Adevěrul, aprilie 1925 (Anul 38, nr. 12665-12693)
1925-04-02 / nr. 12665
inul 38.—Nr. 12665 ABONAMENTE: FONDATORI | Ali. V. BELDÎMAN 1S8A-18S7 FONDATORI | CONST. WILLE 1*37—182» '**■ « —P”....................— BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 9 —11I 800 Iet pe an an. 300 Iei pe 6 Iuni. ISO lei pe 3 tani. Iugoslavia realizează în America un împrumut de 15 milioane dolari. Dreptatea d-lui Vintilă Brătianu a ieşit la suprafaţă, în streinătate nu există bani „disponibili“. TELEFOANE: Centrala 6/67. „ 24/79. „ 46.79. Direcţia 57/72. Adstraţia 7/6, Provincia 10,66 Minciuna! Ceea ce caracterizează, mai cu ■seamă viaţa noastră publică, este minciuna. Din cauză că tot edificiul naţional este întemeiat pe minciună, nimeni nu mai crede în ceva! Nici chiar oamenii cei mai oneşti mai nepătaţi, mai sinceri şi reali nu mai întâmpină credit în faţa opiniei publice. Orice afirmațiuneeste privită cu îndoială, îndărătul fiecărei declaraţiuni. Oamenii cred că văd un interes personal sau o ,făţărnicie. Domnia minciunei pleacă de sus. Nimic nu este franc, nimic nu esteadevărat. Alegerile parlamentare simt o minciuna, sufragiul universal este ominciună. Foarte rareori alesul unui cerc electoral este reprezentantul real al maajorităţei. Toate străduinţele puterilor publice sunt îndreptate pentru triumful minciimei şi pentru anularea realităţei. Citiţi o dezbatere parlamentară, spre pildă pledoaria unui ministru pentru apărarea unei alegeri contestate. Tot ce spune o minciună. Nici 'iu cuvânt adevărat în tot ce spune. Toată grija ministrului nu este să spună adevărul dar să fie dibajliu, să găsească cele mai bune argumente advocătești, să ui* roească șî să încânte auditoriul cu talentul şi îndemânarea sa. Sprepildă ultima alegere de laGorj. Cei trei candidaţi din opoziţie au întrunit peste 9000 voturi, iar candidatul liberal câteva voturi peste 4000. Ei bine, atât presa liberală cât şi ministrul care a apărat alegerea, au afirmat că candidatul liberal reprezintă majoritatea cercului. Şi cu toate acestea, şi ministrul care a spus aceasta şi ziariştiicari auscris şi majoritatea ,din parlament, ştiu bine că, dacă s’ar scădea voturilede zestre guvernamentalăi, candidatul liberal «’ar fi întrunit, cu alegeri, „libere, num 10 la sută dinnumărul voturilor. Viaţa parlamentară este o minciună, în fidcă, singurul lucru - care este real -e voinţa guvernului. Iar voinţa guvernului e, în «cafen»te, voinţa şefului şi a câtorva miniştri. Toţi ceilalţi nu însemnează nimic. Toate ‘delalaratuta de principii, toate bătăile în piept, toate sforăelîle patriotice sunt minciuni. Grija ele căpetenie a tuturor este cum să se înavuţească mai nmic și mai repede. Cea mai măre dibăcie este să pui mâna pe o afacere mănoasă şi să o storci cât mai mui". La Cameră, la Senat, în birturile cele bune, la aperitivuri, princluburi, întâlneşti parlamentari ţinând în mâna ghiozdane umflate de acte şi dosare, întotdeauna plini de griji şi de treburi, vorbind pe şoptite prin colţuri, tratând, negociind şi punând la cale! Credeţi că e o singură dată vorba ele un interes public, de o idee, de o reformă, de ceva care priveşte ţara, patria, românismul, marile probleme cari ne preocupă pe noi ceilalţi mărunţeii şi oamenii fără nici o influenţă de Stat? Ferita sfântul. La spatele aparenţei mincinoase stau afacerile! Celebrele afaceri personate, samsartâcurile, comercializările, întreprinderile, sutele şi sutele Şi miile de treburi din cari zilnic se îmbogăţesc toţi oamenii publici cari până cri erau săraci lipiţi şi, deodată, răsar multi-milionari. Nici o , situaţiune, nici o vorbă, nici un sentiment, nici o faptă, nici o atitudine nu corespunde adevărului. Toată această manifestare are două fete: aparenţa cu o faţă, minciuna cu alta. Nu ştiu câţi din toată lumea aceasta, începând cu cei de pe cele mai înalte trepte, ar putea mărturisi întreaga lor viaţă! Nu ştiu câţi ar îndrăzni să spună cum trăesc viaţa lor publică —căci de cealaltă nu trebue să ne ocupăm — câţi ar avea curajul să arate cum se îmbogăţesc, cum se învârtesc şi cum ştiu să profite de situaţiile lor. La noi, din cauza acestei minciuni care domneşte, lupta politică pierde din nobleţă pe care o are în alte părţi, căci la spatele ideilor pândesc interesele personale. Const. Bacalbaşa ........................ Birul Incompetenţei ■f Majorarea tarifului vamal prin urcarea dela 30 la 40 a coeficientului pentru calcularea taxelor faţă de baza aur, s-a făcut de ministerul de finanţe în urma intervenţiei reprezentanţilor industriilor din ţară. Un memoriu al acestora arăta că industriile naţionale se găsesc într-o situaţie precară din pricină că tariful vamal e prea redus şi nu apără in deajuns pe producătorii din ţară faţă de concurenţa mărfurilor importante. D. Vintilă Brătianu s’a lăsat convins de argumentaţia memoriului, şî astfel, Începând de la 4 Aprilie, consumatorii din ţară vor avea de plătit două feluri de biruri noul: Statului, pentru mărfurile importate, ii vor plăti drepturi de vama sporite cu o treime faţă de taxele de până acum. Industriei Naţionale, pentru produsele ei, îi vor plăti preţuri urcate in proporţie cu sporul protecţiei vamale. Fie una, fie alta, fie amândouă aceste biruri la un loc, consumatorul te va plăti, căci aşa a hotărit un guvern venit la cârmă cu deviza: reftenirea traiului! Fireşte, nu tăgăduim dreptul industriei naţionle de a trăi şi nici datoria statului de a încuraja şi a înlesni acestei industrii posibilităţile d© existenţă, cu toate că un îndelungat regim de protecţie rău înţeleasa n’a scos până acum industria noastră dintr’o rază rudimentară. Vom plăti decibitul cel nou, dar se cuvine totuş să ne întrebăm: pentru ce 11 plătim? Căci în definitiv, taxele tarifului nostru vamal sunt destul de urcate şi ating cote, sub protecţia cărora o Industrie trăind în condiţiuni cât de puţin normale ar putea se se dezvolte în linişte şi in siguranţă. Dar industria naţională se găseşte într’o situaţie anormală. Faţă de criza cumplită de numerar, industriaşi rormân plăteşte dobânzi de 30 la sută, ceea ce-i pune produsele în stare de inferioritate în concurenţa cu produsele industriei străine care plăteşte dobânzi mici, de 6 până la 8 la sută. 1 . Sporul de vamă e menit deci să dreagă răul pricinuit industriei naţionale de criza de numerar. Noul bir este un produs monstruos al unei politici financiare care ne-a dus la actuala criză de credit. Nestor NAZBATII 1.38! INFAMIE ŞI... CONFUZIE S’a spus că indispoziţia d-lui Ion Brătianu, aflător acum la Florica, ar fi o boală diplomatică, în scopul de a amâna şi eventual, de-a nu da o soluţie echitabilă problemei contractelor pentru prăvălii. E o mică infamie şi o mare confuzie în acelaş timp Indispoziţia d-lui Ion Brătianu este reală, dar nu pentru, ci din cauza chestiei comercianţilor. Când d. prim minstru a aflat de starea disperată, în care se află comerciantul, i s’a aplecat şi s’a pus la pat. Din această pricină, d-sa nu poate veni la Bucureşti să prelungească, cu o ora mai curând, contractele prăvăliilor pe încă cinci ani. După cum vedeţi s’a făcut o confuzie, s’a luat efectul drept cauză şi vice-versa. De aceia comercianţii fac rugăciuni pe la biserici pentru însănătoşirea mai grabnică a protectorului lor. Doamne fereşte! dacă se prelungește boala, nu se mai pot prelungi contractele. KIX INCEPAND de ERI 2 1Dei „ADE!IERUL“ istimei profesorilor ieşeni Soluţia definitivă, care va surveni Formula simplistă, pusă în aplicare de guvern, imediat ce a chiat cunoştinţă de demisia colectivă a profesorilor universitari de la facultatea juridică din Iaşi, era singură indicată, în condiţiile aparente în calre se prezenta acea demisie. Prin gestul, lor, profesorii ieşeni dăduseră, într’adevăr, impresia ţinui act anarhic, incompatibil oriunde, dar mai cu seamă în învăţământul superior juridic, unde şi concepţia şi procidimentele au caracterul de pilduire. Prin acelaş gest ei dăduseră, impresia unei solidarizări cu omul nefast, a cărui acţiune anarhică a nenorocit învăţământul superior ieşean şi a contaminat învăţământul din întreaga ţară. In asemenea condiţiuni, guvernul nu avea la îdemână altă soluţie. * Au venit însă, lămuririle. Ele au servit, incontestabil, la restabilirea adevărului exact şi pentru punerea chestiunei la punct. Din toate explcaţiiirile scrise şi orale, date de cei în cauză, rezultă ca gestul profesorilor n’a avut în vedere o solidarizare cu d. A. C. Cuza , pe care cei demisionaţi continuă să-l considere ca singurul vinovat al desorganizărei şi scoborârei nivelului învăţământului superior. ..... Mai rezultă că nici în contra rectorului de Iaşi, — acest admirabil şi curagios luptător pentru reîntronarea ordinul în învăţământ — nu s’a produs manifestaţia, care a mers până la demisia colectivă. . Totul s-ar reduce la un act extremist la care un consiliu de facultate a recurs pentru a sili un alt organ de învăţământ. Senatul universitar, laredeschiderea facultăţii pe care, în conştiinţa lor, cei demisionaţi o socoteau corespunzătoare interesului public şi celui al tineritinei Universitare, dornică de învăţătură, şi ajunsă, în fine, la conştiinţa rezultatelor funeste ce au dat agitaţiunile d-lui A. C. Cuza. Dealtfel ideia demisiei n’a pornit dela acesta din urmă. Nu, pa ea a pornit dela d-nii M. B. Cantacuzinoi şi Eugen Merovanu, dovada cea mai vie ca printr’însa nu se urmăreau noul frământări şi agitaţiuni. Că d. A. C. Cuza a crezut de cuviinţă să se asocieze, aceasta nu schimbă fondul problemei. Ceilalţi colegi au crezut că nu-l puteau refuza, oricât compania nu prea le era pe plac. Noi socotim că aceastea a fost greşala la care a dat bunele lor intenţiu şi un aspect antipatic şi o aparenţă gravă. Dar ei au cedat unil impuls al unor sentimente, nemeritate de d. A. C. Cuza, dar pe care le putem înţelege. Acestea fiind explicaţii utile orale şi înscrise ale profesorilor demisionaţi, formula simplistă şi radicală, la care a recurs guvernul nu mai poate fi menţinută. Din contra, este nevoie de o formulă mai complexă, mai corespunzătoare condiţiilor reale in care s’au produs demisiile. Pe de altă parte, însă, această formulă nu poate să nu fie în concordanţă cu cele dezvăluite şi cu acest prilej la Universitatea ieşană, şi anume ca acolo stau şi acum faţă în faţă două lumi: una dornică de ordine şide învăţământ, alta cu râvna permanentă la frământări şi dezordine. Aşa fiind pare că va trebui să se utilizeze calea inviteţiunei la revenire. Măsura nu va putea însă sa nu ţie boni de unîităţire reale ca şi de realele primejdii pentru bunul mers al învăţământului leşan. Aceasta în interesul bine înţeles al şcoalei din cea de a doua capitală, de atâta amar de vreme transformată intr’un focar de agitaţiuni, excitări şi incitaţiuni până şi la crime. * Oricât de mari ar fi dificultăţile, cari se leagă de o atare complexă soluţiune, oricât ideia în sine a unei selecţiuni, în atari condiţiuni, nu este uşor de pus în aplicare, guvernul nu se poate sustrage acestei singure soluţiuni, singura posibilă, din moment ce soluţia simplistă, după cum sut convins şi membrii cabinetului, nu mai poate fi menţinută. Este deci probabil că o invitaţie ■de revenire, pe categorii, se va produce şi sunt indicii precise că, în faţa temeiurilor puternice, cari conduc guvernul la această măsură, profesorii ieşeni vizaţi — dacă vor ţine seamă de interesele superioare pe cari au înţeles să le servească prin demisiunile lor, interese pe cari le-ar deservi , revenirea în învăţământ a d-lui A C. Cuza — vor răspunde afirmativ la invitaţiunea guvernului. Dealtfel avem motive să afirmăm, că, în legătură cu aceste demisiuni, dar în altă ordine de idei, anume reticenţe au şi fost nesocotite. Soluţia definitiva în chestia demisiunei colective a profesorilor ieşeni va surveni in curând. In această privinţă guvernul este fixat. Când şi în ce formă, iată ce se va şti după ce miniştrii în drept vor studia legea actualmente în fiinţă. Scrutator lui Edmar Quinet . Zilele acestea se, împlinesc cincizeci de ani de la moartea lui Quintet. In franţa şi mai cu deosebire în oraşul său natal Bourg se pregătesc serbări în amintirea scriitorului, filosofului şi mai cu deosebire a marelui democrat membru al Constituantei şi apărătorul pasionat al tuturor subjugaţilor şi nedreptăţiţilor. România ar trebui să se asocieze la aceste omagii aduse de Franţa scriitorului, care, în vremurile când atât de rare erau vocile care-n apus pledau cauza românismului, a ştiut prin scrierile şi discursurile lui atât de mult ascultate, să creeze atmosfera de simpatie pe care o găsiră la Paris un Gogălniceanu, Alexandri şi apoi Rosetti, Brătianu etc. Din operele rămase de la Quinet şi editate de fiermiona Asaki, fiica lui Gh. Asaki (care deveni soţie) ne întereseată, mai emit scrierile strânse în volumul „Ies Rownains’’ din care vom extrage astăzi câteva pasagii, ce vor învedera cât de mult iubea Quinet neamul românesc, şi’n ce formă admirabilă a ştiut el să explice urnei apusene caracterul, istoria, limba şi speranţele poporului român de pe acea vreme. EDGAR QUINET SI LIMBA ROMANEASCA ! Despre limba românească, iată ce-a spus Edgar Quinet: „A regăsi, sub aluvioanele streine, limba naţională, iată chestiunea. Spre a rezolva această problemă, ce elemente posedau românii ? Ei aveau două principale: biblia şi poporul - Singurul lor noroc îl datoresc schismei. Culti! Iar este celebrat de limba populară, de unde rezultă că ei au avut de la început o traducere naţională a bibliei, lucru ce-a lipsit totdeauna celorlalte popoare neola ISTORIA $T CÂNTECUL NAŢIONAL „DOINA“ Lupu, Mihai Viteazu, eboşate pe porticele bisericilor, şterse de furtuni, sunt singurii martori ai istoriei unei ţări unde prădătorii nici ruine n’au lăsat! • " . „Dar simţimântul unei lupte *, „ă putrancea uitei adversităţi nesfârşite, un mare necunoscut ce se simte a fi fost plin de nelinişti şi de dureri, iată ce ne revelează accentul resignat al cântecelor naţionale româneşti!. ARDEALUL — CUVINTE PROFETICE „Istoria Romanilor, atestată, prin acte autentice — scrie Quinet in altă parte — începe cu Radu Negru şi Bogdan. Prin imigrarea, transilvănenilor în Valachia IA 2-« descălecare — prima, a fost aceea a lui Traian) rasa română se desparte în două corpuri separate CUVIET INPOTRIVA TENDINTELOR DE LATINIZARE A LIMBII ROMÂNE „Limba românească este poate singura limbă, care posedă un atât de mare număr de adevărate sinonisme, adică cuvinte duble dintre care unul este exact reproducerea noţiunii celuilalt. Aceasta se explică prin faptul că o pătură slavă s’a suprapus — ca o rugină — peste pătura latină. A face să dispară prima, este evident, uşor. Este însă a da unei medalii fruste, vechea ei strălucire. Dar nu e oare o primejdie de a o prea italieniza, de a o face prea occidentală ? Eu aş dori s’o văd păstrându-şi caracterul ei latin, fără îndoială, dar în acelaş timp oriental, naiv, şi cam rebelă jugului. Chiar acele cuvinte pe care le-a păstrat din slavona, ar face-o să semene cu o captivă salvată, ce-şi aduce aminte de captivitatea ei. Ea ar intra în strânsa intimitate a surorilor ei din Occident, dar ar posta in această alianţă, ceva straniu. Acum ,ascultaţi fragmentele uei scrisoare entuziaste ce scrie Quinet—din Bruxelles unde se exilase — ca răspuns dat unei adrese colective ce primise de la un grup de români: ■' r „Nu mai sunteţi o provincie ’necunoscută : faceţi acum parte, din Cetalia, din patria occidentală. No trugi sunteţi izolaţi în viaţa politică; nu mai e cu putinţă nimănui — oricme ar fi — să dispue de voi, sau să se atingă de, diaaerite voastre,, fără să se resimtă în lumea întreagă. Provinciile voastre nu mai pot fi rupte, strivite, fără ca Europa întreagă să nu scoată un ţipăt. DorinCitiţi continuarea în pag. II-cru, sine, şi devine considerabil când e dru cel bun, Mircea cel Mare, Vasilexaminăm de aproape versiunea românească. Comparând această traducere cu ale noastre, făcute în epoci foarte cultivate, mi s’a părut că limba încă simplă a Carpăţii or se, apropie maibine ca idioamele noastre cioplite, de limba evangheliştilor. Nu-i,aşa, că nişte ciobani pot mai lesne , ca nişte doctori, să slujească de interpreţi pescarilor din Galițea ? Voiu îndrăzni chiar să spun, că în anile privinţi, latina românilor îmi pare mai ingenuă, mai aproape de isvorul ei, decât latineasca autorizată de concilii, şi că, de o pildă, când e vorba de popoare săturate din cele 5 pâini, îmi place mai mult cuvântul „săturat“ al Moldovenilor decât „împleti“ al vulgatei !“ „Aceste doine care se prelungesc expirând în undulaţiunile văilor n’au aproape ritm, ca şi cum sufletul ar fi fost sfărâmat,ămislindu-le. In mijlocul acestui mister, s’ar crede că firea întristată, păstrează ea singură conştiinţa lucrurilor trecute“.' * Acestea toate le ilustrează Quinet printr’o poezie populară românească pe care n’o reproducem din lipsă de spaţiu. „Prima, care rămâne, la vest de care ar arăta, că a trăit mult timi Carpaţi, in r cir and amantele Coloniilor şi a doua, care se împrăştie In văile orientale. Odată separate, cele două corpuri nu se mai reunesc. In acest mare fapt care domină toată istoria Românilor, sunt închise, grave consecinţe, care nu vor INTARZIA SA BE ARATE“, separată. „Pentru nimic In lume nuaş consimţi, ca ea să devie italiană, franceză... „Nu-i luaţi nici acel ceva, aspru şi gutural, că ea nu ţine cu nimic de Europa.. Este poate un ultim ecou înăţnrşit al Dacilor. Şi de ce să-i renegaţi? Vreau, ca atunci când o voiu auzi, să-mi apară deodată înaintea Închipuirii, nu numai colonii latine, provinciile Italiei şi ale Narbonei, dar — într’o legătură pe care n’o pot defini — şi stepele imense, munţii inaccesibili, iar în depărtări cerul furtunos al Mării N© grei Quinet, după ce arătă că la români — ca la nici un alt popor — nu se găsescîn abundenţă cronici, diplome, piese autentice martore ale evenimentelor istorice, spune ca urmele marelor evenimente ale istoriei lor. nationale se.'găsesc doară in Cronicele poloneze, ungare, ruse, bizantine, _ turcești, în archivele din Moscova, Lemberg, Con-, stantinopol,' Viena și ■ adaugă la.' urmă:’ tine. Avantajul acesta este prețios vii . .„Figura* marilor voevozi Alexan- DOINA * * # . Franţa şi discursul Cun era şi natural, impresiunea pe care a făcut-o discursul d-lui Chamberlain in Franţa, este profundă. „Le Temps" care In politica externă exprimă in general oficiile blurourilor dela Qual d’Orsay, este mai cu seamă impresionat de tonul unanim favorabil politicei d-lui Chamberlain, care se degajează din comentariile presei engleze. El tratează de naive concluziunile acesteia, cari vorbesc de „un plan de pacificare generală“ (Times) sau da „aurora unor vremi maibune" (Dalit Watt) sau de faptul „că tu fine Angla are o politică externă" (Morning Post) și se revoltă că gtt-' vernul britanic consideră de pe a» cum sugestiunile ais Berlin, ca o ,08x8 solidă pentru o regulare genacerală a picai, ,*Space — adaogă „Le Temps" — al cărei arbitru ar fi AngUa". In aceasta marele ziar francez pana punctul pe 1. Intr’adevăr dacă guvernul britanic a acceptat cu atăta grabă propunerile germane, cauza este, cum am explicat noi, îndată după ce am putut lua cunoştinţă de discursul d-nui Chamberlain, că aceste propuneri Îngăduiau restabilirea vechei politice britanice, politica acelei „balance of powers“, acelui echilibru al puterilor, in care, la orice moment, Anglia putea juca rolul decisiv, înclinând cumpăna spre partea spre care voia ea. Aceasta însemnează că în realizarea propunerilor germane, Britania recâștigă rolul de arbitră a politicei, „Le Temps" zice, a politicei europene. Iată insă ce nu convine politicei franceze. Şi „Le Temps“ încheie primul său articol din 26 Martie cu următoarele cuvinte: caii, concepute cu fineţe franţuzească, nu cedează intra nimic sincerităţei discursului d-lui Chamberlain şi mai cu seamă sfârşitului lui: „Intr’un larg gest de orgoliu naţional, d. Chamberlain a constatat Marţi la Camera Comunelor, că Imperiul Britanic poate face ceia ce nici o altă tară nu poate face pe suprafaţa globala, că lumea gândeşte că hotărârea depinde de acest imperiu şi că dacă el o vrea, nu va mai fi război. Nici un imperiu Insă nu este stăpân absolut al lamei, câtă vreme alte popoare nu s’au resemnat la cele mai umilitoare abdication!. Opera păcel nu poate fi fapta unei singure naţiuni. Ea nu poate fi realizată decât printr’o reală colaborare şi cu deplina salvgardare a drepturilor fiecăruia, căci nu există pace durabilă fără justiţie şi nu există pace posibilă, fără demnitate". Sincerul Opoziţia şi un pr-im articol de fond, argonul partidului naţional, România, făceaactori două zile observaţia că o acţiune comună şi unitară a partidelor anti-liberale din opoziţie ar fi dat prin înfrângerea zdrobitoare a candidaţilor guvernamentali în alegerile parţiale din ultimul timp, o dovadă plină de răsunet a forţei lor. Îi mai trăgea concluzia că zădărnicirea fuziunei proectate dintre aceste partide a fost o pierdere regretabilă — a cărei vină, fireşte, nu revine partidului naţional, cine a făcut tot ce a fost posibil pentm a o realiza. In prima, lor parte, reflecţiile ziarului „România" sunt juste şi concordă cu ceea ce noi am spus şi am prevăzut, chiar atunci când acel ziar nu părea a fi cu totul de acord. O colaborare dacă nu chiar o fuziune a partidelor democratice ar fi însemnat sfârşitul sigur şi imediat al guvernării liberale. Calculele făcute de noi în legătură cu alegerea de la Gorj ne dovedesc ce Proporţii ar fi luat succesul lor şi ce puternică indicaţia pentru factorul constituţional hotărâtor. Că nu a putut fi aşa, ci negreşit regretabil. Reproşurile însă sunt inutile. Partidil naţional a fost lipsit de abilitate dacă nu de dorinţa sinceră ca fuziunea să se facă. Propunerea d- M Maniu, la care se referă ,flamănitana a fost mijlocul cel medi fericit şi mai indicat pentru a facilita această concentrare. Existau alte căi mai directe şi mai eficace. A răscoli din mu procesul e inutil. Mai bine ar fi să se caute o nouă cale de apropiere. Dar mai există ea acum?» anarhiale MATEI B. CANTACUZ1H0 laşi, 2£ Martie 1925 A ,devenit o banalitate,— dar o banalitate care, în ultima perioadă de funcţionare a parlamentului, apare din cale afară deprimantă şi îngrijorătoare, — constatarea că în lungul răstimp al guvernării actuale, partidele de opoziţie şi-au uzat puterile în lupte sterile şi nu înjghebări,—unele zădărnicite, altele nelămurite, — fără să ajungă la soluţiunea necesară a alcătuirei unei forţe într’adevăr populare de solidaritate socială, şi fără a da coroanei posibilitatea să reintre în, rolul ei constituţional, şi să iasă din situaţiunea anormală şi umilitoare, în care o pune şi o menţine insolenţa şi lucrativa atotputernicie a unei oligarhii şi a unei familii . De vină nu sunt ideile, principiile nici programele. De vină sunt curentele şi contracurentele, deopotrivă de dezordonate şi de exclusiviste intr’un sens sau într’altul, pentru că, lăsate în voia unor nenumărate ambiţiuni personale, şi a unor pătimaşe egoisme de partide, şi lipşindu-le directiva unui patriotism luminat şi dezinteresat,'— ele nu pot creia decât ura şi dezbinarea în loc de cooperare si de armonie. De vină e generalul Averesen, care — neîntelegând rolul ce i-1 impunea încrederea poporului,—a ajuns, din greşală în greşală, a fi o umilă proptea dereaervă a şandramalei brăstienîste. -ţie vina Simt ardelenii, cari, desbinaţi pe chestii regionale şi confesionale, se lasă încetul cu încetul încercuiţi în lanţurile unui conservatism învechit şi îngust. De vină sunt vechii conservatori de toate nuanţele, cari nu sunt vrednici de a recunoaşte că, în noua noastră structură socială, un conservatism naţional nu mai poate să fie lipsit de reazămul unei populaţiuni rurale, politiceşte şi‘ eeconomiceşte emancipate. De vină sunt ţărăniştii, cari, lăsându-se influenţaţi de ambiţiuni compromise şî de curente compromiţătoare, se izolează în concepţiunea din cale afară primitivă, că societatea românească se împarte în două tabere, ireductibil de duşmane: tabăra ţăranilor, şi tabăra... „ciocoilor’* în limbagiul muntenesc al d-lui Mihalache, — sau a „boierilor* în limbagiul moldovenesc al d-rului Lupu (a se vedea primul număr al foaei „Ţărănismul“). Şi anarhia rătăcitoare creşte,hrănită prin desnădejdea de a se putea găsi un principiu călăuzitor. Creşte anarhia, pretinsă naţionalistă, creşte anarhia comunistă, ambele rezămându-se pe afiliaţiuni oculte cu pleava curentelor internaţionale. Creşte anarhia morală, erijată în metodă,,de guvernământ de un regim, criminal care ■ confundă autoritatea piţ brutalitatea, iar gospodăria ţării cu un mercantilism corupt şi corupător. . ..... ! Iar, în afară, creşte discreditul ţării într’o atmosferă mondială încărcată de dificultăţi şi de primejdii. . , * Să nu mai fie oare nici o speranţă de patriotică deştep*tare, de înţelepciune şi de armonie? .............•'•’ • HITEI B. GUT1CBZIB0 Chestia astfel NEGUSTORII! Domnule prim ministru, fă-te bine că altfel ne prăpădim noi.