Adevěrul, iulie 1926 (Anul 39, nr. 13048-13073)
1926-07-22 / nr. 13065
Anul 39. — No. 13065 Joi 22 Iulie 1926 4 PAGINI Adevărul ___AL. V. BELDIMAN 1888—189? FONDATORI s CONST. HILLE 1897—1920 ABONAMENTE: 230 lei pe 3 luni. 440 lei pe 6 luni. 850 lei de un an. 3 Lei I BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 7-9-11 II 3 |_ei TELEFOANE: Centrala 6/67, 24/73, 46/79. Direcţia 57/72, Ad-da 7/69. Provincia 10/66. Adevăruri de istorie „Scurta sesiune extraordinară s’a închis într’o atmosferă senină**. („îndreptarea“) O hotărâre stranie Răsturnatul guvernul Briand- Caillaux, d. Herriot a luat o răspundere, căreia nu putea face faţă, decât dacă lua el însuşi în mână conducerea politică a Franţei. Guvernul Herriot este deci consecinţa naturală, pe care şeful radicalilor socialişti a trebuit s’o tragă din atitudinea ce a luat-o, când, derogând dela tradiţionala neutralitate a preşedintelui Camerei, a cerut parlamentului să aleagă între dânsul şi guvernul Briand. Majoritatea care s’a decis pentru dânsul, are acum la rândul ei datoria să-l susţie, pentru că s’a asociat la răspunderea pe care el și-a asumat-o, răsturnând guvernul Briand. D. Caillaux ceruse plenipotența, pentru a putea aplica proectele d-sale de reformă financiară, despre care nu se știe nici astăzi altceva, decât că se orientau după concluziile comisiunii de experți. D. Herriot a refuzat aceste plenipotenţe, dar s’a declarat gata, ca şi d. Leon Blum de altfel, să acorde anume facilităţi puterii executive. Aceste facilităţi le-a formulat chiar într’un proect, pe care l’a opus celui al d-lui Caillaux, şi care avea de scop să împace necesităţile momentului, cu respectul pentru principiile fundamentale ale regimului republican. In limitele acestui proect va trebui să acţioneze noul guvern Herriot. El va trebui deci să facă ceea ce n’a făcut d. Caillaux: să depuie adică de urgenţă, proectele de lege privitoare la reforma financiară, care să oprească francul pe panta pe care alunecă şi să evite dezastrul economic şi financiar, ce ameninţă republica victorioasă. CU OCAZIA morţii lui Coué, autorul metodei ştiinţifice de vindecare a bolilor, prin autosugestie, toată presa vorbeşte de strălucitele rezultate ale credinţa ca mijloc terapeutic al maladiilor. Statul român, care nu s’a putut vindeca prin nici o reţetă financiaro-economică, poate se va întrema prin couism , având deplină încredere în formula d-lui general Averescu: „O să fie bine"... formulă în care-i concentrat tot programul actualului guvern. DIN ANUNŢURILE „Micei Publicităţi", se constată — la rubrica „Căsătorii!" — un fapt îngrijitor. O mulţime de pretendenţi din Bucureşti caută tete din provincie, uneori specificând ostentativ excluderea bucureştencelor din planurile lor matrimoniale. Bucureştincele trebue să se gândească serios la lucrul acesta. Bărbaţii petrec cu bucureştencele, dar se însoară cu provincialele... Nu-i departe vremea când bucureştencele — doritoare de mariaj— se vor muta la Dorohoi şi Turnudrumul spre partidul radical socîii Severin. Vom asista la un exod alist intrarea în fr.r“ a fetelor din Capitală — exod vremelnic însă, deoarece ele se vor reîntoarce aici cu titlu de soţii... deci încă şi mai periculoase, fjf-LA BUDAPESTA oamenii se sinucid de tot, dar câte puţin, cu gândul de a-şi găsi pentru câteva săptămâni adăpost şi hrană într’un spital. lată spectacolul, pe care-l oferă lumii „ dictatura maghiară: agonia — privită de oameni ca un ideal... In îndeplinirea acestei opere, d. Herriot şi l-a asociat pe d. de Monzie, căruia i-a încredinţat portofoliul finanţelor. D. de Monzie, a cărui capacitate o recunosc chiar şi cei mai aprigi adversari politici ai săi, este un democrat şi un republican, eşit din rândurile conservatorismului francez. El a găsit list „intrarea în for”, cum a numit-o în cartea în care a descris minunata sa convertire la radicalism, în lupta pentru reabilitarea justiţiei în afacerea Dreyfus. In 1922 încă, el a prevăzut şi a anunţat, marile dificultăţi ale viitorului apropiat: dificultăţi financiare, economice, sociale, cari se vor traduce în dificultăţi politice. Şi din diferitele sale manifestaţiuni s’a putut conchide că el se rezervă momentului când aceste dificultăţi vor fi coapte pentru a fi rezolvate. Momentul a sosit. In cel mai scurt timp se va vedea, dacă poate tine ceeace a făgăduit, ceeace se aşteaptă dela dânsul. Se va vedea, dacă are soluţiunea pentru dificultăţile financiare şi economice şi dacă, împreună cu d. Herriot şi cu ceilalţi democraţi din minister, are mijloacele pentru a învingedificultăţile politice. Acestea sunt şi ele mari, căci noul guvern nu este nici un cabinet de uniune naţională, cum le-a văzut perioada războiului, nici unul de stânga,eşit din coalițiunea care a repurtat biruinţa în alegerile din 1924. * * * Intr’adevăr, socialiştii au refuzat şi de astădată să participe la guvern. După o versiune, ei ar fi cerut d-lui Herriot, pentru a reveni asupra acestei hotărâri a lor, portofoliul finanțelor și cel al războiului. Mai probabilă e cealaltă versiune, că au declarat că nu ar putea intra în guvern decât dacă reforma financiară a acestuia ar cuprinde o prelevare, un impozit, asupra capitalului. Fără îndoială că pentru socialiști consecvența doctrinară e o necesiParchetul militar a făcut o Interesantă inovaţiejuridică stabilind principiul: când comiţi un delict, trebue să fii pedepsit; când comiţi însă două delicte, afacerea trebue să fie clasată. Inovaţia a fost ocazionată de cazul d-lui Milcoveanu, fost şi — se zice — viitor prefect de Dolj. Nu e vorba aici de persoana d-luî Milcoveanu şi nici de calitatea d-sale de membru al partidului poporului. E vorba de o hotărîre a unei Instanţe judecătoreşti — căci parchetul ca organ de instrucţie este şi o instanţă judiciară — care nesocoteşte legea cu o cruzime inexplicabilă. Un deputat a fost lovit în culoarele Camerei. Preşedintele Corpului legiuitor, de acord cu membrii corpului, sezisează justiţia. Camera a socotit că lovirea, produsă în asemenea condiţiuni, constituie un ultragiu adus, în primul rând, el şi a adus cazul la cunoştinţa parchetului. E vorba, deci, de un caz cu totul special şi de o importanţă deosebită, prin chiar faptul că reclamaa este preşedintele Camerei deputaţilor în această a lui calitate. Şi parchetul? Parchetul găseşte că, întrucât agresorul a fost pedepsit de cel lovit, care l’a rănit într’un duel, afacerea cată a fi clasată in temeiul principiului că nimeni GLOSE POLITICE... Criză ? " O parte a presei ţine mortis să existe o criză profundă în sânul partidului ţărănist. Unii cred sincer In ceea ce scriu. Cât despre ceilalţi, aceştia nu contează. Or, cei de bună credinţă nesocotesc un fapt concret, care pune într'o cu totul altă lumină aparenta criză de care se vorbeşte mereu. Se nesocoteşte intr’adevăr că partidul ţărănist, plin de viaţă, a trecut prin anul cel mai greu ce a fost dat unui partid să trăiască. Atâtea alegeri la camere agricole, comunale, alegerile parţiale şi generale, etc! Atâtea suferinţi, atâtea enervări! In mod natural şefii şi cadrele se află la ultima limită a rezistenţei. Isbucnirile nervoase se explică clar. Ele nu sunt însă nici adânci, nici nu pot avea consecinţe serioase. Dovada o va avea toată lumea la toamnă. După o odihnă de trei luni, partidul, întrunit în congres, va da din nou exemplul de calm şi unitate. Nici un dubiu în această privinţă. Cât despre dizidenţă, nici d. Gr. Cazacliu nu a crezut, vreodată, că o scrisoare a d-safe ar putea deveni un eveniment politic şi semnalul unei rupturi. Disciplină Pentm a para o eventuală dizidenţă în sânul averescanismului de la Iaşi —■ d. Pogonat, fostul preşedinte al clubului din Iaşi, fiind pe cale de a proclama o atare dizidentă — d. I. Petrovici, ministrul instrucţiunii, a recurs, în recentul d-sale discurs de la Iaşi, la ameninţări. Procedeul d-lui Petrovici priveşte intimitatea familiei averescane ieşane. Nu ne vom amesteca dar. Cu acest prilej insă, d. I. Petrovici a făcut o destăinuire, care vine să complecteze convingerea generală în privinţa inexistenţii de fapt a independenţei parlamentare la noi. D. Petrovici a spus că şeful partidului poporului este atât de exigent în materie de disciplină, încât doi deputaţi, cari au îndrăznit să-şi puie candidatura la vicepreşidenţia Camerei, în contra candidaţilor oficiali, au fost pedepsiţi, în sensul că au trebuit să demisioneze din demnitatea de vicepreşedinte, cu care i-a onorat majoritatea. Felul cum sunt trataţi deputaţii, priveşte pe aceştia şi pe primul ministru. Cum rămâne însă prestigiul parlamentului care a ales pe cei doi vicepreşedinţi? A dispărut orice urmăde decentă politică, în această ţară? Un aviz ! Un amănunt întârziat în privinţa celor ce s’au petrecut la palat, cu ocazia recepţiei comisiunii Camerei, care a adus răspunsul la mesajul Tronului. Test «■/»I/i gând la pasagiul privitor la valuta şi finanţarea recoltei, a aruncat d-lui Garoflid o privire pătrunzătoare, extrem de expresivă. Acelaş lucru l-a făcut şi după ce a terminat citirea pasagiului. Cei prezenţi au fost viu impresionaţi de atitudinea regelui şi au tras cuvenitele concluziuni în privinţa politicei economico-financiară agreată de suveran. D. Garoflid a înţeles că totul este pierdut şi că nu mai poate spera într’o aplicare a concepţiilor d-sale economice şi financiare. Severul nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă. Curioasă aplicaţiune a principiului de drept. Dar am vrea să ştim, de unde a scos parchetul militar că rănirea în duel este o pedeapsă? Şi, mai mult, cum se face că un organ judecătoresc de urmărire ia cunoştinţă, oficial, de un duel întâmplat şi nu se crede dator să facă aplicaţiunea unui text precis din codul penal, care tratează duelul ca delict şi-l pedepseşte? Am fi înţeles, omeneşte, o asemenea argumentare din partea unor juraţi — civili sau militari — cari nu-şi motivează hotărârea; dar ca parchetul să spună o asemenea enormitate, aceasta n’o putem înţelege. Va să zică: d. colonel Milcoveanu nu e vinovat de faptul de a îl lovit pe d. Citta Davilla și reclamata președintelui Camerei cată să fie „pusă la dosar“ ca orice hârtie netrebnică, pentru motivul că ■ de acord și împreună cu d. Davilla. — d. Milcoveanu a comis un al doilea delict, duelul. Nu interesează, cum am spus la început, persoana celui implicat. Interesează atitudinea unui organ judecătoresc care înfrânge legea şi normele dreptei judecăţi. Şi asta e rău şi primejdios.Ad. Datoriile presei „îndreptarea" isbuteşte să-şi precizeze — cu fiecare zi nouă de putere şi de căldură — concepţia asupra libertăţii presei. In numărul de aseară ni se oferă regalul unei sincerităţi care, in altă vreme decât a vacanţei, ne-ar indigna. Acum ne amuzi. Ne-amuză fiindcă e delicioasă in candoarea ei naivă. Ascultaţi-o, „îndreptarea" nu e contra libertăţii presei. Presa e liberă să manifeste orice opinie. Afară de un singur lucru: „să nu califice cum îi trece prin minte... guvernele ţării, partidele, actele de stat şi de guvernământ“. Aţi înţeles! Nu ştiu dacă e nevoie să mai traduc în alte cuvinte filosofia aceasta a „îndreptării" in materie de libertate a presei. Ea e clară, e sinceră, e adorabilă. E un omagiu pe care nu i-l putem răpi. Vasăzică liberă e presa să scrie şi să califice orice. N’are drept, insă, să califice „cum ii trece prin minte" guvernele ţării şi partidele... Acest plural delicat şi subtil, e fermecător... „Guvernele“ ţării şi „partidele" iată un candid eufemism. „îndreptarea" vrea să spună că libertatea presei nu poate fi lărgită până a i se permite să „califice" guvernul d-lui general Averescu. Atâta. E o mică şi duioasă restricţiune. Pluralul întrebuinţat — „guvernele" şi „partidele" — e un fel de a vorbi, necesitat de atitudinea filosofică in materie a oficiosului averescan... In fapt, presa are libertatea nemărginită de a spune orice vrea despre partidele: ţărănist, naţional şi chiar liberal. Trădarea intereselor naţionale nu începe decât in momentul când începi să te indoeşti de genialitatea plutonului de miniştri de sub comanda d-lui general şi şefia d-lui Goga, sau când vrei să Insinuezi că alegerile din urmă n’au fost de-o legalitate perfectă şi de-o cinste angelică. E singura restricţie pe care „îndreptarea“ o face, deocamdată, libertăţii presei. Deocamdată!... Fiindcă, mâine. In ziua aşa de apropiată, vai, când partidul poporului va fi revocat din postul de suplinitor de guvern, — fiţi siguri: „îndreptarea" va fi alături de noi să susţină dreptul nelimitat, sacru, al presei de a discuta fără nici o oprelişte actele», „guvernelor". Şi nu vom aştepta prea mult această rectificare a opiniilor „îndreptării", în materie de presă, Ch. Guvernul Herrlof Ut * #tate. Exemplul Germaniei arată că ei nu pot despărţi doctrina de practică, fără a perde terenul de sub picioare. Dar impozitul pe capital nu este o revendicare socialistă. El a fost aplicat în Germania antebelică de guvernul lui Wilhelm II. După război a mai fost aplicat acolo de vreo două ori. Şi însuşi planul Dawes e bazat în parte pe jertfe făcute de industrie, comerţ şi agricultură, prin prelevări asupra avutului lor. Dar în fond impozitul acesta nu e mai socialist decât altele şi aplicarea lui nu-i decât o chestiune de oportunitate şi de utilitate. Dacă într’adevăr poate sau nu înlesni rezolvarea dificultăţilor financiare, aceasta-i chestiunea. Şi părerile în această privinţă pot fi împărţite chiar şi între socialişti. Dar grupul parlamentar socialist a făgăduit sprijin d-lui Herriot şi va trebui să i-l acorde, pentru simplul motiv că situaţiunea Franţei reclamă, în fine, acţiunea pentru opri un dezastru care nu poate fi folositor decât reactiunii, căci prăbusirea financiară si mizeria economică, nu sunt propice nici măcar unei revolutiuni socialiste. Socialismul nu poate fi realizat decât în prosperitate si în mod lent. încercarea de a-1 realiza în mod brusc si în sărăcie, aduce haosul, — cum dovedeşte fără putinţă de contestare cazul Rusiei. Astfel, e de presupus că, guvernul Herriot, ameninţat poate şi el de dificultăţile financiare şi politice, va găsi în primejdiile cu cari ele ameninţă, sprijinul necesar duratei şi reuşitei sale. B. Brinişteanu Dincolo de Piatra, cam în dreptul Podolenilor, pe malul stâng al Bistriţei, se mai văd încă, în mijlocul lanurilor de grâu, ca o ultimă amintire a unei lumi de mult apaOM care o macină zi cu zi, an cu an şi apa şi vânturile şi oamenii. Iar dacă vei întreba pe atâţi pretinşi cărturari căror timpuri a aparţinut, vei primi răspunsul greoi şi nehotărât, ca şi cum ar fi vorba de nişte rămăşiţe preistorice: „o fi de la Ştefan cel Mare“ sau „de la Alexandru cel Bun“. De altfel acest obiceiu există în toată Moldova ca atunci când nu se ştie precis origina unei biserici, să se atribuie unuia dintre domnii cari au construit mai mult. Nici unul dintre cercetătorii noştri istorici — pare-se — nu s’auzite biserica din Buciureşti nici să afle numele făuritorului, nici să descopere urmele vieţei înfloritoare ce-a tresăltat altă dată în jurul acestor ruini. Lumea trece grăbită în juru-i privind nepăsător cupolele ce se prăbuşesc, zidurile ce se clatină, temeliile care se desfac, întreg edificiul pierzându-se ca un muribund în mijlocul unei lumi ce nu mai e a lui. Biserica din Bucureşti, a avut oarecare rol în istoria Moldovei. Şi totuşi ea nu se datoreşte nici lui Alexandru cel Bun, nici lui Ştefan cel Mare ci este ridicată cu mult în urma acestor voevozi. Ea a fost zidită sub domnia lui Moise Movilă la 1630 de vornicul Dumitraşcu şi soţia sa Safta. Cine va fi fost acest vornic Dumitraşcu? Desigur, unul dintre fruntaşii cei mai de vază ai ţării Dar cărei familii va fi aparţinut, nu se poate preciza, din pricina obiceiului prost al celor vechi de a semna numai cu numele de botez, deşi monumentele lor trebuiau să străbată veacurile. Satul din juru-i şi toată moşia Bucureşti aparţinea unuia dintre boerii cei mai avuţi, logofătului Gheorghe Ştefan, cel ce s’a urcat în scaunul domniei după Vasile Lupu şi care stăpânea moşii întinse în ţinutul Neamţului şi al Bacăului. Pe malul Bistriţei, se mai zăresc încă unele resturi din temelia castelului lui Gheorghe Ştefan căci, aci îşi avea fostul voevod principala sa aşezare mai înainte de a cuprinde tronul Moldovei şi chiar după aceia. Aci se va fi adunat boerimea din toate unghiurile ţărei la petreceri fără sfârşit şi tot de aci vor fi pornit toate intrigile şi comploturile împotriva lui Vasile Lupu. * ... Unul câte unul sosesc rădvanele. Caii spumegă în chingi, surugiii chiue, harapnicele pocnesc, înfiorând toată valea Bistriţei, rănind liniştea depărtărilor; rotile abia ^ti;#2 pământul. Ţărănimea priveşte mirată, robii forfotesc în curte, iar în fund, de la toate ferestrele palatului se revarsă lumina în toate părţile. Boerimea e toată în păr. Cei bătrâni cu bărbi lungi, cu frunţile încruntate stau de-o parte şi sfătuesc. Ce primejdie ameninţă ţara? Pun la cale răsturnarea lui Vasile Vodă? Tinerii joacă cu jupânesele în saloanele încăpătoare. Lăutarii cântă de foc. Vinul curge mereu în paharele de argint şi de aur. Fumul de narghilea pluteşte des şi înecăcios. Cineva a deschis o fereastră. Aerul rece năvăleşte furios, umflând perdelele. Pe deal, un păstor îşi spune doina târziu, în miez de noapte, iar din beciurile castelului se ridică gemete de durere. * Cronicarul Ion Neculce povesteşte că: „Gheorghe Ştefan Vodă, după ce au luat pe Doamna lui Vasile Lupu din Suceava la mâna lui şi pre Ştefăniţă Vodă, pre fiul său,au însemnat pre nas puţintel şi pe Doamna au vrut să-şi râdă de dânsa. Ce, Doamna lui Vasile Vodă l’au probozit şi au început a-l blestema şi a-l sudui şi a-i zice dulău fără de obraz, cum de nu se teme de Dumnezeu, că i-au fost Domnul său stăpân şi i-au mâncat pita. Şi i-au dat pace şi o au trimes la Bucureşti de au închis-o în curţile lui şi i-au luat averea şi multă spaimă i-au făcut". Iar în altă parte, acelaş cronicar, povesteşte că temutul Gheorghe Ştefan, a prins pe Toma Vornicul Cantacuzino la Suceava pe care l-a hotărît să aducă pe fratele Iordache de la Cameniţa, cu jurământ că nu le va face nimic. Apoi însă, călcându-şi cuvântul i-au închis la Bucureşti „şi acolo multă groază le făcea şi umbla noaptea cu luntrea pe apa Bistriţei, de-i speria că-i vor răsturna în Bistriţa. Şi le-au luat tot ce-au avut şi sate şi haine şi odoare şi bucate şi bani gata nouăzeci de mii de galbeni ungureşti". Nu mult după aceia, a trimes pe marele armaş Hăbăşescul să-i omoare, dar au fost salvaţi în urma scrisorei de ameninţare a lui Constantin Vodă ce tocmai atunci urcase în scaunul Munteniei după moartea lui Matei Basarab. ■ Cine ştie câte fapte importante, câte crime şi nelegiuiri s’or fi petrecut aci, de care însă, nu pomeneşte nici cronica, nici istoria ! Şi ce descoperiri preţioase s’ar face poate, desgropându-se pivniţele şi subteranele pline altă dată de aur şi victime. ,i . Gheorghe Ştefan a avut odomnie numai de câţiva ani şi foarte sbuciumată. Rătăcit o bucată de vreme prin Rusia, apoi se duse la Stettin unde îşi petrecu în suferinţă ultimii ani ai vieţei. După moarte, averea strânsă prin atâtea nelegiuiri începu să se împrăştie, palatul să se ruineze; iar într’o dimineaţă de primăvară, au venit vijelios apele Bistriţei şi au spălat tot ce fusese altă dată crimă şi strălucire. -■! , (A. . vi îtsFfiKii Au trecut anii. Grâu tealf create pe locurile unde atfinteală se aflau Buciuleşti!. Din tot ce a fost, nimic nu mai atrage privirea călătorului, decât ruinele bisericii Vornicului Dumitraşcu cari par’că se luptă cu vremea ce vrea să la ghită, ca pe im naufragiat în locul valurilor. A. gfWBKCg Prin munţii Neamţului Bucureşti NOTE Noul guvern francez D. PAINLEVE care a reluat ministerul de război lu noul guvern Herriot. NA 2 * ft s a PĂZEA! De-abea închiserăm Camera, bucuroşi câ s'a isprăvit cu înjurăturile şi bătăile ce se ţineau lanţ şi iată că „îndreptarea“ scrie pe ziua de eri că „la toamnă parlamentarii vor veni cu puteri nouii“ Am priceput. Am priceput mai întâi despre ce fel de puteri e vorba şi am mai priceput că afirmaţia este pur şi simplu o ameninţare. Adică, vedeţi, cam aşa vine vorba. Ce-a fost până acuma nu e nimic, dar pe viitor, la toamnă, care are curajul să mai vie să se măsoare cu noi? Kix. Carnetul nostru Cartea franceză Editurile pariziene şi marile reviste periodice anunţă o apropiată restrângere a „exportului" lor în România. Prăbuşirea francului mai ales, reaua credinţă a unora dintre librarii români, dictează şi justifică această măsură. La noi este, în genere, ştiut că librarul dilată preţurile cu acelaş calm incalificabil ca şi al spiţerului. Se mai ştie că el nu se mărgineşte la un negoţ normal cu beneficii fixe şi prevăzute. Librarul este în acelaş timp un jucător de bursă. Cetitorul de cărţi franceze şi străine în genere, a remarcat cu exasperare, şi adesea, că preţul unui volum creştea ori de câte ori se urca francul. Librarul îi punea sub ochi cota bursei. Niciodată însă un librar n’a scăzut preţul când, întâmplător, leul era în urcare. Librarul nostru intră în bursă şi o invoacă numai când îi convine. Alt motiv de nemulţumire pentru editurile franceze stă în Întârzierea plăţilor. Sub fel de fel de pretexte librarul român amână termenele de plată. Cauza veritabilă e alta: librarul aşteaptă să scadă francul pentru a plăti cât mai eftin. Intre timp continuă să vândă cartea la cursul arbitrar de zece până la treisprezece lei francul. Şi refuză, bineînţeles, cu îndârjire să accepte aranjamentul propus de editurile franceze de a plăti în franci elveţieni sau în dolari la cursul zilei de recepţie a mărfii. Astfel, editorii francezi, din pricina scăderii francului sunt plătiţi în hârtie monedă depreciată. Librarul în schimb încasează zece-unsprezece lei pe franc şi 30—40 la sută reducere asupra preţului. Aceasta e chestiunea cărţii franceze în România. Din pricina câtorva speculanţi, cultura noastră superioară e ameninţată. Suspendarea exportului de cărţi străine ar fi o lovitură grea dată vieţii noastre spirituale. Societăţile de litere şi de presă, ministerele artelor şi al şcolilor, universitatea, academia şi asociaţiile muncitorilor intelectuali au, însă, un cuvânt de spus. I. V. Cfiiestia acîBel IONEL FILOSOFUL.— Asta e greșeala lui Briandt; a vrut să obțină dictatura cu vorba cănd n’o poți dobândi decât cu siesta... Bis Pentru dLC. Stere Ce n’a înţeles d. Bogdan-Duică D. Mihai D. Halea, prof. universitar şi publicist, ne trimite fi serie de trei articole referitoare la „cazul Stere", împreună cu următoarele rânduri: Domnule director, Vă rog să binevoiţi a da amabila dv. ospitalitate articolelor alăturate. Aşa cum se prezintă, ele nu sunt numai ecoul unor convingeri şi sentimente personale, ci ale unui întreg grup de intelectuali, cari văd acest delicat caz de conştiinţă morală şi romănească in acelaş fel. Primiţi, vă rog, odată cu mulţumirile mele cele mai devotate salutări. M. D. HALEA Publicăm articolele d-lui Halea cu observaţiunea, pe care am făcut-o şi, altădată, că aşa numitul „cai Stere" nu este decât unul din aspectele luptei ce o dă oligarhia noastră spre a-şi menţine atotputernicia. N'am încetat niciodată de a spune: ori d. Stere s'a făcut vinovat de trădare şi, înaiul acesta, trebuia judecat; ori n'are nicio vină şi atunci gălăgia ce se face cu „cazul" d-sale este o absurditate şi maschează tendinţa de distrugere a unor idei cari, ca analizate altădată prin partidul liberal conveneau, dar formând cre* zul unui partid democratic nu mai convin. „Cazul Stere" este mai de grabă un caz de conştiinţă al oligarhiei noastre. Ni acum dăm cuvântul d-lui Halea. redacţia sunt multe lucruri. Prietenii d-lui C. Stere şi acei cari cred într’însul, n’au pus pasiunea şi îndărătnicia care se cerea pentru lămurirea acestei chestii. Oamenii de treabă sunt deseori învinşi aici de propria lor abulie, înainte de a acţiona măcar.. După d. Stelian Popescu (în bună companie), d. Bogdan Duică, care ti scris acum doi ani in „Aurora“ câteva articole entuziaste (d-sa nu scrie niciodată unul pentru d. C. Stere, s’a supărat brusc. Au urmat o serie de exegeze descusute în maniera d-sale, pentru citirea cărora’ trebue răbdare şi temperament da arhivar. Democratul Bogdan Duică, cari rămâne mai departe în partidul ţărănesc, a crezut de cuviinţă să scrie aceste rânduri in ziarul fascist „Cuvântul“. Acum o lună încă, se vorbea în Bucureşti de aceste articole. Se pare că mai târziu d. Mihalache a pus candidatura d-lui Bogdan Duică, la alegerea de senator din Muscel. Fatalitatea a făcut — şi-o regretăm din toată inima, — ca profesorul de la Cluj să cadă. Oare dacă reuşea, istoria ar mai fi avut ocazia să constate contribuţia obiectivităţii d-sale la chestia Stere? Dacă înţelegem bine semnificaţia psihologică a supărării d-lui Bogdan Duică, ea e datorită faptului Cineva împărţea neamul omenesc in două mari categorii: dreyfusarzi şi antidreifusarzi. In adevăr, marea afacere n’a avut altă semnificaţie decât să împartă în două tabere, ca un criteriu experimental, două aspecte ale caracterului omenesc. Deoparte tipul progresist, generos, însetat de dreptate abstractă, luptătorul pentru care principiul stă deasupra compromisului, iar dincolo figura conservatoare, fără viaţă zgârcită, fiindcă dispune de mijloace reduse, crispată de avariţie, de interese imediate, de inteligenţă scurtă şi fără orizonturi. Cred că nu greşesc prea mult când voiu spune că afacerea Stere este afacerea Dreyfus a României, cu singura deosebire că personajul Dreyfus a fost un modest militar, servind cu dea sila un simbol de adevăr, pe când proporţiile personalităţii d-lui Stere întrec cu mult acest umil personaj. De şapte ani acest proces, un moment lichidat, revine iarăşi în atenţia publiclui. Câte un nou combatant, care la început tăcea fiindcă il obliga vreun interes, apare mai târziu, fiindcă i s’a contrazis cine ştie ce capriciu ori avantaj. Totuş, separaţiunea între cei cari înţeleg şi cei cari nu înţeleg pe d. C. Stere, e tot aşa de netă ca şi intre dreyfusarzi şi antidreyfusarzi. Numai că lupta la noi a fost mediocră, cum essa (Citiţi continuarea în mm II-a)