Adevěrul, iunie 1925 (Anul 38, nr. 12719-12743)

1925-06-11 / nr. 12727

Anul 38.—Nr. 12727. — * Ade­ver FONDATORI [AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST.r.axiLLE 1897-1920 ABONAMENTE: 600 lei pe un an. 300 lei pe 6 luni. 150 lei pe 3 luni. nu pe BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 9 —11 TELEFOANE Centrala 6 67. „ 24/73.­­ «8/79 ■WEEWWSBW Direcția 57/72. Ad-strapa 7'89. Provin«!» IP­CB. 0-1 Ionel Brătianu a declarat la Bacău că „partidul lioand­ trăeşte prin torţele trecătoare ci prin sfântul Duh“ ...Numai că „fiul“ e destul de tare ca să compromită şi sfântul Duh şi pe tatăl! Le­g­e­a îmbătat de succesul lesnicios al dotării reformei administrative şi călcând peste asigurările formale date de diferiţi membri ai lui, gu­vernul a hotărît să aducă la ordi­nea zilei în Cameră discuţia legei învăţământului particular. Făgă­­duelile subsecretarului de stat faţă de minorităţi că legea va fi lăsată pentru sesiunea de toamnă, inten­ţia primului ministru şi a ministru­lui de externe, de a supune proectul unei revizuiri atente — toate aces­tea a fost nesocotite, pentru ca în­tregul guvern să capituleze în faţa intransigenţii obtuze a ministrului de instrucţie. Provocarea şi batjocorirea opo­ziţiei româneşti nu-i ajunge. Pen­tru ca dictatura să fie deplină, şi ruşinea autocratismului să fie dusă la culme, guvernul înţelege acum să-şi afirme dispreţul şi pentru voinţa celor câteva milioane de minorităţi etnice, chiar şi pentru a­­pele dintre ele cari, ca saşii şi şva­bii, au dat dovada unei realităţi de­pline şi unei munci constructive în noul nostru stat. Numai acesta poate fi sensul politic, plin de con­secinţe grave, de consecinţe isto­rice, aproape al impunerii acestei legi prin forţă şi poate chiar prin ruşinoasele dispoziţii ale „regula­mentului contra obstrucţiei“. Este drept că sub presiunea ire­zistibilă a opiniei publice şi sub trista ameninţare a unui proces dincolo de graniţele ţării, guvernul a făcut unele modificări, destinate să atenueze nedreptăţile proectu- Itîi. Dar spiritul în care e conceput rămâne intact în liniile generale şi mai ales rămâne procedeul auto­cratic. Regimul şcolar al României noi, acest regim de importanţă vi­tală pentru viitor, se dictează fără consultarea celor cărora e desti­nat, fără cea mai vagă condescen­dentă pentru dorinţele celor ce sunt şi ei cetăţeni ai statului şi cari nu-i pot fi devotaţi decât dacă li se dă conştiinţa că acest stat e drept şi înţelegător şi faţă de ei. Conştiinţa aceasta, proectul pen­tru şcolile particulare şi condiţiile în care el se votează, n’o pot da. Dinpotrivă, ele vor deslănţui amă­răciune ,vrajbă şi nelinişte, ceea ce e, de­sigur, împotriva intereselor consolidării statului. Credem că legea şcoalelor putea fi alcătuită şi votată în condiţii cari să garan­teze o liniştită şi armonioasă dez­­v­ol­ta­re a tuturor cetăţenilor. Şi mai credem că, prin procedarea lui, guvernul şi-a încărcat pe umeri o răspundere, care va apăsa greu şi îndelung. Ad. Votarea legii administrative In 35 de minute• •• Unde-s timpurile' „vechiului“ re­miin !' Ciuvernul se îngrijea întotdeauna de-o opoziţie. Temnându-se de zelul agenţilor, marii electori nici nu pu­neau contra-candidaţi fruntaşilor o­­poziţionişti. Iar epitetul ofensator de „opoziţie miluită“ nu a fost rostit de un guvernant. Nevoia de opoziţie era atât , de mare, încât uneori se aranja o mi­că opoziţie chiar din sânul majori­tăţii. Votarea unei legi era un spec­tacol. Regizorii ţineau să salveze cel puţin aparenţele­ . Acum însă guvernul şi-a lepădat masca. Primul-ministru e un automobi­list, guvernul — o maşină, opozan­ţii — nişte câni... Simplu, brutal... In şedinţa de ori a Camerei, gu­vernul a arătat că comparaţia ne­norocită de la Bacău nu-i numai o floare de stil. Automobilul există. Şi acest automobil circulă cu iuţea­la maximă. D. Ionel Brătianu este cuprins de furia vitezei. Se apropie vacanţa. Durerile sunt pregătite. Nu-i timp de pierdut... In această şedinţă, majoritarii —■ sub bagheta magică a guvernului— au votat de la 4 şi juni. până la 5 şi cinci minute, adică în 35 de mi­nute, 280 de articole din legea ad­ministrativă , câte opt articole pe minut. Votarea s’a început cu arti­colul 120 și­­ s’a isprăvit cu artico­lul 400, „S’a isprăvit", fiindcă s’a terminat legea... Altfel, in câteva zeci de minute, s’ar mai fi putut vo­ta încă pe atâtea articole... sau în­că o lege, dacă ar fi avut-o preşe­dintele la îndemână1.­­ Şi nu era vorba de­ o lege oare­care,­ ci de legea administrativă— legea de căpitenie a statului ro­mân. După război s’au strâns lao­laltă provincii, care au trăit sub al­te organizaţii. Intre hotarele statu­lui român au intrat minorităţi. A­­tâtea şi atâtea chestii se puneau cu prilejul votarei legei administrative! Guvernul însă a suprimat orice dis­cuţie. Preşedintele Camerei a sunat clopoţelul. Majoritarii au început să.. voteze. De obicei se citeşte, cu prilejul votărei, textul fiecărui articol. De astădată articolele au fost anunţate numai sub numerile lor de ordine. Articolul 137... 242... 395... La fiecare articol, majoritarii ri­dicau mâna în sus. Camera Depu­­taţilor n’avea aspect de Parlament, ci—cum foarte bine a remarcat ci­neva — de sală pentru gimnastică suedeză. La auzul fiecărui număr, ca la o comandă, majoritatea ridica mâini­le — mâini mai lungi, mai scurte, mâini uscate, vânjoase, obeze.... Majoritatea părea un monstru a­­pocaliptic cu sute de mâni, ridica­te parcă spre tavan, de sfori invi­zibile — al căror capăt era în pum­nul d-lui Vintilă Brătianu. Articolul 400 ! Mânile au căzut, trudite... Majoritarii nici până acum n’au înţeles pentru ce d. preşedinte i-a obligat să facă gimnastică la fie­care articol, când lucrurile s’ar fi putut rândui mult mai uşor. In loc să se citească număr după număr, s’ar fi putut anunţa deodată dela 120—400... Majoritatea n’ar mai fi fost condamnată la surmenaj mus­cular. Ar fi ridicat o singură dată mâna în sus. Gimnastica suedeză, cu care s’a îndeletnicit majoritatea, a revărsat ridicolul și asupra parlamentului, și asupra guvernului. Dictatura trebue să aibă o anu­mită ţinuta. Dacă guvernul n’a pu­tut să şi-o păstreze totdeauna cu destulă solemnitate, s’ar fi cuvenit ca măcar acum — la sfârşitul re­gimului — să facă o supremă sfor­ţare, încruntându-şi sprincenele, încordându-şi muşchii... Dar aşa... Parlamentul—transformat în sa­lă de gimnastică pentru copii cu bărbi şi chelii ? Am avut un moment impresia că sântem, nu într’o şcoală, ci în sala de exerciţii corporale a unei case de sănătate. " Traian Vlad Mâncătorii de pământ 1 ' ail ■ .-J Multe popoare de pe suprafaţa omului mănâncă pământ, fie pen­­u a se hrăni, fie ca remediu con­­a anemiei sau altor boabe. Mon­­itorii de pământ sau geofagii, du- 3. termenul ştiinţelor, sunt foarte imeroşi în America de Sud, în ideile occidentale, în Sudan şi în ie părţi ale Afrîcei. „Sciences et Voyages“, ne dă te re­sânte observaţii făcute asu­­ra geofagiior din Sudanul egip­­unda gnotagia este încă în S­are. Mâlul «das de Nil, numit ;rdW:* «îfeâ folositor ixipomie* umane* este în special tocat. câtiorotice mănân­acesi pîwAiî Gin ziua în care Ti «U* atins maxi­ifiiit ■ -**- •‘z. --t.. • - —­mul, pristavul public vinde bucățe­le de „timibliz“, care se mănâncă stropite cu zeamă de lămâie. Se pare că obiceiul de a mânca pământ se ia din copilărie, din cau­za neglijentei mamelor, cari lasă copiii lor să se târâe pe pământ , pentru a-şi potoli foamea şi pen­tru a-şi satisface curiozitatea lar instinctivă,­ copiii înghit tot ce poa­te fi uşor luat în gură împreună cu pietricele şi pământ. Mâncătorilor de pământ le pla­ce foarte mult sarea şi, probabil, din cauza gustului sărat şi dulceag al pământului, actul se repetă şi o­­bişnuinţa este căpătata. Cu privire la faptul acesta, dr. Kristopherson a remarcat că lângă mudriehul de la Kartum, este un loc care-i veşnic menţinut umed de animalele care ling pământul cu lă­comie, în timp ce stăpânii lor sunt ocupaţi în clădirea de alături. Dea­­semenea pe străzile Cairului se văd adesea măgari cari, unde solul e moale, ling şi întorc pământul cu limba.­­ Simptomele caracteristice ale geologului ar fi acestea, după dr. Cristhoperson : „Mâncătorul de pământ este de aparenţă anemică, slab şi fără pu­tere. Mucoasele gurei, limbei şi ale ochilor sunt palide. Buzele sunt crăpate şi sensibile, gingiile şi bu­zele sunt adesea colorate,, limba este uscată, încărcată, crăpată-nu moale. D-rul Habit spune că limba se umflă, ia o formă prizmatică şi mişcările îi sunt limitate. O dure­re la epgastru şi o senzaţie de foa­me sunt două simptome obişnuite. Pulsul e repede. Constipaţia­­ e continuă şi dureroasă. Consumaţia pământului este a­­desea recomandată de practica me­dicală­ populară. Astfel , sudanezii au obiceiul, pentru a combate ane­mia, să ia pământ dintr’un atelier de fierar,­­pământ care probabil conţine fer) să-l amestece cu piper negru şi cu muştar şi să-l înghită. In unele regiuni, locuitorii iau pământ de pe mormântul vreunui şeik, îl amestecă cu apă şi-l beau, sau îl prefac în praf şi-l răspân­desc pe obraz şi pe corp. D-rul Tewfik Rast raportează că, atunci când indigenii merg să se aşeze într’un loc nou, unde cli­matul nu este sănătos, amestecă pământ cu apă şi-l beau ca un pre­ventiv contra bolilor locale. Slatin ne povesteşte o curioasă explicaţie a antropofagiei dată de indigeni. Strămoşul nostru al tutu­ror,­Adam, zic ei, a fost făcut din pământ, şi este natural ca asimi­lând materie, din care a fost făcut primul om, să poţi căpăta putere. Dacă această teorie nu prea e ştiinţifică, ea este cel puţin tot a­­tât de poetică­ ca legenda lui Anteu, monstrul, fiu al Pământului, pe care Hercule trebui să-l ridice şi să-l înăbuşe în braţele lui, fiindcă observase că uriaşul căpăta puteri noui, oridecâte ori picioarele lui a­­tingeau pământul. Mâncătorii de pământ din Saos au fost obiectul unor studii aprofun­date. Unul din observatorii lor, Mau­­petit, îi descrie aşa : „Toată ziua, zice el, femeile cu­leg după malul râurilor o argilă foarte căutată, fiindcă are miros de peşte. Se usucă această argila la soare, se sfarmă într’o pulbere fină, se udă puţin spre a face o bu­­cată, se ridică o moviliţă de argilă, care se acopere cu surcele şi lem­ne şi la care se dă foc, după ce a fost totul învelit cu pământ spre a face să ardă înăbuşit pr la fabri­carea mangalului. Când operaţia este condusă de cineva, care ştie să­ oprească arderea la timp, se scoate din foc un bulgăre brun, se­mănând mult cu ciocolata mai des­chisă la culoare şi care, împărţită în bucăţi de mărimea unei nuci, este vândută în târg. Laoţienii prepară încă pământul negru, găsit în terenurile umede şi nisipoase, sub pătura de nisip; acest pământ se sfarmă sub târnă­cop, în bucatele mici, cari se pun într’un ceaun cu foc deasupra şi de­desubt şi pământul capătă un mi­ros special, care, se pare, face să vie apă în gura adevăratului geo­log. In realitate ea are gust de afu­mat. Aceia cari n’au bani ca să cum­pere din târg, merg singuri să-şi caute pe malurile fluviului şi-l mă­nâncă nepreparat; alţii, mai cu sea­mă copiii, iau cu unghiile pămân­tul uscat pe care îl găsesc în lo­cul unde îşi fac focul; mulţi pre­feră pământul lucrat de termite şi-l caută spărgând mici can­al un scobite, pe care unele termite le de­senează pe trunchiurile copacilor. . Caracterul cel mai curios al a­­cestei pasiuni, e că ea este impe­rativă1, ca aceea a tutunului, a al­coolului, a opiului, etc., şi că un geofag, chiar pe moarte, nu poate să se lipsească de pământ. Contrariu a ceea ce s’a crezut mult timp geofagismul nu este un­ obiceiu rar şi nu este reprezentat numai prin câţiva indivizi izolaţi­­„De când sunt la Oubone, zice d.­ Maupetit, am avut ocazia să mă­ conving că geofagismul este atât de răspândit în Laosul siamez, în­cât îl consider aici ca­ un pericol­ real; această pasiune, este pentru Laotieni aproape tot atât de fatală, ca aceea a opiului pentru chinezi şi provocă, în fiecare an, nu numai (Citiţi, continuarea, în^pag... J/ggjrt­i Europa cea nouă ----------­------ - I­em ---------------­Pactul de garanţie.­Două categorii de state: cei mici la discreţia celor mari Judecând după ultimele ştiri din Geneva, Paris şi Londra, se pare că înţelegerea între Franţa şi Anglia asupra pactului de garanţie, ar fi perfect. Zicem: se pare cu toate că telegramele nu vorbesc de acord în forma hipotetică, pe care o între­buinţăm noi. Ele anunţă invon­ala ca ceva sigur. Noi, insă, mai avem în­că unele îndoeli şi nedumeriri. Vom lămuri îndată cam­ anume. Pentru a putea să ne dăm mai bine seama de ceea ce s’a întâm­plat, este necesar să facem puţină istorie. Ideia unu pact de garantare a te­ritoriilor apusene, aşa cum au fost fixate prin tratatul de la Versailles, a pornit de la guvernul german. A­­cesta a declarat întâi­­ că e gata să-şi ia angajamentul de a nu mai pune vreodată în discuţie frontie­rele dinspre Franţa şi Belgia şi, al doilea, că, în ce priveşte frontie­rele răsăritene şi din centrul Euro­pei, îşi rezervă dreptul de a cere re­vizuirea lor pe cale de arbitraj, po­trivit art. 19 al pactului Ligii Naţiu­nilor. în caz de acceptare, Germa­nia avea să facă şi dânsa parte din pact, adică să i se garanteze şi ei teritoriile apusene. Italia urma să intre şi ea. D. Mu­­solini a lăsat să se înţeleagă că, da­că Franţa, Anglia şi Germania se obligă să garanteze provinciile câş­tigate de Italia în urma războiului, n’ar pregeta să participe la noua grupare. După cum se ştie, Anglia a ad­mis imediat punctul de veder ger­man. Dar Franţa, legată prin trata­­te speciale de Polonia şi Cehoslo­vacia, a făcut obiecţii. Guvernul francez a spus că nu poate concepe ca frontierele Franţei să fie garan­tate (garantate şi de Germania şi de întreaga forţă a Angliei), iar cele poloneze şi cehoslovace să nu fie. Germania refuzând In mod ca­tegoric să şi ia faţă de celelalte ho­­tărîri îndatoririle pe cari voia să le ia faţă de cele franceze şi belgie­ne, nimeni nu vedea cum se putea ajunge la Incheerea pactului. * Iată, insă, că din mai multe părţi deodată se anunţă o înţelegere între Franţa şi Anglia pe chestia pactu­lui. Bazele principale ale invoerii ar fi acestea: 1. Dacă Germania ar ataca Fran­ţa sau Belgia, Anglia ar declara fă­ră întârziere război Germaniei; 2. Dacă Germania ar ataca Polo­nia, Anglia nu ar considera aceasta ca un casus belli, pentru dânsa, dar ar avea—în eventualitatea aceasta— o atitudine dublă. Pe de o parte, nu s’ar opune ca Franța să considere atacul Germaniei în contra Poloniei ca un casus­ belli și să intre cu ar­mata în regiunile renane demilita­rizate, iar pe de alta ar sprijini o acţiune împăciuitoare a Ligii Na­ţiunilor. # Punctul 2 ni se pare curios. El este care­ ne face să avem Îndoeli, dacă nu asupra autenticităţii ştiiei dar asupra rezultatului final al în­ţelegerii franco-engleze. Să ne explicăm. Dacă este exact că, în caz de a­­gresiune germană în contra Poloni­ei Anglia admite ca Franţa să intre cu forţa armată in zona renană de­militarizată, nu vedem cum va fi posibil ca Germania să-şi mai men­ţie oferta. Germania retrăgfind-o, garanţia ei nu va mai exista şi a­­tunci pactul nu va mai fi in cinci (Anglia, Franţa, Italia, Belgia şi Germania), d­­in trei: Anglia, Fran­ţa şi Belgia. Intr’o asemena eventualitate, este greu de imaginat că opinia publică engleză ii va primi. Opinia publică engleză este contrarie oricărui pact şi dacă ar fi primit, poate, anul din care ar fi făcut parte şi Germania, nu e de gândit că ar sancţiona o învoială, care ar însemna un tratat îndreptat in contra celor din Ber­lin. Dacă, insă, pe de altă parte, nu e adevărat că Anglia a admis Fran­ţei ca, in cazul arătat, să pătrundă in zona demilitarziată germană, a­­tunci primele obiecţii ale guvernu­lui francez rămân in picioare şi nu vedem cum e posibil pactuL Nedumeririle acestea se vor risipi fără îndoială, j ’'nă In câteva zile şi vom şti cum stau lucrurile în rea­litate. Dar, de acum e sigur, că mergem, cum am mai spus, spre o Europă nouă, spre una care n’a fost prevă­zută de nimeni, în momentul închee­­rii tratatelor de pace. Continentul se împarte In dou­ă: in state cu hotare asigurate şi în state cari rămân In aer, supuse, In ce priveşte statutul lor teritorial, — tuturor combinaţii­lor şi aranjamentelor celor mari şi puternici. Marile puteri europene: Anglia Franţa, Italia şi Germania, se gru­pează între ele, sau se vor grupa mâine — evoluţia a început în a­ceastă direcţie şi se anunţă irezis­tibilă — se asigură reciproc şi se unesc între ele. Acesta este faptul mare al zilei. Este de prisos să mai arătăm ce urmări va avea evenimentul acesta pentru România. Oricine le poate prevedea. Il­nius „Fanarioţii” Un vechiu conservator, adăpostit azi în atenanţele „burgului“ liberal, a fost lovit de o răutate retorică a d-lui Mârzescu care, a doua zi du­pă cinstirea d-lui Pherekide, a ţinut să se repeadă­, pe neaşteptate, îm­potriva fanarioţilor. Vechiul con­servator liberal sau mai bine zis li­beralul vechiu­ conservator a prote­stat împotriva apropierei nedrepte pe care d. Mârzescu a făcut-o între repausatul partid conservator şi fa­narioţi. Cearta între cei doi oratori a fost soluţionată de o intervenţie a d-lui Iorga care a lămurit că fanariotis­­mul nu e atât realitate istorică pre­cum e o categorie morală. Fanariotism vrea să zică în conşti­inţa populară şi în nomenclatura cro­nicărească, un regim în care intere­sele private sau de coterie primează interesele obşteşti; fanariotism în­seamnă împilarea fără pudoare a oricărui glas de nemulţumire şi de durere populară ; fanariotism în­seamnă instalarea la conducerea ţărei prin toate uneltirile intrigei şi corupţiei şi menţinerea la putere prin toate mijtoacele violenţei celei mai deşuchiate ; fanariotism în­seamnă — mai presus de orice — concepţia arendăşească a guvernă­rii mărci considerată ca o moşie de pe care trebue să tragi fără milă tot folosul propriu ce ţi-l poate da... Aceasta se chiamă fanariotism. Şi dacă e aşa, apoi cine se poate îndoi că niciodată România n’a trăit mai dureros sub un regim mai fa­­nariotic ca acum ! Iată ce trebue pus la punct în le­gătură cu incidentul care a adus un moment la tribuna Camerei cearta dintre vechile fanariotisme în fața celui de azi... E o lămurire pe care o luăm din sentimentul public. D. Gh. La Bacău, ministrul domeniilor anunţa orgolios şi cu o vădită in­tenţie de provocare că guvernul nu pleacă şi că liberalii vor face la toamnă alegerile comunale. Iar ofi­ciosul francez al guvernuluii, luând drept bună această declaraţie a mi­nistrului domeniilor, mustră opozi­ţia că-şi risipeşte forţele într’o lup­tă de răsturnare lipsită de orice perspective şi că nu aşteaptă mai bine consultaţia populară de la toamnă, care va stabili încotro merg preferinţele ţărei. —Dacă — scrie Independenţa— coaliţia partidelor naţional şi ţără­nesc doreşte în mod sincer să se măsoare cu partidul de la cârmă, trebue să se felicite de ocazia ofe­rită de guvern a unei consultaţiuni populare, care va constitui incon­testabil un indiciu sigur pentru lă­murirea situaţiei politice de mâine. Argumentaţia ar avea oarecare valoare dacă... dacă partidul care ar fi să prezideze alegerile comu­nale dela toamnă, n’ar fi partidul li- X­­ beral, partidul alegerilor falsificate prin violenţă şi prin fraude, parti­dul hoţilor de urne şi­ al Popeştilor jandarmeriei substituiţi, cu ordin, voinţei populare. Ce încredere poate avea ţara în nişte alegeri pe care le-ar prezida partidul liberal ? Poa­te fi vorba de o consultare cinstită a messelor populare, atunci când e vorba de un guvern lipsit de orice scrupul, care nu se sfieşte să dez­­lănţue în alegeri cea mai cumplită teroare, să fure urnele şi să falsifi­­ce în mod neruşinat rezultatele ? Odată cu invitaţia adresată opozi­ţiei de­ aştepta până la toamnă pentru ca să se producă indicaţiile rezultatelor alegerilor comunale, ce garanţie oferă guvernul că aceste alegeri vor fi libere şi cinstite? Şi mai intâi, are guvernul autoritatea morală de a oferi o asemenea ga­ranţie ? Invitaţia oficiosului, perfidă şi ci­nică, e o glumă de prost gust. ka­v ' Pan. Cum se fac cercetările... Ziarele au dat amănunte asupra incercărei de sinucidere de la fabrica Bragadîru. Lucrătorul Ion Marin, în­vinuit de furt, a fost schingiuit la comisariatul circumscripţiei , până când a recunoscut faptul şi a indi­­cat chiar locul unde a ascuns banii. Dar comisariatul n’a găsit nimic. In timpul acela Marin a căutat să se arunce într’o fântână. A fost dus din nou la circumscripţie şi a fost bătut iarăşi. In cele din urmă, co­misarul l’a pus în libertate. Când un agent poliţienesc l’a che­mat pe Marin încă odată la comisie pentru continuarea cercetărilor, a­­cesta a preferat să se arunce cu capul în jos pe fereastră — decât să se supună cravaşelor, beţelor şi a­­celor dela circumscripţia IV poliţie­nească din Bucureşti. Nu de mult s’a descoperit o eroa­re judiciară la Arad. S’a comis o crimă. Vina a căzut pe doi nevino­vaţi Unul a murit în timpul cerce­tărilor. Altul, sub lovituri, a recu­noscut fapta. A fost condamnat. In temniţă s’a îmbolnăvit de tubercu­loză. Acum câteva zile s’a descope­rit însă adevăratul criminal. Bruta­lităţile jandarmeriei au ucis un om şi pe altul l-au apropiat de mor­mânt. Pentru ce ? Cercetările la noi, in toate fazele lor, au drept scop nu restabilirea faptelor , ci recunoaşterea acuza­tului. Interogatorul — iată cheia in­­strucţiei in România ! Şi când te gândeşti că in Anglia inculpaţii, in timpul instrucţiei, sunt preveniţi că, dacă nu vor, pot să nu răspundă deloc la întrebări. Instrucţia la noi se bazează pe primele cercetări, cari, de cele mai muite ori, sunt făcute ca în cazul de la fabrica Bragadiru. Dar oare a’avem de-a face cu ace­iaşi procedare sălbatecă şi’n de­lictele şi crimele de idei ? Marin a recunoscut faptul, dar n’a putut a­­răta pachetul de bancnote. In astfel de cazuri se cere o dovadă mate­rială. Dar ideile? Pe ele doar nu poate pune mâna orice domn ipis­­tat... C fiiestîei ssiSea Câini sau iei ? IONEL: — Dragă Vintilă, mi se pare că am pățit-o: de data asta nu mai sunt câini ci lei... VINTILĂ : Nu-ţi fie frică de... leu, cât eşti cu mine! D­uşmanii autodeterminare! De ce nu i-o fi plăcând reacţiu­­nei româneşti principiul autodeter­­minărei popoarelor ? Ce-i drept, în litigiile cu statele vecine il admit şi reacţionarii noştri, dându-şi prea bine seama că el domină întreaga ideologie politică a Europei de du­pă războiu. Aşa, de pildă, in confe­rinţa dela Viena, am respins net pretenţiile ruşilor asupra Basara­biei, căci votului exprimat de Sfa­tul Ţârei din Chişinău, ii atrbuim, şi cu drept cuvânt, un caracter ple­biscitar. Principiul devine periculos şi subversiv numai când e vorba de anume obligaţiuni ce decurg din re­cunoaşterea lui, pentru politica in­ternă a ţărei. Atunci temeiul Româ­niei întregite nu-l mai formează u­­nirea liberă şi entusiastă, decretată la 1918 de toate provinciile, ci — vorba d-lui Brătianu — „tratatul şi dorobanţul". In ordine morală — garanţia marilor puteri semnatare, in ordine materială — forţa! A­­tunci adunarea dela Alba-lulia poa­te fi o impozantă manifestare a conştiinţei naţionale, un act istoric in fata căruia se înclină până şi d. I. Brătianu — dar atât! Ecoul ce­lor o sută de mii de glasuri s’a pier­dut de mult — dovadă Constituţia votată numai cinci ani mai târziu! Un acces de generozitate al mulţi­milor in sărbătoare, pentru care in­să înţelepciunea urnelor furate nu poate avea decât o dispreţuitoare milă. Politicianii noştri să nu ştie oare ce creaţiuni fragile sunt,trat­atele ? Să fi uitat ei că, la începutul răz­boiului, cinismul trufiei germane le-a numit „petece de hârtie", pe cari o săbie îndrăzneaţă le poate sfâşia oricând ? Dar chiar acum nu de mult, la câteva zile după ce primul ministru aruncase faimoasa formulă la Senat, în parlamentul englez toţi şefii de partide s’au pro­nunţat pentru revizuirea, pe cale paşnică, a celui mai important din­tre tratate. Şi dacă temeiul cel mai sigur al unui stat este voinţa cetăţenilor săi de­­a rămâne deapu­­ruri uniţi, de ce măsurile puterei guvernamentale fiind să slăbească această voinţă ? De ce atâta opozi­ţie îndârjită faţă de un principiu, a cărui acceptare integrală poate nu­mai folosi? De fapt, reacţionarii noştri au o groază instinctivă de orice formu­lă democratică. O idee nouă, fă­­căndu-şi loc în corpul social, este un isvor nesecat de contradicţii, este elementul care subminează formele învechite, e calul troian in­trodus in­ cetatea privilegiilor. Dacă actualii guvernnaţi ar ad­mite că statul român de astăzi nu se putea înfăptui, cu toată jertfa de vieţi omeneşti reclamată de răz­boi­, decât prin adeziunea liberă a tuturor ţinuturilor sale, ar trebui să recunoască implicit si dreptul aces­tora de colaborare egală la guver­narea tărei. Dar, in acest caz, ar mai putea ei descinde în provinci­ile alipite ca în nişte colonii, invo­când mereu dreptul cuceritorului? Şi, admiţând că o populaţie in mo­mentul decisiv al istoriei sale a do­vedit maturitate politică o mai poţi trata ca minoră, refuzându-i drep­tul de a se administra singură ? Iată de ce liberalii sunt şi vor fi duşmani ai autodeterminărei. I­lie Cristea prof. secundar NAZBATI­I MOTOR D-l Ionel Brătianu a ţinut să arate băcăoanilor ce mulţumit e de automo­bilul d-sale. Automobilul „d-sale“ e un fel de a vorbi, fiindcă — slavă Dom­nului­! — e al statului. Nu sunt ai d-lui Brătianu decât ochelarii de vo­iaj, făcuţi expres ca să nu vadă nimic pe unde trece... Nu ne îndoim că motorul care poartă trupul d-lui prim-ministru — spiritul îi rămâne totdeauna acasă, în dormi­tor —■ e prevăzut cu o forţă de nume­roşi cai putere. Cu toate astea, jur că oricât de numeroşi sunt „caii“ mo­torului d-lui prim-ministru, ei nu sunt în stare să dea viteza obţinută a moto­rul din Dealul Mitropoliei care de cele mai multe ori durează doar cu 2—3 boi putere... " Kix. Noul program de expansiune britanic LONDRA. 9. — Nou secretar ge­neral al sindicatelor engleze, Hodge, a ţinut un mare discurs-program, în care a arătat că supremaţia cărbu­nelui englez e periclitată de conti­nuele electrificări şi de sporirea utilizării produselor petrolifere la vapoare. D. Hodge e de părere că supre­­maţia guvernului englez nu poate fi menţinută decât dacă Anglia va transforma pe locul consumaţiei cărbunii englezi in energie elec­trică. Astfel s’ar crea o nouă eră de glorie cărbunelui englez.

Next