Adevěrul, iulie 1925 (Anul 38, nr. 12744-12770)

1925-07-22 / nr. 12763

Anul 38. — Nr. 12763. * * * Miercuri 22 Iulie 1925 Adeverul pnwiUTnRi /AL V. HELD­IMAN 1888—189? l UNUAlUKl f CONSTi MIIILE 1837-1920 Direcția 87/72. Ad-stra\ia 7/69. Provincia 10­ 66, 2 LEI Centrala li 87. 24/73. 46'79. Autoritatea a luat măsuri ca sa fie amendate satele în cari vor jefui bandiţii. ...De ce vă miraţi? E sistemul aplicat în genere şi tării, care plăteşte mereu fiindcă tolerează bandiţi în fruntea ei! Perspectivele politicei noastre Me­leşanu Dar şi impresionismul în politi­că al d-lui Ionel Brătianu este bun la ceva. De multe ori au fost utili dictatorii, cari, nevoind să admită că puterile guvernului trebuie să aibă o limită, au împins lucrurile prea departe. Se pare că­ d. Ionel Brătianu vrea, printr’o acţiune ne­gativă, să contribue la desrobirea poporului român. O poate face, dar pentru o asemenea operă nu i se va ridica statue. Cine zicea că d. Ionel Brătianu porul, pe care se crede chemat a-1 este obosit ? Nu-i adevărat. Pri-1 guverna prin drept divin,­mul ministru, în pragul celor 60 de ani ce-i împlineşte în curând şi pen­tru cari va fi sărbătorit, cum se cuvine, de partizanii săi, se simte in stare să fericească ţara cu în­că cel puţin patru ani de guver­nare. Şi va fi, desigur, o guverna­re ca şi cea de astăzi, de refacere de consolidare şi de impunătoare politică faţă de străinătate Aşa susţin liberalii, cari pretind că cunosc intenţiunile şefului lor. Dar intenţiunile d-lui Ionel Bră­tianu, oricât de frumoase ar fi, nu sunt suficiente. Pentru a guverna ţara aceasta, se mai cere şi altce­va: asentimentul corpului electo­ral. Că d. Brătianu intenţionează să-l obţie şi pe acesta, nu încape îndoială, dar chestiunea este, dacă va reuşi să-l obţie. Noi vedem a­­ceastă eventualitate ca absolut ex­clusă. Dacă primul ministru îşi va a­­runca ochii pe aceste rânduri, va schiţa, desigur, un zâmbet.. D-sa ştie — din îndelungata experienţă te are — ce înseamnă asentimen­tul corpului electoral şi, mai ales, cum se poate obţine el. Alegerile generale din 1922 şi unele alegeri parţiale ulterioare l-au edificat pe deplin, asupra procedurii ce are de urmat: ingerinţe şi furt sau fal­sificare de urne, mai ales că noua lege electorală, ce va să vie la toamnă, îi va da o necontestată su­perioritate, în luptele electorale viitoare, prin desfiinţarea propor­ţionalei şi prin marele număr de senatori de drept, cu care va re­duce simţitor influenţa reprezen­tanţilor aleşi de naţiune. Nu putem cunoaşte, de pe acum, ce desfăşurare vor lua evenimente­le politice de la toamnă încolo. In optimismul nostru însă — uneori incorigibil — nu credem că ţara a­­ceasta trebue să­ fie în vecii veci­lor, o moşie concesionată în folo­sinţa exclusivă a familiei liberale, chiar dacă şeful statului ar avea o asemenea stranie teorie. Bine­înţeles, regele poate să-i a­­corde şi mai departe încrederea d-lui Ionel Brătianu. Asta însă nu-i suficient. Când un proprietar îşi arendează moşia, aceluia ca­­re-i dă arenda cuvenita şi garanţii serioase de civilizată exploatare; nimeni, nici chiar locuitorii de pe moşie, nu poate interveni spre a se opune. Face omul ce vrea cu lu­crul şi cu dreptul lui. Acordarea guvernării ţării însă e altceva de­cât "încheerea unui contract de a­rendă : ea trebue supusă ratifică­rii poporului, reprezentat prin cor­pul electoral. Vor admite cetăţenii din toate unghiurile ţării o nouă guvernare liberală ? Credem, hotărât, că nu. Nu ne facem iluzii prea mari des­pre educaţiunea cetăţenească a po­porului român. Căci, dacă am a­vea asemenea iluzii, am fi în drept să sperăm într’o mişcare generală şi energică a tot ce este cetăţean, cu excepţia clientelei cluburilor libe­rale, care să pună capăt guvernă­rii ruinătoare a actualilor dicta­tori. Socotim însă că i­d. Ionel Bră­tianu, care nădăjduieşte să repete, la infinit, procedura electorală de la 1922, a pierdut simţul practic, ce îl avea altădată, şi este un impre­sionist în politică­. In adevăr, în tara aceasta s’a schimbat ceva si, necontestat, o parte din merit revine şi guvernă­rii actuale. In primul rând, s’a făcut dovada că un guvern, ca să fie util tării — mai ales în împrejurările de după război — trebue să aibă, nu numai „omogenitate“, ci şi o politică po­trivită vremii. Şi dovada s’a făcut, că­ guvernul liberal n’are, nu poate avea şi nu poate face o asemenea politică. Astăzi, în 1925, după a­­proape patru ani de guvernare a unui cabinet „omogen“, stăm mai prost decât în 1922. Aceasta o ştie, astăzi, tot cetăţeanul, care va fi chemat să-şi dea votul în viitoa­rele alegeri generale. In al doilea rând, conştiinţa po­litică­ şi morală a cetăţenilor a că­pătat, după atâtea frământări dău­nătoare, un organism politic menit a o conduce şi valorifica p­e opo­ziţia unită. Şi ce poate face unirea aceasta s’a experimentat şi la Qorj şi la Ghişină­u, unde s’au întrebuin­ţat de guvern toate abuzurile, la cari reflectează şi astăzi în vede­rea viitoarelor alegeri generale. La Qorj a fost insucces din cauza neunirii, dar unirea ar fi asigurat triumful, — la Chişinău a fost o victorie strălucită tocmai din cau­za unirii. In sfârşit, în al treilea rând, d. Io­nel Brătianu nu contează cu senti­mentul general al opiniei publice, disperată­ de neputinţa şi de reaua voinţă dove­dită a guvernului său, de a soluţiona marile probleme e­­conomice şi administrative ce s’au pus după război. Şeful guvernului se poate că dictatura poate dăinui la infinit şi dispreţueşte cele mai a­­xiomatice învăţăminte ale istoriei. N’ar fi surprinzător deloc , pen­tru că „istoria se repetă“­­ ca a­­legerile generale viitoare să-l obli­ge să aibă mai mult respect de pp- Arbitrajul in Balcani Nu au trecut decât câteva zile de la publicarea apelului profesorului Aulard pentru încheierea de trata­te de arbitraj si garanţie între sta­tele balcanice si iată că ministrul de externe al Greciei lansează într’un discurs spontan aceeas propunere In termeni curagioşi d-sa arată că exemplul statelor apusene nu poate rămâne fără urmare şi se declară dispus în numele Greciei să încheie un pact de garanţie bazat pe prin­cipiul arbitrajului obligatoriu si PS necesitatea menţinerei actualului statu quo, si cu Iugoslavia si cu România. De astădatâ idee­a nu emană de la un teoretician idealist, nu de la un vizionar dintre cei ce întâmpină de obicei scepticismul ușuratec al cercurilor politice. Ea vine de la un om al politicei practice, de la un gu­vernant al unui stat de care Ro­mânia e legată prin multe interese. Politicianii ori­cât de refractari nu mai au ce obiecta. Declaraţiile ministrului de externe grec ne dovedesc că problema e matură a fi pusă în discuţie. El con­firmă în ceea ce spusesem comen­­tănd scrisoarea d-lui Aulard, anu­me că nu există nici un motiv de ezitare şi că primejdia unui refuz este exclusă. Totodată însă el ara­tă că nobila iniţiativă a propunerii pactului e pe cale să ne scape din mână şi că riscăm să pierdem o u­­nică ocazie de a afirma cu un ceas înaintea altora voinţa noului echili­bru balcanic. Dacă guvernul nos­tru, atât de zelos în manevrele de politică internă va mai întârzia să îmbrăţişeze ideea, propunerea va pleca de la Atena sau Belgrad şi ne va fi impusă. Vom avea pactul de garanţie şi arbitraj şi în acest caz pentru că nu-l vom putea refuza dar vom fi perdut frumosul rol de a-l propune. Şi în diplomaţie, în materia aceasta mai ales, între cel ce propune si cel ce acceptă e o deosebire ce-si are importanta. Ne place să spunem deseori că tara noastră e factorul de modera­­tiune si conciliere în Balcani. E mo­­rmental să demonstrăm in mod prac­tic acest adevăr. ci să mergem mai departe chiar decât ministrul de externe al Greciei, in declarațiile sale. Să propunem pactul nu nu­mai la Atena și la Belgrad ci si la Sofia. Așa el va căpăta un înțeles Si mai înalt si o eficacitate mult mai mare. F■ Transferul datoriilor de război Parohia pentru rezonabila lor rezolvare încurcătura creditorilor faţă de plăţile debitorilor Cum am arătat de repetate ori, chestiunea datoriilor de război se prezintă pentru noi în mod cu deo­sebire de grav. Mai grav încă­, da­că ne menţinem pe terenul politicei financiare a d-lui Vintilă Brătianu, de a nu face nici un fel de conce­siune, în vederea contractării unui împrumut extern. Intr’adevăr, ba­lanța noastră comercială, a înre­gistrat în 1923 un excedent al ac­tivului de patru miliarde jumătate. Dacă avem în consideratiune că până la 1930 inclusiv, după calcu­lele d-lui ministru de finanţe, bu­getul statului va fi încărcat pentru anuitatea numai a datoriei externe consolidate, cu peste un miliard de lei la cursul actual al monetei noa­stre, cifră la care s’ar mai adăuga cel puţin un miliard 200 milioane anuitatea datoriilor de război,­­ putem constata că jumătate din ex­cedentul balanţei comerţului nostru exterior, ar fi absorbită de acope­rirea datoriei noastre externe ne­productive. Fi-va cealalată jumătate suficientă pentru a acoperi plăţile particularilor, nevoile consumaţiu­­nii de produse externe, invenstiţiu­­nile în maşini, procurările de ma­terii prime, etc.? Evident că se poate aştepta o creştere a producţiunei şi deci a exportului nostru, deşi chiar ea re­clamă o sporire a importului, fie de mărfuri, fie de numerar, cari vor compensa mai mult decât pro­babil exportul din sporul de pro­­ducțiune. In fine, mai trebue avut în vedere că cu oferta crescândă de lei, pentru procurarea fondurilor ce vom avea de pl­ăit în străină­tate, există pericolul ca nu numai speranțele de ameliorare a mone­tei noastre să nu se realizeze, dar chiar ca stabilizarea ei să fie lega­tă de mari dificultăţi. E drept să relevăm că, din reparaţiunile Ger­­m­ei, ne vor intra circa patru su­te de milioane lei anual, dar iarăş e logic sa avem în vedere că în definitiv refacerea şi mai ales des­­voltarea utilajului economic al ţă­rii, nu vor mai putea fi amânate multă vreme. Aceste câteva date, chiar dacă nu sunt decât schematice, dau însă o ideie destul de exactă, despre marea gravitate ce prezintă pentru noi chestiunea datoriilor de război. Evident că nu putem decât să de­clarăm că suntem hotărâţi să le plătim, evident că nu mai putem spera să ni se scadă cine ştie ce din ele, cu atât mai puţin ne pu­tem aştepta ca aliaţii noştri să ni le şteargă cu totul, dar o speranţă pentru viitor tot există, un argu­ment puternic tot ne stă la înde­mână, pentru a tempera zelul aprig al creditorilor noştri, cel, puţin a celor din Europa. S’a vorbit mult de faptul că nu am putea fi trataţi mai rău de a­liaţi noştri, decât au tratat Ger­mania. Aceasta însemnează însă să punem chestiunea pe terenul sen­timental, pe care astăzi nimeni nu va mai voi să ne urmeze. Dar pu­tem întreba pe creditorii noştri, de ce, au redus obligaţiunile Germa­niei de la 300 miliarde, la 120 mili­arde, pentru ca în cele din urmă să se mulţumească cu vre­o treizeci de miliarde numai? Şi de ce, discu­tă astăzi dacă va putea face trans­­fertul chiar al acestei sume ri­dicole în raport cu cea cerută şi așteptată la început? Si ce-i ade­vărat pentru Germania, nu e ade­vărat si pentru noi ? Acesta nu-i un argument sentimental, ci unul prac­tic, de ordine economică si care va trebui să ducă în cele din urmă la o rezonabilă soluțiune a datoriilor interaliate. Cu cât problema aces­tora cuprinde mai mult întreg con­tinentul european, cu atât este mai adevărat neutru datoriile de război ceeace s’a înţeles tot mai clar in Anglia, anume că, cu cât plăţile de reparaţiuni ale Germaniei ar fi mai mari, cu atât dificultăţile eco­nomice ale Angliei ar creşte şi ele. * * * Până acum încă nu s’a găsit un­ mod de a asigura plăţi în streinăta­­te, decât prin excedentele balanţei comerţului exterior. Pentru ca Ger­mania să plătească Anglei, Franţei, etc. ea trebuie să vândă cât mai multe din produsele ei în aceste ţări şi în alte cari sunt debuşeuri­­le lor, unde deci trebuie să­­ con­cureze. Pentru ca noi să plătim pe aliaţii noştri, nu avem decât două mijloace: să exportăm cât mai mult şi să... importăm cât mai puţin. Îl­ vor oare avantajile ce vor cule­ge din sumele ce le vom plăti o compensaţiune pentru minimul de cumpărături pe cari le vom face din producţiunea lor? întreaga ex­perienţă de până acum a Europei, răspunde că nu. In Anglia au şi început să se ridi­ce glasuri cari relevă această faţă a chestiunei datoriilor de răsboiu. Un excelent economist, Sir George Paish, relevă faptul că executarea debitorilor de răsboiu va disloca şi mai mult comerţul mondial şi va spori şi mai mult în Anglia şomajul. Iată o cale de urmat în chestiu­nea datoriilor de răsboiu. Ea nu poate da imediat rezultate, dar face să vedem că creditorii noştrii vor trebui să fie, în propriul lor inte­res, tot mai puţin pretenţioşi. Cu cât ne vor forţa să plătim mai mult, vom fi mai săraci şi vom cumpăra mai puţine din produsele lor. Ast­fel şi în chestiunea aceasta a dato­riilor de răsboiu există o interde­pendenţă între state, între creditori şi debitori. Dar există, după cum se vede, într’un sens cu totul altul de­cât cel de care se agaţă „Viitorul“. B. Brănişteanu Nu garantăm ordinea D. Guernut a spus într’un articol că România este guvernată de an­tisemiţi sub pseudonimul: Ionel Brătianu. Presa independentă a li­beralilor s’a scandalizat. Iată încă un fapt care arată, până a evidenţă, adevărul exprimat de Guernut. Este vorba de reprezentaţiile tru­pei din Vilna, anunţate în Focşani pentru zilele de 15 şi 16 iulie. In preziua acestor date, delegaţi ai „L. A. N. C." şi ai „Ligii Cultu­rale" s-au prezentat la prefectul de Putna, căruia i-au adus la cunoş­tinţă.... „Că ei nu-şi asumă răspunderea ordinei, deoarece „L. A. N. C.“ şi Liga Culturală“ au hotărât împie­decarea, cu orice chip, a acestor reprezenta­ţiuni“. Prefectul, luând act de avertis­mentul antisemiţilor, a interzis re­prezentaţiile. Demersul „L. A- N. C.“ este, la S’a hotărât ca satele ce vor mai fi jefuite de Tomescu şi Munteanu să plătească o amendă de 200.000 de lei. Vorba românului: „şi bătut, şi vorba cela, şi cu banii luaţi Vasăzică, fraţilor, dacă se va ge­neraliza măsura o să vedeţi în cu­urma urmei, firesc. Intervenţia „La­­rând Văcăreşti! plini de bucureşteni gii Culturale" însă ni se pare depla­sată. Această „Ligă", după isprava de la Focşani, cu ce autoritate mo­rală va mai interveni vreodată în avoarea minorităţii româneşti din statele vecine? Acel cari se poartă samavolnic cu o altă confesiune, pierd prin aceasta dreptul de a apă­ra o minoritate de acelaşi sânge de sub dominaţiune străină. Reprezentanţii acestor două „Ligi“ nuntaşii şi vorniceni nunţii naţiona­le de la Crâng, nu permit prin ur­mare Evreilor — devastaţi cu pri­lejul procesului de pomină — nici măcar să se distreze la teatru pe cont propriu şi în „limba maternă“, nefericiţi, condamnaţi că au fost pră­daţi. O să auziţi la poliţie: — Bagă-l la răcoare şi dă-i cinci­zeci la spate... — Dar n’am făcut nimic, d-le co­misari — Cum, mizerabile,­­i se fură cea­sul din buzunar şi zici că nu-i nimic? Sau veţi auzi la judecătorie. Ţi­ s’a furat toată garderoba... — Nu, d-le judecător, jur că nu mi s’a furat decât o jiletcă... — Nu minţi, cetăţene, nu minţi— Ancheta politiei a dovedit că toată garderoba— Deci, 3 luni de închi­soare. Şi vă asigur că politia care nu des­coperă acum pe hoţi, va fi foarte vi­gilentă ca să descopere pe hotii-de-pă­­gubaşii — •— JGx Nu ştim dacă le-a dat voe să frec­venteze cinematograful.... Totodată am mai aflat încă ceva din chestia teatrală de la Focşani: că nu asupra jandarmeriei, poliţiei şi Siguranţei cade răspunderea ordi­nei interne, ci asupra antisemiţilor. Atunci... nu avem decât să ne a­­dresăm Marelui Cartier de la Foc­şani cu rugămintea de a-i prinde pe Tomescu, Munteanu, Dâmbovicea­­nu, etc., care-i pradă şi-l excrochea­ză nu numai pe Evrei, dar şi pe Români. M. Sevastos NAZBATI ! HOŢII DE PĂGUBAŞI! • •• Ca în colonii f­ raţi, ar avea să zicem to­­tuş un rost dacă satele ar fi înarmate. Dar, când legea d-lui Mârzescu in­terzice ca un delict pur­tarea armelor de către oameni cinstiţi — ele fiind rezervate numai hoţilor, — cu ce mijloace s’ar pu­tea substitui bieţii ţărani în atribuţiile jandarmilor, cari, în definitiv, în afară de pălmuirea deputaţilor, mai au teoretic în sarcină şi poliţia satelor? Pedepsirea satelor fiind că sunt jefuite de bandiţi, adică instituirea pazei ce-Incapacitatea unei ad­­ministraţii care îşi eta­lează corns ca-o neputinţă în jocul de v’aţi-ascunse­­lea a doi bandiţi) a gă­sit­ in sfârşit, sancţiunile trebuitoare pentru neis­­bânzile celor trei săptă­mâni de eforturi jandar­­măreşti. S’a hotărit ca satele in cari vor mai jefui cei doi bandiţi să fie pedep­site !«■ E un sistem care se aplica odinioară în co­loniile ocupate prin vio­lenţa militară a civiliza­torilor ! De mult el a fost abolit chiar in răsboaiele . .. s­răţeniior cu propriile lor cele mas crâncene. Fran» mîl joace. Foarte bine, dar cez­i nu-l aplica in Maroc. -De ce întreţinem oare a-Pedepsirea satelor în cari pătrund bandiţii, cu toată sălbăticia sistemului care căutând să lovească pe unul sau doi complici bănuiţi, asupreşte o mul­ţime întreagă de nevine­de ce întreţinem oare a­­tunci, cu banii noştri, a­­ceste divizii înzorzonate de jandarmi cu fel de fel de gradaţi, cu mareşal şi cu fonduri extraordinare? Ad. Aceste trei litere, cari însemnea­ză „Uniunea Studenţilor Indepen­denţi“ trebue să devie semnul de raliare al tineretului nostru studios şi intelectual. Am publicat orn apelul comitetului de iniţiativă al acestei Uniuni. Ori­cine l-a citit, îi poate citi şi mani­festele minoritatei gălăgioase a stu­­denţimei sau a unor aşa zişi stu­denţi va face desigur comparaţii cari îl vor edifica pe deplin asupra imensei deosebiri ce există între cele două curente. Deoparte cultu­ră, logică, gândire, sforţare de lă­murire a proceselor sociale , de alta frazeologia goală de sens, fă­ră de nici o încercare de a analiza şi înţelege fenomenele sociale, stră­bătută numai de ură şi de amenin­ţări cu forţa brutală. Destul acţiunea eroilor svasti­­cei s’a întins şi erijat în reprezen­tanta întregului tineret intelectual român. Destul a compromis ca fai­ma acestei ţări, a otrăvit sufletele curate ale copiilor şi adolescenţi­lor, destul a împedicat lumina să pătrundă în ele. Chemarea comite­tului de iniţiativă al Uniunei stu­denţilor independenţi, trebue să fie începutul unei reacţiuni împotriva reacţiuni ei, trebue să arate că cru­ciada pentru salvarea reputaţiei, a viitorului acestei ţări, s’a pornit. Nu va fi o luptă uşoară. E mult mai uşor să cultivi instinctele pri­mitive şi rele, decât pe cele bune şi nobile. Guvernele oligarhiei prote­jează­ acţiunea svasticei, ie e tea­mă însă de orice acţiune progre­sistă. Apoi, tocmai elementele cele mai distinse, mai culte, mai instrui­te, ale tinneretului, sunt cele mai puţin zgomotoase, mai puţin dispu­se să iasă în arena publică. Labo­ratorul, biblioteca, masa de studiu, cursurile, le absorb tot timpul. Şi astfel acţiunea huliganică a svasti­cei îşi poate îndeplini opera nefas­tă, fără a întâmpina vreo rezis­tenţă. Chemarea comitetului de iniţiati­vă a Uniunei studenţilor indepen­denţi, arată însă, că această atitu­dine pasivă nu mai poate dăinui, că ea, în condiţiunile actuale, este o criminală lipsă de la datorie şi ca e timp ca geamurile spre Europa­ occidentală, să fie deschise, pentru ca miasmele huliganismului, ale xe­nofobiei, ale obscurantismului şi ignoranţei să se risipească, spre a face loc aerului înviorător al liber­­tăţei şi democraţiei. Suntem de aceia convinşi că a­­pelul comitetului de iniţiativă al U­­niunei studenţilor independenţi va avea un viu ecou !­­. justiţie şi patima Advocatul Constantin Petrescu con­tinuă să fie deţinut la Închisoare in pu­terea unei sentinţe pe care nici putinii duşmani al acestui cinstit şi de toti pretult cetăţean n’o pot lua in serios. Condamnat la un an închisoare pen­tru un delict de presă de către pasiu­nea unui consiliu de răsboi, Constantin Petrescu nu se bucură totuşi de favoa­rea acelui articol din codul justiţiei mi­litare care împuterniceşte pe coman­dantul corpului de armată cu dreptul de a suspenda pedeapsa până la pro­nunţarea Instanţelor de recurs. — ar­ticol care a fost altădată, nu de mult aplicat cu o largă generozitate unor condamnate de mai puţină stimă. Con­stantin Petrescu e reţinut cu vrăjmăşie în închisoare sub prigoana unei sen­tinţe pe care înalta noastră instanţă de Justiţie va sfărâma,o neîndoios, fiindcă e cea mai brutală călcare a le­gii şi constituţiei. Dar, în afară de a­­ceastă pronosticare de pur silogism,­ sunt o serie de alte motive cari ple­dează pentru dreptul lui Const Petre­scu la beneficiile pomenite ale codului Justiţiei militare. Nimeni nu poate bă­nui că d-sa s’ar putea sustrage prin fu­gă dela executarea pedepsei rămasă definitivă, — singura justificare ce s’ar putea da asprime! deosebite ce-l urmă­reşte. Advocat cu o situaţie morală în societate şi în barou din cele mai stră­lucite. Const. Petrescu este un cetă­ţean de ispravă şi de onoare, căruia ni­meni vr­odată nu l-a putut arunca nici cea mai uşoară învinuire faţă de regu­lile cinstei. Deţinerea lui Const. Petrescu in în­chisoare—până ce Casaţia se va pro­nunţa asupra competinţa instantei care l’a judecat, — e o manifestare de rău­­tate şi patimă nepermise în exerciţiul chiar al celei mai marţiale Justiţii!­ n. ch­ Nimica de pierdut nu ar avea societatea românească dacă s’ar desfiinţa competiţiunile, intrigăria, fierberea şi otrăvirea cari au loc cu ocazia distribuirii premiilor literare. Nu zice nimeni, ca ele să fie, a priori, suprimate. Dar este sigur că nevoia se simte de a găsi un mijloc capabil să înlăture toată atmosfera de înjositoare gâlcevi, tăcute şi izbucnite, care înco­njoară operaţiunile premierei. In ţări ca minister al artelor foarte vechi­, ca în Franţa, cei mai mulţi, oamenii cei mai lumi­naţi, sunt în genere contra inter­venţiei Statului în materie litera­ră1. Pentru edificarea acelora ce s-au gândit la grava problemă a raporturilor între Talent şi Guver­nământ, foarte multe învăţăminte se pot trage din ancheta recentă întreprinsă de anchetorul oficial de la Revue Mondiale, cunoscutul pu­blicist Gaston Picard. Era vorba ca fiecare intelectual de seamă din lu­mea literilor franceze săi răspundă la această scurtă întrebare: „Ce ai face dumneata, dacă ai fi ministru al Literilor?". ,Aş demisiona" — le răspunde Gérard Bauer, căci „nimic mai rău ca un asemenea minister; greută­ţile pe cari astăzi le întâmpină scriitorul sunt puţin lucru faţă de inconvenientele pomenilor oficiale şi organizaţiei administrative a li­teraturii". Ministerul Literelor n’ar putea fi — spune Louis Bertrand, decât „paperaserie deşartă, spirit de bi­sericuţă..., şi în cele din urmă ares­tare a celor ce gândesc liber, în­tr’un cuvânt, tot ce e funest şi mor­tal pentru artă". Gândiţi-vă la erorile ce se pot, comite — adaogă Pierre Bonardi —; s’ar lăsa, de pildă, un Verlaine să moară de foame, in timp ce un Eugene Manuel ar fi instalat la Pi­­nadu". Sau, s’ar face aşa cum declară d. de Bonnefon: „Dacă aş fi ministru al literilor, as face si eu ca toată lumea, as face politică. As încredinţa pe li­ a» Asassrsi ’ •»* -»wss farmacist), si totul ar merge abso­lut normal. In special pot garanta că vor continua să existe două so­iuri de literati: cei cu talent, si cei fără". Fără îndoială, în chestiuni de gust, un judecător ad hoc riscă mai mult să se înşele decât riscă opinia publică anonimă, care selectează, dealungul bâjbâirilor şi nedreptăţi­lor, un verdict finalmente satisfă­cător. Publicul cel mare este, în ce­le din urmă, tot cel mai bun apre­­ciator spiritual. Voltaire avea mult spirit, dar — cum o spunea el în­suşi — „tout le monde a plus d’Es­­prit que Monsieur de Voltaire“. Decât, întrebarea e dacă, fără a se nega oportunitatea intervenţiei guvernamentale pe aceste tărâmuri, n’ar fi cu cale să se găsească un cri­teriu obiectiv, capabil să ne arate până unde poate, şi de unde înco­lo nu poate să fie vorba de ames­tecul Statului în literatură. Iată de piclă o propunere foarte înţeleaptă, care porneşte de la Hen­ri Berand: Să nu se mai lase edi­tarea operilor căzute în domeniul public libere de orice taxe, ci să se perceapă un impozit afectat po­eţilor săraci. D. André Lamandé are un stoc de măsuri şi mai drastice. El cere ca o echipă poliţienească să orga­nizeze cercetări pentru descoperi­­r­ ilor literare rea scriitorilor cari îndrăznesc să scrie gratis. Şi în cazul acesta, sancţiunile vor fi „bătaia cu biciul* cu palma şi ridiculizarea în public“* Apoi, cere ca orice mansacris pri-i mit şi neînap­oiat în zece zile auto-« rului de către o revistă sau gazetă* să atragă, în sarcina acesteia, obli­gaţia de a publica şi remunera pro­za ilegal reţinută. Şi nu poate fi vorba aci de o ple­doarie „pro domo“, de o apărare al intereselor frecventatorilor de co­şuri redacţionale, căci d. Lamanda este un publicist foarte solicitat, şi apoi pentru că, în cealaltă propune­re, obligaţia de a nu publica fără plată operează o triare încă şi mai riguroasă decât furnalele înalte ale marilor redacţii. In tot cazul, problema merită să fie reluată, studiată pentru fiecare în parte. Desigur, că la întrebarea: „Cum aţi încuraja literile, dacă aţi fi ministru?", răspunsul cel mai bun este — cum spune Treich —, acela al lui Jules Sandeau către împărăteasa Eugenia, „iubindu-le". Totuşi, chestiunea raporturilor din­tre stat şi bisericuţele literare nu se poate rezolvi printr’un simplu „non possumus“, oricât de întristă­toare sunt faptele ce se petrec în jurul acordării de premii de acest soiu. D. I. Suchianu Chesid­a aBfel Remanierea! PREMIERUL: Duc barca spre o ultimă remaniere ! Toată între­barea e: să descarc pe cei cu greutate sau pe cei grei ?. NOTE A­ur! Toţi sunt in căutarea „nobilului*41 metal, toţi îl doresc, iar oamenii de stat au ajuns să vadă în el un pa­naceu universal. Financiarii noş­tri meditează asupra mijloacelor de a reface stocul metalic-aur al te-­­­zaurului nostru naţional ca să a­­jungem şi noi la... etalonul-aur şi-n acelaşi timp ziarele ne dau totuşi discursul d-lui Home, mare finan­ciar şi fost ministru de finanţe en­cu nenorocitul şi nesfârşitul „şo­maj“ al lucrătorilor ei, şi aceasta când este invidiată că a ajuns la etalonul­ aur. ! Ascultat! însă, vă rog, veştile ce ne sosesc de la marile laboratoare de fizică din Japonia, Chicago, Franţa. Jean Becquerel in cartea sa „Ra­dioactivitatea şi transformaţiunea elementelor" ne descrie străduinţe­le fizicianilor de a produce aur arti­ficial. S’a găsit mijlocul de a deza­grega atomii diferitelor elemente: de bismut, de tau­n şi de plumb şi să se cape­te aur. Dar mai senzaţională e vestea prefacerii mercurului în aur. Ope­raţia s-a făcut la laboratorul de fi­zică din Chicago prin metoda fizi­cianului Nagoca. El face să lucreze tensiuni considerabile de milioane de volţi asupra unei suprafeţe res­trânse de mercur, şi vede apărând aur adevărat strălucitor! îmbogăţiţii noştri, cari au în cas­­sele lor de bani stocuri de aur să fie liniştiţi! Sursele de energie ne­cesare transmutaţiunii elemente­lor trebue să fie enorme şi costă imens, încât, pentru moment, au­rul e încă un obiect rar şi de aceea mult dorit! E sigur însă că în viitor valoarea lui va scădea mult şi nimeni nu-l va mai dori şi e cu putinţă ca mi­tul regelui frigian Mydas—care ris­case să moară de foame, cu tot au­rul de care era învăluit — să de­vină odată o realitate pentru cei ce strâng aur! Doctorul YGREC

Next