Adevěrul, octombrie 1926 (Anul 39, nr. 13126-13152)

1926-10-01 / nr. 13126

Abuzurile celor de sus Oficiosul liberal însuşi se sezisează de ele şi le înfierează cu energie. E o dovadă că situaţia de oposant e cea mai potrivită unei bune considerări a realităţilor. Ce păcat că înţelepciunea dobândită în timpul opoziţiei nu se păstrează din acolo de bariera pe care o constituie decretul regal de chemare la putere! ! Citim, deci, cu surpriză «i cu isatisfacţie articolele „Viitorului“ cari repetă azi protestele pentru cari noi In timpul celor patru ani de guvernare liberală, eram socotit! bolşevici şiTM vânduţi intereselor străine! Spuneam şi noi atunci exact ce spune acum oficiosul liberal, anume că: nu există o mai rodnică propagandă anarhică decât abuzurile celor de sus, care — zice „Viitorul“ acum: „sunt periculoase prin exemplul şi consecinţele lor". Ş 1 ziarul liberal sfârşeşte Întocmai ca Eto organ al „anumitei“ prese ,să nu creadă abuzivii că sancţiunile opiniei publice sunt mai puţin aspre decât cele ale justiţiei. In judecata ei au fost daţi deja şi pedeapsa nu va întârzia prea mult". $1. In materie de sancţiune a opiniei publice pentru păcate ce scapă justiţiei constituite, liberalii au desigur destulă competenţă. Dar nu procesul acestei convertiri la respectul legalităţii vrem să facem aici. Ţinem să notăm pentru uzul viitor al opinii publice repudierea indignată pe care liberalii o fac, în opoziţie, sistemului străvechi al abuzurilor. Suntem Învăţaţi, fireşte, cu aceste reveniri trecătoare la regulile adevărului şi bunului simţ pe care Ie impune vremea opoziţiei. Şi oficiosul averescan vorbea la fel acum vreo şase luni pentru a găsi azi că orice protest şi orice plângere împotriva abuzurilor, sunt tentative de dM distrugere a Statului. Căci aceasta e caracteristica istorică a aşa ziselor partide de „guvernământ“: confundarea acţiune! abuzive a celor ce venirea la putere li Înaltă In slujire cu Însăşi existenţa StatuluiTM E vechia şi desgustătoarea metodă tot „ai noştri“ sunt In afară de lege şi de dreptate. E, oare, partidul liberal in vârsta reculegerii şi a cuminţirii? îşi dă el seama azi că sistemele pe cari el — Însuşi le-a slujit cu o lipsă de scrupul fără asemănare, nu mai pot fi prelungite? Ar fi la Începutul unul drum care l’ar duce la isbăvirea multor păcate grele. Partidul liberal s’a arătat tot atât de profund indignat și de samavolniciile electorale; oficiosul d-lui Vintilă Brătianu a lăsat să se înțeleagă că asemenea mijloace de guvernare nu mai pot dăinui... Să-i credem? Nimic din trecutul liberal — atât de lung și bogat In atare materie — nu ne Îndeamnă la aşa ceva. Oricum, ţara Înregistrează cu toată naivitatea răbdării invincibil Încrezătoare şi această făgăduială. De şi-ar ţine cuvântul, liberalii ar isbuti să aibă cu ei ceace n’au avut nici odată: sentimentul amical al întregii democraţii, fiindcă In România cea mai mare revolutie de făcut a rămas Încă aplicarea legilor î Ad. \ Primejduirea planului Dawes la transigenta Statelor Unite pe chestiunea datoriilor de război a zădărnicit toate proectele pentru anularea datoriilor interaliate și reducerea reparațiunilor la o sumă care să nu excedeze puterea de plată a Germaniei. Din această cauză toate statele debitoare au fost nevoite să-şi reguleze conturile şi să-şi asume obligaţiuni de plată copleşitoare. Cât priveşte reparaţiunile, ele au fost regulate prin adoptarea planului Dawes pentru Germania şi prin anularea deapt a reparaţiunilor datorate de celelalte state foste inamice. In momentul de față partea cea mai grea a problemei datoriilor interaliate o constitue acordul franco-american. După doi ani de negocieri aproape neîntrerupte s'a ajuns la acordul Melion-Béranger, pe care guvernul actual refuză de a-1 supune spre ratificare Parlamentului. Enormitatea sarcinelor ce decurg pentru Franţa îndritueşte pe toţi economiştii să afirme că el este inaplicabil. Cu atât mai mult cu cât platadatoriilor de război ale principatelor puteri aliate este legată de funcţionarea exactă a planului Dawes. Dacă Germania ar fi capabilă să plătească sumele ce-i sunt puse In sarcină prin planul Dawes, plăţile către America, deşi ar duce la robirea financiara şi economică a Europei către noul continent, pot fi, cel puţin materialmente, posibile. Or, deşi in cei doi ani de existenţă, planul Dawes a funcţionat perfect, economiştii sunt de acord pentru a-i considera aplicarea integrală imposibilă. In ultimele zile, d. I. M. Keynes, renumitul economist englez şi cel mai ascultat propovăduitor al anulării sarcinelor financiare internaţionale ale războiului, a demonstrat că planul Dawes nu va mai putea să funcţioneze multă vreme. Demonstraţia d-lui Keynes se bazează pe fapte care nu suferă controverse. Conform planului Dawes, Germania a plătit în primul an un miliard de mărci aur, în anul al doilea şi al treilea urmează să plătească, câte un miliard 250 milioane mărci aur, în anul al patrulea un miliard 750 milioane iar în anii următori câte două miliarde jumătate. In virtutea unor prevederi al căror mecanizm n’are importantă pentru cele ce ne preocupă, sumele din cei doi ani următori au fost sporite cu câte 150 milioane mărci aur, astfel că Germania a plătit în primele două exerciţii, care s-au terminat la 31 August, anul acesta, două miliarde 400 milioane mărci aur. Supunând unei analize, balanţa de plăţi a Germaniei, economistul englez dovedeşte că Germania nu a plătit această sumă din prisosul producţiei ed din împrumuturile care le-a contractat în America, urmare, funcţiunea planului plata datoriilor interallakts gaze infiltiate care banii împrumutaţi Germanie de către America sunt plătiţi aliaţilor, cari, la rândul lor le plătesc Americei. După d. Keynes acest joc se va putea prelungi cel mult până în 1928-1929 când Germania va avea de plătit peste două miliarde jumătate. In acel moment, financiari americani vor refuza să mai împrumute Germaniei căci datoriile ei, la care se adaugă dobânzile, vor atinge un nivel ce-i va depăș solvabilitatea. D. Keynes nu este însă singurul care vede sub această înfăţişare problema reparaţiilor şi a datoriilor interaliate. Chiar în America s’a născut un puternic curent în favoarea anulării datoriilor interaliate şi nu din considerente sentimentale ci din conştiinţa că este o imposibilitate materială ca Statele- Unite să absoarbă o sumă atât de importantă și Europa s’o plătească. i.#Sâ ’>'■' £ fJ« B« F« Glose politice■■■ Efectele D. Ionel Brătianu şi întreg partidul liberal trag astăzi consecinţele abilităţilor la cari au recurs în Martie, pentru a impune aducerea la guvern a averescantior. Conducătorii liberali n’au făcut nici un secret din credinţa lor că guvernul averescantiu va fi la înălţimea împrejurărilor. Uau impus totuşi, pentru calcule de partid, dovedite astăzi ca desăvârşit potrivnice interesului general. Ebedele acestei acţiuni egoiste sunt acum clare. Intre altele şi tratatul italo-român. Uberali susţin că partidul lor este In posesiunea unor acte, cari arată că optimismul manifestat de d. general Averescu, de când sta reîntors In ţară, nu are nicio bază Din acele acte ar rezulta că cei mai catificaţi ai noştri reprezentanţi în străinătate, au fost impotriva semnării pactului cu Italia, fiindcă au văzut In el nu numai o slăbire a poziţiei României iu chestia Basarabiei, die crearea unei grele situaţiuni, faţă de alte ţări cărora le-am cerut, în mod expres, angajamente pe tema Basarabiei. Cu toate acestea partida liberal, prins in lanţurile propriilor sale abilităţi, este nevoit să toarne apă in vin, spre deosebire de campania fulminantă, pe care ar dus-o, dacă alţii, şi nu tutelaţii săi, ar fi fost la putere. Aceasta nu schimbă Insă natura răspunderii istorice. Din contra o fixează şi mai precis. Dacă un adevăr actul de la Roma e atât de dăunător, cum spun Uberaţi, atunci ei sunt şi adevăraţii vinovaţi, căci ei au contribuit în mod efectiv la instalarea regimului averescent Seven BIBLOTICA,ASTRa SIBIU Noul 39. fe. 0126 Vineri 1 Octombrie 1926 4 PAGINI 70 HD ATOM I AL. V. BELDUIAK 1889-181? GORST. WILLE 1897-1828 Liberalii strigă că partidul națîonal-țărânist a admis o nouă expropriere. ...Noi știm de una sigură: exproprierea monopolului liberal asupra guvernării țării! Cum se înţelege in Italia pactul italo-român? Am aşteptat reîntoarcerea d-lui general Averescu, am aşteptat declaraţiile sale, pentru a ne spune cuvântul asupra întinderii şi importanţei ce tratatul cu Italia prezintă pentru noi. Generalul a vorbit acum presei, dar s’a mulţumit să repete, să dezvolte numai ceea ce ziarele sale au spus din prima zi a încheerii tratatului, căutând să găsească în el recunoaşterea Basarabiei. C-sa se sileşte să ne convingă de bunele sale intenţii, şi cu candoare atribuie aceleaşi intenţii şi Italiei. Iar ca argument suprem afirmă că: basarabia ne aparţine de fapt şi de drept. Dreptul nostru nu se întemeiază pe ratificarea sau neratificarea tratatului din 1920, ci pe votul Sfatului Ţării, expresia legală a voinţei poporului basarabean. Pentru acest motiv eu nici nu am pus chestia Basarabiei". Şi aici d. general Averescu îşi dovedeşte necunoştinţa în materie de drept internaţional public, aici recunoaşte singur greşala ce a comis. Foarte rău a făcut d. general Averescu, dacă nu a pus chestiunea basarabiei, care trebuia să-i fie grija de căpetenie. Ordinea interna ională nu este numai o stare de apt, nu e destul ca o poporaţie să-şi manifeste voinţa de a face parte dintr’un anume stat, pentru ca în ochii lumii dorinţa ei să fie fapt îndeplinit. Astăzi, mai mult ca oricând ,ordinea internaţională trebuie să fie o stare de drept, bazată pe recunoaşterea de către celelalte state a stării de fapt create. Din moment ce se menţionează tratatul de la Paris că intrarea in vigoare a convenţiei relative la Basarabia e condiţionată de ratificarea statelor semnatare, Basarabia, din punctul de vedere al dreptului internaţional, poate provoca discuţii, votul Sfatului Ţării întăreşte desigur poziţia noastră internaţională, dar, în drept, el singur nu ajunge. Şi cum lumea nouă, de după război, se clădeşte pe principii juridice, e de cea mai mare însemnătate pentru noi ca statele semnatare să ratifice tratatul, care să capete astfel putere internaţională, sub ocrotirea Ligii Naţiunilor. D. prim-ministru Averescu tălmăceşte în felul său atât noul tratat de amiciţie semnat, cât mai ares scrisorile ce au consternat opinia noastră publică. Dar nu aceasta interesează. Un tratat în genere, dar mai ales unul de amiciţie în felul celui încheiat cu Italia, contează nu atât prin textul său, cât prin spiritul în care părţile semnatare îl interpretează şi îl aplică. Dm In această privinţă declaraţiile d-lui Averescu ne arată numai gândul său, şi nu leagă întru nimic interpretarea ce Italia dă tratatului. Şi astfel pentru a judeca valoarea lui, nu putem să ţinem seamă de ele decât punându-le în concordanţă cu părerea poporului italian, D. Averescu ne spune : „S’a dedus de către unii că Italia ar putea să renege tratatul şi să-l facă prin aceasta nul. Acordul închide poarta oricăror presupuneri de felul acesta. In textul tratatului se vorbeşte de tratatele semnate de Italia şi România, iar în scrisoarea personală adresată mie de către şeful guvernului Italian, se recunoaşte existenţa acelui tratat şi se mărturiseşte Intenţia de a-i ratificaTM Concluziune deci, mulţumită celor stipulate la Roma, existenţa tratatului de la Paris este oficial recunoscută de către actualul guvern italian, deşi a fost semnat de un altul. Ratificarea nu numai că va avea loc, dar ea nu poate Întârzia“. In schimb oficialitatea italiană se exprimă cu totul altfel prin organele ei. Il Popota ITItdlia" nr. 221 din 16 Septembrie, scrie: „După cum se știe, Basarabia, în conformitate cu tratatele de pace, trebuia să fie atribuită României, dar atribuirea fu contestată de Rusia, care nu participase la stipulaţiile dela Paris. Italia, în faţa dificultăţilor internaţionale, n’a crezut de cuviinţă să procedeze la ratificarea anexării, şi România n’a insistat în cererea unui act care, drept vorbind, n’ar fi rezolvit, ci ar fi agravat chestiunea cu Rusia. IN ACEST MOD PROBLEMELE REZULTÂND DIN RĂZBOI ŞI DIN PACE, RĂMASE NEREZOLVATE, SUNT ÎNLĂTURATE PRIN BUNĂ ÎNŢELEGERE“. Iată ce spune şi Giornale d’Italia: „Chestiunea Basarabiei nu e coaptă încă pentru o soluţie1" Mai departe, Tribuna, oficiosul ministerului de externe al Italiei: „Ratificarea Basarabiei este o imposibilitate, deasupra căreia se găsesc interesele speciale ale Italiei In Balcani“. In sfârşit, Corriere de la Sera, cel mai popular şi mai răspândit ziar din Italia: „România va fi înţeles că e In interesul ei să aibă ca prietenă Italia, fără ca aceasta să fie nevoită să strice legătura cu Rusia“. Diferenţa de limbaj apare deci imediat. Interpretarea deosebită dată la Bucureşti şi la Roma aceluiaşi tratat, este evidentă. Şi atunci, ne putem întreba: ce folos va trage ţara, cari vor fi relaţiile viitoare ce vor urma încheerea pactului de amiciţie, dacă chiar de la început părţile contractante nu se pun de acord, dacă dau înţelesuri deosebite, contrarii chiar, unui acelaş act, destinat să fie baza legăturilor şi orientării lor politice? Llascar Antoniu Carnetul nostru Crima la noi şi aiurea Intr’un recent interview fostul preşedinte al Statelor Unite, d. Taft, se arată, alarmat foarte, de marea extindere a criminalităţii peste ocean. D. Taft caută să-şi explice fenomenul şi să-l combată. Nu aceasta ne preocupă aci. Credem totuşi că nici varietatea etnică, nici insuficienţa măsurilor de pază şi de pedepsire nu sunt de vină. Adevărul e mai simplu şi mai apropiat. Pretutindeni crima rătăceşte intre un spectru şi un inger: foamea şi iubirea. E un bun subiect de cromolitografie, acesta. „Ceea ce n’a cercetat d. Taft este dacă dezacoiişti Aaerie»- ţara tuturor recordurilor, merge şi in această privinţă a criminalităţii, „in capul altor grnte”. N’ar fi de mirare. Cronica ultimilor ani arată, pentru ţările occidentale şi civilizaţiile maşiniste, o superioritate covârşitoare pe tărâmul crimei şi al ferocitaţii. Presa franceză, germană şi engleză, aduce zilnic, in sprijinul constatării noastre, noul şi fioroase mărturii. Suntem nevoiţi, cu modestie şi smerenie, să ne proclamăm, sub acest raport, oameni mult mai de omenie decât cei crescuţi la umbra milenară a catedralelor, in respectul catehismului, al drepturilor cetăţeneşti şi al agentului regulator al circulaţiei. E paradoxal, dar aşa e. Intre criminalii occidentali şi criminalii, — cum să le zicem? — noştri... remarcăm o diferenţă umilitoare sau îmbucurătoare, — cum vreţi să o luaţi. Proporţional şi numericeşte suntem depăşiţi. N’avem sadici, n’avem vampiri, n’avem bărbi albastre, n’avem necromani, n’avem profanatori, n’avem canibali... La noi crima e frustă, ciobănească sau napolitană, şi după toate acestea, mai este relativ şi comparativ, destul de rară La ei crima e rafinată insistentă, gotică scârnavă, îngrozitoare... Cum 11 chema pe neamţul invertit care, de curând, după ce işi muşca de beregată amanţii, adormea in sângele lor şi, îi ciopârţea, la deşteptare, in conserve savante ca să-i vândă sub această formă, la măcelar? Dar pe francezul care şi-a gâtuit femeia in automobil (această elegantă creaţie a civilizaţiei) şi a fript’o, de vie, pe un maldăr de vreascuri şi fân? Suntem, hotărât, in urmă, — sau Înainte, —» pe terenul crimei. Civilizaţia n’a inălţat’o, şi la noi, între arte. In marea presă nu o cultivam încă. Rușinoși I* Vinea Buletinul cărţilor de Const. Şpineanu »5Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa roman de C. Ardeleanu Dela un timp încoace scriitorii noştri nu se mai mulţumesc a fi numai nuvelişti. Ambiţia lor s’a lărgit, ei vor să fie şi romancieri. Romanul îi ispiteşte, el fiind genul literar cel mai preferat azi de publicul cititor, la noi ca şlubirea. Unul din aceştia este »1 d. C. Ardeleanu, cunoscut prin câteva volumaşe de nuvele, care debutează acum cu un roman, „Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa*, apărut în editura „Casei Şcoalelor*. Subiectul ? deziluziile unei fete sărace, absolventă a Conservatorului, atât în domeniul artei cât şi în acela al faimei. Subiect desigur banal, care a fost tratat de multe ori, dar totuş veşnic de actualitate. Acţiunea romanului se petrece în porţiunea de teren dintre bulevardul Lânăriei, cu tăbăcăriile ei, la strada Broşteni* o ramificaţie a acesteia care, cu casele-i rare despărţite prin maidane cu murdării, se pierde în câmpul de gunoaie din Valea Plângerii. In această din urmă stradă, locuîte de tăietori de abator, de precupeţi şi de tăbacari, casa ofta mai de seamă era a lui Nîţă măturari şi a cocoanei Sanda, o casă alcătuită din odăi de diverse înălţimi, pe o întindere de 20 de metri, şi ocupate de diverşi locatari : un italian, viorist al Filarmonicei, azvârleam de soartă, după ce interpretase pe Beethoven în toate oraşele mari ale Apusului; un cizmar ofticos în ultimul grad; un strungar, poreclit „cocoşul“ mahalalei; o spălătoreasă; un alt cizmar, binefăcătorul tuturor; şi, în sfârşit, în cea din urmă odaie, un consul cu soţia şi cu fata lui, mutaţi de curând acolo. . Consulul era un om ca de 55 ani, cu ochii bulbucaţi, cu o barbă roşie „Viitorul“ care, cum ştiţi, este oficiosul unui partid de guvernământ, ne informează, că englezii se interesează mai mult de sporturi decât de lucrările parlamentului. Nu cumva şi partidul liberal dă mâna cu vânătorii de dictatură şi e şi el de părere să se desfiinţeze parlamentul? Chiar de-ar fi aşa, Viitorule dragă, o scrânteşti. La noi în ţară, românii de cfttfiva vreme au luat-o feainte englezilor, urmărind lucrările parlamentului tocmai pentru că se interesează mai mult de sporturiînjurăturile de mamă, din trecuta sesiune, au fost o încercare de a introduce „foot-balul” în incintă, urmate de lupte de box, care au transformat camera într’un ring. Kix şi cu faţa buhăită şi aprinsă de beţie, care se îmbăta regulat şi se întorcea acasă tăvălit în toate noroaiele. Fusese în tinereţe secretar de legaţie la ministerul de externe şi la alte legaţii din străinătate şi avea putinţa să ajungă şi ministru. Dar băutura şi o aventură cu o rusoaică, care l-a pălmuit în plină lume oficială, l-a silit să-şi dea demisia din demnitatea de consul. Fata lui, domnişoara Agata, de 19 ani, frumoasă şi cu trăsături nobile, mândră şi nepăsătoare, urma declamaţia la Conservator. ,JEa năzuia, în complexul visurilor ce-i stăpâneau fiinţa toată, ca, ajungând artistă, să joace numai roluri de nobile, de regine, ca astfel să-şi trăiască viaţa, la care credea că are dreptar. Distinsă cum era, ea atrăsese imediat atenţiile cizmarului Alexandru Gangu, tânăr harnic şi serios, care trecea drept binefăcătorul tuturor chiriaşilor din curte. Ştia bine că şi familia ei trăeşte de pe urma generozităţilor lui, dar la ideea că acest om a putut să ridice ochii până la dânsa, o Indigna: „Un cizmar? ha! ha! ha! Dobitocul! nu!... na!... Niciodată!" îşi zicea ea, şi scuipă. Nevastă de cizmar ea, cu ambiţiile ei mari şi cu viitorul strălucit ce o aştepta? O, nu ! Dar iată că se apropie şi ziua de examen la Conservator, şi d-şoara Agata n’avea rochie albă, nici pantofi albi, nici ciorapi și nici pălărie. Cine să i le procure? Desigur cizmarul Alexandru, cine altul? De succesul fetei nimeni nu se îndoia, afară de tatăl ei, consulul. „Fata mea se va face orice, numai artistă, nu!... Artă nu va face!.„ Nu!.„ hotărât, nu!..." zicea el în mormentele-i de luciditate. Pentru el artist nu putea fi decât acela care simte mărire în el, care are conştiinţa valorii sale; numai această conştiinţă te ridică. Contra aşteptării consulului, Agata avu totuş un succes frumos şi promiţător. Sub impresia proaspătă a acestui succes, ea se lasă a fi ademenită, la ieşire, de către un tânăr, care se recomandase doctor în chimie, caruia îi acordă câteva întâlniri succesive. După una din aceste întâlniri, vesel că a pus mâna pe o nouă victimă, tânărul nostru, aprinzându-şi o ţigară, aruncă intenţionat chibritul într’un car cu fân ce trecea. Şi a ars carul, şi au ars şi boii ce n’au mai putut fi dejugaţi, în timp ce dumnealui se depărta fluerând. Acestei brute i se dete delicata Agata, „floarea de seră pe care n’o putea mirosi ariâao şi care, in frăgezimea ei, s’ar fi frânt, numai ce ar fi atins’o". Profitând de o nuntă, nunta „cocoşului mahalalei”, care se serba în curtea în care locuia, ea îşi atrase iubitul în câmpul gunoaielor, „care închipuia în noapte, imensitatea fără de început şi fără de sfârşit a naturii", şi nici una, nici alta, se întinse pe spate în iarba moale şi firavă, şi începu să-l sărute nebuneşte oferindu-i-se: „A ta sunt... a ta-al" Ploaia care începu să cadă, puse capăt delirului lor voluptos, desfăşurat la câţiva paşi numai de stârvul unui câine, cu burta spartă, intrat în putrefacţie, şi care răspândea un miros desgustător. încă două-trei întâlniri şi idila dragostei lor se stinse pentru totdeauna. Intre timp consulul, care n’avea nici o ocupaţie, izbutise prin mijlocirea vecinului său Gheorghe, tăbăcar, să fie primit ca supraveghetor în fabrica de tăbăcărie ei lui Grigore, condusă de fiul adoptiv al acestuia, doctorul chimist Andrei. I se dăduse şi un nuraăic numărul 178. Dar norocul său e de scurtă durată. Bruscat de Agdrei şi ameninţat cu darea alant el încercă să se spânzure, da*Citiţi continuare, te pagjm as * * NOTE RĂZMERIŢĂ la Iaşi, printre comercianţi. Toată suflarea negustorească e în fierbere, din pricina ilegalităţilor săvârşite de poliţie cu prilejul alegerilor de la Statul Negustoresc. Ce s’a petrecut acolo se vede din telegrama de protestare trimisă de d. I. Botez, senator şi preşedinte al Sfatului, în care se scrie: „Azi Camera de şedinţe a Sfatului Negustoresc a fost invadate de o companie de jandarmi, fără măcar a păstra un pretext formal de legalitate, şi negustori, cari fac cinste oraşului nostru, au fost tărăţi în ghionturi pe străzile laşu lui, ca să fie aruncaţi în beciurile poliţiei’, Guvernul e în încurcătură, că nu ştie cum să pactice pe comercianţii ieşeni. Ii sugerăm o idee: Ce-ar fi dacă ar trimite la Iaşi pe A. Gică Saulescu, directorul poliţiei din Bucureşti? Ca metodele d-sale poate potoleşte lucrurile. DIN ELOGIILE unui critic teatral care vrea să fie gentil: „D-şoara X. Y. a reuşit dela apariţia pe scenă să se impună printro dicţiune clară şi printr’un aplomb care va face din d-sa o comediană temută". Temută? Noroc că frecventarea teatrului nu e obligatorie, nici măcar pentru criticii prea fricoşi. NAZGATII CE-O MAI FI SI ASTA? Aplicarea legii pentru combaterea tuberculozei Nedumeriri şi neînţelegeri de Dr. S. Irimescu Chestiunea aplicării legii pentru combaterea tuberculosei provoacă discuţii. Discuţiile sunt utile. Asistenţa tuberculoşilor e în felul acesta mai bine lămurită şi câştigă o precizie. Pentru ca însă discuţiile să fie de un real folos, legea trebue să fie înţeleasă în conţinutul şi în spiritul ei. Altfel se pierde vremea invocând contra ei argumente care nu au nici un temei. In ziarul „Adevărul“, „un tuberculos autodidact“ semnează un articol în care face obiecţia că legea e utopică deoarece necesitează sute de mii de paturi pentru bolnavi şi bugete fantastice de miliarde. Suferinţele proprii ale tuberculosului autodidact nu implică insă şi cunoaşterea problemei combaterii tuberculosei sub înfăţişarea modalităţilor de asistenţă. Autorul pleacă de la premize false şi discuţia pe care o deschide devine inutilă. Nimeni n-a cerut şi textul legii nu prevede nicăieri dispoziţia ca toţi tuberculoşii chiar cu leziuni deschise să fie trataţi şi izolaţi. Bolnavii cari trebue avuţi în vedere în primul rând sunt cei cari reprezintă un mare pericol de contaminare. Pentru ei se poate face încă deseori mult prin diferitele mijloace de tratament şi în tot cazul se înlătură focare importante de molipsire. Bolnavii aceştia deşi numeroşi, nu ajung la proporţia care a înspăimântat pe autorul articolului. Ca măsură ideală s’ar cere — tari cu organizări complecte ca Danemarca și în mare parte Statele Unite au reuşit să ducă asistenta bolnavilor până la acest punct — ca patul, dela spital sau sanatoriu, al unui tuberculos care decedează să fie disponibil pentru un tuberculos în curs de boală. La noi, cu o mortalitate de tuberculosă la orașe de trei la mie — la sate, deși tuberculosa a luat destulă extensie în ultimii ani n’a ajuns încă la nivelul celei dela orașe — am avea statistice exacte nu posedăm i-« între 40— 50.000 decese de tuberculosă pe fiecare an. Nu putem obţine dintr’odată 40.000 paturi pentru tuberculoşi. Intr’un raport pe care l-am prezintat la adunarea generală a Societăţii pentru profilaxia tuberculosei, în Decembrie 1923 am arătat după calcule făcute admiţând proporţia care s’a păstrat pentru asistenta tuberculoşilor în alte ţări cu organizări mai complecte, că am putea face faţă primelor şi marilor nevoi de tratament şi izolare cu 11.000 paturi pentru tuberculoşi. Cifra aceasta de paturi ar putea să fie atinsă, fără prea multe întârzieri aplicând legea cu contribuţii care ar veni din diferite părţi — judeţe, comune, Casa asigurărilor sociale, instituţii particulare, întreprinderi industriale, etc. — fără a avea nevoe de bugete fabuloase şi utopice* Până ce vom avea spitale şi sanatorii In număr suficient anume întocmite pentru tuberculoşi, ca o măsură tranzitorie, legea prevedea ca 10 la sută din paturile din spitalele generale în pavilioane sau săli speciale să fie rezervate pentru tuberculoşi. Dispoziţia aceasta a provocat o ieşire violentă în ziarul „Viitorul”, din partea d-lui dr. Poenaru- Căplescu. Excelentul chirurg care a ştiut să aibă şi o activitate pe te- renul medicinei sociale de multe ori rodnică, cum a fost colabora-^ rea sa pentru organizarea dispensarului tip din strada 13 Septembrie care e un model de asistenţa complect înţeleasă, califică articolul acesta din lege drept monstruos* E un exces de calificative care depăşeşte cu siguranţă intenţiile d-lui dr. Poenaru-Căplescu, care a dovedit totdeauna multă solicitudine, pentru asistenţa tuberculoşilor. Ar fi cazul de a spune cu Talleyrand că „tot ceea ce s exagerat nn comţ. (Citiţi continuarea In pagina IIChestia astfel NOUL SFINX — Priviţi-mi surâsul şi nu mă întrebaţi...