V. G. Morţun, bio­grafia­­lui, genealogia şi albumul familiei”), ne asigură că Morţun a rămas până la moarte socialist. In desfcebire de d-sa care nu nu­mai ca nu mai e socialist, dar este astăzi, fanatic anti-socialist (cu evoluţii şi revoluţii de acest fel de Nădejde ne-a obişnuit o viaţă întreagă). De altfel, ultima manifestare a lui Morţun a fost un inteview în care spunea că războiul „a preci­pitat rezolvarea multor chestiuni sociale”, şi că el „a apropiat cu o sută de ani întemeierea formelor socialiste ale societăţii?’. Despre Morţun şi despre socia­lismul lui vom mai vorbi când ne vom ocupa de lucrarea pome­nită a d-lui Nădejde. Deocamda­tă, rechemând în mintea cititori- 1ou figura lui Morţun, simţim un profund regret că o personalitate atât de distinsă a dispărut atât de prematur dintre noi. Gr. Damian V. G. MORȚUN NAZBATI­I „Forţa de guvernare“ d. Ionel Brătianu e preocn­­ască la toamnă forţa de e! Ce-o mai fi şi aia? observat d. Ionel Brătianu­­ au cam pierdut pofta de şi că au nevoie de tonice­­rturisim, n’am avut nicio­­asemenea impresie... Din am observat o.... „forţă de re”, pe care n’am mai vă­cut la menajeria lui Braun­vea foc „hrana animalelor” jflacă, totuşi, d. Ionel Brătia­­cu­ tot dinadinsul să mai­ încă această „forţă de giî- Îl rugăm frumos să dea şi ceăţeni un fortifiant, ca în­ aceiaşi măsură şi ţforţă de rezistenţă a ţării!. Kix. la Moreni (Prahova) Se ştie că există astăzi un vaccin care dă imunitate omului inoculat cu el faţă de febra tifoidă. Mulţumită acestui vaccin armata noastră n’a suferit pe lângă atâtea nenorociri şi de febră tifoidă, care altă dată făcea in armate mai mul­te victime chiar decât cele făcute prin gloanţele inamicului. Şi dacă astăzi, când populaţia ci­vilă mai sufere de aceste epidemii (cum a fost astă iarnă la Piteşti), iar armata noastră e ferită totuşi de ele, — deşi trăieşte în acelaş me­diu­ cu civilii — aceasta se datoreşte destoinicului colonel dr. Panaitescu care a introdus vaccinaţiunea anti­­tifică obligatorie pentru soldaţi, o­­dată cu recrutarea şi înrolarea lor. Vaccinaţiunea aceasta are însă un inconvenient. E niţel dureroasă şi e însoţită uneori de febră ceea ce face că e greu de aplicat în lumea civilă. Spre a înlătura acest inconvenient autorităţile noastre s’au folosit de apariţia febrei tifoide în schelele pe­trolifera din Moreni şi încearcă de a administra populaţiei de acolo a­­celaşi vaccin pe cale bucală (prin gură). Vaccinarea aceasta e condusă de însuşi colonelul dr. Panaitescu a­­jutat de un grup de studenţi de la Institutul medico-militar. Vom vedea după această experi­enţă dacă vaccinarea antitifică pe calea bucală e eficace, căci o parte din lucrători vor fi lăsaţi nevacci­­naţi şi vom vedea câţi la sută din cei vaccinaţi vor fi imuni şi câţi din cei nevaccinaţi se vor îmbol­năvi. Suntem informaţi că colonelul medic a reuşit să vaccineze până a­­cum vreo 8000 de persoane. Populaţia muncitoare din Moreni şi autorităţile ar trebui să dea con­cursul desăvârşit acestei interesante experienţe, făcută din iniţiativa pro­fesorului dr. Cantacuzino, DR. V. - Discursul d lui dr. Angelescu - Decretal Berard. - Politica sindicatelor franceze de institu­tori. - învăţământul religios in Rusia ?­ In Franţa. - Sistemul burselor In Franţa — De la corespondentul nostru din Paris — 19 IULIE. — Citind în „Viito­rul“ cuvântarea pe care d. dr. An­­gelescu a ţinut-o în Senat cu pri­lejul discuţiei asupra proectului de lege pentru reforma învăţă­mântului primar, cred că este util să pun la punct unele chestii, — privitoare la Franţa, — ridicate de ministrul nostru de instrucţie publică. Nu este vorba propriu­­zis de o dezminţire. D. dr. Ange­­lescu n’a spus lucruri flagrant i­­nexacte. Dar d-sa a prezentat si­tuaţia din Franţa, din punctul de vadura al încăţământului info lumină aparte care nu răspunde realităţii de aci. In materie de şcoală, atmosfera din Franţa este alta decât aceea pe care a des­cris-o d. dr. Angelescu. Să dăm câteva exemple. D. dr. Angelescu a spus: „In ceea ce priveşte şcoala secun­dară aţi văzut discuţiunile cari au avut loc în Parlamentul francez în urma propunerii lui Leon Berard, care cere să se modifice liceul în sensul ca să se ajungă la un liceu unitar, fără bifurcaţiuni şi trifur­­caţiuni şi acest liceu să devină liceu clasic. Şi Leon Berard cu toate că a întâmpinat multe dificultăţi, a tre­cut proectul lui“. Cuvântarea ministrului nostru a avut loc la sfârşitul lunei Iunie sau la începutul lunei Iulie. (Tex­tul ei în extenso Tam­ găsit în „Viitorul“ de la 5„ Iulie). La data aceea, d-sa trebuia să ştie că d. Francois Albert, colegul său fran­cez la ministeri­ instrucţiunei pu­blice, luase hotărârea de a retra­ge proectul sau mai bine zis de­cretul Berard. Una din principalele cereri ale stângei franceze a fost abolirea decretului Bérard care făcea o­­bligatoriu pentru toţi elevii de li­cee învăţământul a ceeia ce se cheamă aci „umanităţile clasice“. Pe Herriot, venind la guvern, n’a întârziat să anunţe că va desfiin­ţa decretul, a cărui retragere a şi fost de altfel admisă de consiliul superior al învăţământului, con­vocat special pentru aceasta de către d. Francois Albert. Nu voi explica azi de ce stânga franceză este, în marea ei majo­ritate, în contra „liceului clasic“, cum a denumit d. dr. Angelescu liceul în care latina şi în Darie şi greaca este obligatorie pentru toţi elevii. Aceasta m’ar duce prea departe. Am voit numai să stabilesc că ministrul nostru de instrucţie publică, vorbind de mă­sura d-lui Bérard, a omis să a­­rate că acest decret al acestuia este virtualmente abrogat. Alta. Politica sindicatelor fran­ceze de institutori „S’a spus,—a zis d. dr. Angelescu— şi cu drept cuvânt, că învăţătorul este totul în şcoală, că aşa cum va fi el preparat, cum va fi sufletul său, aşa va fi şi şcoala românească. Este exact. De altfel, lucrul acesta este cunoscut nu numai la noi ci în toată lumea. S’a spus, cu drept cu­vânt, că dacă războiul dela 1870 a fost câştigat de germani, el nu a fost câştigat de soldatul german, ci de învăţătorul german; şi de si­gur că succesul Franţei în răsboiul mondial se datoreşte în mare parte intelectualilor francezi cari s’au a­­dăpat la acea admirabilă cultură franceză. Şcoala este aceea care plă­mădeşte sufletul şi mintea unui po­por“. Nu ştim în ce măsură succesul Frarfei m ultimul rpurKrU­­p dato­-i. xm rează intelectualilor francezi. 1870 de pildă intelectualii frs cezi n’au putut împedica înfrâ­gerea. D. dr. Angelescu a confu dat aci pe învăţători cu intelect­alii în genere. Dar când este vo­ba de învăţătorii francezi ei necesar să se ştie, pentru a se p­rea aprecia adevărata situaţie aci, că sunt aproape toţi anti-r­ţionalişti convinşi şi partizani reductibili ai învăţământului la Grupaţi în mari şi puternice si­dicate, ei duc o luptă aprigă pe­tru libertăţile lor politice şi pe­tru menţinerea caracterului ai­ligios al şcoalei franceze. Lor se datorează în bună parte succ­sul blocului de stânga în ultime alegeri. Atitudinea învăţătorilor france în chestia învăţământului religi ne face să ne ocupăm puţin­­ ceea ce a spus d­­r. Angelescu în această chestie. Reproducer­ea-lor, trebuie să se dea educ­ţiunea religioasă în şcoală. Este necesitate absolută pentru şcoa românească să se dea acest învăţ­mânt, dacă nu voim ca această şcol­i cttţi continuarea In pag. V­ eni Fascismul noi „îndreptarea" de eri dă publici-­ tăţei câteva păreri ale d-lui general Averescu asupra fascismului la noi. D-sa a comparat pe adepţii fascis­mului român, cu acei ingineri ruşi, cari studiind în Elveţia, au rămas cu credinţa că drumuri de for nu pot duce decât prin tuneluri şi de­oarece prin stepele Rusiei nu era rost de aşa ceva, au clădit un munte artificial, au croit un tunel supt dânsul şi au tras apoi linia ferată. Sensul acestei comparaţii este că la noi nu există acele condiţii, cari au înlesnit şi determinat în Italia apariţia şi biruinţa fascismului. Prima dintre aceste condiţii este o mişcare potrivnică ordinei publice, faţă de care puterea statului, auto­ritatea lui, nu va mai poate impune. Dacă deci e vorba ca să fie loc pentru fascism la noi, ar trebui mai întâi acea mişcare de dezordine care este condiţiunea apariţiei şi existen­­ţei lui. Inginerii ruşi au clădit mun­tele în stepă, fasciştii noştri se si­lesc deci să clădească dezordinea. Aceasta este toată profunda deose­bire între fascismul italian şi cei de la noi. Cel dintâi, nu a fost o miş­care îndreptată contra unei părţi a populaţiei de altă rasă şi reUgie, — şi nu a fost o mişcare de dezordine, ci ana care In mod conştient voia să asigure ordinea in stat. Aceasta este şi rostul şi singura justificare a dic­­taturei d-lul Mussolini. Poţi s’o a­­probi sau s’o combaţi, cum face ori­ce democrat, fiindcă ştie că ea nu poate duce decât la tiranie şi la mai grele dezordini decât acele pe cari le-a evitat, dar nu poţi s’o confunzi cu fascismul dela noi, lipsit de orice seriozitate, urmărind dezordine, pen­tru dezordine şi numai pentru un scop de oră, când nu e pornit din­­tr’un motiv şi mai urât de meschină şi neputincioasă răzbunare perso­nală. Ajungem, ca aceasta, tocmai la acei fascişti de la noi cari, — ca d. Go­ga, de exemplu, — sunt membri ai partidului condus de d. general Averescu. E drept că aceşti fascişti nu pot decât să aţâţe nişte copii fără de experienţă pe cari ii pun să scoată pentru dânşii casta­nele din foc, pentru ca apoi ei să se lepede de orice răspundere. Dar fap­tul rămâne fapt, că d. Goga, In ’opo­ziţie cu părerile şi intenţiunile sefn. Ini partidului său, se dedă la agita­ţiuni cari să dea aparenţa că ar pu­tea intr-o zi să facă mari încurcă­turi chiar unui guvern Averescu. Poate că d. Goga o face, conștient că nu mai poate fi ministru, pentru a arăta ce ar putea face în afară de guvern. Dar o asemenea mentalitate este suficientă pentru a arăta că a pierdut orice drept de a fi într’un guvern, iar un guvern care ar ceda unui asemenea ridicol şi neputincios şantaj, ar arăta din capul localul că nu are autoritate. Oricum însă e o problemă acută a partidului poporulul acest antago­nism între politica oficială dictată de şef şi cea laterală propovăduită de d. Goga. Şi când generalul Ave­rescu declară că d-sa va forma un guvern de ordine,—ar trebui să spne şi ce va face cu ideile contrare or­­dinei, pe cari le profesează castela­nul dela Ciucea. Aceasta cu toată dreptatea pe care o are, când nu­­meşte mişcarea fascistă dela noi „o imitaţiune puerilă". .. Jean Jaurés & L­omm fost ministru al muncei şi ocrotirilor sociale La 31 iulie se împlinesc zece ani de când într’o vijelioasă seară s’a cutremurat pământul de o mare prăbuşire. Nu cădea numai un om. Se prăbuşea armatura ideologică a unei lumi, a lumei pe care întocmai ca şi ‘Atlas, Jaurés o purta pe umerii săi vânjoși. În ceasul în care tăcerea se revărsa pe glorioasa perspectivă a Senei— imperturbabila undă și indife­renta oglindă a veacurilor — du­pă ce trupul fu înghițit de pă­mânt, ecoul strigătelor massei ră­măsese acelaș: „Trăiască Jau­rés“ ! Va veni poate o zi, spunea Jau­rés, când vom fi doborâţi tocmai de unul dintre cei pe cari vreau să-i emancipăm. Ce importă ! E­­senţialul este ca să facem operă de oameni aşteptând să fi­m cul­caţi la pământ pentru veşnicie în tăcere şi în noapte. Viaţa unui om nu este într’adevăr exempla­ră decât atunci când este închi­nată unui scop care o depăşeşte. Şi scopul vieţei lui Jean Jaurés depăşea viaţa sa, cu atât mai mult cu cât opera artistică pe care vroia s’o desăvârşească* nu avea ca materie primă lucruri neînsu­fleţite, nu era nici marmoră nu era nici pânză, nu era nici bronz. Materialul cu care lucra Jaurés era mult mai rebel şi mai ingrat decât marmora. Era massa ome­nească. Umanităţii necontenit schimbătoare şi etern mişcătoare vroia Jaurés să-i dea întruchipa­rea frumuseţei! Pornind de la concepţia că nici o formă socială nu este definitivă, că este imposibil în materie so­cială, ca în orice altă materie, să impui mai dinainte hotare evolu­­ţiunei, care este legea, care este însuşi atributul vieţei, Jaures ce­rea dreptate. El vroia pe pământ un loc la soarele lumei naturala­­singurul care n’a putut fi umbr şi pentru mizeria omenească care abia acum se trezia în stri­găte, după ce fusese adormită în legănarea vechilor cântece,­ cum spune Heine. El iubea lumea şi-şi făcuse un ideal din înălţarea ei. Raza de ideal, ea nu vine din afară, ea lu­ceşte din adâncul sufletelor tutu­ror celor ce iubesc, şi strălucia puternic în sufletul său pentru că nesfârşită era dragostea lui pentru umanitate. Chiar viaţa de toate zilele o considera altfel decât şi-o închi­puie unii. A trăi viaţa cotidiană, spunea el, este de a fi în armonie cu fiinţele şi cu lucrurile, este a contribui la ritmul universal, este a te supune marii legi care impu­ne planetelor orbita lor şi care supune omul umanităţei sale. Marea învăţătură ce putem trage din viaţa, opera şi scrierile lui Jaurés, este tocmai ceia ce scria el către sfârşitul anului 1913 gândindu-se la datoria ce avem de desăvârşit pentru ţară, de a nu pierde o zi, de a nu pierde o oră în zadar. Nimenea nu ştie ce var aduce ziua de mâine. Toate cea­surile ce ni se lasă destinul tre­buie să le întrebuinţăm fără ev­nervare şi fără slăbiciune.­­ Patriotismul său pornea de, la ideia sănătoasă că un popor­­.u trebuie să se bizuie decât pe for­ţele sale atunci când îşi calculează şansele pentru viitor şi eforturile necesare independenţei şi salvării sale. Daţi unei naţiuni, spunea el, energia dreptului, a muncei, a (Citiţi continuarea in pagina III JEAN JAURES Chestia zilei S­oluţia WESBOTHHE* —V 0- -V sh * 'O* w ' 1 'MlJsrSKvI — Si in Serbia s’a constituit un guvern d ga! Ce ne facem, te ne facemr — Rupem­ relaţiile şi cu Serbia

Next