Adevěrul, aprilie 1925 (Anul 38, nr. 12665-12693)

1925-04-02 / nr. 12665

inul 38.—Nr. 12665 ABONAMENTE: FONDATORI | Ali. V. BELDÎMAN 1S8A-18S7 FONDATORI | CONST. WILLE 1*37—182» '**■ « —P”....................— BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 9 —11I 800 Iet pe an an. 300 Iei pe 6 Iuni. ISO lei pe 3 tani. Iugoslavia realizează în America un împru­mut de 15 milioane dolari. Dreptatea d-lui Vintilă Brătianu a ieşit la su­prafaţă, în streinătate nu există bani „disponibili“. TELEFOANE: Centrala 6/67. „ 24/79. „ 46.79. Direcţia 57/72. Ad­straţia 7/6, Provincia 10,66 Minciuna! Ceea ce caracterizează, mai cu ■seamă viaţa noastră publică, este minciuna. Din cauză că tot edifi­ciul naţional este întemeiat pe m­inciună, nimeni nu mai crede în ceva! Nici chiar oamenii cei mai oneşti mai nepătaţi, mai sinceri şi reali nu mai întâmpină credit în faţa o­­piniei publice. Orice afirmațiune­­este privită cu îndoială, îndărătul fiecărei declaraţiuni. Oamenii­ cred că văd un interes personal sau­ o ,făţărnicie. Domnia minciunei pleacă de sus. Nimic nu este franc, nimic nu este­­adevărat.­­ Alegerile parlamentare simt o minciuna, sufragiul universal este o­­minciună.­­ Foarte rareori alesul unui cerc electoral este reprezentantul real al maajorităţei. Toate străduinţele puterilor publice sunt îndreptate pentru triumful minciimei şi pentru anularea realităţei.­­ Citiţi o dezbatere parlamentară, spre pildă pledoaria unui ministru pentru apărarea unei alegeri con­­testate. Tot ce spune o minciună. Nici 'iu cuvânt adevărat în tot ce spune.­­ Toată grija ministrului nu este să spună­ adevărul dar să fie di­­bajliu,­­ să găsească cele mai bune argumente advocătești, să ui* roească șî să încânte auditoriul­ cu talentul şi îndemânarea sa.­­ Spre­­pildă ultima alegere de la­­Gorj. Cei trei­ candidaţi din opo­ziţie au întrunit peste 9000 voturi, iar candidatul liberal câteva­­ vo­turi peste 4000. Ei bine, atât pre­sa liberală cât şi ministrul care a apărat alegerea, au afirmat că candidatul liberal reprezintă ma­joritatea cercului. Şi cu toate a­­cestea, şi ministrul care a spus aceasta şi­ ziariştii­­cari au­­scris şi majoritatea ,din­ parlament, ştiu bine că, dacă s’ar­ scădea voturile­­de zestre guvernamental­ăi, candi­datul liberal «’ar fi întrunit, cu a­­legeri, „libere, num 10 la sută din­­numărul voturilor. Viaţa parlamentară este o min­ciună, în­ fidcă, singurul­ lucru - care este real -e voinţa guvernului. Iar voinţa guvernului e, în «cafen»te, voinţa şefului şi a câtorva mini­ştri. Toţi ceilalţi nu însemnează nim­ic. Toate ‘delalaratu­ta de principii, toate bătăile în piept, toate sforă­­elîle patriotice sunt minciuni. Grija ele căpetenie a tuturor este cum să se înavuţească mai nmic și mai repede. Cea mai măre dibă­cie este să pui mâna pe o afacere mănoasă şi să o storci cât mai m­ui". La Cameră, la Senat, în bir­turile cele bune, la aperitivuri, prin­­cluburi, întâlneşti parlamentari ţi­nând în­ mâna ghiozdane umflate de acte şi dosare, întotdeauna plini de griji­ şi de treburi, vorbind pe şoptite prin colţuri, tratând, ne­gociind şi punând la cale! Credeţi că e o singură dată vorba ele un interes public, de o idee, de o refor­mă, de ceva care priveşte ţara, pa­tria, românismul, marile probleme cari ne preocupă pe noi ceilalţi mărunţeii şi oamenii fără nici o in­fluenţă de Stat? Ferita sfântul. La spatele aparenţei mincinoase stau afacerile! Celebrele afaceri persona­te,­­ samsartâcurile, comercializări­le, întreprinderile, sutele şi sutele Şi m­iile de treburi din cari zilnic se îmbogăţesc toţi oamenii publici cari până cri erau­ săraci lipiţi şi, deoda­tă, răsar multi-milionari. Nici o , situaţiune, nici o vorbă, nici un sentiment, nici o faptă, nici o atitudine nu corespunde adevăru­lui. Toată această manifestare are două fete: aparenţa cu o faţă, min­ciuna cu alta. Nu ştiu câţi din toată lumea acea­sta, începând cu cei de pe cele mai înalte trepte, ar putea mărturisi în­treaga lor viaţă! Nu ştiu câţi ar în­drăzni să spună cum trăesc viaţa lor publică —căci de cealaltă nu trebue să ne ocupăm — câţi ar a­­vea curajul să arate cu­m­ se îmbo­găţesc, cum se învârtesc şi cum ştiu să profite de situaţiile lor. La noi, din­ cauza acestei min­ciuni care domneşte, lupta politică pierde din nobleţă pe care o are în alte părţi, căci la spatele ideilor pândesc­ interesele personale. Const. Bacalbaşa ........................ Birul Incompetenţei ■f Majorarea tarifului vamal prin urcarea dela 30 la 40 a coeficien­tului pentru calcularea taxelor faţă de baza aur, s-a făcut de ministerul de finanţe în urma intervenţiei re­prezentanţilor industriilor din ţară. Un memoriu al acestora arăta că industriile naţionale se găsesc în­­tr-o situaţie precară din pricină că tariful vamal e prea redus şi nu apără in deajuns pe producătorii din ţară faţă de concurenţa măr­furilor importante. D. Vintilă Brătianu s’a lăsat con­vins de argumentaţia memoriului, şî astfel, Începând de la 4 Aprilie, consumatorii din ţară vor avea de plătit două feluri de biruri noul:­ Statului, pentru mărfurile impor­tate, ii vor plăti drepturi de vama sporite cu o treime faţă de taxele de până acum. Industriei Naţionale, pentru pro­dusele ei, îi vor plăti preţuri urca­te in proporţie cu sporul protecţiei vamale. Fie una, fie alta, fie amândouă a­­ceste biruri la un loc, consumatorul te va plăti, căci aşa a hotărit un gu­vern venit la cârmă cu deviza: ref­­tenirea traiului! Fireşte, nu tăgăduim dreptul in­­dustriei naţionle de a trăi şi nici da­toria statului de a încuraja şi a în­lesni acestei industrii posibilităţile d© existenţă, cu toate că un înde­lungat regim de protecţie rău înţe­leasa n’a scos până acu­m industria noastră dintr’o rază rudimentară. Vom plăti deci­bitul cel nou, dar se cuvine totuş să ne întrebăm: pentru ce 11 plătim? Căci în defini­tiv, taxele tarifului nostru vamal sunt destul de urcate şi ating cote, sub protecţia cărora o Industrie trăind în condiţiuni cât de puţin normale ar putea se se dezvolte în linişte şi in siguranţă. Dar indus­tria naţională se găseşte în­tr’o si­tuaţie anormală. Faţă de criza cum­plită de numerar, industriaşi­­ ror­mân plăteşte dobânzi de 30 la sută, ceea ce-i pune produsele în stare de inferioritate în concurenţa cu pro­dusele industriei străine care plă­teşte dobânzi mici, de 6 până la 8 la sută.­­ 1 . Sporul de vamă e menit deci să dreagă răul pricinuit industriei na­­ţionale de criza de numerar. Noul bir este un produs monstruos al u­­nei politici financiare care ne-a dus la actuala criză de credit. Nestor NAZBATII 1.38! INFAMIE ŞI... CONFUZIE S’a spus că indispoziţia d-lui Ion Brătianu, aflător acum la Florica, ar fi o boală diplomatică, în scopul de a amâna şi eventual, de-a nu da o solu­ţie echitabilă­ problemei contractelor pentru prăvălii. E o mică infamie şi o mare confu­zie în acelaş timp Indispoziţia d-lui Ion Brătianu este reală, dar nu pentru, ci din cauza chestiei comercianţilor. Când d. prim minstru a aflat de starea disperată, în care se află comerciantul, i s’a aplecat şi s’a pus la pat. Din această pricină, d-sa nu poate veni la Bucureşti să pre­lungească, cu o ora mai curând, con­tractele prăvăliilor pe încă cinci ani. După cum vedeţi s’a făcut o confu­zie, s’a luat efectul drept cauză şi vi­­­ce-versa. De aceia comercianţii fac rugăciuni pe la biserici pentru însănătoşirea mai grabnică a protectorului lor. Doamne fereşte! dacă se prelungește boala, nu se mai pot prelungi contractele. KIX INCEPAND de ERI 2 1Dei „ADE!IERUL“ istimei profesorilor ieşeni Soluţia definitivă, care va surveni Formula simplistă, pusă în apli­care de guvern, imediat ce a c­hiat cunoştinţă de demisia colectivă a profesorilor universitari de la facul­tatea juridică din Iaşi, era singură indicată, în condiţiile­ aparente în calre se prezenta acea demisie. Prin­ gestul, lor, profesorii ieşeni dăduseră, într’adevăr, impresia ţi­nui act anarhic, incompatibil ori­unde, dar mai cu seamă în învăţă­mântul superior juridic, unde şi concepţia şi procidimentele au­ ca­racterul de pilduire. Prin acelaş gest ei dăduseră, im­presia unei solidarizări cu omul ne­fast, a cărui acţiune anarhică a nenorocit învăţământul superior ie­şean şi a contaminat învăţământul din întreaga ţară. In asemenea condiţiuni, guvernul nu avea la îdemână altă soluţie. * Au venit însă, lămuririle. Ele au servit, incontestabil, la restabilirea adevărului exact şi pentru punerea chestiunei la punct. Din toate explcaţiiirile scrise şi orale, date de cei în cauză, rezultă ca gestul profesorilor n’a avut în vedere o solidarizare cu d. A. C. Cuza , pe care cei demisionaţi continuă să-l considere ca singurul vinovat al desorganizărei şi scobo­­rârei nivelului învăţământului supe­rior. ..... Mai rezultă că nici în contra rec­torului de Iaşi, — acest admirabil şi cur­agios luptător pentru reîn­­tronarea ordinul în învăţământ — nu s’a produs manifestaţia, care a mers până la demisia colectivă. . Totul s-ar reduce la un act extre­mist la care un consiliu de facul­tate a recurs pentru a sili un alt organ de învăţământ. Senatul uni­versitar, la­­redeschiderea facultăţii pe care, în conştiinţa lor, cei de­misionaţi o socoteau corespunză­toare interesului public şi celui al tineritinei Universitare, dornică de învăţătură, şi ajunsă, în fine, la­­ conştiinţa rezultatelor funeste ce­­ au dat agitaţiunile d-lui A. C. Cuza. Dealtfel ideia demisiei n’a pornit dela acesta din urmă. Nu, pa ea a pornit dela d-nii M. B. Cantacuzinoi şi Eugen Merovanu, dovada cea mai vie ca prin­tr’însa nu se urmăreau noul frământări şi agitaţiuni. Că d. A. C. Cuza a crezut de cuviinţă să se asocieze, aceasta nu schimbă fondul problemei. Ceilalţi colegi au crezut că nu-l puteau refuza, ori­cât compania nu prea le era pe plac. Noi socotim că aceastea a fost greşala la care a dat bunele lor in­­tenţiu şi un aspect antipatic şi o aparenţă gravă. Dar ei au cedat u­­nil impuls al unor sentimente, ne­meritate de d. A. C. Cuza, dar pe care le­ putem înţelege. Acestea fiind explicaţii utile orale şi înscrise ale profesorilor demisio­naţi, formula simplistă şi radicală, la care a recurs guvernul nu mai poate fi menţinută. Din contra, este nevoie de o for­mulă mai complexă, mai corespun­zătoare condiţiilor reale in care s’au produs demisiile. Pe de altă parte, însă, această formulă nu poate să nu fie în concordanţă cu cele dezvăluite şi cu acest prilej la Universitatea ieşană, şi anume ca acolo stau şi acum faţă în faţă do­uă lumi: una dornică de ordine şi­­de învăţământ, alta cu râvna per­manentă la frământări şi dezordi­ne. Aşa fiind pare că va trebui să se utilizeze calea inviteţiunei la re­venire. Măsura nu va putea însă sa nu ţie boni de un­îităţire reale ca şi de realele primejdii pentru bunul mers al învăţământului leşan. A­­ceasta în interesul bine înţeles al şcoalei din cea de a doua capitală, de atâta amar de vreme trans­formată intr’un focar de agitaţiuni, excitări şi incitaţiuni până şi la cri­­me. * Oricât de mari ar fi dificultăţile, cari se leagă de o atare complexă soluţiune, oricât ideia în sine a u­­nei selecţiuni, în­ atari condiţiuni, nu este uşor de pus în aplicare, guvernul nu se poate sustrage a­­cestei singure soluţiuni, singura po­sibilă, din moment ce soluţia sim­plistă, după cum s­­ut convins­­ şi membrii cabinetului, nu mai poate fi menţinută.­­ Este deci probabil că o invitaţie ■de revenire, pe categorii, se va produce şi sunt indicii precise că, în faţa temeiurilor puternice, cari conduc guvernul la această măsu­ră, profesorii ieşeni vizaţi — dacă vor ţine seamă de interesele supe­rioare pe cari au înţeles să­ le servească prin demisiunile lor, in­terese pe cari le-ar deservi , reve­nirea în învăţământ a­ d-lui A C. Cuza — vor răspunde afirmativ la invitaţiunea guvernului. Dealtfel avem motive să afir­măm, că, în legătură cu aceste de­­misiuni, dar în altă ordine de idei, anume reticenţe au şi­ fost nesoco­tite. Soluţia definitiva­ în chestia de­­misiunei colective a profesorilor ie­şeni va surveni in curând. In aceas­tă privinţă guvernul este fixat. Când şi în ce formă, iată ce se va şti după ce miniştrii în drept vor studia legea actualmente în fiinţă. Scrutator lui Edmar Quinet . Zilele acestea­ se, împlinesc cinci­zeci de ani de la moartea lui Qui­­ntet. In franţa­ şi mai cu deosebire în­ oraşul său­ natal Bourg se pre­gătesc serbări în amintirea scrii­torului, filosofului şi mai cu deose­bire a marelui democrat membru al Constituantei şi apărătorul pa­sionat al tuturor subjugaţilor şi ne­dreptăţiţilor. România ar trebui să se asocieze­ la aceste omagii aduse de Franţa scriitorului, care, în vre­murile când atât de rare erau vo­cile care-n apus pledau cauza­­ ro­mânismului, a ştiut prin scrierile şi discursurile lui atât de mult ascul­tate, să creeze atmosfera de sim­patie pe care o găsiră la Paris un Gogălniceanu, Alexandri şi­­ apoi Rosetti, Brătianu etc. Din operele rămase de la Quinet şi editate de fiermiona Asaki,­ fiica lui Gh. Asaki (care­ deveni soţie) ne întereseată, mai emit scrierile strânse în volumul „Ies Rownains’’ din care vom extrage astăzi câte­va pasagii, ce vor învedera cât de mult iubea Quinet neamul ro­mânesc, şi’n ce formă admirabilă a ştiut el să explice­­ urnei apusene caracterul, istoria, limba şi speran­ţele poporului român de pe acea vreme. EDGAR QUINET SI LIMBA RO­­MANEASCA ! Despre limba românească, iată ce-a spus Edgar Quinet­: „A­ regăsi, sub aluvioanele streine, lim­ba naţională, iată chestiunea. Spre a­ rezolva această problemă, ce elemente posedau românii ? Ei a­­ve­au două principale: biblia şi po­porul - Singurul lor noroc îl datoresc schismei. Culti! Iar este celebrat de limba populară, de unde rezultă că ei au avut de la început o tr­adu­cer­e naţională a bibliei, lucru ce-a lipsit totdeauna celorlalte popoare neola­ ISTORIA $T CÂNTECUL NAŢIO­­NAL „DOINA“ Lupu, Mihai Viteazu, eboşate pe por­­ticele bisericilor, şterse de furtuni, sunt singurii martori ai istoriei unei ţări unde prădătorii nici ruine n’au lăsat! • " . „Dar simţimântul unei­ lupte *, „ă putrancea uitei adversităţi nesfâr­şite, un mare necunoscut ce se simte a fi fost plin de nelinişti şi de du­reri, iată ce ne revelează accentul resignat al cântecelor naţionale ro­mâneşti!. ARDEALUL — CUVINTE PRO­FETICE „Istoria Romanilor, atestată, prin acte autentice — scrie Quinet in altă parte — începe cu Radu Negru şi Bogdan. Prin imigrarea, transilvă­nenilor în Valach­ia IA 2-« descăle­care — prima, a fost aceea a lui Traian) rasa română se desparte în două corpuri separate CUVIET INPOTRIVA TENDINTE­LOR DE LATINIZARE A LIMBII ROMÂNE „Limba românească este poate singura limbă, care posedă un atât de mare număr de adevărate sino­­nisme, adică cuvinte duble dintre care unul este exact reproducerea noţiunii celuilalt. Aceasta se explică prin faptul că o pătură slavă s’a su­prapus — ca o rugină — peste pă­tura latină. A face să dispară pri­ma, este evident, uşor. Este însă a da unei medalii fruste, vechea ei strălucire. Dar nu e oare o primej­die de a o prea italieniza, de a o face prea occidentală ? Eu aş dori s’o văd păstrându-şi caracterul ei latin, fără îndoială, dar în acelaş timp oriental, naiv, şi cam rebelă jugului. Chiar acele cuvinte pe care le-a­ păstrat din slavona, ar face-o să semene cu o captivă salvată, ce-şi aduce aminte de captivitatea ei. Ea ar intra în strânsa intimitate a su­rorilor ei din Occident, dar ar pos­ta in această alianţă, ceva straniu. Acum ,ascultaţi fragmen­tel­e uei scrisoare entuziaste ce scrie Qui­net—din Bruxelles unde se exilase — ca răspuns dat unei adrese co­lective ce­­ primise de la un grup de români: ■' r „Nu mai sunteţi o provincie ’necu­noscută : faceţi acum parte, din Ce­­talia, din patria occidentală. No t­rugi sunteţi izolaţi în viaţa politică; nu mai e cu putinţă nimănui — ori­cme ar fi — să dispue de voi, sau să se atingă de, diaaerite voastre,, fără să se resimtă în lumea întrea­gă. Provinciile voastre nu mai pot­ fi rupte, strivite, fără ca Europa în­treagă să nu scoată un ţipăt. Dorin­­Citiţi continuarea în pag. II-cru, sine, şi devine considerabil când e­ dru cel bun, Mircea cel Mare, Vasile­xaminăm de aproape versiunea ro­mânească. Comparând această tra­ducere cu ale noastre, făcute în e­­poci foarte cultivate, mi s’a părut că­ limba încă simplă a Car­păţii or se, apropie mai­­bine ca idioamele noastre cioplite, de limba evanghe­­liştilor. Nu-i,aşa, că nişte ciobani pot mai lesne , ca nişte doctori, să slujească de interpreţi pescarilor din Galiț­ea ? Voiu îndrăzni chiar să spun, că în anile privinţi, latina ro­mânilor îmi pare mai ingenuă, mai aproape de isvorul ei, decât lati­neasca autorizată de concilii, şi că, de o pildă, când e vorba de popoare săturate din cele 5 pâini, îmi place mai mult cuvântul „săturat“ al Mol­dovenilor decât „împleti“ al vulga­­tei !“ „Aceste doine care se prelungesc expirând în undulaţiunile văilor n’au aproape ritm, ca şi cum sufle­tul ar fi fost sfărâmat­­,ămislindu-le. In mijlocul acestui mister, s’ar crede că firea întristată, păstrează ea sin­gură conştiinţa lucrurilor trecute“.­' * Acestea toate le ilustrează Qui­net printr’o poezie populară româ­nească pe care n’o reproducem din lipsă de spaţiu. „Prima, care rămâne, la vest de care ar arăta, că a trăit mult tim­i Carpaţi, in r cir an­d amantele Colonii­lor şi a doua, care se împrăştie In văile orientale. Odată separate, cele două corpuri nu se mai reunesc. In acest mare fapt care domină toată istoria Românilor, sunt închise, gra­ve consecinţe, care nu vor INTARZIA SA BE ARATE“, separată. „Pentru nimic In lume nuaş con­simţi, ca ea să devie italiană, fran­ceză... „Nu-i luaţi nici acel ceva, aspru şi gutural, că ea nu ţine cu­­ nimic de Europa.. Este poate un ultim ecou înăţnrşit al Dacilor. Şi de ce să-i renegaţi? Vreau, ca atunci când o voiu auzi, să-mi apară deodată înaintea Închipuirii, nu numai colo­nii latine, provinciile Italiei şi ale Narbonei, dar — într’o legătură pe care n’o pot defini — şi stepele imen­se, munţii inaccesibili, iar în de­părtări cerul furtunos al Mării N© gre­­i Quinet, după ce arătă că la ro­mâni — ca la nici un alt popor — nu se găsesc­­în abundenţă cronici, diplome, piese autentice martore ale evenimentelor istorice, spune ca urmele marelor evenimente ale is­toriei lor. nationale se.'găsesc doa­ră in Cronicele poloneze, ungare, ruse, bizantine, _ turcești, în archi­­vele din Moscova, Lemberg, Con-, stantinopol,' Viena și ■ adaugă­­ la.' urmă:’ tine. Avantajul acesta este prețios vii . .„Figura* marilor voevozi Alexa­n- DOINA * * # . Franţa şi discursul Cun era şi natural, impresiunea pe care a făcut-o discursul d-lui Chamberlain in Franţa, este pro­fundă. „Le Temps" care In politica externă exprimă in general oficiile blurourilor dela Qual d’Orsay, este mai cu seamă impresionat de tonul unanim­­ favorabil politicei d-lui Chamberlain, care se degajează din comentariile presei engleze. El tra­tează de naive concluziunile aces­­teia, cari vorbesc de „un plan de pacificare generală“ (Times) sau da „aurora­­ unor vremi mai­­bune" (Dalit Watt) sau de faptul „că tu fine Angla are o politică externă" (Morning Post) și se revoltă că gtt-' vernul britanic consideră de pe a» cum sugestiunile ais Berlin, ca o ,08x8 solidă pentru o regulare gena­­ce­­rală a picai, ,*S­pace — adaogă „Le Temps" — al cărei arbitru ar fi AngUa". In aceasta marele ziar francez pana punctul pe 1. Intr’adevăr dacă guvernul britanic a acceptat cu a­­tăta grabă propunerile germane, cauza este, cum am explicat noi, îndată după ce am putut lua cu­noştinţă de discursul d-nui Cham­berlain, că aceste propuneri Îngă­duiau restabilirea vechei politice britanice, politica acelei „balance of powers“, acelui echilibru al pu­terilor, in care, la orice moment, Anglia putea juca rolul decisiv, în­clinând cumpăna spre partea spre care voia ea. Aceasta însemnează că în realizarea propunerilor ger­mane, Britania recâștigă rolul de arbitră a politicei, „Le Temps" zice, a politicei europene. Iată insă ce nu convine politicei franceze. Şi „Le Temps“ încheie primul său articol din 26 Martie cu următoarele cuvinte: caii, concepu­te cu fineţe franţuzească, nu ce­dează intra nimic sincerităţei dis­cursului d-lui Chamberlain şi mai cu seamă sfârşitului lui: „Intr’un larg gest de orgoliu na­ţional, d. Chamberlain a constatat Marţi la Camera Comunelor, că Im­periul Britanic poate face ceia ce nici o altă tară nu poate face pe suprafaţa globala­, că lumea gân­deşte că hotărârea depinde de acest imperiu şi că dacă el o vrea, nu va mai fi război. Nici un imperiu Insă nu este stăpân absolut al lamei, câ­tă vreme alte popoare nu s’au re­semnat la cele mai umilitoare abdi­cation!. Opera păcel nu poate fi fapta unei singure naţiuni. Ea nu poate fi realizată decât printr’o rea­lă colaborare şi cu deplina salvgar­dare a drepturilor fie­căruia, căci nu există pace durabilă fără justi­ţie şi nu există pace posibilă, fără demnitate". Sincerul Opoziţia şi un pr-im articol de fond, argonul partidului naţional, România, făcea­­actori două zile observaţia că o ac­ţiune comună şi unitară a partide­lor anti-liberale din opoziţie ar fi dat prin înfrângerea zdrobitoare a candidaţilor guvernamentali în ale­gerile parţiale din ultimul timp, o dovadă plină de răsunet a forţei lor. Îi mai trăgea concluzia că ză­dărnicirea fuziunei proectate dintre aceste partide a fost o pierdere re­gretabilă — a cărei vină, fireşte, nu­ revine partidului naţional, cine a făcut tot ce a fost posibil pentm a o realiza. In prima, lor parte, reflecţiile zia­rului „România" sunt juste şi con­cordă cu ceea ce noi am spus şi am prevăzut, chiar atunci când acel ziar nu părea a fi cu totul de acord. O colaborare dacă nu chiar o fu­ziune a partidelor democratice ar fi însemnat sfârşitul sigur şi ime­diat al guvernării liberale. Calcu­lele făcute de noi în legătură cu a­­legerea de la Gorj ne dovedesc ce Proporţii ar fi luat succesul lor şi ce puternică indicaţia pentru factorul constituţional hotărâtor. Că nu a putut fi aşa, ci negreşit regretabil. Reproşurile însă sunt inutile. Par­tidil naţional a fost lipsit de abi­­litate dacă nu de dorinţa sinceră ca fuziunea să se facă. Propunerea d- M Maniu, la care se referă ,fla­­mănita­na a fost mijlocul cel medi fericit şi mai indicat pentru a fa­cilita această concentrare. Existau alte căi mai directe şi mai eficace. A răscoli din mu procesul e inu­til. Mai bine ar fi să se caute o nouă cale de apropiere. Dar mai există ea acum?­­» anarhia­­le MATEI B. CANTACUZ1H0 laşi, 2£ Martie 1925 A ,devenit o banalitate,— dar o banalitate care, în ultima pe­rioadă de funcţionare a parla­mentului, apare din cale afară deprimantă şi îngrijorătoare, — constatarea că în lungul răstimp al guvernării actua­le, partidele de opoziţie şi-au uzat puterile în lupte sterile şi nu înjghebări,—unele zădăr­nicite, altele nelămurite, — fă­ră să ajungă la soluţiunea ne­cesară a alcătuirei unei forţe într’adevăr populare de solida­ritate socială, şi fără a da co­roanei posibilitatea să reintre în, rolul ei constituţional, şi să iasă din situaţiunea anormală şi umilitoare, în care o pune şi o menţine insolenţa şi lucra­tiva atotputernicie a unei oli­garhii şi a unei familii­ .­­ De vină nu sunt ideile, prin­cipiile nici programele. De vi­nă sunt curentele şi contra­­curentele, deopotrivă de dezor­donate şi de exclusiviste in­tr’un sens sau într’altul, pen­tru că, lăsate în voia unor ne­numărate ambiţiuni­ persona­le, şi a unor pătimaşe egoisme de partide, şi lipşindu-le direc­tiva unui patriotism luminat şi dezinteresat,'— ele nu pot creia decât ura şi dezbinarea în loc de cooperare si de ar­monie. De vină e generalul Averes­en,­ care — neîntelegând rolul ce i-1 impunea încrederea po­porului,—a ajuns, din greşală în greşală, a fi o umilă proptea de­­reaervă­ a şandramalei brăs­tienîste. -ţie vina Simt ardelenii, cari, desbinaţi pe chestii regionale şi confesionale, se lasă încetul cu încetul încercuiţi în lanţu­rile unui conservatism înve­chit şi îngust. De vină sunt vechii conser­vatori de toate nuanţele, cari­­ nu sunt vrednici de a recunoa­­­şte că, în noua noastră struc­tură socială, un conservatism naţional nu mai poate să fie lipsit de reazămul unei popu­­laţiuni rurale, politiceşte şi‘ ee­conomiceşte emancipate. De vină sunt ţărăniştii, cari, lăsându-se influenţaţi de am­biţiuni compromise şî de cu­rente compromiţătoare, se izo­lează în concepţiunea din cale afară primitivă, că societatea românească se împarte în do­uă tabere, ireductibil de duş­­mane: tabăra ţăranilor, şi ta­băra... „ciocoilor’* în limbagiul muntenesc al d-lui Mihalache, — sau a „boierilor* în limba­giul moldovenesc al d-rului Lupu (a se vedea primul nu­­măr al foaei „Ţărănismul“).­­ Şi anarhia rătăcitoare creş­te,­­hrănită prin desnădejdea de a se putea găsi un principiu călăuzitor. Creşte anarhia, pre­tinsă naţionalistă, creşte anar­hia­ comunistă, ambele reză­­mându-se pe afiliaţiuni oculte cu pleava curentelor interna­ţionale. Creşte anarhia mor­a­lă, erijată în metodă,,de guvern­­ământ de un regim, criminal care ■ confundă autoritatea piţ brutalitatea, iar gospodăria ţă­­rii cu un mercantilism corupt şi corupător. . ..... ! Iar, în afară, creşte discredi­tul ţării într’o atmosferă mon­dială încărcată de dificultăţi şi de primejdii. . , * Să nu mai fie oare nici o speranţă de patriotică deştep*­tare, de înţelepciune şi de ar­monie? .............•'•’ • HITEI B. GUT1CBZIB0 Chestia astfel NEGUSTORII! Domnu­le prim ministru, fă-te bine că altfel ne prăpădi­m noi.

Next