Adevěrul, martie 1926 (Anul 39, nr. 12948-12973)

1926-03-02 / nr. 12948

Anul 39— No. 12948 * * Marti 2 Martie 1926 Ad­ever­ul AI*, V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897-1920 ABONAMENTE:­ FONDATORI 600 le) pe an an. 300 le) pe 6 InnL 150 le) pe 3 InnL Id Străinătate dublu. Capetele tâlharilor sunt trimise la București... BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 9-11 TELEFOANE si Centrale 6 67. Directia 87-73 * 26/73" Ad­e trails 7/6» „ WT ~'rr>-■-r.la -0/6» * B3S6. ...Unde trăesc în onor atâția tâlhari fără cap! Soarta democraţiei e in mâinile opoziţiei D. I-I. C. Brătianu este, fără în­­doială, un om politic aici! şi prevă­­zător. In aluna! căderi! dela putere, şeful partidului libera! îşi pregăteşte posibilităţile guvernării viitoare. De aici, desigur, combinaţiunea dibace pe care vrea s’o prezinte parlamen­tului şi opiniei publice drept proeet al reformei electorale. D. Brătianu ar fi rămas, poate, la vechiul proect, votat de Senat, dacă recentele alegeri comunale nu s-ar fi demonstrat că o mare revoluţie s’a tarâmotat. S’A DEŞTEPTAT CONŞTIINŢA CETĂŢENEASCĂ. Ingerinţele, presiunile, ameninţările şi chiar căile de fapt violente şi bru­tale nu mai pot servi la realizarea acelor „minuni“ electorale, pe cari le-am constatat cu ocazia alegeri­lor din 1922. Alegătorul rezistă, el vrea să-şi spună cuvântul prin bu­letinul de vot, cu orice preţ, cu orice risc Sî­d- Brătianu şi-a pus atunci problema : cum o să-şi facă m­ajori­­tăţ­ie parlamentare Indispensabile, după căderea guvernului ce vine — căci, d-sa este om practic şi prevă­zător. Va veni un nou guvern peste câteva zile sau câteva săptămâni. Acest guvern va dura 2—3 ani, in­diferent cât, dar pe urmă ţara va avea — aşa crede d. Brătianu — iară, un guvern liberal. Cum îşi va face el majoritatea în parlament, dacă alegătorii nu se lasă înşelaţi, înffundaţi, terorizaţi? Din această necesitate viitoare a­­partidului liberal a eşît ultimu­ i proect de reformă electorală, menit să asigure partidului dela putere — oricare ar fi e! — majorităţi parla­­­m­entare chiar dacă listele lui n’ar întruni decât 33 la sută din totalul voturilor exprimate. D-lui Brătianu puţin îi pasă că le­gea aceasta, servind -î guvernului viitor, poate avea de rezultat ab­senţa complectă a partidului liberal din parlamentul de mâ­ne. Chestiu­nea aceasta nu-l interesează pe şe­ful guvernului actual, care se crede forte să pună mâna pe putere prin alte mijloace decât cele indicate de Constituţie şi de normele resi­mţita­ parlamentar. D-sa are convingerea că partidul liberal trebue să ur­mez© la guvern, chiar dacă, în opo­ziție fiind, n'ar avea un singur re­prezentant ales în parlament. E o lege divină care impune ţării acea­stă fericire. Deci, d. Brătianu s'a gândit să-șî asigure cucerirea parlamentului pes­te 2, 3 sau 4 ani, când» prin alegeri relativ libere» n’ar putea obţine mai rauît de a treia parte din sufragiile cetăţenilor. Mai e insă şi o altă chestiune. Combinaţiile d-lui Brătianu sunt — am recunoscut-o — foarte abile Atâta însă nu-i suficient. Mai există in ţară şi alte forţe politice şi, în special, partidele de opoziţie cari vor avea şi ele cuvântul lor în chestiunea aceasta. Primul minis­tru îşi va trece legea, asta e sigur. Dar opoziţia o va tolera mâine, când va avea puterea ? Iată între­barea cea mare. Proectul d-lui Brătianu este pia­tra de încercare a democratismului opoziţiei. Acum e momentul să se vadă, dacă democratismul el este real şî sincer. Până acum s’a falsi­ficat votaţa ţării prin abuz şi ilega­litate. Acum se încearcă să se legalizeze această falsificare, acordându-se partidului dela putere o reprezen­tantă parlamentară disproporţiona­tă numărului de voturi obrtant. Vo­tul universal, realizat cu atâtea sa­crificii de poporul român, va fi des­fiinţat în efectele lui, pentru ca par­tidul liberal să poată exista ca par­tid de guvernământ şi stăpân pe ţară. Acceptă partidele democratice întronarea legală a dictaturii libe­rale ? Vor continua ele şi pe viitor să „trateze“ spre complecta satis­facţie a d-lui Brătianu? Aşteptăm să vedem care va fi a­­titudinea partidelor democratice, asupra cărora va cădea răspunde­rea, dacă legea d-lui Brătianu, vo­tată de parlamentul ales prin vio­lenţe şi furt va continua să sub­sist© şi sub guvernul viitor. Soarta democraţiei româneşti e în mâinile partidelor opoziţioniste, cărora ale­gătorii le-au arătat o încredere ne­limitată. Cum îşi vor arăta ele gra­titudinea faţă de aceşti alegători, cari, înfruntând urgia guvernantei­­tală, au votat după îndemnul con­­științii lor cinstite ? ”**■ Glose politice... Pewtrwr adewas* TiwaittiBniiiwnariTu.iui -u MJaiHWBWW Ziccrtă JEpoca" aminteşte cazul mai fruntaş liberal care in calitate de preşedinte al Senatului a votat legea contra trusturilor arendă­­şeşti, iar apoi, in calitate de avo­cat, a susţinut în faţa justiţiei pe an membr al trustului, dat în ju­decată pentru călcarea acelei legi. Impocct’ săvârşeşte un fals. Din respect pentru adevărul istoric suntem siliţi să restabilim lucru­­rile.­­ E perfect adevărat că fruntaşul liberal in chestie a susţinut in fata justiţiei pe un membru al trustu­rilor; dar nu este adevărat că fruntaşul acela votase legea, în calitate de preşedinte al Senatului; el o votase în calitate de... preşe­dinte al Camerei!! Rectificare Oficiosul guvernului apără— îm­potriva ,Adevĕratul, zice el — pe jandarmii cari l-au prins pe Tö­mesen. Oficiosul combate aser­ţiunea — pe care ne-o atribue nouă — că jandarmii ar fi inutili. Oficiosul se insală: n’am tăgă­duit meritul jandarmilor în cazul Tomescu şi în alte cazuri. Noi ata­căm numai pe unii jandarmi, pe cei cari comit abuzuri. Instituţia jandarmilor, în bloc, ca absolut inutilă şi chiar primej­dioasă, n’am atacat-o noi, ci — dacă nu vă supăraţi — dumnealor, liberalii. Pasă-mi-te: jandarmeria rurală a fost înfiinţată de conservatori, şi de aceea liberalii au înfierat-o cu vehemenţă. Doreşte „Viitorul să-i­­cităm oarecari mostre din propriile lui salo­ane? („Viitorul" de azi nefiind decât „Voinţa Naţională" de emi). Suntem gata. In tot cazul, oficiosul ne vă fi recunoscător pentru această mică rectificare, şi suntem siguri că se va grăbi s’o reproducă. In contra agitaţiilor D. general Răşcanu a adresat „Uniunii Evreilor Român?’ o de­claraţie împotriva agitaţiilor anti­semite. Intre altele, d-sa spune: din special tulburările şi excesele cu caracter antisemit sunt cu total condamnabile, căci, pe lângă că lo­vesc in mod nedemn şi dureros in populaţiunea evreiască, care este­­solidară cu ţara şi cu marile ei in­­terese, aceste tulburări compromit chiar şi Interesele cele mai vitale ale Statului nostru, instrăinându-ne iţi presa şi marea fiianţă mondială“ Se vede că ruptura dintre ave­­re scară şi Überall este complectă, "de vreme, ce ...general Răşcanu combate atât de energic ceea ce emit miniștri actuali susțin atât de ........ Carnetu! nostru Elena Teo­orini S'a stins Elena Teodorini. Năs­cută dintr’o familie de artişti, —ea a fost un copil al teatrului. Vocea ei splendidă şi impecabilul ei bel canto creşteau în nobleţe prin jocul ei, plin de temperament şi de natu­raleţe. Cine n’a auzit-o în Carmen şi în Cavalleria, a pierdut desigur mult, dar cine n’a văzut-o în aceste două roluri, poate să se considera sărac. Prin toată firea ei, românca Elena tea ei a fost mare în ţările latine, a românilor. De aceia şi popularit­a­­tea ei a fost mare în ţărie latine. Mai cu seamă Spania şi statele Americei de Sud, au sărbătorit-o în mod entuziast şi ochii unui rege ca­valer au rămas multă vreme ţintiri asupra ei. Ca şi Darclée şi Nuovina, ca şi Ga­­brielescu şi Popovici, dar înaintea lor, Elena Teodoriul a făcut cunos­cut numele de român şi aptitudinile artistice ale neamului, într’o vreme când acesta încă trăia modest şi a­­proape ignorat aci la gurile Dună­rei Şi e fără îndoială că faima pe care aceşti artişti au asigurat-o Ro­mâniei, a fost mai preţioasă decât cea pe care i-au asigurat-o politi­­cianii. Din când în când Elena Teodorini, se absenta de pe marile scene ale Apusului şi venea în România pen­tru a împărtăşi şi compatrioţilor din darurile ei divine. Ce sărbători ar­tistice erau atunci la teatrul Naţio­nal din Bucureşti, când sub farme­cul cântului şi jocului ei, se deslăn­­ţuia un entuziasm le care oamenii de astăzi par’că nu mai sunt capa­bili, iar ansamblul modest al operei noastre se ridica alături de ea, la neobişnuite înălţimi. Epoca de scepticism şi de indife­renţă nu începuse încă! îmi aduc aminte cum, pe atunci, tânăr debutant în ziaristică, am pri­mit însărcinarea de a o intervieva pentru „Adevărul“. M'a primit în­­tr’un vast salon ce ocupa la hotelul Continental. Flori erau prin toate colţurile. Ea însăşi, cu faţa ei expre­sivă, cu ochii ei mari, cu părul ei negru şi des, nu frumoasă, dar fer­mecătoare.— o regină, îmi aduc a­­rainte de două afirmaţii ale ei: pri­ma că nu se poate despărţi cântul unei artiste de operă de jocul ei şi a doua că nu există decât o singură şcoală de canto. — şcoala cea bună. După ce a atins culmile pe cari le poate asigura artistului succesul In teatru, — ea a cunoscut şi nevoile şi greutăţile vieţii, când vârsta nemi­loasă învinge temperamentul şi anii destramă darurile divine. Nu s'a a­­găţat de teatru, nu a luptat împotri­va destinului S’a îndreptat spre ca­riera didactică şi a găsit desigur sa­tisfacţia în­ amintirea trecutului ei şi în speranţa viitorului altora. A­­cum doarme, şi numai puţini din cei cari au cunoscut-o in toiul timpuri­lor ei, mai trăiesc, pentru ca s’o ducă la groapă. Arta română însă îi datorează o mare recunoștință și slujitorii ei vor trebui să-i acopere întotdeauna, mormântul cu flori. JSL fs*». Intrarea germaniei in Ligi Revendicarea Poloniei Un tânăr confrate, de altfel în nota ziarului la care colaborează şi-a făcut o specialitate din a zu­grăvi în negru situaţiunea Socie­tăţii Naţiunilor. Dacă aşa ar fi, nu vedem ce mo­tiv poate avea România, poate a­­vea un publicist român, ca să exul­te. Nici tonul ameninţător al d-lui Mussolini faţă de Austria, nici vreo altă primejdie care ar ame­ninţa să dărâme edificiul Societă­ţii Naţiunilor, — nu pot în nici un caz conveni ţării noastre. Cu situ­­aţiunea noastră geografică, cu si­­tuaţiunea actuală a Europei, noi nu putem avea un interes mai viu de­cât ca solidaritatea tuturor ţărilor în garantarea păcii, să fie menţi­nută. Oricât însă ne-am deda acro­baticii unei politici şi diplomaţii internaţionale perimate, nu vedem ce ne-ar putea mai bine asigura a­­cest interes decât Societatea Na­ţiunilor. Dacă această organizaţu­e ar fi numai rezultatul raţiunii, rezul­tatul sforţărilor idealiştilor spre ideal» — şi încă nu putem înţelege cum un intelectual ar putea găsi aceasta regretabil sau absurd. Pu­terea ideilor e cel puţin atât de eficace cât a forţelor materiale, — aceasta o poate afirma chiar­­ şi partizanul unei concepţii istorice care acordă factorului material, un rol covârşitor. Dar în cazul spe­cial nici nu e vorba de aşa ceva. Societatea Naţiunilor, dacă cores­punde — de altfel numai într’o mi­că parte numai — concepţiunilor acelor iremediabili idealişti cari cred că omenirea se va pră­pădi dacă nu va ști să puie capăt războaielor în viitor, cores­punde însă într’o măsură mult mai largă nevoilor popoarelor, nevoilor statelor și nevoilor pro­gresului. Crede intr’adevăr ci­neva că soarta atâtor state mari este in mâna unor copii cari şi-au clădit jucăria Ligii Naţiunilor? că un Chamberlain şi un Brisno au mai puţin simţ pentru realităţile politice, decât amatorii vechii di­plomaţii care ne-a dat catastrofa din 1914 ? * * * Dacă deci nu înţelegem satisfac­ţia tinerilor confraţi cari s’au a­­runcat, dintr’un capriciu de intelec­tual, in braţele reacţiunii, cu pasi­unea cu care copilul întinde mâna spre flacăra arzătoare, — ştim în acelaş timp că satisfacţia lor e ne­întemeiată. Societatea Naţiunilor merge înainte drumul ei şi nimic­ nu o va putea opri, nici întoarce din ei. Prin aranjamentul dela Lo­carno, s’a hotărît ca Germania să intre în Ligă şi să ocupe un loc la consiliul ei. Aceasta nu s’a făcut din dragoste pentru Germania sau ca o favoare pentru dânsa. Dimpo­trivă,nu­ s’a pus aceasta ca o con­­diţiune, fără de care nu­ i s’ar fi a­­cordat atâtea avantagii. Şi ni s’a pus această condiţiune, pentrucă s’a socotit că numai astfel se poa­te asigura mai bine, prin mecanis­mul Societăţii Naţiunilor, pacea eu­ropeană şi pacea lumei. Lucrul a­­cesta însuşi indică toată imensita­tea drumului parcurs dela semna­rea păcii şi până la­ semnarea tra­tatelor dela Locarno. La semnarea păcii, intrarea Germaniei în Ligă era socotită ca o favoare ce î s’ar putea acorda odată, într’un viitor foarte îndepărtat. La Locarno favoa­rea devine o obligaţiune imediată. Dar iată că, pentru motive de simetrie politică, Polonia cere şi ea un joc în consiliul Societăţii Naţiunilor, în clipa în care se a­­cordă unui Germaniei. Şi pe che­stiunea aceasta o polemică de presă se încinge, presa germană decla­rând că în caz că cererea Poloniei ar fi admisă, Reichul nu va mai intra în Ligă, cea engleză decla­rând, în majoritatea ei, că cererea Poloniei e inacceptabilă şi cea fran­ceză susţinând ca dreaptă această cerere. Cum se presupune, desigur cu dreptate, că presa fiecărei ţări exprimă într’o anume măsură, mai ales în asemenea caz, opinia gu­vernului ei,— cearta la Ligă apare evidentă, conflictul distructor în cea mai apropiată perspectivă! Dar Societatea Naţiunilor nu este clădită pe o bază atât de fra­gilă, cum îşi închipuie detractorii ei şi subsemnatul care a văzut de­­aproape rosturile ei, nu s’a emo­ţionat de loc, ştiind că toată a­­ceastă furtună se va calma în fața răspunderilor. Astfel Germania va intra la 8 Martie cu mare solem­nitate în Ligă, când totdeodată­­ i se va da locul la consiliul acesteia,­­ iar cererea Poloniei va fi discu­tată ulterior și întrucât e dreaptă, întrucât e echitabilă, întrucât mai ales e necesară pentru întărirea păcii, desigur că va veni şi ziua în care va fi satisfăcută, cu asen­timentul Germaniei d­oar, căci în f­igă şi unghiul de privire al Rei­­chului se va modifica, dacă cum­va, prin imposibil, vre-un om cu răspundere de la Berlin, împărtă­şeşte acum veleităţile războinice •c*!* «ti»» in **5 't rt*» Căci rolul Societăţii Naţiunilor este să înlăture tot ce poate ali­menta, înăspri şi precipita dife­rendele dintre popoare şi state şi să cultive tot ce poate strânge ra­porturile dintre ele. Cu alte cuvin­te , rolul Ligii e să sublinieze ce uneşte statele şi să şteargă ce se desparte. Pe măsură ce activita­tea ei , în acest sens progre­sează, diferendele devin mai puţin periculoase, posibilităţile de con­flicte mai rare , şi mai puţin acute. Aceasta spre binele popoarelor şi nici măcar spre paguba politicia­­nilor şi diplomaţilor cari ar voi să Reinoirea convenţiei polono-româ­­ne, nenmb­ira eşte sovietele. Oficio­sul sovietic califică această conven­ţie ca un act inamicabil din partea Poloniei, deşi recunoaşte că nu este vorba de reinoirea vechei convenţii, ci de mncheerea uneia noul, care se sprijină pe pactul Ligii Naţiunilor. Manifestarea Moscovei trădează su­perficialitatea sentimentelor pacifi­­ce pe care le afinează pe toate cără­rile ambasadorii sovietici. Dacă gu­vernul sovietic ar fi intr’adevăr că­lăuzit de sincere intenţii pactice, el ar fi trebuit să recunoască impor­tanta sacrificiilor pe care le fac Po­lonia şi România, consimţind să a­­bandoneze o cooperare bazată pe realităţile imediate şi s'o înlocu­iască printr’un act in care credinţa este elementul principal. In momentul in care Rusia refuză de a intra in Liga Naţiunilor, pen­tru a nu-şi asuma obligaţiunea de a colabora la menţinerea păcii, Polo­nia şi România tşi dau soarta pe mâna unei forţe morale care încă n'a avut vremea să-şi dovedească se considere diminuaţia fiindcă nu pot zăngăni cu sabia. Avem con­vingerea că omenirea de mâine va pune pe un soclu mult mai inait pe bărbaţii de stat cari vor fi contri­buit la scoaterea forţei brutale din­tre factorii cari domină raportu­rile dintre popoare, decât pe cei cari, explicabili din împrejurările vremei lor, au aruncat mereu ca Brennus sabia în cumpăna intere­selor rezonabile ale ţărilor, con­damnate, în împrejurările create de dezvoltarea economică modernă, să trăiască sau să piară împreună. B. Brănişteanu deplina eficacitate: înlocuirea con­venţiei militare defensive printr’o convenţie a cărei eficacitate este con­diţionată de intervenţia formalis­mului încă greoi şi a forţelor încă neinchegate ale Ligii Naţiunilor, constitue cea mai puternică dovadă de intenţiile lor pacifice, pe care puteau s-o facă statele neliniştite de vecinătatea Rusiei sovietice. Mărturisirile „Izvestiei“ conţin insă şi o lăture mulţumitoare. Te­merea ce şi-o manifestă Rusia faţă de tratatele conservatoare puse sub oblăduirea Ligii Naţiunilor dove­deşte că ea începe să creadă in vir­tuţile pacificatoare ale Genevei. Fără această convingere, guvernul sovie­tic ar fi avut motive să fie mulţu­mit de noua formă a convenţiei ro­­mâno-polone. In momentul in care va fi complect convinsă că Liga Na­ţiunilor va putea zădărnici orice în­cercare de a tulbura pacea, Rusia sovietică nu va mai constitui pro­blema chinuitoare de azi. I. R. F. Rusia şi convenţia româno-polonă Mare b­ucurie! De la un eveniment ce va să se întâmple unii se aşteaptă la o bucu­rie, alţii la o­ întristare. Or, eveni­mentul cel mai sigur ce va să se întâmple în curând e plecarea gu­vernului. Pe cei îngrijoraţi îi ştim cine sunt şi nu ne interesează nici nu ne căşunează compătimire. Alţii însă, jubilează. Intre aceştia se nu­mără mai cu seamă negustorii, strânşi de gât de regimul ce se clatină, dar în special negustorii de cereale, plus agricultorii. Căci nu vă puteţi închipui cât le dârdâia acestora faima gândind că guvernul poate va avea timpul ne­cesar să aducă legea standardiză­rii, care de fapt nu era să fie alt­ceva decât un nou monopol, nu a­­tât de stat cât de gașcă. Desigur că am fi văzut din nou ţara acoperindu-se de pășuni și de păduri. Ia nevoe de smârcuri, în locul culturilor, ca pe vremea lui Papură-Vodă, dacă guvernul reu­șea să ne aducă și această pacoste pe cap. Nu că lucrul e rău în prin­cipiu, dar se ştie că la noi practica te omoară. Tot pe aşijderea şi cu standardi­zarea cerealelor. Negustorii şî a­­gricultorii nu se temeau de selec­ţionarea produselor, dimpotrivă, dar ştiau că o atare selecţionare cu comisii, cu amestecul statului, cu şicanele şi formele obişnuite, în­semna pur şi simplu, în cazul cel mai bun, monopol pentru băncile li­­­berale, deci distrugerea negoţului liber, dar cu siguranţă, în cazul cel rău, cu mult mai probabil, nimici­rea agriculturii. Atunci nu ne trebue standardiza­­re ? Ba da, însă altfel făcută decât o plănuiau liberalii şî pusă în prac­tică de alţii decât de dânşii. De a­­ceea e o bucurie neînchipuită şi in­descriptibilă la porturi şi la ţară, la auzul că pleacă în fine cei ce n’ar fi trebuit să vie. Aşa e, oameni buni, pleacă, aveţi de ce vă bucura. Index NAZBAŢII DISTINCŢIE E emoţionantă grija pe care o are „Viitorul“ de a întrebuinţa vorbele la locul lor. Aşa, Sâmbătă, el făcând statistica rezultatelor alegerilor de balotaj, scrie că în atâtea oraşe „au reuşit liberalii“, iar în atâtea altele „a Învins opoziţia”, întrebuinţarea verbului „a reuşi” pentru guvern şi „a învinge“ pentru opoziţie, e adorabilă. Ea arată că o oarecare răspundere — cel puţin filologică — chinueşte conştiinţa o­­ficiosului liberal. E foarte just a se spune că guvernul a „reuşit“ să-şi aleagă partizanii aşa cum Tomescu „reuşea“ să viziteze conacele din Dâmboviţa. Şi, e tot atât de bine zis că opoziţia a „învins“ fiindcă a scă­pa teafăr din mâinile tâlharilor, fie ei chiar numai de urne, e fără în­doială o victorie. „Viitorul” ştie să aleagă termenii... Kix. N­OTE D. VINTILA BRĂTIANU învi­neţeşte partidele din opoziţie că n’au program, învinuirea e cel pu­ţin ciudată, de­oarece singurul par­tid din ţara noastră care real­mente nu are program, e partidul li­beral. Căci harababura din capul d-lui ministru al finanţelor nu poate constitui un program pentru un partid care guvernează. Dova­dă rezultatele pur negative la cari am ajuns după patru ani de apli­care a... programului d-lui Vintilă Brătianu! * * # „VIITORUL“ scrie, foarte con­vins, că Iaşii sunt un oraş cosmo­polit şi înstrăinat pe când Balekul e curat românesc. Motivul acestei aprecieri e lesne de închipuit: Balekul s’a lăsat te­rorizat de administraţie in alege­rile comunale pe când Iaşii nu tri­mis la plimbare pe candidaţii gu­vernamentali. Se înţelege dela sine că un vîrf de ghiaţă care îşi per­mite să atingă fundul unor panta­loni naţional-liberali nu poate fi de­cât înstrăinat şi cosmopolit! Structura juridică a capitalismului actual Conferinţa d-lui Mircea Bjuvara la Insă­­m­bul Social Român După întreruperea unei Duminici, Institutul social român şi-a reluat conferinţele inaugurate. D. Mircea Djuvara a vorbit, în aula Funda­ţiei universitare. Duminică, despre „Structura juridică a capitalismu­lui, actual”. :. " Enunţând titlul prelegerii, d-sa a rectificat intitularea ce se anunţa­se: „Structura juridică a societăţii captaliste”. Această îndreptare a corespuns cu teza d-sale, pe care o vom­ rezuma, fapd cu toată, strădu­inţa d-lui Djuvara a fost să con­teste caractertetica societatii mo­derne de a fi denumită capitalistă. Cu această rectificare d-sa din capul locului s’a manifestat, pole­mic (adică politic), militând pentru doctrina partidului liberal român în numele căruia a vorbit (Acel „noi“ s’a reptat de câteva ori), întrebarea centrală era: există un capitalism contemporan, care să aibi o structură juridică necesară? Mai întâi, ce e capitalismul? Fenomenul capitalism, zicea con­ferenţiarul, se pretinde că e deseo­ri er­it de Karl Marx, cu legile sale de concentrare « contain lui­ Prole­tarizare a maselor şi apoi socio­pative. — Concepţie, afirma d. Djuvara, hi­­potetică. Nedumerire şi astăzi e o­sistă asupra capitalismului. Cel mai autorizat om de ştiinţă, Werner Sombart în ultimul timp a fixat caracteristicile capitalismului, 1i­­mitându-i cuprinsul şi conturân­­du-i noţiunea. Economia privată, garanta­tă de organizarea superioară a statului, bazată pe schimb şi divi­ziunea muncii specializată (totuş foare solidaristă) împreună cu un mecanism, un obiectivism şi cu o tendinţă absolută de concentrare a capitalului şi progres perpetuu al exploatării tot mai extinse, iată trăsăturile capitalismului. Individul î­i valorifică forţele sale pe ideia de libertate, mânat de o voinţă pa­­roristă. Ideia de contract liber şi nestrin­­jenit stă la baza capitalismului — completată prin ideia unei activi­tăţi fără linişte. Prin ele, societa­tea capitalistă îşi manifestă raţio­­nalismul său. Omul devine * Rím­ Chestia zilei D. TATARASCU. — Ce să fac cu ele șefule, fiindcă n’am gă­sit destui în stare să suporte rușinea de a fi măcar un minut­­li­berali... D. IONEL. — Păstrează-le, băete, căci în alegerile cari vin rf­a să mai avem călit­atea morală de a ne mai aproviziona cu altele.«. jurata corpurilor legiuitoare Parlamentarii deţin mandatul lor prin alegere, nu prin validare Legile ce s’ar vota după 3 Martie vor fi nule Cu prilejul disensiunilor ivite în jurul bugetului, s’a evidenţiat tot neajunsul ce se aduce organismului • politic prin votarea — de către a­­ceeaşi Cameră — a celui de al cin­­cilea buget. Guvernul — parlamen­tul nu şi-a stricat nici de data­­ a­ceasta obiceiul de a se supune ho­­tăririlor guvernului — s’a­ ataşat u­­nei interpretări juridice strict lite­rală a textelor din Constituţie. In acelaş timp insă, s'a lansat şi ideia că mandatul actualelor adu­nări ar dura până la 1 Aprilie ce vine. Cu alte cuvinte, cei patru ani de durată a mandatelor membrilor corpurilor legiuitoare, ar începe din momentul constituirii Camerei și Senatului prin validarea alegerilor. Să fie insă juridică o asemenea soluție ? Să vedem. Ne considerăm în ipoteza in care se găseşte guvernul, că nu-i vorba de ani bugetari, ci de ani calenda­ristici. In acest caz, sunt două date cari cer să fie socotite ca punct de plecare pentru durata mandatelor. E proclamarea rezultatului alege­rilor — una — şi constituirea cor­purilor legiuitoare prin validare — alta. La care din două trebue să ne oprim? Articolul 62 din Constituţie spune: „Membrii ambelor corpuri legiui­­toare sunt aleşi pentru patru ani“, iar art. 44 tot din Constituţie stabi­leşte că „Fiecare din adunări (Ca­mera şi Senatul) verifică titlurile membrilor săi şi judecă contesta­­ţiile ce se ridică în această pri­vinţă". Articolul 62 este singurul text din Constituţie, care vorbeşte de durata mandatului aleşilor na­ţiunii, iar art. 44, singurul text care determină drepturile adunărilor a­­supra titlurilor membrilor lor. Sim­pla lectură a acestor dispoziţiuni le­gislative aruncă o lumină puternică asupra problemei ce ne preocupă. „Sunt ALEŞI pentru patru ani“, zice textul potrivit lui, punctul de plecare pentru cei patru ani nu poate fi altul de­cât insă­ alegerea.­­Membrii celor două adunări îmbra­că haina de reprezentanţi ai naţiu­nii din chiar momentul proclamă­rii rezultatului alegerii. Adunările, verificând titlurile membrilor lor, le confirmă sau le infirmă. In nici un caz nu se poate spune că ele le conferă. Prin validare, aleşii nu capătă o calitate nouă, ci numai o confirma­re a aceleia pe care o au, calitate atribuită lor de naţiune prin ale­gere şi ai cărei durată e de patru ani incepători din momentul î® care aleşii au fost proclamaţi. ■fc .. In părerea atribuită d-lui minis­tru Al. Constantinescu, s'a susţinut însă,­că termenul de patru ani în­cepe din momentul în care corpu­rile legiuitoare capătă fiinţă legală şi că acest moment ar coincide cu alegerea birourilor după ce două treimi din numărul membrilor a­­dunării au fost validaţi. Aparenţa, ar da oarecare îndreptăţire acestei soluţii. Momentul acesta cade mai mult sub simţurile noastre, e mai materializat şi de aceea suntem par’că înclinaţi să-l socotim ca fiind ziua de naştere a Camerei sau a Se­natului. Să fie însă aceasta şi soluţia justă? Cred că nu. O primă greşală provine din faptul că se confundă fiinţa constituţională cu o anumită fiinţă regulamentară a corpurilor legiuitoare. Din punct de vedere constituţional, reprezentanţa naţio­nală există chiar din momentul a­­legerii membrilor ei. Altfel cum s-ar putea explica dispoziţia constituţio­nală potrivit căreia actul de disol­­vare trebue să conţină şi convoca­rea adunărilor până în trei luni de la data disolvării? Şi adunarea de care e vorba în această dispoziţie e cea rezultată din alegeri. Cum s’ar putea convoca şi cum ar putea lucra — căci într’o oare­care limită lucrează — o adunare care n’ar avea fiinţă? Ceva mai mult: articolul 44 citat mai sus precizează că fiecare adunare veri­fică titlurile membrilor săi. Cum s’ar putea ca o adunare să veri­fice titlurile membrilor săi, când ea n’ar căpăta fiinţă decât după a­­ceastă verificare? E cert: reprezen­tanţa naţională are fiinţă constitu­ţională din chiar momentul alege­rilor membrilor săi. (Citiți continuarea fi pagina 11-a). nld cantitate, un element numart© ce desfășoară activitate. Absractiu* nile acestea Isi găsesc încorpora­­rea maximă tn sistemul politic d«« (CMiti continuaxpa. tn apafa* Ubâle' D. VL DJUVARA

Next