Adevěrul, iulie 1926 (Anul 39, nr. 13048-13073)

1926-07-22 / nr. 13065

Anul 39. — No. 13065 Joi 22 Iulie 1926 4 PAGINI Adevărul ___AL. V. BELDIMAN 1888—189? FONDATORI s CONST. HILLE 1897—1920 ABONAMENTE: 230 lei pe 3 luni. 440 lei pe 6 luni. 850 lei de un an. 3 Lei I BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 7-9-11 II 3 |_ei TELEFOANE: Centrala 6/67, 24/73, 46/79. Direcţia 57/72, Ad-d­a 7/69. Provincia 10/66. Adevăruri de istorie­­ „Scurta sesiune extraordinară s’a în­chis într’o atmosferă senină**. („îndreptarea“) O hotărâre stranie Răsturnatul guvernul Briand- Caillaux, d. Herriot a luat o răspundere, căreia nu putea face faţă, decât dacă lua el însuşi în mână conducerea politică a Fran­ţei. Guvernul Herriot este deci con­secinţa naturală, pe care şeful ra­dicalilor socialişti a trebuit s’o tra­gă din atitudinea ce a luat-o, când, derogând dela tradiţionala neutralitate a preşedintelui Came­rei, a cerut parlamentului să alea­gă între dânsul şi guvernul Briand. Majoritatea care s’a decis pen­tru dânsul, are acum la rândul ei datoria să-l susţie, pentru că s’a asociat la răspunderea pe care el și-a asumat-o, răsturnând guver­nul Briand. D. Caillaux ceruse plenipotența, pentru a putea aplica proectele d-sale de reformă financiară, des­pre care nu se știe nici astăzi alt­ceva, decât că se orientau după concluziile comisiunii de experți. D. Herriot a refuzat aceste ple­nipotenţe, dar s’a declarat gata, ca şi d. Leon Blum de altfel, să a­­corde anume facilităţi puterii exe­cutive. Aceste facilităţi le-a for­mulat chiar într’un proect, pe care l’a opus celui al d-lui Caillaux, şi care avea de scop să îm­pace necesităţile momentului, cu respectul pentru principiile funda­mentale ale regimului republican. In limitele acestui proect va trebui să acţioneze noul guvern Herriot. El va trebui deci să facă ceea ce n’a făcut d. Caillaux: să depuie a­­dică de urgenţă, proectele de lege privitoare la reforma financiară, care să oprească francul pe panta pe care alunecă şi să evite deza­strul economic şi financiar, ce a­­meninţă republica victorioasă. CU OCAZIA morţii lui Coué, autorul metodei ştiinţifice de vin­­decare a bolilor, prin autosugestie,­­ toată presa vorbeşte de strălu­citele rezultate ale credinţa ca mij­loc terapeutic al maladiilor. Statul român, care nu s’a putut vindeca prin nici o reţetă financia­­ro-economică, poate se va întrema prin couism , având deplină în­credere în formula d-lui general Averescu: „O să fie bine"... for­mulă în care-i concentrat tot pro­gramul actualului guvern. D­IN ANUNŢURILE „Micei Publi­­cităţi", se constată — la rubrica „Căsătorii!" — un fapt îngrijitor. O mulţime de pretendenţi din Bu­cureşti caută tete din­ provincie, uneori specificând ostentativ ex­cluderea bucure­şt­encelor din pla­nurile lor matrimoniale. Bucureştincele trebue să se gân­dească serios la lucrul acesta. Băr­baţii petrec cu bucureştencele, dar se însoară cu provincialele... Nu-i departe vremea când bucu­­reştencele — doritoare de mariaj— se vor muta la Dorohoi şi Turnu­­drumul spre partidul radical socîi­i Severin. Vom asista la un exod al­­ist intra­rea în fr.r“ a fetelor din Capitală — exod vre­melnic însă, deoarece ele se vor reîntoarce aici cu titlu de soţii... deci încă şi mai periculoase, fjf-LA BUDAPESTA oamenii se si­nucid­­ de tot, dar câte puţin, cu gândul de a-şi găsi pentru câteva săptămâni adăpost şi hrană în­tr’un spital. lată spectacolul, pe care-l oferă lumii „ dictatura maghiară: agonia — privită de oameni ca un ideal... In îndeplinirea acestei opere, d. Herriot şi l-a asociat pe d. de Monzie, căruia i-a încredinţat por­tofoliul finanţelor. D. de Monzie, a cărui capacitate o recunosc chiar şi cei mai aprigi adversari politici ai săi, este un democrat şi un re­publican, eşit din rândurile conser­vatorismului francez. El a găsit list „intrarea în for”, cum a nu­mit-o în cartea în care a descris minunata sa convertire la radi­calism, în lupta pentru reabilitarea justiţiei în afacerea Dreyfus. In 1922 încă, el a prevăzut şi a anun­ţat, marile dificultăţi ale viitoru­lui apropiat: dificultăţi financiare, economice, sociale, cari se vor tra­duce în dificultăţi politice. Şi din diferitele sale manifestaţiuni s’a putut conchide că el se rezervă momentului când aceste dificultăţi vor fi coapte pentru a fi rezolvate. Momentul a sosit. In cel mai scurt timp se va vedea, dacă poate tine ceeace a făgăduit, ceeace se aşteaptă dela dânsul. Se va vedea, dacă are soluţiunea pentru dificul­tăţile financiare şi economice şi dacă, împreună cu d. Herriot şi cu ceilalţi democraţi din minister, are mijloacele pentru a învinge­­difi­cultăţile politice. Acestea sunt şi ele mari, căci noul guvern nu este nici un cabinet de uniune naţio­nală, cum le-a văzut perioada răz­boiului, nici unul de stânga,­eşit din coalițiunea care a repurtat bi­ruinţa în alegerile din 1924. *­­ * * Intr’adevăr, socialiştii au refuzat şi de astădată să participe la gu­vern. După o versiune, ei ar fi ce­rut d-lui Herriot, pentru a reveni asupra acestei hotărâri a lor, por­tofoliul finanțelor și cel al războiu­lui. Mai probabilă e cealaltă versi­une, că au declarat că nu ar putea intra în guvern decât dacă reforma financiară a acestuia ar cuprinde o prelevare, un impozit, asupra ca­pitalului. Fără îndoială că pentru socialiști consecvența doctrinară e o necesi­Parchetul militar a făcut o Inte­resantă inovaţie­­juridică stabilind principiul: când comiţi un delict, trebue să fii pedepsit; când comiţi însă două delicte, afacerea trebue să fie clasată. Inovaţia a fost oca­zionată de cazul d-lui Milcoveanu, fost şi — se zice — viitor prefect de Dolj. Nu e vorba aici de persoana d-luî Milcoveanu şi nici de calitatea d-sale de membru al partidului po­porului. E vorba de o hotărîre a u­­nei Instanţe judecătoreşti — căci parchetul ca organ de instrucţie este şi o instanţă judiciară — care nesocoteşte legea cu o cruzime inexplicabilă. Un deputat a fost lovit în culoa­rele Camerei. Preşedintele Corpului legiuitor, de acord cu membrii corpului, sezisează justiţia. Came­ra a socotit că lovirea, produsă în asemenea condiţiuni, constituie un ultragiu adus, în primul rând, el şi a adus cazul la cunoştinţa parche­tului. E vorba, deci, de un caz cu totul special şi de o importanţă de­­osebită, prin chiar faptul că recla­­ma­a este preşedintele Camerei de­putaţilor în această a lui calitate. Şi parchetul? Parchetul găseşte că, întrucât agresorul a fost pedep­sit de cel lovit, care l’a rănit în­­tr’un duel, afacerea cată a fi clasa­tă in temeiul principiului că nimeni GLOSE POLITICE... Criză ? " O parte a presei ţine mortis să existe o criză profundă în sânul partidului ţărănist. Unii cred sincer In ceea ce scriu. Cât despre cei­lalţi, aceştia nu contează. Or, cei de bună credinţă nesoco­tesc un fapt concret, care pune în­­tr'o cu totul altă lumină aparenta criză de care se vorbeşte mereu. Se nesocoteşte intr’adevăr că par­tidul ţărănist, plin de viaţă, a tre­cut prin anul cel mai greu ce a fost dat unui partid să trăiască. Atâtea alegeri la camere agricole, comu­nale, alegerile parţiale şi generale, etc! Atâtea suferinţi, atâtea ener­vări! In mod natural şefii şi ca­drele se află la ultima limită a re­zistenţei. Isbucnirile nervoase se explică clar. Ele nu sunt însă nici adânci, nici nu pot avea consecinţe serioase. Dovada o va avea toată lumea la toamnă. După o odihnă de trei luni, partidul, întrunit în congres, va da din nou exemplul de calm şi unitate. Nici un dubiu în această privinţă. Cât despre dizidenţă, nici d. Gr. Cazacliu nu a crezut, vreodată, că o scrisoare a d-safe ar putea deveni un eveniment politic şi semnalul unei rupturi. Disciplină Pentm a para o eventuală dizi­denţă în sânul averescanismului de la Iaşi —■ d. Pogonat, fostul pre­şedinte al clubului din Iaşi, fiind pe cale de a proclama o atare di­zidentă — d. I. Petrovici, ministrul instrucţiunii, a recurs, în recentul d-sale discurs de la Iaşi, la ame­ninţări. Procedeul d-lui Petrovici pri­veşte intimitatea familiei averes­­cane ieşane. Nu ne vom amesteca dar. Cu acest prilej insă, d. I. Petro­vici a făcut o destăinuire, care vine să complecteze convingerea gene­rală în privinţa inexistenţii de fapt a independenţei parlamentare la noi. D. Petrovici a spus că şeful par­tidului poporului este atât de exi­gent în materie de disciplină, încât doi deputaţi, cari au îndrăznit să-şi puie candidatura la vicepreşidenţia Camerei, în contra candidaţilor o­­ficiali, au fost pedepsiţi, în sensul că au trebuit să demisioneze din demnitatea de vicepreşedinte, cu care i-a onorat majoritatea.­­ Felul cum sunt trataţi deputaţii, priveşte pe aceştia şi pe primul ministru. Cum rămâne însă presti­giul parlamentului care a ales pe cei doi vicepreşedinţi? A dispărut orice urmă­­de de­centă politică, în această ţară? Un aviz ! Un amănunt întârziat în privinţa celor ce s’au petrecut la palat, cu ocazia recepţiei comisiunii Came­rei, care a adus răspunsul la me­sajul Tronului. Te­st «■/»I/i gând la pasagiul privitor la valuta şi finanţarea recoltei, a aruncat d-lui Garoflid o privire pătrunză­toare, extrem de expresivă. Acelaş lucru l-a făcut şi după ce a termi­nat citirea pasagiului. Cei prezenţi au fost viu impre­sionaţi de atitudinea regelui şi au tras cuvenitele concluziuni în pri­vinţa politicei economico-financia­­ră agreată de suveran. D. Garoflid a înţeles că totul este pierdut şi că nu mai poate spera într’o aplicare a concepţiilor d-sale economice şi financiare. Sever­u­l nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă. Curioasă aplicaţiune a principiu­lui de drept. Dar am vrea să ştim, de unde a scos parchetul militar că rănirea în duel este o pedeapsă? Şi, mai mult, cum se face că un organ ju­decătoresc de urmărire ia cunoş­tinţă, oficial, de un duel întâmplat şi nu se crede dator să facă aplica­­ţiunea unui text precis din codul penal, care tratează duelul ca de­lict şi-l pedepseşte? Am fi înţeles, omeneşte, o aseme­nea argumentare din partea unor juraţi — civili sau militari — cari nu-şi motivează hotărârea; dar ca parchetul să spună o asemenea e­normitate, aceasta n’o putem înţe­lege. Va să zică: d. colonel Milcovea­nu nu e vinovat de faptul de a îl lovit pe d. Citta Davilla și recla­mata președintelui Camerei cată să fie „pusă la dosar“ ca orice hâr­tie netrebnică, pentru motivul că ■ de acord și împreună cu d. Davilla. — d. Milcoveanu a comis un al doi­lea delict, duelul. Nu interesează, cum am spus la început, persoana celui implicat. Interesează atitudinea unui organ judecătoresc care înfrânge legea şi normele dreptei judecăţi. Şi asta e rău şi primejdios.Ad. Datoriile presei „îndreptarea" isbuteşte să-şi pre­cizeze — cu fiecare zi nouă de pu­tere şi de căldură — concepţia a­­supra libertăţii presei. In numărul de aseară ni se oferă regalul unei sincerităţi care, in altă vreme de­cât a vacanţei, ne-ar indigna. A­­cum ne amuzi. Ne-amuză fiindcă e delicioasă in candoarea ei naivă. Ascultaţi-o, „îndreptarea" nu e contra libertăţii presei. Presa e li­beră să manifeste orice opinie. A­­fară de un singur lucru: „să nu ca­lifice cum îi trece prin minte... gu­vernele ţării, partidele, actele de stat şi de guvernământ“­. Aţi înţeles! Nu ştiu dacă e nevoie să mai tra­duc în alte cuvinte filosofia aceasta a „îndreptării" in materie de liber­­tate a presei. Ea e clară, e sinceră, e adorabilă. E un omagiu pe care nu i-l putem răpi. Vasăzică liberă e presa să scrie şi să califice orice. N’are drept, in­să, să califice „cum ii trece prin minte" guvernele ţării şi partidele... Acest plural delicat şi subtil, e fer­mecător... „Guvernele“ ţării şi „par­tidele" iată un candid eufemism. „în­dreptarea" vrea să spună că liber­tatea presei nu poate fi lărgită pâ­nă a i se permite să „califice" gu­vernul d-lui general Averescu. A­­tâta. E o mică şi duioasă restric­­ţiu­ne. Pluralul întrebuinţat — „gu­vernele" şi „partidele" — e un fel de a vorbi, necesitat de atitudinea filosofică in materie a oficiosului averescan... In fapt, presa are li­bertatea nemărginită de a spune orice vrea despre partidele: ţără­nist, naţional şi chiar liberal. Tră­darea intereselor naţionale nu în­cepe decât in momentul când în­cepi să te indoeşti de genialitatea plutonului de miniştri de sub co­manda d-lui general şi şefia d-lui Goga, sau când vrei să Insinuezi că alegerile din urmă n’au fost de-o legalitate perfectă şi de-o cinste angelică. E singura restricţie pe care „în­dreptarea“ o face, deocamdată, li­bertăţii presei. Deocamdată!... Fi­indcă, mâine. In ziua aşa de apro­piată, vai, când partidul poporului va fi revocat din postul de suplini­tor de guvern, — fiţi siguri: „în­dreptarea" va fi alături de noi să susţină dreptul nelimitat, sacru, al presei de a discuta fără nici o oprelişte actele», „guvernelor". Şi nu vom aştepta prea­ mult a­­ceastă rectificare a opiniilor „în­dreptării", în materie de presă, Ch. Guvernul Herrlof Ut * #­tate. Exemplul Germaniei arată că ei nu pot despărţi doctrina de prac­tică, fără a perde terenul de sub picioare. Dar impozitul pe capital nu este o revendicare socialistă. El a fost aplicat în Germania ante­belică de guvernul lui Wilhelm II. După război a mai fost aplicat a­­colo de vreo două ori. Şi însuşi planul Dawes e bazat în parte pe jertfe făcute de industrie, comerţ şi agricultură, prin prelevări asu­pra avutului lor. Dar în fond impo­zitul acesta nu e mai socialist decât altele şi aplicarea lui nu-i decât o chestiune de oportunitate şi de u­­tilitate. Dacă într’adevăr poate sau nu înlesni rezolvarea dificultă­ţilor financiare,­­ aceasta-i ches­tiunea. Şi părerile în această pri­vinţă pot fi împărţite chiar şi între socialişti. Dar grupul parlamentar socialist a făgăduit sprijin d-lui Herriot şi va trebui să i-l acorde, pentru sim­plul motiv că situaţiunea Franţei reclamă, în fine, acţiunea pentru opri un dezastru care nu poate fi f­olositor decât reactiunii, căci pră­busirea financiară si mizeria econo­mică, nu sunt propice nici măcar unei revolutiuni socialiste. Socia­lismul nu poate fi realizat decât în prosperitate si în mod lent. încer­carea de a-1 realiza în mod brusc si în sărăcie, aduce haosul, — cum dovedeşte fără putinţă de contes­tare cazul Rusiei. Astfel, e de presupus că, guver­nul Herriot, ameninţat poate şi el de dificultăţile financiare şi politi­ce, va găsi în primejdiile cu cari ele ameninţă, sprijinul necesar duratei şi reuşitei sale. B. Brinişteanu Dincolo de Piatra, cam în drep­tul Podolenilor, pe malul stâng al Bistriţei, se mai văd încă, în mijlo­cul lanurilor de grâu, ca o ultimă amintire a unei lumi de mult apa­OM­ care o macină zi cu zi, an cu an şi apa şi vânturile şi oamenii. Iar dacă vei întreba pe atâţi pretinşi cărturari căror timpuri a aparţinut, vei primi răspunsul greoi şi nehotă­rât, ca şi cum ar fi vorba de nişte rămăşiţe preistorice: „o fi de la Ştefan cel Mare“ sau „de la Alexan­dru cel Bun“. De altfel acest obiceiu există în toată Moldova ca atunci când nu se ştie precis origina unei biserici, să se atribuie unuia dintre domnii cari au construit mai mult. Nici unul dintre cercetătorii noş­tri istorici — pare-se — nu s’au­z­­ite biserica din Buciureşti nici să afle numele făuritorului, nici să descopere urmele vieţei înflori­toare ce-a tresăltat altă dată în jurul acestor ruini. Lumea trece­ grăbită în juru-i privind nepăsător cupolele ce se prăbuşesc, zidurile ce se clatină, temeliile care se desfac, întreg edi­ficiul pierzându-se ca un muribund în mijlocul unei lumi ce nu mai e a lui. Biserica din Buc­ureşti, a avut oare­care rol în istoria Moldovei. Şi totuşi ea nu se datoreşte nici lui Alexandru cel Bun, nici lui Ştefan cel Mare ci­ este ridicată cu mult în urma acestor voevozi. Ea a fost zidită sub domnia lui Moise Movilă la 1630 de vornicul Dumitraşcu şi soţia sa Safta. Cine va fi fost acest vornic Dumitraşcu? De­sigur, unul dintre fruntaşii cei mai de vază ai ţării Dar cărei familii va fi aparţi­nut, nu se poate preciza, din pricina obiceiului prost al celor vechi de a semna numai cu numele de botez, deşi monumentele lor trebuiau să străbată veacurile. Satul din juru-i şi toată moşia Buc­ureşti aparţinea unuia dintre boerii cei mai avuţi, logofătului Gheorghe Ştefan, cel ce s’a urcat în scaunul domniei după Vasile Lupu şi care stăpânea moşii întin­se în ţinutul Neamţului şi al Bacău­lui. Pe malul Bistriţei, se mai ză­resc încă unele resturi din te­melia castelului lui Gheorghe Şte­fan căci, aci îşi avea fostul voevod principala sa aşezare mai înainte de a cuprinde tronul Moldovei şi chiar după aceia. Aci se va fi adu­nat boerimea din toate unghiurile ţărei la petreceri fără sfârşit şi tot de aci vor fi pornit toate intrigile şi comploturile împotriva lui Vasile Lupu. * ... Unul câte unul sosesc rădva­­nele. Caii spumegă în chingi, suru­giii chiue, harapnicele pocnesc, în­fiorând toată valea Bistriţei, ră­nind liniştea depărtărilor; rotile a­­bia ^ti;#2 pământul. Ţărănimea pri­veşte mirată, robii forfotesc în curte, iar în fund, de la toate feres­trele palatului se revarsă lumina în toate părţile. Boerimea e toată în păr. Cei bătrâni cu bărbi lungi, cu frunţile încruntate stau de-o parte şi sfătuesc. Ce primejdie ameninţă ţara? Pun la cale răsturnarea lui Vasile Vodă? Tinerii joacă cu ju­­pânesele în saloanele încăpătoare. Lăutarii cântă de foc. Vinul curge mereu în paharele de argint şi de aur. Fumul de narghilea pluteşte des şi înecăcios. Cineva a deschis o fereastră. Aerul rece năvăleşte furios, umflând perdelele. Pe deal, un păstor îşi spune doina târziu, în miez de noapte, iar din beciurile castelului se ridică gemete de du­rere. * Cronicarul Ion Neculce poveste­şte că: „Gheorghe Ştefan Vodă, după ce au luat pe Doamna lui Va­sile Lupu din Suceava la mâna lui şi pre Ştefăniţă Vodă, pre fiul său,­­au însemnat pre nas puţintel şi pe Doamna au vrut să-şi râdă de dânsa. Ce, Doamna lui Vasile Vo­dă l’au probozit şi au început a-l blestema şi a-l sudui şi a-i zice dulău fără de obraz, cum de nu se teme de Dumnezeu, că i-au fost Domnul său stăpân şi i-au mâncat pita. Şi i-au dat pace şi o au trimes la Buc­ureşti de au închis-o în curţile lui şi i-au luat averea şi multă spaimă i-au făcut". Iar în altă parte, acelaş croni­car, povesteşt­e că temutul Gheor­ghe Ştefan, a prins pe Tom­a Vor­nicul Cantacuzino la Suceava pe care l-a hotărît să aducă pe fratele Iordache de la Cameniţa, cu jură­mânt că nu le va face nimic. Apoi însă, călcându-şi cuvântul i-au în­chis la Buc­ureşti „şi acolo multă groază le făcea şi umbla noaptea cu luntrea pe apa Bistriţei, de-i speria că-i vor răsturna în Bistri­ţa. Şi le-au luat tot ce-au avut şi sate şi haine şi odoare şi bucate şi bani gata nouăzeci de mii de gal­beni ungureşti". Nu mult după a­­ceia, a trimes pe marele armaş Hăbăşescul să-i omoare, dar au fost salvaţi în urma scrisorei de ameninţare a lui Constantin Vodă ce tocmai atunci urcase în scaunul Munteniei după moartea lui Matei Basarab. ■­­ Cine ştie câte fapte importante, câte crime şi nelegiuiri s’or fi pe­trecut aci, de care însă, nu pome­neşte nici cronica, nici istoria ! Şi ce descoperiri preţioase s’ar face poate, desgropându-se pivniţele şi subteranele pline altă dată de aur şi victime. ,i . Gheorghe Ştefan a avut o­­dom­nie numai de câţiva ani şi foarte sbuciumată. Rătăcit o bucată de vreme prin Rusia, apoi se duse la Stettin unde îşi petrecu în suferin­ţă ultimii ani ai vieţei. După moar­te, averea strânsă prin atâtea ne­legiuiri începu să se împrăştie, pa­latul să se ruineze; iar într’o dimi­neaţă de primăvară, au venit vije­lios apele Bistriţei şi au spălat tot ce fusese altă dată crimă şi stră­lucire. -■! , (A. . vi îtsFfiKii Au trecut anii. Grâu tealf create pe locurile unde atfinteală se a­­flau Buciuleşti!. Din tot ce a fost, nimic nu mai atrage privirea călă­torului, decât ruinele bisericii Vor­nicul­ui Dumitraşcu cari par’că se luptă cu vremea ce vrea să la ghită, ca pe im naufragiat în locul valurilor. A. gfWBKCg Prin munţii Neamţului Buc­ureşti NOTE Noul guvern francez D. PAINLEVE care a reluat ministerul de război lu noul guvern Herriot. N­A 2 * ft s a PĂZEA! De-abea închiserăm Camera, bu­curoşi câ s'a isprăvit cu înjurăturile şi bătăile ce se ţineau lanţ şi iată că „îndreptarea“ scrie pe ziua de eri că „la toamnă parlamentarii vor veni cu puteri nouii“ Am priceput. Am priceput mai în­tâi despre ce fel de puteri e vorba şi am mai priceput că afirmaţia este pur şi simplu o ameninţare. Adică, vedeţi, cam aşa vine vorba. Ce-a fost până acuma nu e nimic, dar pe viitor, la toamnă, care are curajul să mai vie să se măsoare cu noi? Kix. Carnetul nostru Cartea franceză Editurile pariziene şi marile re­viste periodice anunţă o apropiată restrângere a „exportului" lor în România. Prăbuşirea francului mai ales, reaua credinţă a unora dintre librarii români, dictează şi justifică această măsură. La noi este, în genere, ştiut că librarul di­lată preţurile cu acelaş calm inca­lificabil ca şi al spiţerului. Se mai ştie că el nu se mărgineşte la un negoţ normal cu beneficii fixe şi prevăzute. Librarul este în acelaş timp un jucător de bursă. Cetitorul de cărţi franceze şi străine în gene­re, a remarcat cu exasperare, şi a­­desea, că preţul unui volum creştea ori de câte ori se urca francul. Li­brarul îi punea sub ochi cota bursei. Niciodată însă un librar n’a scăzut preţul când, întâmplător, leul era în urcare. Librarul nostru intră în bursă şi o invoacă numai când îi convine. Alt motiv de nemulţumire pentru editurile franceze stă în Întârzierea plăţilor. Sub fel de fel de pretexte librarul român amână termenele de plată. Cauza veritabilă e alta: li­brarul aşteaptă să scadă francul pentru a plăti cât mai eftin. Intre timp continuă să vândă cartea la cursul arbitrar de zece până la trei­sprezece lei francul. Şi refuză, bine­înţeles, cu îndârjire să accepte aran­jamentul propus de editurile fran­ceze de a plăti în franci elveţieni sau în dolari la cursul zilei de re­cepţie a mărfii. Astfel, editorii fran­cezi, din pricina scăderii francului sunt plătiţi în hârtie monedă de­preciată. Librarul în schimb înca­sează zece-unsprezece lei pe franc şi 30—40 la sută reducere asupra preţului. Aceasta e chestiunea cărţii fran­ceze în România. Din pricina câtor­va speculanţi, cultura noastră supe­rioară e ameninţată. Suspendarea exportului de cărţi străine ar fi o lovitură grea dată vieţii noastre spi­rituale. Societăţile de litere şi de presă, ministerele artelor şi al şco­lilor, universitatea, academia şi a­­sociaţiile muncitorilor intelectuali au, însă, un cuvânt de spus. I. V. Cfiiestia acîBel IONEL F­ILOSOFUL.— Asta e greșeala lui Briandt; a vrut să obțină dictatura cu vorba cănd n’o poți dobândi decât cu siesta... Bis Pentru dLC. Stere Ce n’a înţeles d. Bogdan-Duică D. Mihai D. Halea, prof. universitar şi publicist, ne trimite fi serie de trei articole referitoare la „cazul Stere", împreună cu ur­­mătoarele rânduri: Domnule director, Vă rog să binevoiţi a da amabila dv. ospitalitate articolelor alăturate. Aşa cum se prezintă, ele nu sunt numai ecoul unor convingeri şi sentimente personale, ci ale unui întreg grup de in­­telectuali, cari văd acest delicat caz de conştiinţă morală şi romă­­nească in acelaş fel. Primiţi, vă rog, odată cu mulţumirile mele cele mai devotate salutări. M. D. HALEA Publicăm articolele d-lui Halea cu observaţiunea, pe care am făcut-o şi, altădată, că aşa numitul „cai Stere" nu este decât unul din aspectele luptei ce o dă oligarhia noastră spre a-şi menţine atotputernicia. N'am încetat niciodată de a spune: ori d. Stere s'a făcut vino­­vat de trădare şi, în­­aiul acesta, trebuia judecat; ori n'are nicio vină şi atunci gălăgia ce se face cu „cazul" d-sale este o absur­ditate şi maschează tendinţa de distrugere a unor idei cari, ca a­nalizate altădată prin partidul liberal conveneau, dar formând cre* zul unui partid democratic nu mai convin. „Cazul Stere" este mai de grabă un caz de conştiinţă al oli­garhiei noastre. Ni­ acum dăm cuvântul d-lui Halea.­­ redacţia sunt multe lucruri. Prietenii d-lui C. Stere şi acei cari cred într’însul, n’au pus pasiunea şi îndărătnicia­ care se cerea pentru lămurirea aces­tei chestii. Oamenii de treabă sunt deseori învinşi aici de propria lor abulie, înainte de a acţiona măcar.. După d. Stelian Popescu (în bună companie), d. Bogdan­ Duică, care ti scris acum doi ani in „Aurora“ câ­teva articole entuziaste (d-sa nu­ scrie niciodată unul­ pentru d. C. Stere, s’a supărat brusc. Au urmat o serie de exegeze descusute în ma­niera d-sale, pentru citirea cărora’ trebue răbdare şi temperament da arhivar. Democratul Bogdan­ Duică, cari rămâne mai departe în partidul ţă­­rănesc, a crezut de cuviinţă să scrie aceste rânduri in ziarul fascist „Cu­vântul“. Acum o lună încă, se vor­bea în Bucureşti de aceste articole. Se pare că mai târziu d. Mihalache a pus candidatura d-lui Bogdan­ Duică, la alegerea de senator din Muscel. Fatalitatea a făcut — şi-o regretăm din toată inima, — ca pro­fesorul de la Cluj să cadă. Oare da­că reuşea, istoria ar mai fi avut ocazia să constate contribuţia obiec­tivităţii d-sale la chestia Stere? Dacă înţelegem bine semnificaţia­ psihologică a supărării d-lui Bog­dan­ Duică, ea e datorită faptului Cineva împărţea neamul omenesc in două mari categorii: dreyfu­sarzi şi antidreifusarzi. In adevăr, marea afacere n’a avut altă semnificaţie decât să împartă în două tabere, ca un criteriu experimental, două as­pecte ale caracterului omenesc. Deo­parte tipul progresist, generos, înse­tat de dreptate abstractă, luptătorul pentru care principiul stă deasu­pra compromisului, iar dincolo fi­gura conservatoare, fără viaţă zgârcită, fiindcă dispune de mijloa­ce reduse, crispată de avariţie, de interese imediate, de inteligenţă scurtă şi fără orizonturi. Cred că nu greşesc prea mult când voiu spu­ne că afacerea Stere este afacerea Dreyfus a României, cu singura deosebire că personajul Dreyfus a fost un modest militar, servind cu dea sila un simbol de adevăr, pe când proporţiile personalităţii d-lui Stere întrec cu mult acest umil per­sonaj. De şapte ani acest proces, un mo­ment lichidat, revine iarăşi în aten­ţia publiclui. Câte un nou comba­tant, care la început tăcea fiindcă il obliga vreun interes, apare mai târziu, fiindcă i s’a contrazis cine ştie ce capriciu ori avantaj. Totuş, separaţiunea între cei cari înţeleg şi cei cari nu înţeleg pe d. C. Stere, e tot aşa de netă ca şi intre drey­­fusarzi şi antidreyfusarzi. Numai că lupta la noi a fost mediocră, cum essa (Citiţi continuarea în mm II-a)

Next