Adevěrul, iulie 1929 (Anul 42, nr. 13962-13987)

1929-07-22 / nr. 13980

AHOL 42 - Ho. 13980 * * . Lan­ 22 Iulie 1929 © pagini Adevărul FONDATORI: AI P. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1928 750 lei pe un an ABONAMENTE : 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu I.EI 3 BIROURILE: București, Strada Sărindar Mo. 1—S— U­­LEI 3 TELEFOANE Centrala; 306­ 67. 324 73. 346 79. 353 54. Direcția: 357 72. Administrația 307 69. Provincia: 310­ 65. VIITORUL afirmă că ședințele parlamen­­tului constitue un scandal... ... Un adevărat scandal, fiindcă se desvă­­lue dezastrul politicei liberale din ultimii zece ani! Paternitatea impozitelor Camera şi-a Îndeplinit ori trista necesitate în care se găsea de a revărsa asupra țării un nou val de fiscalitate. Au fost votate noile im­pozite, cari vor fi primite de con­tribuabilii cu destulă amărăciune. Erau îndeajuns de apăsătoare, și până acum, sarcinile fiscale, pen­tru ca să poată fi acceptată cu î­­nim­ă uşoară sporirea lor. Plusul de jertfă ce se cere ţării va distila fie­rea amară a nemulţumirii şi va o­­trăvi tihna a mii de contribuabili. Dar indignarea cetăţeanului — bun însă prea împovărat platnic de biruri — se va îndrepta nu împo­triva celor ce, recurgând la impozi­tele cele noui, nu fac decât să-şi îndeplinească o jalnică obligaţie, ci împotriva celor ce au cre­at, prin politica lor nefastă, această obliga­ţie. Căci simte toată lumea, el nu e contribuabil care să nu ştie precis, că impozitele au fost propuse de d. Mihai Popovici, dar necesitatea lor inexorabilă a creiat-o nenorocita şi nefasta politică a d-lui Vintilă Bră­­tianu. Şi iată că acum oficiosul partidu­lui liberal protestează împotriva constatării aşa de evidente pe care am făcut-o, că „birurile cele nouă sunt biruri liberale». Făţarnică protestare! Fiindcă ni­meni nu va putea tăgădui că dacă guvernul de astăzi se vede silit să comprime teascul fiscal e obligat aceasta de situaţia disperată în care d. Vintilă Brătianu a lăsat finanţe­le publice. Impozitele cele noui poartă nu­mai semnătura naţional-ţărănişti­­lor, dar paternitatea lor e sadea li­berală. Sunt impozite liberale, după cum tot liberale vor fi şi suprimă­rile de funcţionari pe cari guvernul, în cele din urmă, va fi silit să le facă. Funcţionarul suprimat şi con­tribuabilul strâns în teasc vor fi, amândoi, victimele faptului că par­tidul liberal a lăsat pe d. Vintilă Brătianu să gospodărească ţara timp de zece ani de zile, după con­cepţia d-sale nefastă. Desigur, recursul la fiscalitate nu e o politică fericită şi nu era reco­mandabilă mai ales într-o ţară să­răcită ca a noastră. Consolidarea financiară ar fi trebuit urmată pe calea stimulării economiei naţionale pentru ca belşugul de afaceri să dea statului belşug de venituri. Dar cum ar fi posibil lucrul acesta as­tăzi, când ţara e bântuită de cea mai cumplită criză din câte a cu­­­noscut vreodată, când comerţul e paralizat, iar industria stagnează? Şi cine a creiat această stare ne­fericită de lucruri dacă nu d. Vin­tilă Brătianu cu politica d-sale pro­ducătoare de dezastre? In împrejurări oarecum normale, un guvern ca cel actual, cu alte concepţii decât acelea ale fostului ministru de finanţe, ar fi recurs la calea cea adevărată, aceea de a procura venituri statului prin sti­mularea forţelor de producţie ale economiei publice. Dar ne găsim într-o perioadă de stabilizare mo­netară, când orice zăbavă poate fi catastrofală şi când bugetul cată să fie neapărat echilibrat prin orice mijloace, prin toate mijloacele, ce se găsesc la îndemână. Nu vrem să luăm apărarea im­pozitelor cu care guvernul a îm­povărat țara. Ele sunt și rămân antipatice. Dar oprindu-se în fața jertfelor ce ni se cer, nu putem să nu căutăm pe adevăratul vinovat care e fostul ministru de finanțe al liberalilor. Impozitele cele noi sunt roadele monstruoase ale po­liticei omului care jongla cu exce­dente atunci când în realitatea în­grămădea deficit peste deficit. Cenzor Vizitatori străini Şeful departamentului cooperaţiei din Biroul internaţional al muncii, care s’a oprit în România venind dintr’o călătorie de studii din Rusia. D. G. FAUQUET GLOSE POLITICE... Ţuicanii « - »— 1 ——-— Camera a prezentat în cursul şedinţei de ori dimineaţă şi la în­ceputul şedinţei de după amiază un aspect curios. Se părea că o apariţie numeroasă şi virulentă — nu ca aceea care a plecat deu­năzi — îşi făcuse apariţia şi in­­trase în acţiune. Şi ca culme, se putea observa pe d. Pompiliu Io­­niţescu, în fruntea „opoziţiei“, luptând din răsputeri... contra gu­vernului. La ordinea zilei era problema urcării taxelor pe spirt, vin, bere şi ţuică. Şi lupta se dedea în con­diţii curioase. Adversarii spirtului industrial nu se opuneau taxelor sporite la vin şi ţuică. Cereau în­să ca cele pe spirt industrial să fie şi mai urcate. In condiţiile in care s’a dat lupta, s’a putut vedea imediat in­teresul cel mare : se cereau taxe mari pe spirt, pentru că astfel se facilitau fraudele cu şpriţul din vin şi ţuică. Interesant însă era aspectul : dovada că interesele profesionale sunt singure care mişcă. Dar era interesantă şi o reminiscenţă , şi Petre Carp, ca şi d. Mihai Popovici, a avut de luptat cu ţui­­carii. Puternică mai e această cate­gorie socială, sprijinită sau nu de d. Garoflid. Credinţa D. Eduard Mirto, subsecretar de stat la interne, a făcut desi­gur un discurs foarte reuşit la discuţia generală a proectului de reformă administrativă. S’ar pu­tea spune chiar că a fost unul din cele mai reuşite ale d-sale discursuri. In altă parte ne ocupăm de cu­vântarea pe care a rostit’o aseară. Aci voim să relevăm doar, că pe lângă o mare putere de dialectică şi un excelent material documen­tar, d. Eduard Mirto a invederat pe lângă cunoscutele d-sale însu­şiri oratorice, o putere de ironi­zare, care a făcut deliciul Came­rei. De pe urma acestei ironii a ie­şit zdrobit partidul liberal, neres­­pectuos cu propriile sale idei, a ieşit sfărâm­at partidul poporu­lui, ignorant în principii elemen­tare administrative, autorul unui proiect regionalist, gata votat de Senat, a fost decimat d. Goga „cel care ştie să scrie frumos, când nu crede“; în fine, a fost pus într’o postură penibilă d. Ar­­getoianu, ieri averescan, astăzi liberal, autor de proecte, dis­cursuri şi broşuri în care propo­văduia regiunea drept salvarea ţării. Frumoasă operă de higienă po­litică a făcut ori la Cameră d. Mirto­­ Sever carnetulIostru Filmul vorbitor şi pacea mondială In timp ce telegrame din Paria a­­nunţă că Briand se pune in fruntea campaniei pentru realizarea State­lor Unite ale Europei şi pe când zi­arele germane au articole cu titlul: „Europa, patria mea", vedem diplo­maţia anglo-americană folosindu-se de filmul vorbitor pentru propagan­da ideei unei antante anglo-ameri­­cane. Filmul vorbitor pare a fi a­­juns acum la o mare perfecţiune în America. Unii afirmă că acest film omoară teatrul. Singura inferioritate a filmului a fost până acum muţenia lui. Astăzi eroii iubiţi ai publicului sunt auziţi de spectatori. Şi auziţi încă mai bi­ne decât în teatru, graţie megafoa­nelor. Publicul american are astăzi prilejul să vadă apărând premierul Angliei, pe Macdonald, care-i vorbeş­te de pace şi înţelegerea celor două mari surori anglo-saxone. Macdonald este precedat pe ecran de fiul şi fiica sa, care vorbesc de străduinţele părintelui lor pentru re­alizarea păcii mondiale. Apare apoi însuşi primul minis­tru englez care cu vocea lui convin­gătoare, rosteşte cuvinte provocând entuziasmul şi ovaţiile publicului. El arată că alianţa între Engleji şi Americani va asigura pacea lumii dispariţia războiului, dezarmarea ge-­­­nerală. Este propaganda cea mai formi­dabilă în massele populare. S ■Nu va trece probabil­­mult­­şi vom vedea apărând filmul vorbitor şi la noi în viaţa noastră politică. „Luptele'­ politice nu­ se vor m­ai da atunci" decât pe ecran. .'Oratorii ,s.e.,vor pu­tea arăta în forma lor cea mai desăvârşită și — cine ştie? — poate în loc de capele, rănite, vom asista la «crane... sparte! .Va fi — orişicum — un progres O*”. Ytpreîi ­. . ... ---------- ——---------———* REGELE CAROL ŞI UNITATEA NAŢIONALA Publicându-se, acum câteva zile, în „Dimineaţa“, o scrisoare a îm­păratului Prânz Ioseph către Kai­­zerul Wilhelm, unde se exprima temeri despre o acţiune a Româ­niei contra Triplei Alianţe, s’au tras concluziuni că regele Carol ar fi fost neclintit pentru unirea Ro­mâniei cu Ardealul. Am găsit originea acestei neli­nişti a împăratului Franz Josef. Se află pe larg expusă în cores­pondenţa diplomatică adresată de reprezentanţii Germaniei la noi, din anul 1914, ministrului de afa­ceri străine german, „Colecţia complectă a documentelor germa­ne relative la origina războiului" strânsă de Karl Kautzky şi publi­cată după cererea ministerului de afaceri străine german, cu revizui­rea contelui Max Montgelas şi prof­ .Walter Schücking, traduse în fran­ţuzeşte de d. Camille Iordan, mi­nistru­ plenipotenţiar. Se va vedea din cuprinsul aces­tor documente că, cel puţin în lu­nile Iulie, August şi Septembrie 1914, Regele Carol a fost hotărît contra întrupărei Ardealului la Ro­mânia. Iată dovezile: In tomul I pagina 78, găsim, în telegrama N. 41, expediată de d. Waldburg, însărcinat de afaceri al Germaniei la Bucureşti, către Can­celarul Imperiului. la­­Berlin, sub menţiunea „foarte secret", cu data de 11 iulie 1914, următorul pasaj a­­liniatul V, relatând cele ce se pe­trecuse în ajun la un dejun la caste­lul Peles, în prezenţa regelui Ca­rol şi a prinţului Ferdinand : „Pe când Maiestatea Sa (adică Regele Carol) aprecia, alta dată, că nemulţumirea contra Austriei era un val trecător, eri a emis părerea că agitaţia era serioasă. Majestatea Sa m-a aprobat când am exprimat opinia că agitaţia era atât de vio­lentă pentru că se considera a fi Au­stria ca fiind slabă şi că, in afară de aceasta, încrederea României la propriile sale mijloace se mărise extraordinar. Când­­ am menţionat că mulţi credeau aici că Transilva­nia se va reîntoarce in curfund Ro­mâniei, Maiestatea Sa declară că este foarte opus acestei idei și că a declarat deschis că nu se va preta niciodată cucerirea Transilvaniei. După masă, convorbirea revenind a­­supra acestei chestiuni, regele se În­toarse, atunci, către Principele Fer­dinand și-i spuse: noi nu vom ve­dea aceasta cât vom trăi; l­un rău, poate." In tomul al 4-lea din aceiaşi co­­lecţîune figurează telegrama secre­tă No. 68, document No. 868, tri­­measă din Sinaia la 4 August 1914, de ministrul Germaniei la Bucu­reşti, baronul de Waldhausen, că­tre ministrul Afacerilor străine a! Imperiului, în care relatează cele­­ce­ i s’au povestit de Regele Carol acolo, despre istoricul Consiliu de Coroană. Iată documentul: „Am îndeplinit Instrucţiunile voa­stre. La Consiliul de Coroană Re­gele, după un discurs patriotic ce a mişcat adânc toată lumea şi pe care Regele nul Pa cetit, a fost pă­răsit de către oamenii de Stat al tu­turor partidelor, cu excepţia d-lul Carp care s’a ţinut foarte energie alături de dânsul, dar care nu mai dispune de influenţă politică şi n’a găsit» sprijin pe lftngă propriii săi partizani. Regele a apărat acordul cu Tripla Alianţă până la capăt, cu cea mai mare energie şi a declarat in zadar că dacă şi-ar renega cuvân­tul său, el nu se va mal bucura de nici o consideraţiune şi nu va mal putea servi România. Regele mi-a povestit tot cursul acestor negocieri tragice şi era atât da abătut şl in prada unei dureri fisice In cât el nu mal putea da cât a se pune in pat, astfel că n’am fost primit ori. Ma­jestatea Sa a declarat că fără Gu­vernul său el nu va putea conduce in războiu contra Rusiei poporul său, care nu vrea să meargă cu Austria şi in ca priveşte afacerile bulgăreşti se va referi deciziunei Consiliului de Coroană şi Consiliului de miniş­tri, ca va regula chestiunea. Contra reluării Basarabiei s’a pus in vede­re, la Consiliul de Coroană, că pen­tru România ar fi o a doua Alsacie- Lorenă. Declaraţiunea de neutrali­tate a Italiei, care a fost cunoscută înaintea Consiliului de Coroană, a produs o mare impresiune, fără care regele ar fi putut incă obţine de a se merge cu Tripla Alianţă. Asupra chestiune! că România nu putea să meargă cu Rusia, Consiliul de Co­roană s’a pronunţat în mod unanim. „Orice acţiune a României contra Austriei ar fi absolut cu neputinţă cât timp El ar fi rege. Austria putea să despresoare frontiera română. „Concentrarea de trupe austriace la frontiera română a nemulţumit foarte mult aici. Dacă Consiliul de Coroană înţelesese frontiera ungu­rească printr­e graniţele de apărat, aceasta nu era după rege şi d. Fo­­rambaxu, decât pentru a sa găsi o formulă." ' ; (ss) WALDHAUSEN Impresia acestei telegrame a ba­ronului Waldhausen la Berlin a fost enormă. La 8 August a fost ,cu­următoarele relativ la atitudinea României (telegrama No. 54, docu­ment No. 865): „România a garantat neutralitatea sa binevoitoare; ea apără frontiera contra Rusiei şi lasă libertate de acţiune Bulgariei contra Serbiei. A­­desiunea Bulgariei de Tripla Alian­ţă va provoca, probabil, o interven­ţie activă a României contra Ru­siei". Din cele ce preced se învederea­ză că Regele Carol a fost hotărît, în acel timp, contra oricărei acţiuni a noastră împotriva Austro-Un­­garie. La Consiliul de Coroană ne-a cerut, respirat, să atacăm Ru­sia alături de Austro­-germani, a­­meninţându-ne în cazul contrar chiar , cu abdicarea, căci alt înţeles nu pot avea cuvintele Regelui Ca­rol relatate de baronul de Wald­­hausen: „Dacă își va renega cu­vântul Său, nu va mai putea servi România". Acesta este adevărul istoric re­latat din documente oficiale ger­mane. In numărul din 15 Februarie 1929 al revistei parisiene „La Revue des deux Mondes“, ministrul României la Paris, d. Constantin Diamandy, a publicat un studiu istoric ce a stârnit mare senzaţie. D. Diamandy afirmă că la 2 octombrie 1914 d-sa a realizat un acord secret cu Ru­sia, prin care România acorda Ru­siei neutralitatea sa binevoitoare. In pagina 814 din revista franceză sus citata, d. Diamandy reproduce un pasaj dintr’o scriere a lui Ion I. C. Brătianu, din,.care se vede că acesta obţinuse aprobarea Regelui Carol. Este evident că Ion Brătianu n’ar fi putut face un acord de o aseme­nea importantă capitală fără ştirea Regelui Carol. Cele afirmate de d.. Diamandy trebue­ să fie adevărate, deşi îmi pare cu totul straniu că Regele Ca­rol în memoriile sale reproduse de d. Diamandy în articolul său, la începutul lunei Octombrie 1914, să nu fi pomenit nimic despre acest acord cu Ruşii, ce răsturna cu to­tul întreaga politică german­o­filă a Regelui Carol de până atunci. Ce l’a făcut pe Regele Carol, ale cărui sentimente şi acţiuni le-am văzut care au fost în lunile Iulie şi Dacă conversiune a fost, ce gro­zavă dramă s’a petrecut în sufle­tul bătrânului nostru rege! Ca să poată fi descrisă, t­rebue să ai ge­niul creator al lui Shakespeare, mintea, inima şi documentarea lui Iorga. Să ne reamintim că, la începu­tul lui Septembrie 1914, a avut loc teribila înfrângere a Germanilor la Marna. Regele Carol, strateg vestit, a prevăzut, cu siguranţă, distrugerea finală a puterei germane. In ţară furtuna sufletească contra Unguri­lor creştea. De altă parte, regele Carol ştia, de la 1877, la ce se putea aştepta de la Ruşi, care numai graţie ge­niului politic al­ ilustrului evreu Dis­raeli, lord Beaconsfield, primul ministru englez de pe atunci, au putut fi alungaţi, cu un singur bluff diplomatic, ca nişte proşti ce au fost, dela porţile Constantinopo­­lului. Ori, acum iată un nou prilej pen­tru Ruşi ca străbătând România —■ fiind aliaţii noştri şi ai Franco-En­­glezilor, — să transforme întreg Sud-Estul european într’un lac moscovit, înnecând România... Ce te faci între cele două ziduri înflăcărate ce se apropie? Iată elemente ale tragediei ce s’a petrecut negreşit în sufletul bunu­lui şi înţeleptului nostru rege Carol. N. N. Lentpiceanu N A Z B A T I I ÎNTOCMAI! „Viitorul" spune că împrejurimile Capitalei sunt o legendă binevoi­toare. ...Ca şi excedentele d-lui Vintilă­ Kix­municată împăratului, Marelui Stat .August 1914, ca în Octombrie Major German, Statului Major îl­­ semneze acordul cu Ruşii, Marinei şi Ministerului Marinei, iar d. de Jagov­, ministrul Afacerilor Străine a telegrafiat-o ambasado­rului germ­an la Viena. Ca consecință, d. de Jagow te­­­legrafiază din Berlin la 5 August 1914, ministrului Imperial la Sofia, sa REGELE CAROL CRONICA LITERARĂ de ŞERBAN CIOCULESCU Paul Souday Literele franceze pierd în Paul­­ul, dadaiştii şi supra-realiştii pe Souday pe cel mai autorizat critic de astăzi. Odată cu el dispare, pentru câtă vreme nu se ştie, tra­diţionalul critic-judecător, înar­mat cu fertila temută de scriito­rii de azi, deprinşi cu recenziile camaradereşti şi de complezenţă. Souday, ca şi Boileau, putea spu­ne cu mândrie : J’appelle un chat un chat et Rollin un fripon, sau ca Brunetiére : Oderint, dum metuant. Pentru Souday, critica era un larg­ corap dehensivul care refuza­se să treacă la extrema-stângă li­terară; romancierii de sensaţie, scriitorii sportivi, naţionaliştii­­integrali, desigur şi alte categorii care îmi scapă, se adăugau la cea­ţa compactă a duşmanilor lui. Din acest punct de vedere, Sou­day îmi aminteşte pe Brunetière. Deşi la antipodul acestuia, Volta­irian în măsura în care Bruneti­­ère era bossuetist, „dix-huitieme siécle“ precum predecesorul său fusese „dix-septieme siecle“, — act de conștiință, în toată pute-­ prin ferventa pasiune a ideilor, rea cuvântului. In aceasta era­se-; prin temperamentul combativ, creţul autorităţii lui fără potri-j prin verdeaţa crudă a adevărului, I rostit fără înconjur, prin întinde­ri Sinceritatea şi loialitatea sa ii; rea extraordinară a informaţiei, făceau respectat chiar de adver-jer se aseamănă până la identifi­cării săi. Cine ar putea să-i enu-1 care. Cu deosebirea că Brunetie­­ntere ? ilegaliştii urau în el pe fi­­re, chiar în perioada sa dintâiu, bertarul impenitent, clericalii pe: raţionalistă şi necatolică, ascun­­iiber-cugetătorul, misticii pe ate-i dea într’însu! un contimporan al pi, intuiţioniştii pe intelectualis-t janseniştilor, extrema rigidita­te morală, care îl integra în seria scriitorilor anti-galici, opuşi spi­ritului „gaulois“, pe când Souday se însera tradiţiei „gauloise“, a epicureilor, de calitate bună, ca­re au ştiut sa întrunească la un loc plăcerea simţurilor, cu iubi­rea artelor şi primatul intelectu­lui. Astfel,­ Souday a reprezentat cu fermitate bunul simţ francez, spiritul mediteranian, toleranţa şi realismul literar, conciliind clasicismul cu romnatismul şi modernismul, şi chiar un oare­care internaţionalism literar, în anii războiului. Pornit din jurnalismul literar, în care s-a manifestat aproape timp de patru decenii, şi din şcoala romană a lui Moréas, ilus­trul dispărut a fost un mare jur­nalist şi un entusiast al poeziei. Entre­ filets-urile lui din le Temps de Luni şi Vineri de pe prima pagină, semnate P. S. (ca­re apăreau Duminica şi Joia du­pă amiază) au relevat coexisten­ţa criticului din foiletoanele de Joi (Miercuri după amiază), cum acea a gazetarului spiritual şi nu­i trecut, Souday a fost primul eri- revardier. e­tic oficial care a scris elogios des-De aceea, pe drept cuvânt, când J _-----------------------------------|_______ a denunţat spiritul de cafenea! fCititi, conţinu „tortonist“, ca pe un duşman al poeziei adevărate, adesea ezo­terice, i s’a răspuns că el însuşi era, când vrea, un veritabil torto­­nist. Apoi nu-şi scria unele arti­cole în cafeneaua Régence, ca în­tr’un mediu natural ? Spiritul de cafenea şi bulevard n’au înăbuşit însă sacrul entusi­­asm, adevărat elixir al robustei sale personalităţi. Souday a în­­drăsnit, în decadele din urmă, de când i s’a încredinţat foiletonul literar al ziarului Le Temps, din 1912, să se manifesteze ca cel mai aprins hugolatru, deşi Hugo căzuse în desuetudine. Apoi, în a­­nii postbelici, de neruşinată su­pralicitare pseudo-modernistă, el nu s’a sfiit să înfrunte lupta dreaptă pentru maeştrii respec­taţi, ca Flaubert, Renan, Taine şi chiar Zola. Cu bună dreptate, îm­pacă înţelegerea înaintată a unui Mallarmé cu admiraţia maeştri­lor pe ned­rept sacrificaţi de a­­depţii vitezii automobilistice, ai cinematografului şi ai sportului. Deşi tinerii afectau a-i încre­meni printre moaştele veacului o­ Ara în pag. II a) V Noua primejdie de război Pactul Kellogg la grea încercare Este vorba de primejdia de război intre Rusia sovietică şi China, adi­că, în ce priveşte întinderea şi popu­laţia, intre cele două mai mari re­publici de pe globul pământesc. Că această primejdie este reală şi cât se poate de ameninţătoare, ne-o dovedesc ştirile primite atât din sursă chineză, cât şi din sursă ru­sească. Relaţiile diplomatice între cele două state au fost rupte, atât ru­şii, cât şi chinezii concentrează în grabă trupe la vastele frontiere ale Mongoliei şi Manciuriei, guvernul sovietic declară oficial că nu mai vede posibilitatea unui aranjament pe cale pacinică a diferendelor ce au provocat starea actuală de lu­cruri. Nota de răspuns a Chinei pri­­vitoare la arestarea de funcţionari sovietici şi la ocuparea liniei ferate din Manciuria a fost socotită la Mos­cova ca absolut nesatisfăcătoare. La rândul lor chinezii, deşi n’au eşit încă bine din cumplitul războiu civil, care a pustiit China atâţia ani de zile, fac din nou dovadă sau paradă de dispoziţ­iuni războinice. Aşa, guvernul din Nanking refuză propunerea de mediaţiune a Japoni­ei, iar mareşalul Cian-Kal-Sec de­clară că ocuparea liniei ferate man­­ciuriene de Est a fost numai un început şi că guvernul chinez e ho­tărît să ia şi alte măsuri pentru re­dobândirea complectă a Manchmal. Iar în telegrama ce aduce vestea aceasta, se adaugă: „In întreaga Chină se manifestă o intensă miş­care naţionalistă“. Se vede, prin urmare, că primej­dia de războiu este cât se poate de serioasă. S’ar putea spune chiar că avem un început de ostilităţi; a­­vioane militare sovietice au zburat —desigur, nu din plăcere de sport— deasupra teritoriului chinez. Iată dar o primă şi foarte impor­tantă ocazie pentru ca pactul Kel­logg să-şi arate eficacitatea sau... neputinţa. Să nu se uite că atât Rusia, cât şi China sunt semnatare ale acestui pact, ambele state acceptând să declare războiul afară din lege şi ca un act la care nu vor recurge. Aşa au semnat — şi nici nu e aşa mult de atunci. Astăzi, nici u­­nul, nici celalt nu par a-şi aminti de existenţa acestui pact şi nici de datoria de a-şi respecta semnătura. Intr’o asemenea situaţie, firesc este ca privirile să fie îndreptate spre America, spre ţara în care a luat naştere pactul în chestiune. Dar până acum în America, nu se observă nici o tendinţă, nici o pre­gătire spre o Intervenţie care să preîntâmpine iminentul conflict ar­mat. In adevăr, telegrame primite de la faţa locului ne spun că preşedin­tele Hoover, întrebat asupra situa­ţiei, a refuzat să exprime o părere, pe când d-nii Borah şi Kellgog şi-au exprimat doar speranţa că cele două state îşi vor respecta semnătura şi că nu se va ajunge la un războiu. Insă, simpla speranţă, când nu e însoţită de o acţiune care să-i dea putinţa de înfăptuire, nu valorează aproape nimic, pentru a nu spune chiar nimic. Fără să se fi trezit sentimente de o încredere absolută, pactul Kellogg fusese totuşi socotit ca un bun în­ceput, ca un instrument de suficien­tă forţă morală pentru a împiedica dezlănţuirea ororilor războiului. Conflictul ruso-chinez este pentru pactul acesta o primă, dar foarte se­rioasă piatră de încercare. N. Batzaria NOTE CONTABILII experţi ţinând să discute proiectul pentru modi­ficarea contabilităţii publice, au convocat o adunare extraordina­ră. E în adevăr, extraordinar să in­troduci adevărata comptabilitate în statul gospodărit până acum de Vintilă. MINISTRUL de justiţie a ve­nit cu un proiect de lege pentru organizarea închisorilor — pe din lăuntru. Ar trebui organizate puţintel şi pe din afară — pentru a grăbi intrarea multora dintre cei... ne­glijaţi până acuma ! CHESTIA ZILEI L­A VIENA DOCTORUL. - Să nu te alarmezi, dar sănă­tatea d-tale cam este un deficit. D. VINTILĂ: - Ce să mă alarmez, d-le ? Că la mine deficitul în­seamnă excedent!

Next