Adevěrul, noiembrie 1928 (Anul 41, nr. 13763-13788)

1928-11-25 / nr. 13784

­­I GLOSE POLITICE... dezolaţi liberalii sunt teribili de afectafi cţi, au­ fost trimişi la vatră cei 12 mii de jandarmi rurali. Ordinea este ameninţată şi Viitorul vorbes­te de alarma unor cercuri poltice. N’am fi relevat faptul, dacă n’am vedea in aceasta un indiciu că li­beralii perzistă in concepțiile lor, cari le-au adus oprobiul public. Spiritul poliţist perzistă. Jandar­mul devine pivotul societăţii. Con­cepţia e veche. O cunoaştem de pe vremea când nici un abuz nu era pedepsit, pe motivul de inte­res superior de stat. O cunoaştem de pe vemea când d. Tătănescu, exponentul şefului şi al partidului, a indrăsnit să „explice" m­itul bru­tei care l-a lovit pe d. Halippa. Era în joc onoarea corpului jandarm,ă­­ricesc, era in cauză onoarea stâl­pului ordinei. Credeam că vremurile acestea au luat sfârşit şi că liberalii şi-au dat, in fine, seama de dezastrul pe care l-au hărăzit partidului lor prin spiritul acesta de poliţism dus la ultima extremă. Ne-am înşelat. Viitorul continuă să nu conceapă statul de­cât cu 40.000 jandarmi activi, coloane volante politice de jandarmi, siguranţa şi poliţie drept armă electorală, şi nu m­­iară 700 milioane din bugetul statului pen­tru jandarmi, poliţie şi siguranţă. Se pare că un greu destin apasă acest partid, din moment ce se se anchilozează în concept­uri a­­tât de reacţionare şi poliţiste! Catron­daţi Patimele sunt deslănţuite. O lup­tă teribilă, la toate organizaţiile, pentru fixarea listelor de candidaţi. Noroc că pentru curmarea acestei lupte există un termen fatal. Alt­minteri nu ştim unde s’ar putea ajunge. In totdeauna s’au dat lupte crân­cene in vederea candidaturilor. Ni se pare totuşi că aspectul pe care l-au îmbrăcat, de la răsboi încoace, aceste lupte, este altul de­cât acel ce ar fi trebuit să fie. Politica este, prin esenţa ei, su­biectivă, intru­cât purcede de la veleităţi şi ambiţiuni omeneşti, ea nu poate, din punctul de vedere abstract, decât să prezinte un as­pect puţin îmbucurător, mai cu seamă atunci când aceste veleităţi şi pretenţiuni se precizează sub forma de candidaturi. Dar parcă in trecut tot mai e­­xistau norme şi criterii. Arivismul parcă era ceva mai îngrădit. Sim­ţul autocritic parcă era mai des­­voltat. Pe de altă parte, erarhia politică constituia o expresie mai reală. De la răsboi încoace insă avem, din contra, deslănţuirea arivismu­lui politic la extrem. Toată lumea are drepturi. Nimeni nu înţelege gradaţia. Tineri, cari odinioară ar fi râvni, în mod timid cel mult în damnitatea de avocat al statu­lui, astăzi cer prefecturi şi manda­te de deputat. Noroc, cum am spus, că există un termen fatal când exhibiţia a­­ceasta de pofte nemăsurate ia sfârşit. Şi apoi, speranţa că in cu­rând se va reveni din nou la erar­hia valorilor, nu trebue complec­­tamente părăsită. Noroc!Sever OASPEŢI STRĂINI D. CHARLES MECIRI Secretarul general al Uniunii inter­naţionale agrare ANUL 41. No. 13784 • Du­mincă 25 noembrie 1928 6 Pagini Adevărul FONDATORI: AL­ V BELDIMAN 1888 1897 CONST. MIULR 1897 1928 ABONAMENTE, jg jj J* ZS I 1B «'jf'f3'“ 200 lei pe 3 luni, j QUBIU Oficiosul averescan protestează împotriva faptului că guvernul a trimis la vatră 12.000 jandarmi din toiul campaniei electorale“. ...jandarmii au, deci, un rol atât de impor­tant in campania electorală? „STRAJA ŢÂRII“ D. Vintilă Brătianu a făcut la Piteşti una din acele confesiuni specific liberale, cari definesc in mod lapidar incorigibila mentalitate ce călăuzeşte paşii acestui partid. D-sa a lămurit auditorul asupra rosturilor grave, pe cari trebue să le aibă partidul liberal in opoziţie şi s’a oprit la formula că acestuia li revine rolul unic, special creiat pentru el, de a fi ,,straja ţării“. . D. Brătianu a vrut să înţeleagă desigur că partidul liberal este şi rămâne singurul organism de nă­dejde al tării, având menirea să di­rijeze afacerile publice fie că deţine guvernul, fie că este in opoziţie. Ignorând schimbările profunde cari au intervenit in cursul vremii şi ne­­ţinând seama de importanta cotitu­ră peste care a trecut rânduiala mo­ravurilor noastre politice, şeful par­tidului liberal se institue, senin şi sigur, in continuator al marilor tra­diţii de glorie liberală, atotputer­nică in opoziţie ca şi la guvern.­Onorabilul auditoriu de la Piteşti a avut prilejul să audă şi o amplă argumentaţie a rolului de strajă, pe care trebue să-l aibă partidul libe­ral. D. Brătianu a precizat, in patru capitole mari, ordinea topografică in care vor trebui să-şi facă dato­ria sentinelele partidului său. în­tâiul post de gardă e trimis să ve­gheze asupra rânduielii constituţio­nale— împotriva cat trebue efectuată straşnica pază — nu se spune. In­­tr’o vreme când nimeni nu are grija acestei chestiuni, şi când marile probleme economice absorb aten­ţiunea celor mari şi celor mici deo­potrivă, suntem lipsiţi de preţiosul detaliu de a şti cine sesizează vigi­lenţa patriotică a partidului liberal? Al doilea post este la căpătâiul reformei administrative. D. Vintilă Brătianu socoteşte această reformă atât de definitivă şi atât de impe­cabilă, încât cheamă in jurul ei re­­surectiunea generoasă a întregului partid. D-sa uită că sub preşidentia d-lui Duca lucra o comisie liberală, tocmai la modificarea minunatei re­forme administrative. Şi d-sa nu vede că Întreaga lege e opera pri­pită a unor oameni, cari au ţinut să legifereze cu orice preţ şi cari au tras liniile cubiste ale celei mai hao­tice şi mai confuze din rânduielile noastre administrative. Această lege nu poate constitui nici o clipă te­melia unei administraţii civilizate şi moderne, înlocuirea ei este o ne­cesitate imperativă. Aşa Încât straja in jurul ei este o greşală funda­mentală menită să lege partidul li­beral de acelaş spirit, care i-a fost fatal In luptele politice. Al treilea post este la reforma a­­grară. Şeful partidului liberal dore­şte să străjuiască în jurul formida­bilei piramide de abuzuri, negusto­rii şi tranzacţii ruşinoase pe cari le-a prilejuit aplicaţiunea acestei re­forme. Paza in jurul monstruoase­lor nelegiuiri are aerul unei credin­cioase şi stăruitoare complicităţi, de care partidul liberal s’ar putea lipsi în propriul său interes. Precum tot aşa de bine s’ar pu­tea lipsi şi de sentinela pe care d. Brătianu se grăbeşte s’o trimită la porţile siguranţei generale, îngrijo­rarea manifestată de d-sa pentru a­­ceastă instituţie, care a fost instru­mentul tuturor înscenărilor și a po­­litismelor absurde ce au degradat viata noastră politică, nu face decât să confirme că nimic nu s’a schim­bat in mentalitatea falită a partidu­lui liberal. In această consecventă a parti­dului liberal, găsim linia destinului lui tragic. Dacă aceasta e singura misiune pe care o rezervă partidu­lui său d. Brătianu, şi dacă nimic din şoaptele vremii nu găseşte re­zonanţe noul în sufletul său, atunci străjuirea nu-i va folosi d-sale şi cu atât mai puţin tării, Ad. NOUL DIOGENE CHESTIA ZILEI — Ce cauți cu felinarul ? — Un om care să mă voteze. Sensul pacturilor electorale Afinităţi pun­­ti­ce şi nu combinaţii negustoreşti la care se complace să se aşeze, prin ideile şi metodele ei, la ex­trema dreaptă. Rolul lor in actua­la campanie electorală este de mică importantă. Nici timiditatea în luptă a celei dintâi, nici ofensiva violentă a celei din urmă nu vor putea imprima campaniei electo­rale şi rezultatului alegerilor un caracter specific. Important este, în această defi­nitivă aşezare a taberelor, că a­­proape tot ce este democrat se prezintă in fata alegătorilor în rânduri compacte şi cu cele mai mari şanse. Poate tocmai de aceia partidul nafional-ţărânesc a făcut acele pacturi de cari, electoranceşte vor­­bind,­ n’avea nevoie. Sub sceptrul lui s’a făcut o selecţiune necesară politiceşte. Căci nu e vorba de tocmeli electorale ci de înţelegeri spirituale, de apropieri impuse de logica lucrurilor şi a situaţiunilor. Şi acesta e tocmai caracterul pacturilor încheiate. Şi liberalii şi averescanii— cum am spus — au căutat să atragă, când erau la guvern, minorităţile. Le-au atras pentru voturile lor,­­ le-au atras făcându-le concesiuni politice. Asemenea pacturi erau i­­morale, căci­­ ori minorităţile e­­rau îndreptăţite să obţină ce li s’a promis, şi in cazul acesta târguia­la electorală apare odioasă ; ori nu erau îndreptăţite şi atunci cum­Partidul naţional-ţărănesc ne-a pierit o surpriză. Deşi stăpân pe situaţie din punct de vedere elec­toral — popularitatea lui imensă dându-i posibilitatea să lupte sin­gur contra tuturor partidelor poli­tice şi minoritare — el a ţinut să se prezinte în faţa alegătorilor a­­lături de alte formaţiuni şi a înche­­iat pacturi electorale cu germanii, cu fracţiunea democratică a par­tidului maghiar, cu social-demo­­craţii şi cu evreii din Ardeal. Electoraliceşte, partidul naţio­­nal-ţărănesc n’avea nevoie de a­­semenea pacturi spre deosebire de partidul liberal şi cel al poporului care fiind la guvern în 1926 şi 1927, îşi vedeau salvarea în asigurarea voturilor minorităţilor. Totuş pac­­turile au fost încheiate şi exami­narea Ilor, sub raportul sensului şi importanţei lor politice, se impune. * In primul rând ne interesează connguraţia generală a taberelor nu luptă graţie acestor pacturi. Situaţiunea este limpede. Deo­parte, blocul electoral al democra­ţiei constituit în jurul partidului naţional-ţărănesc. El merge de la locul ocupat de organizaţiunile partidului german, care formează aripa lui dreaptă, până la demo­craţia cea mai de stânga, pe care o constitue partidul social-demo­crat. In acest bloc, naţional-ţără­niştii ţin cumpăna la mijloc atât prin situaţia lor politică, cât şi­­ calificare o precizează codul pe­nal. Actualele pacturi cu minorită­ţile au acest caracter inofensiv , prin valoarea numerică a cadre- ; binaţiunea realizată la aspectul u­­lor de cari dispun şi a masselor ■ nei aventuri primejdioase, a cărei ce-i urmeaza. De altă parte — dreapta şi ex­trema stângă. Dreapta se înfăţi­şează divizată între partidul „de ordine“ al liberalilor şi formaţia­; ele sunt rezultatul unor afinităţi nea electorală a partidelor iorgist­­ politice, a unor apropieri fireşti, şi averescan. Extrema stângă nu i întemeiate pe încredere recipro­­contează. Chiar dacă comuniştii­­ că-şi nu pe pretenţiuni stabilite vor reuşi să câştige un număr ca-­­prin tocmeală. N’a fost şi n’a pa­­recare de voturi, ecoul campaniei ! tot fi vorba de „do­ut des“, ca în­­tor va fi aproape imperceptibil tr’o combinaţie de afaceri, n’a marilor masse. A fost vorba de o înţelegere electo-Pentru ca tabloul să fie complect,­­ rata cu consecinţe asupra politicii ar trebui să situăm pe cele două statului, ci de o conlucrare elec­­tici grupări, cari se hazardează­­ forală care încetează în ultima zi izolat în luptă : gruparea d-lui dr.I a alegerilor. Lupu, care îşi are locul — progra­matic vorbind — în marele bloc al democraţiei, şi gruparea d-lui Cu-Acelaş lucru şi cu partidul so­cial-democrat, care, în parlament, îşi va fixa atitudinea lui indepen-* dentă, potrivit programului şi in­tereselor celor reprezentaţi de el. Aşa se şi explică încheierea Pic­turilor, solicitate de partidele opo­ziţioniste şi nu ca altădată, de par­tidele de la guvern. Detaliul este important pentru că el colorează caracterul însus al înţelegerilor re­alizate şi al luptei electorale ce s’a deschis. C"**. Soc­or N­A Z­B­A­Ţ­I­I CHESTIA CU ÎMPRUMUTUL S-a anunţat că la ministerul de finanţe nu există nici un act scris al celor însărcinaţi de liberali cu tratarea împrumutului. Dacă mai în­­târziau puţin liberalii la putere am fi avut surpriza să aflăm că nu e­­xistă nici un ban din Împrumutul care.... totuş se realizase! KIX. NOTE FUNCTIONARII publici au oa­re dreptul de a vota în alegeri ? Se înţelege ca da. Guvernul ac­tual insă le pretinde să pună în urnă numai câte un singur vot... Aceasta spre deosebirea de gu­vernele trecute cari puneau pe a­­numiţi „funcţionari" să depuie in urne... pachete întregi de voturi! * CONSILIUL judeţean de Ilfov va fi dizolvat. Cum intre motivele de dizolvare sunt anele calificate ,deturnare de fonduri­ şi „fals în acte publice“, se zice că va fi a­­vizat si parchetul. Pe fostul prefect, Ghiaţă au în­ceput a-l trece... căldurile. * LIBERALII sunt ingraţi cu gu­vernul când protestează împotri­va faptului că a lăsat la vatră 12.000 de jandarmi. In definitiv, trimiţând acasă 12 mii de jandarmi, guvernul pune la îndemâna liberalilor 12.000 de a­­legători ! Ori poate se indoesc şi de fidelitatea acestora ? La vârsta de 71 de ani moare, a- \ cuma, dramaturgul şi romancierul­­ german Sudermann, pe care îl cu-­ noaştem mai bine din cele trei piese, jucate şi la noi: Onoarea, Magda şi­­ Stane de Piatră, împreună cu­ Hauptmann reprezintă cele două­­ culmi ale teatrului german contim-­ poran, teatru dezrobit din cătuşele romantismului, îndreptat către na­turalismul împrumutat de la streini. Făcea parte din generaţia care a dat pe Conrad, pe Bleibk­en şi pe Hei­berg şefii şcoalei care introduceau literatura în plină realitate, fără în­doială că astăzi Sudermann părea un Învechit ca şi Zola, ca şi Ibsen, dar primele lui manifestări au dat naştere la discuţii, la polemici, la certuri literare, tocmai ca în jurul celor doi scriitori revoluţionari in epoca lor. Primele piese ale lui Sudermann, jucate mai întâi pe scenele de... a­­vant-gardă de-atunci, indignară pu­blicul. „Vă scandalizez, domnilor berlinezi, declara dramaturgul, pen­tru că de bună seamă dumneavoas­tră maţi scandalizat!“ Din această categorică declaraţie îşi poate da seama, oricine, care au fost debu­turile noului scriitor. Născut în 1857 la Matziken in Pru­sia orientală, Sudermann se trăgea dintr'o vechie familie olandeză afi­liată sectei înrudită cu faimoasa bi­serică anabaptistă. Crescut în ideile severe după care nu dai seama de actele tale de­cât lui Dumnezeu, i­­dei care te învaţă că legile sociale nu sunt decât minciuni convenţio­nale, dramaturgul şi romancierul de mai târziu avea să aducă in litera­tură o notă personală ce se caracte­­riză mai ales printr'un amestec­­ de realizm cu Sentimentalism lăsând să se desprindă din teoriile lui o bunătate care duce la sfârșituri fe­ricite. .­­! * Marele cusur al operii sale consta­­t faptul că s'a lăsat ademenit de amănuntul prea precis psihologic tzv piesele de teatru, a dramatizat şi a, dialogat prea mult romanul. Dar atât în roman cât şi In teatru s‘a arătat un scriitor remarcabil ca limbă şî stil, izbutind să scoată din fiecare, situaţie ceea ce­ este adevărat omenesc. Primul său roman Frain Sorge (Doamna Grijă, tradus în franţu­zeşte: La Femme ea Gris), pune ime­diat pe autor în rândul întâi al scriitorilor vremii.. Ca în „La Bâte Humaine" de Zola, unde rolul prin­cipal îl joacă o locomotivă, aci a­­vem o maşină agricolă care devine aproape un personagiu viu. A inte­resat mult cazul acelui timid căruia nu-i lipseşte, câteva vreme, de­cât încrederea în sine pentru a acţiona biruitor. Erau în acest roman ele­mente noui ce deschideau orizonturi variate literature­ moderne. Teatrul lui, înrudit cu al lui Dur­mas-fiul, fără să soluţioneze proble­mele sociale pe care le discuta, e mult mai realist, mult mai realizat în efecte şi în lovituri scenice. Su­perior lui Hauptmann din punctul de vedere al construcţiei unei piese, — adesea ori aminteşte pe Sardou — Sudermann e inferior autorului „Ţesătorilor“ prin adâncimea cu care îşi caracteriză personagii­e. In ultima vreme autorul „Magdei“ era in scădere. Ultimele lui piese­, ca şi ultimile lui romane nu se mai potrivesc cu concepţia ce şi-o făcuse autorul despre viaţă şi societate. El Însuşi, ca om, abdicase dela anumite prejudecăţi. Aşa se explică cum, lu­­lăturând, totdeauna, orice fel de o­­noruri şi distincţiuni, primise de curând să facă parte din noua Aca­demie germană. A. de Herr * CARNETUL NOSTRU HERMANN SUDERMANN SUDERMANN Fără stare de asediu... Se vaetă Viitorul, căutând — nu atât să-și impresioneze cititorii, cât mal ales să impresioneze „anumite" cercuri, — se vaetă in fiecare zi: — Ce ne facem fără stare de ase­diu ? Ce-o să fie ? Ce-o să fie . ..E drept că tot Viitorul adaugă, in alte pagini că starea de asediu nu s’a prea ridicat, că este o isteţie a guvernului săvârşită numai in vede­rea campaniei electorale şi că, de fapt, nu-i un lucru chiar aşa de însemnat reducerea zonei teritoriale în care se aplică încă starea de ase­diu ! Dar nu noi vom avea naivitatea de a cere Viitorului logică şi nici consecvenţă... „.Deci, ce-o să ne facem fără stare de asediu ? Pricină de Îngrijorare — nu ve­dem. România mică n’a cunoscut, dela 1866 şi până 1918, starea de asediu şi — slavă Domnului ! — nu putem să ne plângem, lucrurile au mers destul de bine şi in destul de fru­moasă orilnduială in mica Românie de altă dată.» Am trecut prin două răscoale — la 1888 şi la 1907, prin două războaie---- 1877 şi 1913 — şi nimeni n’a simţit nevoia stării de a­­sediu. Alte ţări, In jurul nostru, trăesc chiar acum, cu frământările de a­­cum, fără stare de asediu. Suntem singura ţară — în afară de Rusii sovietică — in care această brutală şi cinică suprimare a libertăţilor ce­tăţeneşti s’a menţinut vreme de zece an. Da, s’a ridicat starea de asediu in cuprinsul ţării menţinându-se — nă­dăjduim că provizoriu — pe o zonă restrânsă, la frontieră. Sa ridicat deci, starea excepţională, căci aşa i se zice — fiindcă au încetat şi îm­prejurările excepţionale care o fă­ceau necesară. Cât despre ordinea, care a fost a­­tât de des speculată în interes de partid, aceasta poate fi păzită de procurori şi de prefecţi cel puţin tot aşa bine pe cât au păstrat-o comi­sarii regali şi comandanţii militari. Noi nu putem face administraţiei şi magistraturei civile insulta de a-i spune — aşa cum i-au spus guver­nele postbelica — că singură justi­ţia militară poate păzi ordinea. Ne putem — şi nu avem cuvânt — să ne manifestăm această jignitoare neîncredere in magistratura şi în administraţia ţării­­,­­ de­sigur, agenţii administra­tivi şi reprezintanţii parchetului vor fi puşi la oarecare osteneală. După zece ani, sunt reintegraţi în dreptu­rile şi datoriile lor. Suntem siguri insă, că in apărarea ordinei vor pune o priveghere cu atât mai ne­întreruptă cu cât zece ani au fost lipsiţi de atribuţiile pe care le con­feră legea. Iar tulburătorii ordinei — dacă vor fi — vor găsi în parchet şi în administraţie rezistenţa necesară, în justiţie — sancţiunea firească — cu atât mai mult cu cât şi rezistenţa şi sancţiunea vor avea marea forţă morală a legalităţii. T. L. i­ffer Cronica lui Jean Herburi de Filistin de SCARLAT CALL­I MACH­I — însemnări din trecutul Moldovei — încep acest articol subliniind, înc’odată, importanţa acestei cărţi tipărite în anul 1573, în Paris. In studiul precedent, am scris despre XIV cărţi, rămânând, ca în arti­colul de faţă, să dau la iveală cele însemnate în ultimele VI cărţi. In cartea a XV, la pagina 160, citim : „Cum au fost învinşi Svitrigello şi cruciaţii din Livonia, cum s’a în­cheiat pacea cu cei din Ungaria şi între Ilie şi Ştefan din Valachia fraţi. Cap. III“. (Comment Svitrigello & Ies Croisez de Livonne furent vain cus, comme la paix ful fai­te avec ceux d’Hongrie, & aussi entre Helie A- Estienne de Valachie frétes. Chap. III). „Intre timp Ilie scăpa de sub su­pravegherea păzitorilor lui (se des­ robba de ses gardes) și plecă să tul­bure liniștea din Valachia (remuer Ies affaires en Valachie) şi astfel în­cepu un nou războiu între cei din acelaş neam. (dont vint guerre civil­lé). ....Regele Vladislav III împacă, a­­tunci, pe cei doi fraţi, (mist lors d’appointement les deux freres) Îm­părţind voevodatul (la Seigneurie) in felul următor: Ştefan căpătă Ţara de jos (Basse­lfirche), care se învecinează cu marea şi care se numeşte Basarabia unde se găsesc cetăţile Bialograd şi Kilia. Ilie căpătă ţara de sus (flaule Marche), care se întinde către Occi­dent, atingând Rusia şi care are ca­pitală oraşul Sucavia (Suceava). A­­cestea făcute, Ilie veni, numaidecât, (incontinent Helie venit) la I­eopolis cu toţi cei mai de seamă din boierii lui şi jură credinţă, chiar în faţa re­gelui, pentru el şi ai lui. Craiul aju­­tându-i să se ridice, 11 sărută (le baisa) şi dădu mâna cu boierii va­­lachi (tendit sa main aux Princi­­paux de Valachie) şi li sili la tributul anual de : una sută ar­măsari, una sută iepe, patru sute boi şi două sute de căruţe (charrettes), pline cu un fel de peşte numit vson (somn?) din care se găsesc, mulţi, în Dunăre. Patru ani mai în urmă, Ştefan şi acelaş Ilie, împreună cu boierii lor, jurară, iarăşi, credinţă şi supunere Craiului leşesc“. Mai departe, la pagina 162, gă­sim cuvintele : „...Le quel (Amuralh Empereur des Turcs) avoit desia occupé & faiit tributaire la Valachie...". La capitolul VIII (cartea XV) la pagina 166, autorul ne vorbeşte despre origina lui Ioan Corvin de Huniadé, („...de la renomme de Jean Huniad“). “...Iar în ceea ce priveşte pe Fristac şi pe Huniadé, îi cinsti cu mari da­ruri (Ies honora de Grads dans & presens) şi făcu pe Fristac guverna­tor Ilan­ al Croației şi pe Huniade Voevod sau Palatin al Transilvaniei și, mai în urmă, îl puse în stăpâni­rea Banatului, Temisanei şi al Ca­­rrum lui-Severin. Din acea vreme, a­­cel Ioan Huniadé (h­eluy Jehan Hu­niad), care fusese supranumit Cor­vinul, după locul său de baştină, În­cepu să fie vestit (comenca dl estre en bruit & reputation), prin ţinutu­rile unde mai înainte nici nu se po­menea de el. Tatăl lui­ era din Vala­chia şi maică-sa era grecoaică. To­tuşi unii spun c’ar fi fost copilul din flori al lui Sigismund Împăratul. El clădise cetatea Huniazilor, la capătul Transilvaniei (au bout de la Tran­­silvanie), de unde îşi trase numele ((Ton il print son surnom). De aci încolo, (depuis­enţa) luptându-se vitejeşte, în m­ai multe rânduri, in­­potriva turcilor, regele Vladislav III îl numi cap al puterilor de unguri“. Trecând mai departe, citim, pag 181. .....In care loc (auquel lieu) ■ Ni­copolis — veni şi Vlad, căruia i se zicea Draculea, palatinul Moldovei Transalpine (sic) şi ceru iertare lui (Vladislav Iţi) pentru că se înţele­sese cu Turcii in anii trecuţi, având prea puţini oameni în oastea sa, nici cincisprezece mii de călăreţi şi cam tot atâţia pedestraşi (... en son ar­­mee, en laquelle a grad peine y avoit il quinze mit chevaux et autant de gens ă pied). Toţi cei din cruciadă (de la croisade) încercară să-l con­vingă să se’ntoarcă (de s’en retour­­rier), dar el nu voi. Deci, după ce îi (regelui Vladi­slav) lăsă patru mii de călăreţi şi pe fiul său se innapoiă acasă. Ii mai dă­ruise doi cai, cari alergau iute de tot (de fix chevaux qui courcient mer­­veilleusement bien) şi îi mai încre­dinţase doi flăcăi, cari cunoşteau toate drumurile ascunse, de care să se folosească la nevoie“. La capitolul III (cartea XVI), la pagina 186 (verso) e scris : „Des troubles de Moldavie, des courses des Tartares, etc.“ (Despre răzvrătirile din Moldova şi despre incursiunile Tătarilor, etc.) „Regele (Cazimir III) trecu apoi in Rusia, pentru a potoli răscoalele din Moldova, care începuseră după moartea (depuis le trepas) lui Ilie şi Ştefan, voevozii. Roman urmase, pe tron, tatălui său Ilie, iar Petru, lui Ştefan. Petru alungase pe Roman, cu ajutorul lui Ioan de Huniade, guver­­na­torul lui Vladislav al Ungariei. Casimir vroi să suie, iarăşi, pe Ro­man în scaunul domniei, dar află l­a drum lagant été adverti en che­­min) că el fusese otrăvit.. Sosind la Kameneț, locuitorii îl primiră cu multă­ bucurie și ii dădură mese și băutură bună (il fut receu avec grandes caresses (et) Hesse par les habitants (et) bien festoyé). De a­­colo, trimise sol lui Petru, spunân­­du-i să vie să jure credință (qu'il veint devers luy presler serment). La nre, Petru răspunse că va veni, dacă Craiul il va lua sub oblădui­rea sa (pourveu qu'il eut sauf con­duit de luy). Dar, Casimir nu aș­teptă venirea lui Petru, ci trimise întru întâmpinarea sa, la Chocim, patru ambasadori, cari trebuiau să primească jurământul său, al boeri­­lor din divan (ses conseillers) şi al tutur­or celorlalţi boeri (de toute la hublesse de Moldavie) Moldoveni“. Trecând mai departe (pag. 187), găsim : „... Comment Alexandre fut re­mis en Valachie contre Bogdan des grandes depopulations­­aides par les Tartares. Chap. 4“ (...cum s’a suit, iarăși, in scaunul domniei, Alexandru, alungând pe Bogdan și despre prădăciunile Tătarilor). „... Intre timp, Petru Palatinul Valachiei muri. După moartea lui, un oarecare Bogdan, care se zicea copil din flori al voevodului Ale­xandru (un nommé Bogdan, qui se disoit estre bastard) puse­ stăpânire pe voevodatul (Seigneurie) Valachiei Mai era un fiu al voevodului Ilie, care se numea Alexandru, care era fugar împreună cu mumă-sa (qui estait fugitif) şi care fusese făcut domn, cu puţin mai înainte, din ordinul Craiului, de către loan de Senneu şi Bogdan gonit. Dar nu­maidecât după plecarea lui loan de Senneu şi a oştilor lui, Bo­gdan co­borî din munţi şi goni ne Alexan­'’Citiţi continuarea în pag. II-a)

Next