Adevěrul, iulie 1925 (Anul 38, nr. 12744-12770)
1925-07-22 / nr. 12763
Anul 38. — Nr. 12763. * * * Miercuri 22 Iulie 1925 Adeverul pnwiUTnRi /AL V. HELDIMAN 1888—189? l UNUAlUKl f CONSTi MIIILE 1837-1920 Direcția 87/72. Ad-stra\ia 7/69. Provincia 10 66, 2 LEI Centrala li 87. 24/73. 46'79. Autoritatea a luat măsuri ca sa fie amendate satele în cari vor jefui bandiţii. ...De ce vă miraţi? E sistemul aplicat în genere şi tării, care plăteşte mereu fiindcă tolerează bandiţi în fruntea ei! Perspectivele politicei noastre Meleşanu Dar şi impresionismul în politică al d-lui Ionel Brătianu este bun la ceva. De multe ori au fost utili dictatorii, cari, nevoind să admită că puterile guvernului trebuie să aibă o limită, au împins lucrurile prea departe. Se pare că d. Ionel Brătianu vrea, printr’o acţiune negativă, să contribue la desrobirea poporului român. O poate face, dar pentru o asemenea operă nu i se va ridica statue. Cine zicea că d. Ionel Brătianu porul, pe care se crede chemat a-1 este obosit ? Nu-i adevărat. Pri-1 guverna prin drept divin,mul ministru, în pragul celor 60 de ani ce-i împlineşte în curând şi pentru cari va fi sărbătorit, cum se cuvine, de partizanii săi, se simte in stare să fericească ţara cu încă cel puţin patru ani de guvernare. Şi va fi, desigur, o guvernare ca şi cea de astăzi, de refacere de consolidare şi de impunătoare politică faţă de străinătate Aşa susţin liberalii, cari pretind că cunosc intenţiunile şefului lor. Dar intenţiunile d-lui Ionel Brătianu, oricât de frumoase ar fi, nu sunt suficiente. Pentru a guverna ţara aceasta, se mai cere şi altceva: asentimentul corpului electoral. Că d. Brătianu intenţionează să-l obţie şi pe acesta, nu încape îndoială, dar chestiunea este, dacă va reuşi să-l obţie. Noi vedem această eventualitate ca absolut exclusă. Dacă primul ministru îşi va arunca ochii pe aceste rânduri, va schiţa, desigur, un zâmbet.. D-sa ştie — din îndelungata experienţă te are — ce înseamnă asentimentul corpului electoral şi, mai ales, cum se poate obţine el. Alegerile generale din 1922 şi unele alegeri parţiale ulterioare l-au edificat pe deplin, asupra procedurii ce are de urmat: ingerinţe şi furt sau falsificare de urne, mai ales că noua lege electorală, ce va să vie la toamnă, îi va da o necontestată superioritate, în luptele electorale viitoare, prin desfiinţarea proporţionalei şi prin marele număr de senatori de drept, cu care va reduce simţitor influenţa reprezentanţilor aleşi de naţiune. Nu putem cunoaşte, de pe acum, ce desfăşurare vor lua evenimentele politice de la toamnă încolo. In optimismul nostru însă — uneori incorigibil — nu credem că ţara aceasta trebue să fie în vecii vecilor, o moşie concesionată în folosinţa exclusivă a familiei liberale, chiar dacă şeful statului ar avea o asemenea stranie teorie. Bineînţeles, regele poate să-i acorde şi mai departe încrederea d-lui Ionel Brătianu. Asta însă nu-i suficient. Când un proprietar îşi arendează moşia, aceluia care-i dă arenda cuvenita şi garanţii serioase de civilizată exploatare; nimeni, nici chiar locuitorii de pe moşie, nu poate interveni spre a se opune. Face omul ce vrea cu lucrul şi cu dreptul lui. Acordarea guvernării ţării însă e altceva decât "încheerea unui contract de arendă : ea trebue supusă ratificării poporului, reprezentat prin corpul electoral. Vor admite cetăţenii din toate unghiurile ţării o nouă guvernare liberală ? Credem, hotărât, că nu. Nu ne facem iluzii prea mari despre educaţiunea cetăţenească a poporului român. Căci, dacă am avea asemenea iluzii, am fi în drept să sperăm într’o mişcare generală şi energică a tot ce este cetăţean, cu excepţia clientelei cluburilor liberale, care să pună capăt guvernării ruinătoare a actualilor dictatori. Socotim însă că id. Ionel Brătianu, care nădăjduieşte să repete, la infinit, procedura electorală de la 1922, a pierdut simţul practic, ce îl avea altădată, şi este un impresionist în politică. In adevăr, în tara aceasta s’a schimbat ceva si, necontestat, o parte din merit revine şi guvernării actuale. In primul rând, s’a făcut dovada că un guvern, ca să fie util tării — mai ales în împrejurările de după război — trebue să aibă, nu numai „omogenitate“, ci şi o politică potrivită vremii. Şi dovada s’a făcut, că guvernul liberal n’are, nu poate avea şi nu poate face o asemenea politică. Astăzi, în 1925, după aproape patru ani de guvernare a unui cabinet „omogen“, stăm mai prost decât în 1922. Aceasta o ştie, astăzi, tot cetăţeanul, care va fi chemat să-şi dea votul în viitoarele alegeri generale. In al doilea rând, conştiinţa politică şi morală a cetăţenilor a căpătat, după atâtea frământări dăunătoare, un organism politic menit a o conduce şi valorifica pe opoziţia unită. Şi ce poate face unirea aceasta s’a experimentat şi la Qorj şi la Ghişinău, unde s’au întrebuinţat de guvern toate abuzurile, la cari reflectează şi astăzi în vederea viitoarelor alegeri generale. La Qorj a fost insucces din cauza neunirii, dar unirea ar fi asigurat triumful, — la Chişinău a fost o victorie strălucită tocmai din cauza unirii. In sfârşit, în al treilea rând, d. Ionel Brătianu nu contează cu sentimentul general al opiniei publice, disperată de neputinţa şi de reaua voinţă dovedită a guvernului său, de a soluţiona marile probleme economice şi administrative ce s’au pus după război. Şeful guvernului se poate că dictatura poate dăinui la infinit şi dispreţueşte cele mai axiomatice învăţăminte ale istoriei. N’ar fi surprinzător deloc , pentru că „istoria se repetă“ ca alegerile generale viitoare să-l oblige să aibă mai mult respect de pp- Arbitrajul in Balcani Nu au trecut decât câteva zile de la publicarea apelului profesorului Aulard pentru încheierea de tratate de arbitraj si garanţie între statele balcanice si iată că ministrul de externe al Greciei lansează într’un discurs spontan aceeas propunere In termeni curagioşi d-sa arată că exemplul statelor apusene nu poate rămâne fără urmare şi se declară dispus în numele Greciei să încheie un pact de garanţie bazat pe principiul arbitrajului obligatoriu si PS necesitatea menţinerei actualului statu quo, si cu Iugoslavia si cu România. De astădatâ ideea nu emană de la un teoretician idealist, nu de la un vizionar dintre cei ce întâmpină de obicei scepticismul ușuratec al cercurilor politice. Ea vine de la un om al politicei practice, de la un guvernant al unui stat de care România e legată prin multe interese. Politicianii oricât de refractari nu mai au ce obiecta. Declaraţiile ministrului de externe grec ne dovedesc că problema e matură a fi pusă în discuţie. El confirmă în ceea ce spusesem comentănd scrisoarea d-lui Aulard, anume că nu există nici un motiv de ezitare şi că primejdia unui refuz este exclusă. Totodată însă el arată că nobila iniţiativă a propunerii pactului e pe cale să ne scape din mână şi că riscăm să pierdem o unică ocazie de a afirma cu un ceas înaintea altora voinţa noului echilibru balcanic. Dacă guvernul nostru, atât de zelos în manevrele de politică internă va mai întârzia să îmbrăţişeze ideea, propunerea va pleca de la Atena sau Belgrad şi ne va fi impusă. Vom avea pactul de garanţie şi arbitraj şi în acest caz pentru că nu-l vom putea refuza dar vom fi perdut frumosul rol de a-l propune. Şi în diplomaţie, în materia aceasta mai ales, între cel ce propune si cel ce acceptă e o deosebire ce-si are importanta. Ne place să spunem deseori că tara noastră e factorul de moderatiune si conciliere în Balcani. E mormental să demonstrăm in mod practic acest adevăr. ci să mergem mai departe chiar decât ministrul de externe al Greciei, in declarațiile sale. Să propunem pactul nu numai la Atena și la Belgrad ci si la Sofia. Așa el va căpăta un înțeles Si mai înalt si o eficacitate mult mai mare. F■ Transferul datoriilor de război Parohia pentru rezonabila lor rezolvare încurcătura creditorilor faţă de plăţile debitorilor Cum am arătat de repetate ori, chestiunea datoriilor de război se prezintă pentru noi în mod cu deosebire de grav. Mai grav încă, dacă ne menţinem pe terenul politicei financiare a d-lui Vintilă Brătianu, de a nu face nici un fel de concesiune, în vederea contractării unui împrumut extern. Intr’adevăr, balanța noastră comercială, a înregistrat în 1923 un excedent al activului de patru miliarde jumătate. Dacă avem în consideratiune că până la 1930 inclusiv, după calculele d-lui ministru de finanţe, bugetul statului va fi încărcat pentru anuitatea numai a datoriei externe consolidate, cu peste un miliard de lei la cursul actual al monetei noastre, cifră la care s’ar mai adăuga cel puţin un miliard 200 milioane anuitatea datoriilor de război, putem constata că jumătate din excedentul balanţei comerţului nostru exterior, ar fi absorbită de acoperirea datoriei noastre externe neproductive. Fi-va cealalată jumătate suficientă pentru a acoperi plăţile particularilor, nevoile consumaţiunii de produse externe, invenstiţiunile în maşini, procurările de materii prime, etc.? Evident că se poate aştepta o creştere a producţiunei şi deci a exportului nostru, deşi chiar ea reclamă o sporire a importului, fie de mărfuri, fie de numerar, cari vor compensa mai mult decât probabil exportul din sporul de producțiune. In fine, mai trebue avut în vedere că cu oferta crescândă de lei, pentru procurarea fondurilor ce vom avea de plăit în străinătate, există pericolul ca nu numai speranțele de ameliorare a monetei noastre să nu se realizeze, dar chiar ca stabilizarea ei să fie legată de mari dificultăţi. E drept să relevăm că, din reparaţiunile Germei, ne vor intra circa patru sute de milioane lei anual, dar iarăş e logic sa avem în vedere că în definitiv refacerea şi mai ales desvoltarea utilajului economic al ţării, nu vor mai putea fi amânate multă vreme. Aceste câteva date, chiar dacă nu sunt decât schematice, dau însă o ideie destul de exactă, despre marea gravitate ce prezintă pentru noi chestiunea datoriilor de război. Evident că nu putem decât să declarăm că suntem hotărâţi să le plătim, evident că nu mai putem spera să ni se scadă cine ştie ce din ele, cu atât mai puţin ne putem aştepta ca aliaţii noştri să ni le şteargă cu totul, dar o speranţă pentru viitor tot există, un argument puternic tot ne stă la îndemână, pentru a tempera zelul aprig al creditorilor noştri, cel, puţin a celor din Europa. S’a vorbit mult de faptul că nu am putea fi trataţi mai rău de aliaţi noştri, decât au tratat Germania. Aceasta însemnează însă să punem chestiunea pe terenul sentimental, pe care astăzi nimeni nu va mai voi să ne urmeze. Dar putem întreba pe creditorii noştri, de ce, au redus obligaţiunile Germaniei de la 300 miliarde, la 120 miliarde, pentru ca în cele din urmă să se mulţumească cu vreo treizeci de miliarde numai? Şi de ce, discută astăzi dacă va putea face transfertul chiar al acestei sume ridicole în raport cu cea cerută şi așteptată la început? Si ce-i adevărat pentru Germania, nu e adevărat si pentru noi ? Acesta nu-i un argument sentimental, ci unul practic, de ordine economică si care va trebui să ducă în cele din urmă la o rezonabilă soluțiune a datoriilor interaliate. Cu cât problema acestora cuprinde mai mult întreg continentul european, cu atât este mai adevărat neutru datoriile de război ceeace s’a înţeles tot mai clar in Anglia, anume că, cu cât plăţile de reparaţiuni ale Germaniei ar fi mai mari, cu atât dificultăţile economice ale Angliei ar creşte şi ele. * * * Până acum încă nu s’a găsit un mod de a asigura plăţi în streinătate, decât prin excedentele balanţei comerţului exterior. Pentru ca Germania să plătească Anglei, Franţei, etc. ea trebuie să vândă cât mai multe din produsele ei în aceste ţări şi în alte cari sunt debuşeurile lor, unde deci trebuie să concureze. Pentru ca noi să plătim pe aliaţii noştri, nu avem decât două mijloace: să exportăm cât mai mult şi să... importăm cât mai puţin. Îl vor oare avantajile ce vor culege din sumele ce le vom plăti o compensaţiune pentru minimul de cumpărături pe cari le vom face din producţiunea lor? întreaga experienţă de până acum a Europei, răspunde că nu. In Anglia au şi început să se ridice glasuri cari relevă această faţă a chestiunei datoriilor de răsboiu. Un excelent economist, Sir George Paish, relevă faptul că executarea debitorilor de răsboiu va disloca şi mai mult comerţul mondial şi va spori şi mai mult în Anglia şomajul. Iată o cale de urmat în chestiunea datoriilor de răsboiu. Ea nu poate da imediat rezultate, dar face să vedem că creditorii noştrii vor trebui să fie, în propriul lor interes, tot mai puţin pretenţioşi. Cu cât ne vor forţa să plătim mai mult, vom fi mai săraci şi vom cumpăra mai puţine din produsele lor. Astfel şi în chestiunea aceasta a datoriilor de răsboiu există o interdependenţă între state, între creditori şi debitori. Dar există, după cum se vede, într’un sens cu totul altul decât cel de care se agaţă „Viitorul“. B. Brănişteanu Nu garantăm ordinea D. Guernut a spus într’un articol că România este guvernată de antisemiţi sub pseudonimul: Ionel Brătianu. Presa independentă a liberalilor s’a scandalizat. Iată încă un fapt care arată, până a evidenţă, adevărul exprimat de Guernut. Este vorba de reprezentaţiile trupei din Vilna, anunţate în Focşani pentru zilele de 15 şi 16 iulie. In preziua acestor date, delegaţi ai „L. A. N. C." şi ai „Ligii Culturale" s-au prezentat la prefectul de Putna, căruia i-au adus la cunoştinţă.... „Că ei nu-şi asumă răspunderea ordinei, deoarece „L. A. N. C.“ şi Liga Culturală“ au hotărât împiedecarea, cu orice chip, a acestor reprezentaţiuni“. Prefectul, luând act de avertismentul antisemiţilor, a interzis reprezentaţiile. Demersul „L. A- N. C.“ este, la S’a hotărât ca satele ce vor mai fi jefuite de Tomescu şi Munteanu să plătească o amendă de 200.000 de lei. Vorba românului: „şi bătut, şi vorba cela, şi cu banii luaţi Vasăzică, fraţilor, dacă se va generaliza măsura o să vedeţi în cuurma urmei, firesc. Intervenţia „Larând Văcăreşti! plini de bucureşteni gii Culturale" însă ni se pare deplasată. Această „Ligă", după isprava de la Focşani, cu ce autoritate morală va mai interveni vreodată în avoarea minorităţii româneşti din statele vecine? Acel cari se poartă samavolnic cu o altă confesiune, pierd prin aceasta dreptul de a apăra o minoritate de acelaşi sânge de sub dominaţiune străină. Reprezentanţii acestor două „Ligi“ nuntaşii şi vorniceni nunţii naţionale de la Crâng, nu permit prin urmare Evreilor — devastaţi cu prilejul procesului de pomină — nici măcar să se distreze la teatru pe cont propriu şi în „limba maternă“, nefericiţi, condamnaţi că au fost prădaţi. O să auziţi la poliţie: — Bagă-l la răcoare şi dă-i cincizeci la spate... — Dar n’am făcut nimic, d-le comisari — Cum, mizerabile,i se fură ceasul din buzunar şi zici că nu-i nimic? Sau veţi auzi la judecătorie. Ţi s’a furat toată garderoba... — Nu, d-le judecător, jur că nu mi s’a furat decât o jiletcă... — Nu minţi, cetăţene, nu minţi— Ancheta politiei a dovedit că toată garderoba— Deci, 3 luni de închisoare. Şi vă asigur că politia care nu descoperă acum pe hoţi, va fi foarte vigilentă ca să descopere pe hotii-de-păgubaşii — •— JGx Nu ştim dacă le-a dat voe să frecventeze cinematograful.... Totodată am mai aflat încă ceva din chestia teatrală de la Focşani: că nu asupra jandarmeriei, poliţiei şi Siguranţei cade răspunderea ordinei interne, ci asupra antisemiţilor. Atunci... nu avem decât să ne adresăm Marelui Cartier de la Focşani cu rugămintea de a-i prinde pe Tomescu, Munteanu, Dâmboviceanu, etc., care-i pradă şi-l excrochează nu numai pe Evrei, dar şi pe Români. M. Sevastos NAZBATI ! HOŢII DE PĂGUBAŞI! • •• Ca în colonii f raţi, ar avea să zicem totuş un rost dacă satele ar fi înarmate. Dar, când legea d-lui Mârzescu interzice ca un delict purtarea armelor de către oameni cinstiţi — ele fiind rezervate numai hoţilor, — cu ce mijloace s’ar putea substitui bieţii ţărani în atribuţiile jandarmilor, cari, în definitiv, în afară de pălmuirea deputaţilor, mai au teoretic în sarcină şi poliţia satelor? Pedepsirea satelor fiind că sunt jefuite de bandiţi, adică instituirea pazei ce-Incapacitatea unei administraţii care îşi etalează corns ca-o neputinţă în jocul de v’aţi-ascunselea a doi bandiţi) a găsit in sfârşit, sancţiunile trebuitoare pentru neisbânzile celor trei săptămâni de eforturi jandarmăreşti. S’a hotărit ca satele in cari vor mai jefui cei doi bandiţi să fie pedepsite !«■ E un sistem care se aplica odinioară în coloniile ocupate prin violenţa militară a civilizatorilor ! De mult el a fost abolit chiar in răsboaiele . .. srăţeniior cu propriile lor cele mas crâncene. Fran» mîl joace. Foarte bine, dar cezi nu-l aplica in Maroc. -De ce întreţinem oare a-Pedepsirea satelor în cari pătrund bandiţii, cu toată sălbăticia sistemului care căutând să lovească pe unul sau doi complici bănuiţi, asupreşte o mulţime întreagă de nevinede ce întreţinem oare atunci, cu banii noştri, aceste divizii înzorzonate de jandarmi cu fel de fel de gradaţi, cu mareşal şi cu fonduri extraordinare? Ad. Aceste trei litere, cari însemnează „Uniunea Studenţilor Independenţi“ trebue să devie semnul de raliare al tineretului nostru studios şi intelectual. Am publicat orn apelul comitetului de iniţiativă al acestei Uniuni. Oricine l-a citit, îi poate citi şi manifestele minoritatei gălăgioase a studenţimei sau a unor aşa zişi studenţi va face desigur comparaţii cari îl vor edifica pe deplin asupra imensei deosebiri ce există între cele două curente. Deoparte cultură, logică, gândire, sforţare de lămurire a proceselor sociale , de alta frazeologia goală de sens, fără de nici o încercare de a analiza şi înţelege fenomenele sociale, străbătută numai de ură şi de ameninţări cu forţa brutală. Destul acţiunea eroilor svasticei s’a întins şi erijat în reprezentanta întregului tineret intelectual român. Destul a compromis ca faima acestei ţări, a otrăvit sufletele curate ale copiilor şi adolescenţilor, destul a împedicat lumina să pătrundă în ele. Chemarea comitetului de iniţiativă al Uniunei studenţilor independenţi, trebue să fie începutul unei reacţiuni împotriva reacţiuni ei, trebue să arate că cruciada pentru salvarea reputaţiei, a viitorului acestei ţări, s’a pornit. Nu va fi o luptă uşoară. E mult mai uşor să cultivi instinctele primitive şi rele, decât pe cele bune şi nobile. Guvernele oligarhiei protejează acţiunea svasticei, ie e teamă însă de orice acţiune progresistă. Apoi, tocmai elementele cele mai distinse, mai culte, mai instruite, ale tinneretului, sunt cele mai puţin zgomotoase, mai puţin dispuse să iasă în arena publică. Laboratorul, biblioteca, masa de studiu, cursurile, le absorb tot timpul. Şi astfel acţiunea huliganică a svasticei îşi poate îndeplini opera nefastă, fără a întâmpina vreo rezistenţă. Chemarea comitetului de iniţiativă a Uniunei studenţilor independenţi, arată însă, că această atitudine pasivă nu mai poate dăinui, că ea, în condiţiunile actuale, este o criminală lipsă de la datorie şi ca e timp ca geamurile spre Europa occidentală, să fie deschise, pentru ca miasmele huliganismului, ale xenofobiei, ale obscurantismului şi ignoranţei să se risipească, spre a face loc aerului înviorător al libertăţei şi democraţiei. Suntem de aceia convinşi că apelul comitetului de iniţiativă al Uniunei studenţilor independenţi va avea un viu ecou !. justiţie şi patima Advocatul Constantin Petrescu continuă să fie deţinut la Închisoare in puterea unei sentinţe pe care nici putinii duşmani al acestui cinstit şi de toti pretult cetăţean n’o pot lua in serios. Condamnat la un an închisoare pentru un delict de presă de către pasiunea unui consiliu de răsboi, Constantin Petrescu nu se bucură totuşi de favoarea acelui articol din codul justiţiei militare care împuterniceşte pe comandantul corpului de armată cu dreptul de a suspenda pedeapsa până la pronunţarea Instanţelor de recurs. — articol care a fost altădată, nu de mult aplicat cu o largă generozitate unor condamnate de mai puţină stimă. Constantin Petrescu e reţinut cu vrăjmăşie în închisoare sub prigoana unei sentinţe pe care înalta noastră instanţă de Justiţie va sfărâma,o neîndoios, fiindcă e cea mai brutală călcare a legii şi constituţiei. Dar, în afară de această pronosticare de pur silogism, sunt o serie de alte motive cari pledează pentru dreptul lui Const Petrescu la beneficiile pomenite ale codului Justiţiei militare. Nimeni nu poate bănui că d-sa s’ar putea sustrage prin fugă dela executarea pedepsei rămasă definitivă, — singura justificare ce s’ar putea da asprime! deosebite ce-l urmăreşte. Advocat cu o situaţie morală în societate şi în barou din cele mai strălucite. Const. Petrescu este un cetăţean de ispravă şi de onoare, căruia nimeni vrodată nu l-a putut arunca nici cea mai uşoară învinuire faţă de regulile cinstei. Deţinerea lui Const. Petrescu in închisoare—până ce Casaţia se va pronunţa asupra competinţa instantei care l’a judecat, — e o manifestare de răutate şi patimă nepermise în exerciţiul chiar al celei mai marţiale Justiţii! n. ch Nimica de pierdut nu ar avea societatea românească dacă s’ar desfiinţa competiţiunile, intrigăria, fierberea şi otrăvirea cari au loc cu ocazia distribuirii premiilor literare. Nu zice nimeni, ca ele să fie, a priori, suprimate. Dar este sigur că nevoia se simte de a găsi un mijloc capabil să înlăture toată atmosfera de înjositoare gâlcevi, tăcute şi izbucnite, care înconjoară operaţiunile premierei. In ţări ca minister al artelor foarte vechi, ca în Franţa, cei mai mulţi, oamenii cei mai luminaţi, sunt în genere contra intervenţiei Statului în materie literară1. Pentru edificarea acelora ce s-au gândit la grava problemă a raporturilor între Talent şi Guvernământ, foarte multe învăţăminte se pot trage din ancheta recentă întreprinsă de anchetorul oficial de la Revue Mondiale, cunoscutul publicist Gaston Picard. Era vorba ca fiecare intelectual de seamă din lumea literilor franceze săi răspundă la această scurtă întrebare: „Ce ai face dumneata, dacă ai fi ministru al Literilor?". ,Aş demisiona" — le răspunde Gérard Bauer, căci „nimic mai rău ca un asemenea minister; greutăţile pe cari astăzi le întâmpină scriitorul sunt puţin lucru faţă de inconvenientele pomenilor oficiale şi organizaţiei administrative a literaturii". Ministerul Literelor n’ar putea fi — spune Louis Bertrand, decât „paperaserie deşartă, spirit de bisericuţă..., şi în cele din urmă arestare a celor ce gândesc liber, într’un cuvânt, tot ce e funest şi mortal pentru artă". Gândiţi-vă la erorile ce se pot, comite — adaogă Pierre Bonardi —; s’ar lăsa, de pildă, un Verlaine să moară de foame, in timp ce un Eugene Manuel ar fi instalat la Pinadu". Sau, s’ar face aşa cum declară d. de Bonnefon: „Dacă aş fi ministru al literilor, as face si eu ca toată lumea, as face politică. As încredinţa pe li a» Asassrsi ’ •»* -»wss farmacist), si totul ar merge absolut normal. In special pot garanta că vor continua să existe două soiuri de literati: cei cu talent, si cei fără". Fără îndoială, în chestiuni de gust, un judecător ad hoc riscă mai mult să se înşele decât riscă opinia publică anonimă, care selectează, dealungul bâjbâirilor şi nedreptăţilor, un verdict finalmente satisfăcător. Publicul cel mare este, în cele din urmă, tot cel mai bun apreciator spiritual. Voltaire avea mult spirit, dar — cum o spunea el însuşi — „tout le monde a plus d’Esprit que Monsieur de Voltaire“. Decât, întrebarea e dacă, fără a se nega oportunitatea intervenţiei guvernamentale pe aceste tărâmuri, n’ar fi cu cale să se găsească un criteriu obiectiv, capabil să ne arate până unde poate, şi de unde încolo nu poate să fie vorba de amestecul Statului în literatură. Iată de piclă o propunere foarte înţeleaptă, care porneşte de la Henri Berand: Să nu se mai lase editarea operilor căzute în domeniul public libere de orice taxe, ci să se perceapă un impozit afectat poeţilor săraci. D. André Lamandé are un stoc de măsuri şi mai drastice. El cere ca o echipă poliţienească să organizeze cercetări pentru descoperir ilor literare rea scriitorilor cari îndrăznesc să scrie gratis. Şi în cazul acesta, sancţiunile vor fi „bătaia cu biciul* cu palma şi ridiculizarea în public“* Apoi, cere ca orice mansacris pri-i mit şi neînapoiat în zece zile auto-« rului de către o revistă sau gazetă* să atragă, în sarcina acesteia, obligaţia de a publica şi remunera proza ilegal reţinută. Şi nu poate fi vorba aci de o pledoarie „pro domo“, de o apărare al intereselor frecventatorilor de coşuri redacţionale, căci d. Lamanda este un publicist foarte solicitat, şi apoi pentru că, în cealaltă propunere, obligaţia de a nu publica fără plată operează o triare încă şi mai riguroasă decât furnalele înalte ale marilor redacţii. In tot cazul, problema merită să fie reluată, studiată pentru fiecare în parte. Desigur, că la întrebarea: „Cum aţi încuraja literile, dacă aţi fi ministru?", răspunsul cel mai bun este — cum spune Treich —, acela al lui Jules Sandeau către împărăteasa Eugenia, „iubindu-le". Totuşi, chestiunea raporturilor dintre stat şi bisericuţele literare nu se poate rezolvi printr’un simplu „non possumus“, oricât de întristătoare sunt faptele ce se petrec în jurul acordării de premii de acest soiu. D. I. Suchianu Chesida aBfel Remanierea! PREMIERUL: Duc barca spre o ultimă remaniere ! Toată întrebarea e: să descarc pe cei cu greutate sau pe cei grei ?. NOTE Aur! Toţi sunt in căutarea „nobilului*41 metal, toţi îl doresc, iar oamenii de stat au ajuns să vadă în el un panaceu universal. Financiarii noştri meditează asupra mijloacelor de a reface stocul metalic-aur al te-zaurului nostru naţional ca să ajungem şi noi la... etalonul-aur şi-n acelaşi timp ziarele ne dau totuşi discursul d-lui Home, mare financiar şi fost ministru de finanţe encu nenorocitul şi nesfârşitul „şomaj“ al lucrătorilor ei, şi aceasta când este invidiată că a ajuns la etalonul aur. ! Ascultat! însă, vă rog, veştile ce ne sosesc de la marile laboratoare de fizică din Japonia, Chicago, Franţa. Jean Becquerel in cartea sa „Radioactivitatea şi transformaţiunea elementelor" ne descrie străduinţele fizicianilor de a produce aur artificial. S’a găsit mijlocul de a dezagrega atomii diferitelor elemente: de bismut, de taun şi de plumb şi să se capete aur. Dar mai senzaţională e vestea prefacerii mercurului în aur. Operaţia s-a făcut la laboratorul de fizică din Chicago prin metoda fizicianului Nagoca. El face să lucreze tensiuni considerabile de milioane de volţi asupra unei suprafeţe restrânse de mercur, şi vede apărând aur adevărat strălucitor! îmbogăţiţii noştri, cari au în cassele lor de bani stocuri de aur să fie liniştiţi! Sursele de energie necesare transmutaţiunii elementelor trebue să fie enorme şi costă imens, încât, pentru moment, aurul e încă un obiect rar şi de aceea mult dorit! E sigur însă că în viitor valoarea lui va scădea mult şi nimeni nu-l va mai dori şi e cu putinţă ca mitul regelui frigian Mydas—care riscase să moară de foame, cu tot aurul de care era învăluit — să devină odată o realitate pentru cei ce strâng aur! Doctorul YGREC